Adrian Paunescu - Nebun de alb

Acum sunt mai pustiu ca totdeauna, De cnd ma simt tot mai bogat, de tine, Si-mi stau pe tmple soarele si luna, Acum mi-e cel mai rau si cel mai bine. M-as jelui n fel de fel de jalbe n care nici n-as spune cum te cheama, Patrate negre si patrate albe mi covrsesc gradina si mi-e teama. Si, uite, n-are cine sa ne-ajute, Abia-si mai tine lumea ale sale Si-ntr-un perete alb de muze mute Nebunii negri cauta o cale. Prin gari descreierate - accidente, Marfare triste vin, n miezul verii, Iar eu sunt plin de gesturi imprudente, Ca sa te-apropii si ca sa te sperii. Jur-mprejur, privelisti aberante, Copii fragili ducnd parintii-n spate, Batrni cu sanii gri de os pe pante Si albatrosi venind spre zari uscate. Mi-e dor de tine si ti caut chipul n fiecare margine a firii, n podul palmei, daca iau nisipul, Simt un inel jucndu-se de-a mirii. Te-aud n batalii din vreme-n vreme, Ostasii garzii tale ti se-nchina, Iubita mea cu foarte mari probleme, Cu chip slavon si nume de regina. Fiorul rece prin spinare-mi trece, Cnd mi-amintesc cu gene-nlacrimate Ca tu, de la etajul treisprezece, Voiai sa te arunci, sa scapi de toate. Dar tu-ntelegi, de fapt, ca nu se cade Sa-ti pui n cumpana ntreaga viata, Ca nu-s n joc abstractele rocade, Ci sngele ce fierbe sau ngheata. Neputincioasa, trista si frigida, Asa ai fost si apareai senina, Dar cel care-a stiut sa te deschida Nu-i fericit, ci mbatat de vina.

De te lucram srguincios cu dalta, De te faceam din carnea mea, iubito, Nu deveneai, cum astazi esti, o alta, Pe care la caldura am trezit-o. Lasnd ambitiile de o parte, Ne aruncam n marea nemiloasa Si-mpreunati, ca filele-ntr-o carte, Ne facem, din sudoare, sfnta casa. Pe urma, vin ceilalti sa ne-o distruga Si ochii tai ma cauta ntruna Si eu nalt nefericita ruga, Purtnd pe tmple soarele si luna. Si te iubesc cu mila si cu groaza, Tot ce-i al tau mi se cuvine mie, Ca un nebun de alb ce captureaza Regina neagra, pentru vesnicie.