Albatrosul

De C. Baudelaire

Făcând parte din cercul poeților simboliști, Charles Baudelaire, definește, într-o formă
simbolică, a corespondențelor, în poemul Albatros, propria sa viziune asupra condiției și existenței
poetului, al omului excepțional, în lume.

Pornind de la această idee, elementele în jurul cărora este construit poemul, înscriindu-se în
câmpul semantic al mării, al călătoriei pe mare, se află într-o relație logică, de corelație, ce, prin
mijlocul simbolist al corespondențelor și al sugestiei, primesc posibile sensuri în raport cu tema
poemului: ,,albatrosul,, devine simbol al poetului, al omului de excepție, în timp ce, în cealaltă parte,
,,matrozii,, reprezintă indivizii comuni, mediocri, meschini care, brutal, întocmai deoarece nu au
această afinitate a excepționalului, a spiritualului, rănesc și umilesc, spiritele superioare,
excepționale, în încercarea de a ignora acest gol, lipsă din propria existență. Prin aceste sensuri,
prima strofă revelă, de fapt, două moduri, căi de a trece prin existență, prin viața cu toate
obstacolele și greutățile ei: cea a albatroșilor, a celor care au învățat să zboare și care pe pe
,,drumul,, ce este viața, ,,petrec plutind cu fâlfâiri trândave,, ,și cea a marinarilor, a indivizilor, supuși
la greutățile muncii istovitoare, de jos și a efortului, pentru a trece, a înainta prin viață (Etrava
lunecând pe-amarele vâltori,,).

A doua și a treia strofă ilustrează coborârea albatrosului de pe piedestalul cerului, a ,,regilor

din azuri,, în planul terestru, al marinarilor, în încercarea de a se integra acestei lumi. Facultatea de a
zbura a albatrosului sugerează superioritatea spirituală, dar și morală a păsării, și, prin urmare, a
poetului. Prezența aripilor în lumea terestră pare nepotrivită, apăsătoare pentru cel care le deține, ce
produce sentimentul de stânjeneală, a faptului că este diferit (,,albe-aripi par grei,/Lăsându-le
stângaci și jalnic să atârne,,), constituind un impediment ce stă în calea integrării și asimilării în
această lume meschină. Albatrosul se lasă pradă brutalității și batjocurii marinarilor, fiind ridiculizat și
redus la o postură, imagine caraghioasă a adevăratei sale naturi, diminuare, risipire, nimicire a
potențialului său (,,unu-n râs ia pasărea oloagă,/Și ciocul sâcâit cu o lulea de lut,,).

Ultima strofă realizează suprapunerea imaginii albatrosului și cea a poetului, definind statutul
poetului în lume, a cărui existență tragică corespunde destinului albatrosului, (,,Poetul e și el prinț
rudă sus cu norii,,) , ca urmare a suferinței, rezultat al excluderii și imposibilității adaptării, potrivirii în
lumea pragmatică, materială, ce devine pentru el ,,un exil,, întrucât calitățile sale excepționale,
deschiderea, predilecția spre sensurile înalte ale lumii, îl situează la un nivel superior, spiritual. (,,Îl
stânjenesc la mers aripi de uriaș,,) .

În concluzie, poemul Albatros este o artă poetică, ce ilustrează, viziunea lui Charles Baudellaire
asupra existenței tragice a poetului, și a omului excepțional, în genere, prin raportare la lumea
pragmatică, materială a omului comun, ca urmare a superiorității spirituale și morale.