Mihai I (n. 25 octombrie 1921,[1][2][3][4][5][6][7] Sinaia, România[8] – d.

 5 decembrie 2017,[9][10][11][5][6][7] Aubonne, Elveția[9]) a domnit
ca Rege al României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. A fost
unul dintre puținii foști șefi de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care au trăit și în secolul XXI. Fiu
al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-
Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu[12]).

Cuprins

 1Biografia
o 1.1Primii ani
o 1.2Prima domnie (1927-1930)
o 1.3Perioada interbelică
o 1.4A doua domnie (1940-1947)
 1.4.1Întoarcerea armelor contra Germaniei naziste
 1.4.2Domnia sub regimul comunist
 1.4.3Abdicarea
o 1.5Viața după abdicare
o 1.6După Revoluția din 1989
 2Urmași și succesiune
 3Poziții politice
 4Personalitate și interese personale
 5Titluri, onoruri și funcții
 6Decorații
 7Arbore genealogic
 8Note
 9Bibliografie
 10Lectură suplimentară
 11Vezi și
 12Legături externe

Biografia
Primii ani

Mihai și principesa Elena, 1922

Mihai s-a născut la Sinaia, fiind fiul principelui Carol (viitorul rege Carol al II-lea) și al prințesei Elena a Greciei. Din partea
tatălui este nepot al regelui Ferdinand I și al reginei Maria, iar din partea mamei nepot al regelui Constantin al Greciei.
Astfel, Mihai al României este descendentul celor mai importante familii regale și imperiale ale Europei, printre ele
numărându-se familiile regale britanică, rusă și habsburgică, strămoși direcți ai săi fiind țarii Nicolae I și Alexandru al II-lea al
Rusiei, regina Victoria a Marii Britanii, împărați habsburgi, regi ai Prusiei, Portugaliei șamd.
Este stră-strănepot al reginei Victoria a Marii Britanii atât pe filieră maternă, cât și paternă. Este văr de gradul trei al
reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii.
Căsătoria propriu-zisă a părinților săi a fost scurtă și nefericită, din cauza nepotrivirii celor două personalități. În 1925,
principele Carol a profitat de o îndatorire protocolară, reprezentarea dinastiei la înmormântarea reginei consoarte Alexandra
a Marii Britanii, pentru a nu se mai întoarce în România. S-a întâlnit cu amanta sa Elena „Magda” Lupescu în străinătate și a
renunțat la tron, cei doi stabilindu-se în cele din urmă în Franța. Regele Ferdinand era decis să nu tolereze din nou această
nouă dovadă de nesupunere a fiului său, care dezertase și în timpul Primului Război Mondial. Deși unii politicieni, precum
Constantin Argetoianu, au pledat pe lângă rege să se răzgândească, acesta a convocat un Consiliu de Coroană în cadrul
căruia Carol a fost exclus de la succesiunea tronului și din familia regală, primind numele de Carol Caraiman. Prinț
moștenitor a devenit fiul lui Carol, Principele Mihai.
Deja în 1925 starea de sănătate a regelui Ferdinand era fragilă, și acesta a murit în iulie 1927, de cancer intestinal. În
consecință, Mihai i-a succedat la tron bunicului său. La scurt timp a murit însă și Ionel Brătianu, conducătorul Partidului
Național Liberal, și, dintre frații săi, cel mai versat politician. Astfel, prima venire la putere a lui Mihai a stat sub semnul
slăbirii autorității celui mai important partid politic de până atunci.

Prima domnie (1927-1930)

Prințul Mihai în 1927

Mihai, Regina mamă Elena și Regina Maria

Mihai a devenit pentru prima dată rege al României în 1927, după moartea bunicului său Ferdinand, întrucât tatăl
său renunțase în decembrie 1925 la tron și rămăsese în străinătate. Deoarece Mihai avea doar 6 ani și nu putea guverna,
o regență a fost formată din principele Nicolae (al doilea fiu al regelui Ferdinand și unchiul lui Mihai), patriarhul Miron
Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație (până la 7 octombrie 1929 când a murit, fiind înlocuit cu
Constantin Sărățeanu, consilier la Curtea de Casație). Este notabilă absența Reginei Maria din regență, una din figurile de
autoritate de până atunci. Jurământul a fost depus în fața parlamentului de noul rege și de regență pe data de 20 iulie 1927.
[13]

Față de regență, principalele partide politice s-au poziționat diferit. În timp ce Partidul Național Liberal a susținut-o, grăbind
depunerea jurământului militar către noul rege pentru a evita formarea unui curent carlist în armată, în Partidul Național
Țărănesc s-a discutat chiar aducerea în țară a lui Carol.[13] Regența nu a avut autoritatea de a arbitra viața politică. Mihai
fiind minor, atribuțiile regale erau îndeplinite de regență, care nu s-a ridicat la nivelul problemelor vieții politice, întoarcerea
inopinată și ilegală din iunie 1930 a lui Carol neîntâmpinând rezistență. Detronat de tatăl său, Mihai a primit titlul creat ad-
hoc de Mare Voievod de Alba-Iulia. Următorul deceniu a fost marcat de exilul mamei sale, pe care putea să o vadă doar
câteva săptămâni pe an, când o vizita la Florența. Privat de o veritabilă afecțiune familială, principele Mihai a beneficiat în
schimb de o educație aleasă,[14] dar nu a fost pregătit pentru domnie.

Perioada interbelică
Puteți îmbunătăți această secțiune extinzând-o.
Mai multe informații ar putea fi găsite pe pagina de discuții sau la cereri de extindere.

Marele Voievod Mihai în 1938

În 1930, în contextul crizei economice, Carol al II-lea s-a întors în țară. Guvernul lui Iuliu Maniu i-a cerut garanția că va
întrerupe relația cu Elena Lupescu și va relua căsătoria cu Elena de Grecia. Parlamentul l-a desemnat pe Carol rege, iar pe
Mihai drept urmaș la tron, cu titlul inventat ad-hoc de „Mare Voievod de Alba-Iulia”. După scurtă vreme a sosit în țară Elena
Lupescu.
Mama lui Mihai a fost exilată la Florența, impunându-se de către Carol al II-lea un regim draconic de vizitare, care permitea
întâlnirea mamei cu fiul doar pentru o vacanță de câteva săptămâni, o dată pe an.
De la urcarea pe tron a lui Carol al II-lea și până la sfârșitul anului 1937 s-au succedat 14 guverne. Liderul țărănist Iuliu
Maniu a demisionat în octombrie 1930, nemulțumit de revenirea Elenei Lupescu în România. Carol i-a încredințat guvernul
lui Gheorghe G. Mironescu, care a fost prim-ministru șase luni apoi, Carol a numit un guvern de tehnocrați condus de
profesorul Nicolae Iorga, care rămâne la putere între aprilie 1931 și iunie 1932. Au urmat două guverne conduse
de Alexandru Vaida-Voevod care a demisionat la 14 octombrie 1932 în urma conflictului cu Nicolae Titulescu pe marginea
„Pactului de neagresiune” cu URSS.[15] A urmat apoi guvernul Maniu din 20 octombrie 1932, care însă a demisionat după trei
luni, în ianuarie 1933, când Mihalache a fost silit să părăsească executivul din cauza unui conflict cu regele.[16] Vaida-
Voevod a preluat din nou guvernul în ianuarie 1933, rămânând la putere zece luni. Apoi a urmat guvernul I. G. Duca,
asasinat de membri ai Gărzii de Fier la câteva zile după ce câștigase alegerile din decembrie 1933. Au urmat apoi patru
guverne conduse de Gheorghe Tătărescu, din 5 ianuarie 1934 până în 28 decembrie 1937. După alegerile din decembrie
1937, pe 28 decembrie Carol al II-lea l-a desemnat premier pe Octavian Goga, însă și acesta, la rândul lui a fost demis pe
10 februarie 1938. La 10 februarie Carol a hotărât să numească un guvern de tehnocrați, așa-numit „guvern consultativ”,
condus de patriarhul Miron Cristea. Pe 31 martie 1938 regele a semnat un decret care desființa „toate asociațiunile,
grupările sau partidele actualmente în ființă”. După desființarea partidelor politice regele a promulgat o lege, în 16 decembrie
1938, pentru crearea organizației politice a Frontului Renașterii Naționale, definit ca „unică organizație în stat”.(Cristian
Preda, op. cit, p. 177).
În septembrie 1939 a început Al Doilea Război Mondial, iar anul 1940 a marcat sfârșitul României Mari, care a pierdut în
decurs de câteva luni, fără luptă, Basarabia, Bucovina de nord, Herța, Transilvania de nord-est și Cadrilaterul. La 6
septembrie 1940, Carol al II-lea a fost obligat de noul prim-ministru, generalul Ion Antonescu, să abdice și să părăsească
țara,[17] tronul revenindu-i a doua oară lui Mihai. Sub Statul național-legionar, apoi sub regimul de dictatură al lui Antonescu,
regele nu avea nici o putere reală de decizie, fiind în permanență sub supravegherea serviciilor de informații. Nu a fost
informat în prealabil asupra intrării României în război alături de Germania nazistă.

A doua domnie (1940-1947)

Mihai I și Ion Antonescu în 1941

În septembrie 1940 Carol al II-lea i-a acordat puteri discreționare generalului Ion Antonescu, care i-a impus să abdice în
favoarea fiului său. Mihai (în vârstă de 18 ani) a fost proclamat rege fără depunerea vreunui jurământ pe constituție
(suspendată printr-un decret din 5 septembrie 1940 al regelui Carol al II-lea) și fără votul de aprobare al parlamentului
(dizolvat tot prin acel decret și redeschis abia în 1946).[18] Decretul-lege din 6 septembrie 1940, privitor la depunerea
jurământului de către regele Mihai, prevede la articolul II: „Jurământul de credință se va depune în prezența Șefului de Stat
Român, președinte al Consiliului de Miniștri, Înalt Prea Sfinției Sale Patriarhul României și primului președinte al Înaltei Curți
de Casație și Justiție”.[19] Regele Mihai a depus la 6 septembrie 1940 un jurământ de credință cu următorul cuprins: „Jur
credință Națiunii Române. Jur să păzesc cu sfințenie legile Statului. Jur să păzesc și să apăr ființa Statului și integritatea
teritoriului României. Așa să-Mi ajute Dumnezeu.” în fața generalului Antonescu (Șeful Statului Român și președintele
Consiliului de Miniștri), a patriarhului Nicodim Munteanu și a lui Dimitrie G. Lupu (numit anterior, în aceeași zi, prim-
președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție și care depusese anterior un jurământ de credință către Șeful Statului
Român).[20] Ulterior, în aceeași zi, Mihai a fost încoronat[21] cu Coroana de Oțel și uns rege de patriarhul României, Nicodim
Munteanu, în Catedrala Patriarhală din București.
Legal, însă, Mihai nu putea exercita prea multă autoritate, în afara prerogativelor de a fi comandantul suprem al armatei și
de a desemna un prim-ministru cu puteri depline, numit „Conducător”. Decretul regal nr. 3067 din 6 septembrie 1940 prin
care Antonescu căpăta puteri depline „pentru conducerea Statului Român” (care a preluat în mare parte prevederile unui
decret similar semnat în 5 septembrie 1940 de regele Carol al II-lea)[22] și decretul nr. 3072 din 6 septembrie 1940 privind
prerogativele regale conțineau o prevedere importantă: regele numea pe primul ministru.[23][24] Această prevedere a trecut
neobservată la vremea respectivă, însă patru ani mai târziu, la 23 august 1944, această formulare din decret i-a oferit
regelui Mihai justificarea legală pentru demiterea lui Antonescu și numirea unui nou prim-ministru.[25] La 14 septembrie 1940,
printr-un decret-lege semnat de generalul Antonescu, regele Mihai I a fost înălțat la gradul de general de divizie.[26]
Regele Mihai I, în calitate de mareșal și comandant suprem al armatei române, a fost decorat prin jurnalul Consiliului de
Miniștri din 8 noiembrie 1941 cu toate cele trei clase ale Ordinului „Mihai Viteazul”, fiind singurul deținător român în această
situație, alături de mareșalul Ion Antonescu.[27]
Întoarcerea armelor contra Germaniei naziste
Articol principal: Lovitura de stat de la 23 august 1944.
În august 1944, pe măsură ce armatele Uniunii Sovietice se apropiau de frontiera estică a României, Mihai s-a alăturat
politicienilor favorabili Aliaților, care îi includea pe comuniști. Când balanța războiului s-a întors și forțele sovietice au pătruns
pe teritoriul României, regele Mihai a decis să salveze ce se mai putea salva și a înfăptuit lovitura de stat de la 23 august
1944: arestarea lui Antonescu și restaurarea Constituției din 1923. Uniunea Sovietică a tergiversat semnarea unui armistițiu
în septembrie 1944 până a ocupat întreaga țară, începând procesul de impunere a sistemului său politic asupra noului
satelit. Tânărul rege a fost cel care a luat inițiativa arestării lui Antonescu, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, scoțând
astfel România din Axă. Politicienii Maniu și Brătianu, în cooperare strânsă cu Regele Mihai, ca principali organizatori ai
loviturii de stat, au stabilit ca ziua de 26 august să fie data acesteia, însă atunci când au aflat că Antonescu va pleca pe front
în ziua de 24 august, au devansat această dată pentru 23 august. În după-amiaza zilei respective Regele l-a invitat pe
Antonescu la Palatul Regal; între Rege și Ion Antonescu are loc un dialog, în salonul galben, între orele 16 și 16.58[28].
Mareșalul Antonescu i-a prezentat detaliat Regelui situația de pe front și a spus că va încheia un armistițiu doar după ce îl
va avertiza pe Hitler. Când Antonescu a refuzat să accepte un armistițiu imediat, Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat atât
pe Ion Antonescu, cât și pe Mihai Antonescu, care îl însoțea[25] ; arestarea efectivă a fost efectuată, la ordinul regelui, de
aghiotantul său, colonelul Emilian Ionescu cu o gardă de patru persoane.[29] Ceilalți membri ai guvernului, convocați și ei la
Palat, sunt arestați, unul după altul. În aceeași noapte, noul prim-ministru, generalul locotenent Constantin Sănătescu, care
sprijinise planul Blocului Național Democrat de răsturnare a regimului Antonescu, l-a încredințat pe Antonescu lui Emil
Bodnăraș, prezentat Regelui ca "inginerul Ceaușu", șef al unui grup de muncitori înarmați („Gărzile patriotice”), care l-au
transferat într-o casă conspirativă , în cartierul Vatra Luminoasă, strada Sighișoara, în București. Comuniștii i-au predat
sovieticilor pe Ion Antonescu și ministrul său Mihai Antonescu la 1 septembrie 1944.[30][31] Antonescu și ceilalți miniștri au fost
preluați de general-locotenent Tevcenkov, comandantul politic al Frontului 2 Ucrainean și generalul Nikolai Burenin,
comandant al forțelor sovietice din București (Dennis Deletant, 2008, op.cit. p. 260).
Noul guvern al generalului Sănătescu era dominat de Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal. Din noul
guvern au făcut parte Iuliu Maniu, liderul Partidului Național Țărănesc, ministru fără portofoliu, liderul Partidului Național
Liberal Dinu Brătianu, ministru fără portofoliu, Lucrețiu Pătrășcanu, lider al P.C.R., ministru ad interim al Justiției și Titel
Petrescu, liderul Partidului Social Democrat Român, ministru fără portofoliu, precum și Niculescu-Buzești ministru de
Externe și generalul Aldea ministru de Interne. Apoi ministrul plenipotențiar german la București Manfred von Killinger a
obținut audiență la rege și în convorbirea avută, regele a declarat că mareșalul și-a prezentat demisia și că dacă armata
germană se va retrage în ordine, fără acte de ostilitate, împotriva ei nu se va întreprinde nimic.[32]
Relatarea din cartea acad. Florin Constantiniu, O istorie sinceră...(op. cit., ref. 18) este confirmată de un fragment din
telegrama redactată de Klugkist, membru al Legației germane din București, transmisă Ministerului de Externe al Reichului
de plenipotențiarul german la Budapesta, Weesenmayer, în 30 august 1944: "Plenipotențiarul Killinger, la <aflarea> știrii că
Sănătescu a fost numit președinte al Consiliului de Miniștri, s-a anunțat imediat la rege, care l-a primit în prezența acestuia
din urmă, precum și a noului ministru de externe Niculescu-Buzești (până acum consilier de legație în Ministerul de Externe
român). Plenipotențiarul a făcut regelui violente reproșuri și a declarat că Germania nu poate accepta o schimbare a politicii
externe românești. Regele a replicat că trupele germane nu mai apără țara și de acum el trebuie să încerce să atenueze
dezastrul inevitabil prin intrarea în contact cu inamicii. Împotriva trupelor germane din România și împotriva cetățenilor
Reichului din România, guvernul român nu va întreprinde, desigur, nimic."[33]
Partidul Comunist Român a exagerat intenționat rolul comuniștilor români în lovitura de stat.[34] Propaganda comunistă „i-a
atribuit Regelui Mihai postura de simplu spectator" (Deletant, op. cit.). În studiul: Romania: a country study[35] se precizează
că "Istoricii occidentali în mod constant arată că comuniștii au jucat numai un rol de suport în lovitura de stat; istoricii români
postbelici atribuie totuși comuniștilor rolul decisiv în răsturnarea lui Antonescu."
Într-un apel radiodifuzat către națiune și armată, transmis pe data de 23 august la orele 22, Mihai a proclamat loialitatea
României față de Aliați, a acceptat armistițiul oferit de aceștia, a ordonat încetarea focului împotriva Aliaților, a ordonat
trupelor române să se retragă cât mai repede la sud de aliniamentul Focșani-Galați și a declarat război Germaniei.[36] În
proclamația regală din seara zilei de 23 august se afirma: "România a aceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea
Britanie și Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta și orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice,
precum și starea de război cu Marea Britanie și Statele Unite."[37] Acestea, însă, nu au împiedicat o ocupație sovietică,
rapidă, nici capturarea de către URSS a circa 130.000 de militari români, duși ulterior în prizonierat în Uniunea Sovietică,
unde mulți au pierit în lagăre de muncă forțată[38]. Trupele rusești au dezarmat marile unități române dintre Trotuș și Siret,
Corpurile de Armată 5, 6 și 7, la 24 și 25 august 1944.[39] Armistițiul cu Aliații a fost semnat trei săptămâni mai târziu, la 12
septembrie 1944, la Moscova, „în termeni impuși aproape în întregime de Uniunea Sovietică”[38], ca o consecință, între
altele, și a faptului că aceasta își desfășurase forțele armate pe tot teritoriul României. Mai exact, în momentul în care au
început discuțiile la Moscova între delegația română și reprezentanții Uniunii Sovietice, Angliei și SUA, teritoriul României,
cu excepția Transilvaniei era, din punct de vedere militar, sub controlul complet al Armatei Roșii.[40] Delegația română pentru
negocierea condițiilor de armistițiu a fost condusă de Lucrețiu Pătrășcanu, iar din delegație au făcut parte Gheorghe Pop,
secretarul general al Partidului Național-Țărănesc, prințul Barbu Știrbey, Constantin Vișoianu, generalul adjunct Dumitru
Dămăceanu, ministrul Ion Șerban Christu, Gheorghe Gussi, consilier de Legație, secretar general al delegației.[39]Prin
armistițiu, România și-a asumat povara unor reparații de 300 milioane de dolari, plătibili Uniunii Sovietice, pentru pierderile
înregistrate în timpul operațiilor militare desfășurate pe teritoriul acesteia.[25] În această situație, unii au considerat lovitura de
stat drept „capitulare”[41][42], o „predare”[38][43] „necondiționată”[44] în fața sovieticilor și a aliaților lor. Regele Mihai a evitat soarta
unui alt fost aliat german, prințul Kiril, regentul Bulgariei, executat de sovietici în 1945, și a fost ultimul monarh din
spatele Cortinei de fier care să-și piardă tronul. Actul de la 23 august 1944 se estimează a fi scurtat Al Doilea Război
Mondial cu șase luni, salvând sute de mii de vieți omenești. Totodată, aceasta a oferit armatei române posibilitatea de a
elibera nordul Transilvaniei de sub ocupația ungară. La sfârșitul războiului, regele Mihai a fost decorat de
președintele SUA Harry S. Truman cu Legiunea de Merit în cel mai înalt grad (Comandant Șef). Mihai a mai fost decorat și
de Iosif V. Stalin cu Ordinul Victoria cu diamante, „pentru actul curajos al cotiturii hotărâte a politicii României spre ruptura
cu Germania hitleristă și alierea cu Națiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei”, potrivit
descrierii oficiale a decorației[45]. Liderul comunist albanez Enver Hodja[46] considera că Mihai ar fi fost decorat cu Ordinul
Victoria datorită capitulării sale în fața sovieticilor, într-o situație în care nu putea face altceva.
Unii susțin[38][47] că lovitura de stat a făcut posibil avansul mai rapid al trupelor lui Stalin în România și în Europa, în
detrimentul trupelor Aliaților occidentali. Alții văd[48] în absența de-a lungul anilor a unor invitații pentru Mihai la majoritatea
festivităților din Occident dedicate Zilei Victoriei în cel De-al Doilea Război Mondial, o condamnare tacită a loviturii sale de
stat. Mihai nu a fost invitat la cea de-a 60-a aniversare a Zilei Victoriei de vreun stat vestic; a fost invitat doar la serbările din
Rusia și la anumite comemorări din Cehia și Slovacia[49].
Domnia sub regimul comunist
Lipsit de sprijinul Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii, cu situația Transilvaniei ca mijloc de șantaj al rușilor, regele a
fost obligat în februarie 1945 să îl demită pe prim-ministrul anticomunist Nicolae Rădescu și să-l numească pe Petru
Groza la guvernare, care s-a dovedit un instrument docil în mâinile comuniștilor. În semn de protest față de abuzurile noului
guvern, regele a intrat în așa-numita „grevă regală”, refuzând să semneze decretele guvernului, care și-a urmat însă
nestingherit activitatea neconstituțională.
În acești ani, suveranul s-a profilat într-un simbol național al rezistenței. Alegerile generale din noiembrie 1946 au fost
fraudate de blocul comunist, care „le-a câștigat” detașat, iar 1947 a marcat interzicerea și decapitarea Partidului Național
Țărănesc, prin „înscenarea de la Tămădău”. La sfârșitul anului a venit rândul instituției monarhice să fie înlăturată: pe 30
decembrie 1947 regele a fost constrâns să semneze decretul de abdicare,[50] în aceeași zi fiind proclamată republica
populară.

Ordinul Victoriei

Legiunea de Merit în grad de Comandant Șef

Brevetul de decorare pentru Ordinul Legiunea de Merit primit de regele Mihai

Imediat după evenimentele de la 23 August 1944, regele și guvernele succesive (conduse de generali, mai întâi Constantin
Sănătescu, apoi Nicolae Rădescu) au făcut eforturi pentru restabilirea vieții democratice normale a românilor (care se
degradase treptat începând cu anul 1938, în contextul înăspririi dictaturii hitleriste în Germania și a celei comuniste
în Rusia). Cu unele limitări (impuse de situația externă a României după război), a fost repusă în vigoare Constituția din 29
martie 1923, actul fundamental menit să garanteze drepturile și libertățile națiunii, pe principiile tradiționale ale
parlamentarismului și ale democrației liberale. Autoritatea generalului Rădescu, în calitate de președinte al Consiliului de
Miniștri, a fost subminată de unele agitații de stradă : pe 24 februarie 1945 la o demonstrație ținută în Piața Palatului au fost
împușcați mai mulți oameni. Comuniștii au cerut arestarea lui Rădescu, retorică agresivă apărută pe un fond de haos politic.
(Cristian Preda, op. cit. p. 205).
Totuși, deși teritoriul României nu a fost transformat în teatru propriu-zis de război și multe pierderi au fost evitate (mulțumită
actului de la 23 August), nu trebuie uitat că, începând cu acea dată, țara s-a găsit sub ocupație militară sovietică (ocupație
care a fost retrasă abia în anul 1958 de pe majoritatea teritoriilor românești, dar care - așa cum subliniază explicit regele - se
menține și azi în zona de est a Basarabiei). În ciuda declarației formale făcute de către Viaceslav Molotov la 2 aprilie 1944,
după ocuparea militară, sovieticii nu au respectat niciodată dreptul României de a-și alege liber un regim politic democratic
și de a-și menține forma de guvernământ monarhică tradițională, care limita abuzurile comuniste. De aceea, după 23
august 1944, în ciuda stăruinței regelui și a primelor trei guverne numite de el, democrația românească s-a erodat din nou,
progresiv, culminând cu instalarea completă a dictaturii comuniste după lovitura de stat de la 30 decembrie 1947.
La 6 martie 1945, la presiunile ocupantului militar sovietic, regele Mihai a fost silit să accepte un guvern prosovietic dominat
de Partidul Comunist Român, prim-ministru fiind numit Petru Groza. Guvernul Groza a fost un guvern minoritar, acceptat
numai în urma promisiunilor britanice și americane de a menține un regim democratic în România chiar și în cazul în care
sunt îndeplinite cererile politice ale Rusiei. Guvernul era controlat de Frontul Național Democrat, dominat de comuniști.
La 21 august 1945, fiind martor la abuzurile frecvente comise de guvernul comunist Groza (în fapt, un guvern-marionetă al
ocupanților militari sovietici), regele i-a cerut demisia. Pentru prima dată în istoria constituțională modernă a României, un
guvern a refuzat să dea curs cererii suveranului de a demisiona. Refuzul lui Groza de a demisiona la cererea Regelui a fost
o încălcare flagrantă a Constituției din 1923, recunoscută drept lege fundamentală...pentru că aceasta îi dădea Regelui
puterea de a numi și demite miniștri.[51]
Ca urmare a acestei stări de fapt, între 20 august 1945 și ianuarie 1946, regele Mihai a încercat - prin ceea ce s-a numit mai
târziu „greva regală” - să se opună guvernului nedemocratic. El a invalidat de jure decretele prezentate de miniștri, refuzând
să le sancționeze și să le promulge prin semnătura sa. Conform Constituției din 1923, un act poate dobândi putere de lege
numai prin acordul tuturor celor trei ramuri ale puterii legiuitoare: Senatul, Adunarea Deputaților și regele, iar acesta din
urmă „poate refuza sancțiunea sa”. La presiuni sovietice, britanice și americane[52], regele Mihai a fost silit să renunțe, în cele
din urmă, la opoziția directă față de guvernul comunist, încetând să-i mai ceară demisia (după ce guvernul se angajase în
mod formal că va organiza alegeri generale libere).
Pentru recunoașterea meritelor sale în victoria Aliaților și în scurtarea războiului, regelui Mihai i-au fost conferite înalte
decorații atât de către americani, cât și de către sovietici. La 19 iulie 1945, printr-o ceremonie desfășurată în Sala Tronului,
regelui i-a fost decernat Ordinul Victoriei, cea mai înaltă decorație militară sovietică. Un an mai târziu, în 1946, regele Mihai
a primit din partea Statelor Unite Legiunea de Merit în grad de Comandant Șef. În brevetul de decorare, semnat de,
președintele american Harry S. Truman se arată că:
„Majestatea Sa Regele Mihai I al României a dat dovadă de un comportament excepțional de merituos în
exercitarea unui serviciu remarcabil pentru cauza Națiunilor Aliate în lupta lor împotriva Germaniei hitleriste. În
iulie și august 1944, Națiunea sa, sub dominația unui regim dictatorial peste care Regele nu avea control, aliindu-
se cu agresorii germani, el, Regele Mihai I, a reușit să dea țel, direcție și inspirație forțelor interne, necoordonate
până atunci, care se opuneau conducerii dictatorului. În culminarea eforturilor sale, pe 23 august 1944, deși
capitala lui era încă dominată de trupele germane, el personal, din propria lui inițiativă, și în completă nepăsare
pentru sigurața lui personală, a dat semnalul pentru o lovitură de stat ordonând gărzilor palatului său să aresteze
pe dictator și principalii lui miniștri. Imediat apoi, într-o inspirată proclamație către țară adresată la radio, el a
declarat țării decizia lui de a scoate România de sub jugul nazist și a chemat Armata să se întoarcă împotriva
trupelor germane, și să ucidă, captureze prizonieri sau să-i alunge din țară. Puși în fața acestui frontal și puternic
act din partea suveranului lor, răspunsul poporului român și al armatei române a fost imediat și din toată inima, cu
rezultatul că, în doar câteva zile, cea mai mare parte a teritoriului României a fost eliberat de sub controlul nazist,
și linia principală a rezistenței germane pe frontul de Sud-Est a fost alungat mai mult de cinci sute de kilometri spre
Nord-Vest. Prin judecata lui superioară, prin ascuțimea acțiunii sale și prin înaltul caracter al cârmuirii sale
personale, Regele Mihai I a adus o contribuție extraordinară la cauza libertății și democrației.” [53][54]
Articol principal: Manifestația de la 8 noiembrie 1945.
La 8 noiembrie 1945, cu ocazia zilei onomastice a Regelui (Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil), a avut loc în Piața
Palatului din București o mare manifestație anti-comunistă și pro-monarhistă, menită să arate sprijinul națiunii pentru
tânărul Suveran (privit ca ultima speranță împotriva instalării totale a dictaturii comuniste). După modelul mineriadelor
de mai târziu, manifestația a fost întâmpinată cu violență de grupurile muncitorești radicalizate, asociate Partidului
Comunist Român. Încăierările au oferit guvernului Groza pretextul de a opera arestări masive printre manifestanții
anticomuniști (mulți dintre ei studenți, elevi sau simpatizanți ai PNȚ și PNL); unii dintre aceștia au rămas închiși până
în 1947, când au fost folosiți ca obiect de șantaj în lovitura de stat comunistă de la 30 decembrie, prin care Regele a
fost silit să semneze actul neconstituțional de abdicare.[55][56]
Nu i-a amnistiat pe Ion Antonescu sau pe liderii opoziției, victime ale proceselor politice comuniste, deoarece, potrivit
unei interpretări, constituția îl împiedica să facă aceasta fără contrasemnătura ministrului comunist de justiție. Alte
 surse, precum memoriile mătușii regelui, principesa Ileana de Habsburg[57], citându-l pe fostul membru în biroul politic
executiv al PCR, spion sovietic, ministru al apărării naționale[58][59] și presupus amant al Ilenei[60], Emil Bodnăraș afirmă
că dacă regele ar fi refuzat să semneze sentințele de condamnare la moarte a deținuților politici condamnați pentru
„crime de război”, guvernul comunist i-ar fi susținut decizia: „Păi, dacă Regele decide să nu semneze sentința la
moarte, vă promit că îi vom sprijini punctul de vedere.” Principesa Ileana se îndoia că Regele ar fi fost de acord să
semneze un document neconstituțional, precum o sentință la moarte, emisă de tribunale politice
neconstituționale: „Știți prea bine (...) că Regele nu va semna niciodată de bună voie un astfel de document
neconstituțional. Dacă o va face, vi-l va pune în brațe și guvernul dumneavoastră va purta vina în fața întregii națiuni.
Cu siguranță că nu vă doriți acest handicap adițional în acest moment!” Ultimul coleg de celulă al celei mai importante
victime comuniste, Iuliu Maniu, liderul opoziției anticomuniste și președinte al PNȚ, partidul câștigător în alegerile
generale din 1946, fraudate de comuniști, a mărturisit procurorilor comuniști că Maniu l-ar fi înjurat pe Mihai din spatele
gratiilor închisorii politice în care a decedat, pentru că nu făcuse nimic în apărarea țărăniștilor, în ciuda multor servicii
aduse de aceștia monarhiei.[61]
Abdicarea Casa Regală a
Articol principal: Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947. României

Regele Carol I
Consoarte

   Regina Elisabeta

Copii

   Principesa Maria
Regele Ferdinand I
Consoarte

   Regina Maria

Copii

   Prințul Carol

   Prințul Nicolae

   Principesa Elisabeta

   Regina Maria, Regina

Consoarte a Iugoslaviei

   Principesa Ileana
Actul de abdicare a regelui Mihai I
   Prințul Mircea
Carol
Soție
La Wikisursă există texte originale legate de Abdicarea regelui Mihai I    Regina Elena, Regina
Mama a României
În noiembrie 1947 Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a, ocazie cu Copii
care a cunoscut-o pe prințesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină soție. Regele
Mihai „nu a vrut să se întoarcă, dar personalități americane și britanice [prezente la nunta    Prințul Mihai
regală] l-au încurajat să o facă”, conform unor „cercuri regaliste românești” citate de Washington Regele Mihai I
Post[62]. Mihai a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care „se spune că l-ar fi Soție
sfătuit pe Mihai că «mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos»”. Potrivit propriei sale
relatări[63], regele Mihai nu a avut astfel de intenții de a nu reveni acasă.    Regina Ana

După întoarcerea sa în România, Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. Petru Groza Copii
și Gheorghiu-Dej i-au cerut regelui, în seara zilei de 29 decembrie, să vină la București de la    Principesa Moștenitoare
reședința sa din Sinaia sub pretextul discutării unei probleme "familiale" importante și urgente și Margareta
i-au prezentat o declarație de abdicare. Când Mihai a refuzat, cei doi i-au acordat o jumătate de    Principesa Elena
oră de gândire. Între timp, au fost aduse trupele diviziei "Tudor Vladimirescu" care au înconjurat
palatul regal. Regele a refuzat totuși să semneze, dar Groza l-a amenințat cu declanșarea unui    Principesa Irina

   Principesa Sofia

   Principesa Maria
Principesa Moștenitoare
Margareta
Soț

   Principele Radu
război civil[34] și că vor fi executați cei aproximativ o mie de studenți care se aflau în acel moment închiși în diferitele
închisori din capitală, dacă Regele refuză să semneze imediat și necondiționat actul de abdicare.[64] Confruntat cu riscul
vărsării de sânge, regele Mihai a cedat și a semnat, la 30 decembrie, ora 14. Comuniștii au anunțat abolirea monarhiei
și instaurarea unei republici populare, printr-o lege adoptată de Camera Deputaților, și au transmis la radio
înregistrarea proclamației regelui despre propria sa abdicare[65][66]. În ședința extraordinară din 30 decembrie 1947 a
cabinetului, Petru Groza a declarat următoarele: Doamnă și domnilor miniștri, vreau să vă comunic că actul acesta s-a
făcut prin buna învoială. Regele a constatat – așa cum este scris aici – că instituția monarhiei era o piedică serioasă în
calea dezvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri – cum poate
inamicii noștri ar fi dorit. Ca să utilizez o expresie a reginei-mame, poporul a făcut azi un divorț și decent, și elegant de
monarhie. Prin urmare, și actul acesta este la fel cu celelalte acte din istoria guvernării noastre. Vreau să se știe
pretutindeni – și aceasta este foarte important – că lucrul acesta s-a făcut cu cumințenie, la timpul său. Noi mergem
înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase. Vom îngriji ca fostul rege să plece liniștit,
așa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproș pentru acela care, înțelegând glasul
vremurilor, s-a retras”.[67]
La 3 ianuarie 1948, regele Mihai a fost silit să părăsească țara, urmat la peste o săptămână[68], de
principesele Elisabeta de România și Ileana de Habsburg, care, potrivit ziarului The New York Times, au colaborat atât
de strâns cu rușii, încât au devenit cunoscute drept «mătușile roșii» ale Regelui.[69]
Există câteva relatări asupra motivelor abdicării lui Mihai. Potrivit acestuia, prim-ministrul comunist Petru Groza l-ar fi
amenințat cu un pistol[70][71][72] și cu șantajul că urma să execute 1.000 de deținuți studenți dacă nu abdică.[73] Într-un
interviu din 2007 pentru New York Times[74], regele Mihai rememorează evenimentele: „A fost șantaj. Mi-au spus «Dacă
nu semnezi imediat, suntem obligați» - de ce obligați, nu știu - să ucidem peste 1.000 de studenți pe care-i aveau în
pușcărie.” Potrivit revistei Time,[65] guvernul comunist ar fi amenințat cu arestări ulterioare a mii de oameni, nu cu unele
anterioare, și că apoi va scufunda țara în sânge, dacă Mihai nu abdică.[necesită  citare] Pe de altă parte, potrivit unor articole
din Jurnalul Național[75][76], din care unul citează arhivele Securității române[75], abdicarea regelui Mihai ar fi fost rodul
negocierilor sale cu guvernul comunist, nu al vreunui șantaj, negocieri în urma cărora i s-a permis să plece din țară
însoțit de bunurile solicitate și de o parte din suita regală[76]. Potrivit cărții Special Tasks: The Memoirs of an Unwanted
Witness -- A Soviet Spymaster, autobiografice a fostului șef al serviciului de spionaj sovietic NKVD, generalul
maior Pavel Sudoplatov, ministrul adjunct de externe sovietic Andrei Vâșinski ar fi purtat personal negocieri cu regele
Mihai în vederea abdicării, garantându-i o parte dintr-o pensie ce urma să-i fie plătită lui Mihai în Mexic[77]. Referitor la
episodul controversat al amenințării cu pistolul de către prim-ministrul de atunci, Petru Groza, regina-mamă Elena ar fi
declarat, conform arhivei fiicei lui Petru Groza, că acesta s-ar fi comportat cu familia regală „mai bine ca un părinte”, iar
că la 30 decembrie 1947, ziua abdicării, „poporul a făcut un divorț - și decent și elegant - de monarhie”.[78]