Polonia (în poloneză Polska, pronunție   /ˈpɔlska/; oficial Republica Polonă, în poloneză Rzeczpospolita Polska[a]) este o

țară din Europa Centrală, care se învecinează cu Germania la vest, cu Cehia și Slovacia la sud, cu Ucraina și Belarus la est
și cu Lituania, Rusia și Marea Baltică la nord. Are, de asemenea, o frontieră maritimă cu Danemarca și Suedia. Întreaga
suprafață a Poloniei este de 312.679 km²,[13] situând acest stat pe poziția 70 în lume din punct de vedere al suprafeței.
[14]
 Polonia are o populație de 38,5 milioane de locuitori,[13] concentrați, în principal, în orașe și municipii mai mari, precum
capitala istorică – Cracovia, și cea actuală – Varșovia. Este o republică compusă din șaisprezece voievodate
(województwo).[15]
Primul stat polonez a fost creat în anul 966 de Mieszko I.[16] Teritoriul său a fost similar cu limitele actuale ale țării. În
anul 1025, Polonia a devenit regat și în 1569 a cimentat o asociație de lungă durată cu Marele Ducat Lituanian, prin unire
formând Republica Celor Două Națiuni. Republica a fost desființată în 1795.[17] Polonia și-a recăpătat independența
în 1918 după Primul Război Mondial, dar și-a pierdut-o din nou în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind ocupată de
forțele Germaniei Naziste și Uniunii Sovietice, după 1945 devenind un stat comunist aflat sub controlul fostei Uniuni
Sovietice. În anul 1989, dominația comunistă a fost răsturnată și Polonia a devenit ceea ce este neoficial denumit „A treia
Republică Poloneză”.
Polonia este o putere regională, precum și o posibilă putere mondială emergentă.[18] Este a opta cea mai mare și una dintre
cele mai dinamice economii din Uniunea Europeană,[19][20], și are un nivel foarte înalt de dezvoltare umană[21] și un
nivel relativ scăzut de corupție.[22] Polonia este o țară dezvoltată[23] și democratică, cu standarde foarte ridicate de trai, de
calitate a vieții,[24] siguranță, educație și libertate economică.[25][26] Situată între Europa de Est și Vest, Polonia a dezvoltat un
bogat patrimoniu cultural, ce include numeroase monumente istorice și 16 situri arheologice ale UNESCO.[27] Polonia este
membră a NATO, ONU, OECD, Organizației Mondiale a Comerțului și a Uniunii Europene.

Cuprins

 1Nume
 2Istorie
o 2.1Antichitate
o 2.2Evul Mediu
o 2.3Republica Celor Două Națiuni
o 2.4Ducatul Varșoviei
o 2.5După Congresul de la Viena
 2.5.1Imperiul Rus
 2.5.2Austria și Austro-Ungaria
 2.5.3Republica Cracoviană
 2.5.4Prusia
o 2.6Primul Război Mondial
o 2.7A doua Republică
o 2.8Al Doilea Război Mondial
o 2.9Republica Populară Polonă
o 2.10Polonia contemporană
 3Geografie
o 3.1Topografie
o 3.2Ape
o 3.3Climă
o 3.4Orașe
 3.4.1Zone metropolitane
 4Politică
o 4.1Puterea legislativă
o 4.2Puterea executivă
o 4.3Puterea judecătorească
o 4.4Organizarea administrativ-teritorială
o 4.5Apărare
 5Economie
 6Transport
o 6.1Căi ferate
o 6.2Drumuri și autostrăzi
o 6.3Transport aerian
o 6.4Transport urban
 7Demografie
o 7.1Istorie demografică
o 7.2Limbi
o 7.3Naționalități și minorități etnice
o 7.4Structură confesională
 8Educație și știință
 9Cultură și literatură
o 9.1Sport
 10Note de completare
 11Note bibliografice
 12Bibliografie
 13Vezi și
 14Legături externe

Nume[modificare | modificare sursă]
Polonia se numește oficial Republica Polonă. În limba poloneză există, totuși, două cuvinte corespunzătoare
cuvântului românesc republică: republika[28] și rzeczpospolita[29], dar cel de-al doilea este folosit exclusiv în legătură cu statul
polonez. Numele rzeczpospolita însemnând lucru public este traducerea directă a vorbei latinești res publica[30].
Originea numelui Polska rămâne incertă, dar există o ipoteză foarte verosimilă, care afirmă că acest toponim este derivat
din cuvântul pole (din slava veche *polje) însemnând câmp[31]. O părere că numele statului nu vine direct de la pole, ci a
derivat prin intermediul numelui unui popor vest-slavic, polani, deși este foarte recunoscută, a fost recent pusă la îndoială de
către unii istorici[32].
În trecut, în special în Evul Mediu, Polonia era cunoscută în afara țărilor slave sub denumirile latinești — terra Poloniæ (țara
Poloniei) și Regnum Poloniæ (Regatul Poloniei).[33] Din numele acestea vin și denumirile străine în limbile romanice pentru a
desemna acest stat — franceză Pologne, portugheză Polónia sau Polônia, spaniolă, română și italiană Polonia. Din numele
slav vin denumirile în limbi germanice – germană Polen, engleză Poland. În unele limbi, cuvântul pentru a desemna Polonia
vine de o altă rădăcină, legată cu numele tribului slav lenzieni și
cuvântul lęda însemnând pârloagă — maghiară Lengyelország, lituaniană Lenkija, persană  ‫ لهستان‬Lahestan.[34] În româna
veche, polonezului i se spunea „leah”, la plural „leși”, nume întâlnit și în ucraineană:ljach. A rămas în română ca nume de
familie, Leahu.

Istorie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria Poloniei.

Antichitate[modificare | modificare sursă]

Europa Centrală și de Est în Epoca Fierului (cu civilizațiile slave Lusațiană, Milograd și Chernoles, cca 750 î.Hr.)
Culturile slave Przeworsk (verde; situată pe teritoriul actual al Poloniei) și Zarubintsy (roșu; parțial situată și pe teritoriul actual al Poloniei) ale

Epocii Fierului, datând din perioada cuprinsă între secolul al III-lea î.Hr. și secolul al V-lea d.Hr.

În antichitatea târzie, diverse grupuri etnice au locuit pe teritoriul Poloniei de astăzi. Datele privind respectivele grupuri nu
sunt exacte, iar afilierea lor lingvistică este controversată.[35] Teritoriul Poloniei a fost locuit, între altele, de triburi slave,
[36]
 celtice, baltice[37] și germanice.[36] Este disputată, de asemenea, originea slavilor. În principal, se disting două teze în
această privință: alohtonia și autohtonia.
Cea mai cunoscută descoperire arheologică privind Polonia preistorică este o așezare fortificată din Biskupin,[38] datată
din cultura luzațiană (de origine slavă) a epocii timpurii a fierului, în jurul anului 750 î.e.n.

Evul Mediu[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Polonia în timpul Evului Mediu.

Primirea botezului de Jan Matejko.

Primul conducător atestat al statului polonez a fost Mieszko I din dinastia Piast, care a fost botezat în anul 966 de misionari
din Regatul Ceh.[39] Creștinarea Poloniei a început în această perioadă și s-a desfășurat concomitent cu
combaterea credințelor slave păgâne.[40] Succesorul și fiul său, Boleslav Viteazul, a devenit primul rege al Poloniei în 1025,
[41][42]
 impunând independența statului față de Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, cel mai mare și cel mai puternic
vecin al Poloniei în acea epocă.[43] Succesorul său, Mieszko al II-lea Lambert, nu a reușit să consolideze realizările acestuia,
a destabilizat țara și a pierdut o serie de teritorii.[36][44]
Polonia în timpul dinastiei Piaștilor (secolul al X-lea)

Fiul lui Mieszko II, Cazimir Restauratorul, a restaurat statul, a întărit armata, a dezvoltat economia și a protejat Biserica. În
timpul domniei sale a început formarea statului cavaleresc. Deși a avut parte de multe succese cât a fost la putere, lui
Cazimir Restauratorul nu i-a fost acordat niciodată titlul de rege. Fiul său, Boleslav al II-lea  cel Curajos, a primit acest titlu
în 1076,[45] dar a fost exilat în 1079, după ce a dat un ordin de ucidere a episcopului Cracoviei sub acuzația de trădare.[46] I-a
urmat pe tron Vladislav I Herman, dar acesta a renunțat la titlu regal.

Boleslav al III-lea  Gură Strâmbă

Conducătorul următor, Boleslav al III-lea  Gură Strâmbă, a câștigat tronul Poloniei după o luptă lungă cu fratele
său, Zbigniew. În testamentul său, acesta a decis să scindeze statul pentru a preveni astfel războaie civile între fiii lui. A
dispus testamentar crearea a șase teritorii (dzielnica, pl. dzielnice, „districte”), trei pentru fii, unul pentru soția sa, Salomea,
unul pentru fiul cel mai mare (senior), teritoriu compus din Polonia Mică, Pomerelia și o parte a Poloniei Mari, și unul sub
control senioral (Pomerania Occidentală). Seniorul controla provincia sa, provincia seniorală și alte teritorii aflate sub
controlul senioral.
În 1138, Vladislav al II-lea Exilatul a primit Silezia, Boleslav al IV-lea  cel Creț — Mazovia, iar Mieszko al III-lea  cel Bătrân —
o parte a Poloniei Marii, care nu a făcut parte din provincia seniorală. Moștenitorul lui Bolesław Krzywousty, Henric din
Sandomierz, a fost duce al Sandomierzului pe care l-a primit în 1146. Vladislav al II-lea Exilatul a devenit primul senior.
În perioada fragmentării teritoriale au avut loc unele încercări de reunificare a teritoriului, dar încercările au eșuat sau au fost
de scurtă durată. Una dintre cele mai reușite a fost cea a „Henricilor silezieni” („Henrykowie Śląscy”), Henric I cel
Bărbos și Henric al II-lea cel Pios. Ei au unit două provincii: Silezia și Polonia Mică, dar statul lor s-a prăbușit ca urmare a
atacurilor mongole, respectiv a înfrângerilor suferite în bătăliile de la Chmielnik și de la Legnice (Legnița) în 1241. O altă
încercare importantă a fost a lui Przemysł al II-lea. El a unit Polonia Mare cu Pomerelia și a fost încoronat în 1295. Statul
său s-a destrămat la moartea acestuia, în 1296, survenită în condiții misterioase.

Sacrofagul lui Jadwiga din Catedrala Wawel.

O încercare reușită a fost făcută de pe Vladislav I cel Scurt. El a unit Polonia Mică și Polonia Mare, cele mai importante părți
ale țării, și s-a încoronat la data de 20 ianuarie 1320. Fiul său, Cazimir al III-lea cel Mare, a întărit poziția Poloniei în regiune,
a extins teritoriul țării spre est, adăugând teritoriile rutene și Podolia. Pe plan internațional, el a realizat alianțe și pacte cu
casele regale de Luxemburg și Anjou și a dezvoltat economia și sistemul de apărare a țării. După moartea lui Cazimir,
datorită lipsei de moștenitori, tronul Poloniei a fost ocupat de monarhi din casa Anjou, luând sfârșit, astfel, perioada Piaștilor.
În anul 1370 Ludovic I al Ungariei a fost încoronat ca rege al Poloniei. În timpul domniei sale a început
supremația nobilimii în viața politică a țării. Nobilimea a primit primul privilegiu general în Košice, în 1374. După moartea lui
Ludovic d'Anjou, în 1382, a început cea mai lungă perioadă de interregn din istoria Poloniei. În cele din urmă, fiica lui
Ludovic, Jadwiga de Anjou, a fost încoronată nu ca regină a Poloniei, ci ca rege, la 16 octombrie 1384. În 1386 regina
Jadwiga s-a măritat cu ducele Lituaniei Iogailas (Jagiello), cunoscut, ulterior, ca Vladislav al II-lea al Poloniei. Încoronarea lui
a fost la 4 martie 1386, inaugurându-se, astfel, perioada dinastică a casei regale a Jagiellonilor.

Republica Celor Două Națiuni[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Uniunea statală polono-lituaniană.

Bătălia de la Grunwald a fost pictată de Jan Matejko, autor și al altor picturi care prezintă istoria Poloniei.

Uniunea personală cu Marele Ducat al Lituaniei, vecinul din nord și est, începută prin încoronarea lui Jagiello pe tronul
polonez,[47] a permis extinderea puterii poloneze spre est și crearea (conform Uniunii de la Lublin din 1569) confederației
Polono-Lituaniene (Rzeczpospolita), ce cuprindea un teritoriu situat între Marea Baltică, Munții
Carpați, Belarusul actual, Nistrul și Niprul.
La nord-vest, cavalerii teutoni, conducători ai Prusiei din secolul XIII, au fost învinși de forțele unite polono-lituaniene
în bătălia de la Grunwald (1410) și, ulterior, în Războiul de Treisprezece Ani. Conform celui de-al doilea tratat de la
Toruń, 1466, ei au trebuit să cedeze partea occidentală a teritoriului Coroanei Poloneze (teritorii mai târziu cunoscute
ca Prusia Regală) și au acceptat suzeranitatea polono-lituaniană asupra restului teritoriului lor (Prusia Ducală).
Moartea lui Sigismund II August, pictată de Jan Matejko.

În această perioadă, Polonia a devenit țara cu cea mai mare populație evreiască a Europei, datorită unor edicte regale
emise în secolul XIII, care au garantat siguranța și libertatea religioasă evreilor. Acestea au contrastat cu persecuțiile
periodice din Europa Vestică, persecuții ce s-au intensificat după Moartea Neagră (1348-1349), când unele grupuri din
Occident i-au acuzat pe evrei ca fiind cauzatori ai bolii. Mare parte din Polonia a fost cruțată de această boală și emigrarea
evreilor a adus beneficii într-un stat în curs de dezvoltare. Cea mai mare creștere a numărului evreilor a avut loc în secolul
XIX, când ei au constituit 7% din întreaga populație poloneză. În general, regii Poloniei și nobilimea erau amabili cu evreii,
pe când țărănimea și Biserica Romano-Catolică nu.
În timpul existenței statului unit polono-lituanian, în secolul al XVI-lea Polonia a devenit monarhie electivă, a cărui rege era
ales pe viață. La moartea acestuia se organizau alegeri. Această situație a fost necesară în urma crizei din anul 1572, când
regele Poloniei, Sigismund al II-lea August, a decedat fără moștenitor. Nefiind stabilită nici o metodă de alegere a regelui, în
această eventualitate, a fost nevoie de mai mult timp pentru a decide metoda de alegere a noului rege. În final, după lungi
dezbateri, s-a decis să se permită întregii nobilimi poloneze să aleagă un nou rege. Nobilimea s-a adunat în Varșovia și a
votat într-o „alegere liberă”, vot ce s-a efectuat după moartea regelui.
Primele alegeri poloneze au avut loc în 1573. Patru oameni au fost candidați pentru rege: Henric de Valois (Henryk Walezy),
fratele regelui Franței (Carol al IX-lea), Ivan cel Groaznic, țarul Rusiei, arhiducele Ernest din casa Habsburg și
regele Suediei, Ioan Vasa III. Alegerea a fost foarte dezordonată și a fost câștigată de Henric de Valois. Cauza pentru cea
mai mare parte a dezordinii din timpul alegerilor a fost numărul mare de oameni care au venit să voteze.

Alegerea din 1573, pictată de Jan Matejko.

Henric de Valois a părăsit tronul Poloniei după doar patru luni de domnie, după ce a primit vestea morții fratelui său, care l-a
numit moștenitor. Henric a devenit rege al Franței sub titlul de Henric III. Această mișcare a surprins majoritatea nobilimii,
deoarece în timpul conducerii lui Henric economia Poloniei s-a dezvoltat.
După 1569 uniunea statală polono-lituaniană a suferit o serie de invazii tătărești, care aveau drept scop a prăda, a jefui și a
prinde sclavi. Zona limitrofă de la sud-est a fost într-o stare de război semi-permanent până în secolul XVIII. De asemenea,
tătarii au sprijinit revoltele cazacilor în 1593, 1626, 1637-1638 și 1648-1654. Ultima, care a durat șase ani, a fost condusă
de Bogdan Hmelnițki. Ca rezultat al mai multor cereri făcute de hatman, Ucraina a fost pusă sub protecția Rusiei. Acordul a
fost făcut în ianuarie 1654, în orașul Pereiaslavl. Acesta a cauzat războiul polono-rus, care a durat între 1654 și 1667. La
sfârșitul acestuia, opozanții au semnat un acord în Adrusovo (în jurul orașului Smolensk), unde Polonia a
cedat Ucraina Rusiei și cazacii au primit drept de autonomie locală și armată internă.
Alegoria primei împărțiri a Poloniei

Polonia a avut unsprezece regi aleși. Aceștia au fost: Henric de Valois (Henryk Walezy), Ștefan Báthory (Stefan
Batory), Sigismund al III-lea Vasa (Zygmunt III Waza), Vladislav al IV-lea Vasa (Władysław IV Waza), Ioan Cazimir al II-lea
Vasa (Jan Kazimierz Waza), Mihai I (Michał Korybut Wiśniowiecki), Ioan al III-lea Sobieski (Jan III Sobieski), August al II-lea
cel Puternic (August II Mocny), Stanisław Leszczyński, August al III-lea și Stanisław August Poniatowski.
Statul polono-lituanian de după Uniunea de la Lublin a reprezentat un contrapunct interesant în perioada monarhiilor
absolute din Europa Occidentală. Sistemul său politic cvasi-democratic, numit „libertatea de aur a nobilimii”, a reprezentat o
situație politică fără precedent în istoria Europei. Din nefericire, luptele puternice dintre nobilimea mai
săracă, magnații (panii) și regii aleși au subminat valorile cetățenești și au erodat, treptat, autoritatea și puterea guvernului.
După seria războaielor pustiitoare din secolul XVII (cele mai notabile fiind Răscoala lui Bogdan Hmelnițki și Potopul),
Polonia-Lituania a devenit un stat slab din punct de vedere politic pe scena europeană. Economia și dezvoltarea sa au fost
afectate datorită păstrării caracterului agricol al țării și a statutului de șerbie pentru majoritatea populației, ceea ce a întârziat
industrializarea țării. La începutul secolului XVIII uniunea polono-lituaniană, unul dintre cele mai mari state ale Europei, a
devenit nimic mai mult decât marioneta vecinilor săi: a Austriei, a Prusiei și a Rusiei.
Odată cu pătrunderea iluminismului în Polonia, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,[48] o mișcare de reformă și
revitalizare a statului a adus schimbări importante în sistemul politic și economic, sfârșind prin introducerea primei constituții
din Europa: Constituția de la 3 mai 1791.[49] Din nefericire, aceasta a venit prea târziu pentru a putea impune reforme
temeinice, deoarece vecinii antemenționați au împărțit Polonia într-o serie de trei partiții.[50][51]

Ducatul Varșoviei[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Ducatul Varșoviei.
Napoleon Bonaparte înmânând Constituția pentru Ducatul Varșoviei.

După împărțiri, s-a început o perioadă de stagnare pe teritoriul polonez, care a durat până la 1806, când o parte a fostei
Polonii a fost eliberată prin revolta populară inspirată de succesele lui Napoleon Bonaparte. Prima grijă a noului guvern a
fost asigurarea hranei pentru armata franceză, care a luptat împotriva forțelor ruse în Prusia Răsăriteană.
Napoleon Bonaparte a creat în mod oficial Ducatul Varșoviei în 1807. Crearea statului a fost unul dintre punctele tratatului
de la Tilsit cu Prusia. Bonaparte a fost sprijinit atât de republicanii locali, cât și de importanta minoritate poloneză
din Franța ca unicul om care putea să restituie suveranitatea poloneză după împărțiri. Deși a fost creat ca un stat satelit al
Franței (și era doar un ducat, nu un regat), în acele timpuri se credea că națiunea poloneză va fi capabilă să-și recapete
fostul statut și, poate, chiar și fostele frontiere. În mod oficial, statul a fost un ducat independent, aliat cu Franța și a făcut
uniune personală cu Regatul Saxoniei — regele saxon, Frederic Augustus a fost, de asemenea, ducele Varșoviei.[52][53] Dar
în fapt, cea mai importantă persoană în ducat a fost ambasadorul francez.

Ducatul Varșoviei după 1809.

În 1809 s-a început un război scurt împortivă Austriei. Deși în bătălia de la Raszyn polonezii au fost înfrânți și austriecii au
intrat în Varșovia, în cele din urmă polonezii au executat cu succes o manevră de învăluire a inamicului, reușind cucerirea
orașelor Cracovia și Liov și a celei mai mari părți a regiunii anexate de Austria în timpul împărțirilor Poloniei. Tratatul care a
pus capăt conflictului, tratatul de la Schönbrunn a permis extinderea teritoriului ducatului în zonele sudice pe care le
stăpânise odinioară Polonia.
Ducatul nu și-a schimbat frontierele până la congresul de la Viena. După înfrângerea lui Bonaparte, mare parte a teritoriului
ducatului a fost primită de Rusia în ianuarie 1813. Restul statului a fost anexat de Prusia. Aceste schimbări au fost
acceptate la congres. Unica excepție a fost orașul Cracovia, care a fost controlat de către Austria, Prusia și Rusia ca Orașul
Liber Cracovia.

După Congresul de la Viena[modificare | modificare sursă]

La data de 3 mai 1815, în timpul congresului de la Viena Rusia a semnat cu Prusia și Austria tratate bilaterale de împărțire a
Ducatului Varșoviei și acordul trilateral de creare a Orașului Liber Cracovia. S-a decis că ducatul va fi împărțit în trei părți:
 Wieliczka și împrejurimi — Imperiul Austriac
 Polonia Mare — Regatul Prusian
 restul ducatului — Imperiul Rus
Imperiul Rus

Wikipedia.com