Volumul “Joc secund” - apărut în anul 1930 - se deschide cu poezia “Din ceas, dedus...” al cărei titlu a fost schimbat în 1964 de editori în titlul volumului și este o artă poetică modernă ce pledează pentru “un lirism absolut”. VIZIUNEA DESPRE LUME Alături de Tudor Arghezi și Lucian Blaga, Ion Barbu dă conceptului modern de poezie noi valori, impunând o viziune poetică originală.Tinde să capteze o imagine primordială a universului, un nou tip de umanism, cel matematic. De asemenea, propune o încifrare a limbajului poetic care presupune însă o pregătire în prealabil a lectorului. TEMA Tema poeziei exprimă ideea lumii purificate prin reflectarea în oglindă, ideea autocunoașterii și a actului intelectual ca afectivitate lirică. TITLUL În cazul primului titlu, “Din ceas, dedus...” , accentul cade întâi pe substantivul “ceas” care aparține câmpului semantic al timpului, dar este timpul nedefinit, fără curgere. Substantivul capătă conotații de permanență, de eternitate, de element mereu același și indispensabil unei lumi în care timpul și-a oprit devenirea. Așa cum îl concepe Barbu, ceasul creator devine așadar însăși negarea timpului. Adjectivul participial cu valoare stilistică de epitet, “dedus” , este cel de-al doilea termen , un cuvânt derivat, care redă ideea de sustragere din timpul cronologic, din limitata lume senzorială. În cazul celui de-al doilea titlu, “Joc secund” , poetul își arogă încă de la început statutul de homo ludens și implicit libertatea pe care o dă jocul , creativitatea încorporată în propria natură. Astfel, substantivul nearticulat “joc” sugerează permanența gestului ludic în actul crației, iar epitetul metaphoric, “secund” plasează jocul în zona superioară a esențelor ideale pe care doar arta adevărată le poate revela. STROFA I Expresia artistică este plasată în atemporal, poetul căutând frumosul în real, idee exprimată prin sintagma “adâncul acestei calme creste”. În concepția lui Ion Barbu, prin oglindă, lumea intră “în mântuit azur” ca o întoarcere la realitatea primordială, dar recreată de poet prin jocul pur al artei. Epitetul metaforic în inversiune ,,calmă creastă” desemnează lumea ideilor care se înalță până la zenit, ce depășește metaforic spațiul real, echivalent al punctului de maximă strălucire solară, iar nadirul simbolizează, tot metaforic, universul artei ce se reflectă în lumina asfințitului “Din ceas, dedus...” reprezintă momentul creației, momentul atemporal, tangent cu eternitatea, momentul în care artistul are acces la profunzimile realității reflectate prin oglindă în planurile imaginației creatoare, “în grupurile apei”, și percepută în aceasta ca o nouă realitate “ca un joc secund mai pur”. Această percepție nu se poate realiza decât în momentul în care realitatea obișnuită, “cirezile agreste”, este depășită, înecată. STROFA a II-a Poetul ridică însumarea, calculează un punct imaginar al ideilor în înaltul infinit al spațiului exterior și întâlnește poezia, simbolizată prin metafora “harfe resfirate”, aflată “în zbor invers” spre esențele nevăzute și neștiute ale universului. Actul creator înseamnă trudă, iar poetul istovește pentru cântec, conștient fiind de faptul că înțelesurile profunde se pot pierde uneori, astfel că simte neputința de a desăvârși creația dintâi. Transparența imaginilor artistice este simbolizată prin metafora meduzelor ce schimbă culoarea apei de la suprafața mării , formând ,,clopote verzi” care sugerează străfundurile misterioase, așa cum orice creație transpune artistic realitatea. Cântecul poetului rămâne ascuns, accesibil doar inițiaților, celor care freamătă să atingă esența pură a celor știute și neștiute. “Nadir latent” semnifică aceleași profunzimi ale creației percepută ca sursă invizibilă pentru omul obișnuit. Rolul poetului este acela ca prin intuițiile pe care le are – “harfe resfirate”, prin efort să dea viață operei – “cîntec istovește”, care revelează omului sensibil aspectele oculte ale realității. Revelația nu este completă și doar lasă să se întrevadă esența: “meduzele […] verzi”. VĂ MULȚUMESC PENTRU ATENȚIE!