Particula lui Dumnezeu

Bosonul Higgs, numit așa după fizicianul britanic Peter Higgs și supranumit „particula
Dumnezeu”, este o particulă elementară ipotetică din familia bosonilor, despre care se crede că
face parte din mecanismul care conferă masă celorlalte particule elementare. Căutarea unei
dovezi a existenței sale a început în anii 1960. În 2011, particula era căutată cu ajutorul
acceleratoarelor de particule, în special cu acceleratorul LHC de lângă Geneva, Elveția.

Bosonul Higgs, dacă ar exista, ar putea să rezulte de la coliziunea a doi protoni de înaltă
energie, dar ar avea o viață foarte scurtă, după care se dezintegrează în alte particule — încă un
motiv de ce existența sa este greu de dovedit.

Dacă aţi săpa un puţ de 100 de metri în mijlocul fermecătorului sat francez Crozet, aţi da
peste un decor care aminteşte de ascunzătorile subterane ale eroilor negativi din filmele cu James
Bond. Un tunel cu diametrul de trei metri, luminat de-ţi ia ochii, se pierde în depărtare, întrerupt
la fiecare câţiva kilometri de încăperi înalte, ticsite cu structuri grele de oţel, cabluri, conducte,
fire, magneţi, tuburi, cilindri, pasarele şi dispozitive misterioase.

Acest iad tehnologic este de fapt un mare instrument ştiinţific, mai exact un accelerator de
particule – cel mai puternic tun atomic construit vreodată. Se numeşte Large Hadron Collider
(LHC), iar scopul său este simplu, dar ambiţios: să spargă codul lumii fizice; să descopere din ce
e făcut universul; cu alte cuvinte, să pătrundă până în miezul lucrurilor.

Două fascicule de particule vor fi proiectate cu viteză în direcţii opuse prin tunelul care
formează un cerc subteran cu circumferinţa de 27 km. Particulele vor fi ghidate de peste o mie de
magneţi cilindrici suprarăciţi, legaţi între ei ca nişte cârnăciori. Fasciculele se vor întâlni în patru
locuri, făcând particulele să se ciocnească între ele la o viteză apropiată de cea a luminii. Dacă
totul merge bine, coliziunile violente vor transforma materia în uriaşe explozii de energie, care,
la rândul lor, se vor condensa în diverse tipuri de particule, care mai de care mai interesante,
unele nemaiîntâlnite până acum. Este esenţa fizicii experimentale a particulelor: pui două chestii
să se ciocnească şi vezi ce iese.

Echipamentele masive înşirate de-a lungul tunelului vor analiza elementele rezultate din
coliziune. Cel mai mare dintre ele, ATLAS, are un detector înalt cât şapte etaje. Cel mai greu,
CMS (Compact Muon Solenoid), este mai înalt decât Turnul Eiffel. „Când cauţi lucruri foarte
mici, mărimea contează“ ar putea fi mottoul Organizaţiei Europene pentru Cercetări Nucleare,
mai cunoscută sub istoricul acronim CERN, laboratorul internaţional care adăposteşte
acceleratorul LHC.

Fizica a cunoscut de-a lungul timpului o existență tumultoasă, presărată cu numeroase

descoperiri de succes, eșecuri, dar și noi enigme și mistere, constituite într-un întreg eterogen de
cunoștințe.Există o anumită piesă a acestui puzzle pe care fizicienii speră s-o culeagă din
resturile coliziunilor de mare energie din LHC. Unii o numesc particula lui Dumnezeu.
 Particula a fost botezată cu câţiva ani în urmă de fizicianul Leon Lederman, laureat al
Premiului Nobel, care are darul formulărilor inspirate. Fizicienii preferă să se refere la particula
lui Dumnezeu cu numele de bosonul Higgs sau particula Higgs sau, pur şi simplu, Higgs, în
onoarea fizicianului Peter Higgs, de la Universitatea din Edinburgh, care a susţinut existenţa
acesteia cu Majoritatea fizicienilor cred că trebuie să existe un câmp Higgs, răspândit peste tot în
spaţiu; particula Higgs ar fi purtătoarea acestui câmp şi ar interacţiona cu alte particule. Particula
Higgs este un element crucial în modelul standard al fizicii particulelor – dar nimeni nu a găsit-o
încă.

John Ellis, specialist în fizică teoretică, e unul dintre savanţii de la CERN porniţi în
căutarea particulei Higgs. Ellis îmi spune că, teoretic, câmpul Higgs este cel care conferă masă
particulelor elementare. El face următoarea analogie: diversele particule elementare – spune el –
sunt ca o grămadă de oameni alergând prin noroi. Unele particule, cum sunt quarcurile, au cizme
mari, care sunt acoperite cu mult noroi; altele, cum sunt electronii, au pantofiori de care nu se
prinde aproape niciun pic de noroi. Fotonii nu sunt încălţaţi, ei doar plutesc pe deasupra
noroiului, fără să se murdărească. Iar câmpul Higgs e noroiul.

Se presupune că, în comparaţie cu majoritatea particulelor subatomice, bosonul Higgs e

masiv. Ar putea avea de 100-200 de ori masa protonului. De aceea, e nevoie de un accelerator
enorm pentru a produce un Higgs – cu cât e mai mare energia în coliziune, cu atât mai masive
vor fi particulele rezultate. Dar, la fel ca toate particulele supradimensionate, particula Higgs ar fi
instabilă.Într-o fracţiune de fracţiune de fracţiune de secundă se descompune în alte particule. Ce
poate face LHC e să creeze un mănunchi minuscul şi compact de energie, din care un Higgs ar
putea apărea suficient de intens şi de persistent încât să poată fi recunoscut.

Surprinzător însă, niciunul dintre aceşti magneţi nu serveşte la accelerarea particulelor.

Aceasta va fi produsă de undele electrice dintr-un aparat separat, care propulsează particulele
prin tunelul circular. Treaba magneţilor este de a direcţiona fluxurile de particule pentru a se
curba prin inel. Mulţimea de particule deplasându-se aproape cu viteza luminii are o singură
dorinţă: să meargă drept înainte. De aceea, curba trebuie să fie lină – făcând necesară
circumferinţa de 27 de kilometri a inelului.

Acceleratorul cuprinde 1.600 de magneţi, cei mai mulţi lungi cât jumătate dintr-un teren de
baschet şi cântărind peste 30 de tone fiecare.Surprinzător însă, niciunul dintre aceşti magneţi nu
serveşte la accelerarea particulelor. Aceasta va fi produsă de undele electrice dintr-un aparat
separat, care propulsează particulele prin tunelul circular. Treaba magneţilor este de a direcţiona
fluxurile de particule pentru a se curba prin inel. Mulţimea de particule deplasându-se aproape cu
viteza luminii are o singură dorinţă: să meargă drept înainte. De aceea, curba trebuie să fie lină –
făcând necesară circumferinţa de 27 de kilometri a inelului.Când particulele intră în coliziune,
energia lor se transformă în masă şi rezultă o pulbere de resturi. Fizicienii nu pot vedea particula
Higgs în acea pulbere, dar două din cele patru experimente majore pe care le va realiza LHC sunt
capabile să înregistreze rămăşiţele unui Higgs dezintegrat – dovada că un Higgs se descompune.
 Şi se presupune că doar o coliziune foarte rară – una din multe mii de miliarde – va
produce un Higgs. Cele mai multe coliziuni nu vor produce nimic interesant. Particula – sau mai
degrabă rămăşiţele ei – va apărea în calculatoarele detectorului după analizarea unei cantităţi
uriaşe de date, măsurate în petabyţi – milioane de miliarde de biţi.

În anul 2012 însă, savantii de la Geneva au anuntat ca sunt aproape siguri ca au descoperit
bosonul Higgs. Acestia au precizat totusi ca trebuie sa mai faca teste pentru a fi 100% siguri ca
au gasit ceea ce cautau.Anuntul a fost primit cu aplauze furtunoase.Profesorul Peter Higgs, cel
care a prezis existenta acestui particul, a precizat ca nu se astepta ca aceasta descoperire sa aiba
loc in timpul vietii sale.

In acest moment, cercetatorii sunt in proportie de 99.99% siguri ca particula a fost gasita.
Acest lucru este cunoscut si sub denumirea de “nivelul patru sigma”. Conducerea de la CERN le-
a cerut savantilor sa atinga “nivelul cinci sigma” ceea ce inseamna sa fie siguri in proportie de
99.99995% ca bosonul Higgs a fost descoperit. Daca teoriile fizicienilor sunt corecte, cativa
bosoni Higgs ar trebui sa fie creati in fiecare trilion de ciocniri, inainte de a se descompune rapid.

Aceasta descompunere ar urma sa lase in urma o “amprenta” care sa fie observata pe

graficele cercetatorilor. Desi pana in prezent au fost avut loc peste 1.600 de trilioane de ciocniri,
mai putin de 300 de potentiali bosoni Higgs au fost produsi.Acum, mai multe surse sustin ca
doua echipe diferite de savanti, care au organizat separat experimente, au reusit sa descopere
urme ale particulei.