1.

Contextul operei
Poezia “Leoaică tânără, iubirea“ face parte din cel de-al doilea volum de versuri al lui Nichita
Stănescu, în care viziunea asupra lumii este “O viziune a sentimentelor“ (1964), iar tema volumului este
dragostea ca stare de certitudine.

2. Apartenența la neomodernism
Neomodernsimul este o orientare literară din anii 60-70, ce aduce redescoperirea sensibilității
creatoare, a emoției estetice și înnoirea limbajului poetic, după un deceniu în care literature fusese
ideologizată politic.
Limbajul poeziei neomoderniste are uneori ca efect ambiguizarea, aparența de nonsense și de
absurd, iar ca efect esthetic șocarea lectorului și punerea lui în ipostaza unui căutător de sensuri
ascunse.
Textul este o poezie neomodernistă, în care subiectivitatea, senzorialui și afectivitatea se
împletesc cu puterea expresivă a limbajului; concretizarea abstracțiunilor, ambiguizarea sensurilor,
subtilitatea metaforelor sau insolitul imaginilor artistice.

3. Viziunea despre lume

Poezia contrazice așteptările ctititorului, abordează iubirea ca temă majoră a liricii și valorifică
lirismul pur prin asumarea perspectivei profund subiective a eului.

4. Tipul de lirism
Aparținând lirismului subiectiv, poezia situează eul în centrul unui univers pe care îl
reconstruiește din temelii: valoarea cosmogonică a întâlnirii eului cu iubirea ca forță transfiguratoare a
lumii favorizează dubla interpretare a poeziei ca aparținând liricii erotice și ca fiind o artă poetică.
Ipostazele eului liric sunt dublate: îndrăgostitul și poetul creator, iar metafora “leoaică tânără“,
descifrată în titlu - “iubirea“, poate avea și sensul inspirației artistice, al muzei.

5. Tema
Atitutidenea ființei care întâlnește iubirea/ inspirația poetică reprezintă tema poeziei. Iubirea/
inspirația poetică năvălește brusc și violent în spațiul sensibilității ființei, modificând dimensiunile
universului și, implicit, ale acesteia. Discursul liric se structurează sub forma unei confesiuni,
mărturisirea propriei aventuri, descoperirea sentimentului.
Motivul central al textului care prin repetare devine laitmotiv este acela al leoaice, ce
simbolizează iubirea/poezia.

6. Titlul
Definește metafora iubirea/poezi. Metafora explicită a dragostei imaginate ca o “leoaică
tânără“ propune o perspectivă atipică, șocantă pentru cititorul de poezie clasică prin ideea de ferocitate
pe care o induce. Întâlnirea cu “leoaica“ nu este altceva decât întâlnirea cu poezia, metafora-titlu fiind o
metaforă a anticipării????????.
Titlul este reluat în incipitși din acest moment, sugestia violenței este anulată, iar sentimentul se
situează în sfera de semnificații a simbolului leului, respectiv putere, forță, agresivitate, dar și eleganță,
noblețe, simbol care prin feminizare capătă noi valențe, îmbogățindu-se cu ideea de posesivitate –
leoaica, prin latura ei maternă, garantează perpetua regenerare, iar senzualitatea, grația și efemeritatea
corespund vârstei - “leoaică tânără“ – ating domeniul inpirației poetice.

7. Structura compozițională
Compozițional, poezia are trei secvențe lirice corespunzătoare celor trei strofe: întâlnirea cu
iubirea/creația, metamorfoza univesrului și constatarea transformării ireversibile a ființei. Pe plan
morfologic, schimbarea timpului verbal (de la perfect compus la perfect simplu și la prezent) și
adverbele de timp “azi“, “deodată“ redau ieșirea treptată din timpul cronologic și fixarea îndrăgostitului/
creatorului într-un timp mitic, al iubirii sau al creației.

8. Semnficații
Prima secvență surprinde momentul întâlnirii bruște și dureroase a ființei cu iubirea/ inspirația
poetică. Incipitul este o metaforă dezlegată chiar din titlu, care conține definiția-portret a dragostei.
Dinamismul celui de-al doilea vers este conferit de agresivitatea leoaicei, dar exprimă ideea de
surpriză năucitoare pe care o produce apariția sentimentului. Violența revelației este sugerată de
imaginea “colților albi” și de sugestia rănirii.
În cea de-a doua secvență poetică, printr-o descriere cosmogonică, este prezentată recrearea
universului sub influența magică a iubirii. Momentul este marcat de o dublă transfigurare a ființei
invadate sentiment și a lumii, receptată prin prisma noii sale identități. De fapt, lumea se recreează,
reiterând momentul genezei.
Cercul este un simbol al perfecțiunii și are în centru eul creator (“-n jurul meu“), ființa care
devine un univers pulsatoriu în expansiune, traversat de simțuri omenești aparent autonome – privirea
și auzul, pe care le unifiă în starea extatică.
A treia secvență concretizează efectele întâlnirii cu iubirea/ inspirația. În procesul de recreare a
lumii după legile iubirii/ ale creației este integrată și ființa poetului. Finalul poeziei ilustrează faptul că
această întâlnire scoate ființa umană de sub legile lumii fizice și o proiectează în eternitate. Iubirea și
inspirația poetică sunt stări de grație ale ființei, dorite ca veșnicie.
Atitudinea poetică de suprapunere a poeziei cu dragostea, prin asumarea stării de grație este o
modalitate de cunoaștere a lumii, propriei literaturi???. Ea se dovedește specifică artistului în măsura în
care el este chemat sa redescopere și să redimensioneze realitatea, astfel încât aceasta să transceandă
concretul lumii.

9. Concluzia
”Leoaică tânără, iubirea” este o artă poetică neomodernistă pentru că interesul autorului
vizează relația poet-creație și identifică poezia/inspirația cu iubirea. Aceasta rerpezintă un mijlocitor
între ”eu” – conștiința individuală – și universul ființei, sentimentul poetic fiind acela de contopire cu
esența lumii prin iubire.
Poet al secolului al XX-lea, Nichita Stănescu trăiește și intuiește necesitățile momentului său. El
înțelege că arta nu poate supraviețui dacă nu slujește adevărurilor lăuntrice sau nu devine o cale de
cunoaștere. Astfel, întrega existență este preocupată de posibilitatea de-a-și lămuri gândurile în cuvinte,
de a stabili raporturile cu predecesorii, contemporanii sau succesorii și de a-i convinge de necesitatea
rosturilor sale.
10. Semnificații
Descendența spirituală a lui Nichita Stănescu vine, fără îndoială din lirismul lui Mihai Eminescu,
din poetica filosofică a lui Blaga, din sentimentul lui Barbu, fiind, asemeni lui Arghezi, un inovator al
cuvântului. Eugen Simion definește opera lui Nichita Stănescu ca fiinds ”poezia poeziei, criza de
indentitate”. Un poet al