Muzeul simțurilor

De ar fi să-mi expun
fericirea
în fața unui întreg muzeu,
oricine ar trece pe lânga ea
ca și cum ar fi
cea mai aleatorie persoană,
bând cafea caldă
într-o vitrină aburită.

De-ar fi să vezi
albastrul meu,
probabil ai orbi
pentru că negura pupilei tale
ar fi înecată
de lumina absolutului.

De-ar fi să asculți
cântecul cel mai drag mie,
cu siguranță, ți-ar displăcea
întrucât sonatele crivățului
mă leagănă până adorm,
iar pe tine te înfioară,
trezindu-te din somn.

De-ar fi să atingi
acel obraz plăpând,
al cărui puls
rezonează cu centrul galaxiei mele,
ai fi zdruncinat de regrete
deoarece acasă
ai pe cineva care te așteptă
cu soarele pe tavă.

De-ar fi să guști
din cafeaua mea
buzele ți-ar crăpa,
ochii ți-ar lăcrima,
dinții ți-ar scrâșni,
și ai pleca mâhnit,
mormăind.

Si eu aș continua
să-mi savurez cafeaua
fierbinte, ca de obicei,
măcinat de veșnica dilemă
a existenței mele:
“Cum pot oamenii să bea cafea rece?”

Motto: “Prea mult nu este niciodată suficient.”