Conditia umana.

Studiu de caz: Lupta cu absurdul Text : Albert Camus, Strainul Unul dintre cele mai reprezentative curente literare ale secolului al XX-lea este existentialismul, curent filozofic care proclama primatul existentei in fata constiintei ("Existenta precede esenta", J.P. Sartre). Existentialismul se cristalizeaza in perioada interbelica, dupa 1920, tinzand sa inlocuiasca reflectia filosofica de tip cartezian. Existentialistii refuza gandirea abstracta, logica si obiectiva in favoarea descrierii analitice a existentei in realitatea concreta a experientei imediate. Ei aleg existenta umana ca centru al reflectiei, considerand ca omul se construieste pe sine, e liber sa aleaga, e responsabil de propria devenire. Literatura existentiala (literatura autenticitatii) abordeaza teme specifice: nelinistea omului in fata absurdului existentei si a neantului , alienarea, disperarea , neputinta cunosterii si a comunicarii , revolta, angajarea, actiunea, "caile libertatii". Preocuparea pentru problematica filozofica a conditiei umane se manifesta in romane cu un pronuntat caracter simbolic, parabolic, aflate sub semnul existentei absurde, cu care individul este sfaramat de mecanismele unui univers inuman ( Franz Kafka - "Procesul", "Castelul"), isi consuma viata in asteptarea unui eveniment decisiv, care nu se intampla ( Dino Buzzati - "Desertul tatarilor") ori gaseste sensul vietii in actiunea si in solidaritatea oamenilor ( Ernest Heminguy "Batranul si Marea"; Andre Malraux - "Conditia umana"; Albert Camus " "). Alte romane utilizeaza alegoria si parabola spre a protesta impotriva dictaturii in anii intunecati ai fascismului (Ernest Junger- "Pe falezele de marmura") ori spre a intruchipa un ideal de personalitate umana ( Herman Hesse - "Joul cu margele de sticla"). Cel care pune temeliile conceptelor de om absurd si literatura a absurdului, ca si formularea ipostazelor de revolta si literatura a revoltei este Albert Camus ("Mitul lui Sesif", "Omul revoltat"). Mitul lui Sesif apartine filozofiei absurdului si este coloana ideatica fundamentala pe care au fost gravate romanele scriitorului. Sesif, erou al mitologiei greco-latine condamnat sa ridice pe varful

stancii bolovanul care se rostogoleste fara incetare, simbolizeaza existenta tragica a omului. Intre acesta, pe de-o parte, si intre societate si univers, pe de alta parte, exista o prapastie care nu poate fi trecuta. Omului ii e harazit nu perfectiunea catre care tinde fara incetare, ci mizeria vietii cotidiene. Viata insa trebuie traita, individul gasind in tragic o conditie a infruntarii absurdului. Omul camusian din "Mitul lui Sesif" functioneaza ca o constiinta semnificanta. Dar intuitia de-a cunoaste o fiinta umana care se configureaza ca un datontologic se izbeste de opacitatea existentei, de refuzul acesteia de a se lasa investita cu sensuri. In aceasta etapa a deschderii eului cunoscator spre lume se cristalizeaza alternativei sinuciderii, asemanatoare cu un adevarat pariu existential. Constatarea ca viata nu are sens, ca totul nu este decat o imensa repetitie, intrerupta de moarte, poate duce la refuzul vietii, sinuciderea fiind o forma de revolta. Cea de a doua alternativa pe care o putem desprinde din "Mitul lui Sesif" vizeaza descoperirea absurdului si acomodarea prin indiferenta cu trairea limitata, barata de o moarte inevitabila. Din moment ce atat ratiunea, cat si afectele fiintei umane se izbesc de opacitatea inexpugnabila a existentei, inseamna ca tensiunea dintre constiinta semnificanta si esecul gnoscologic al acestuia se dezvolta printr-o suspensie ocupata de starea de indiferenta clarvazatoare a trairii vietii ca o imensa repetitie. Marca trairii omului absurd care a acceptat confruntarea lucida dintre constiinta si existenta ca o traire eroica, fara sens, este conferita de cantitate. Ajuns la acest stadiu, omul absurd inceteaza sa mai explice lumea, el o simte, o incercuieste, o descrie. Experienta profunzimii este astfel inlocuita cu aceea a diversitatii. Nazuinta maxima a omului absurd conceput de Albert Camus este creatia. Autorul ne previne ca arta nu trebuie privita ca o cale de evaziune din absurd, ci ca o relevare a acestuia, o iesire a spiritului din sine spre a-i arata celuilalt "cu precizie calea fara iesire pe care mergeau totii". Sub semnul rationamentului absurd, creatia urmeaza indiferentei si descoperirii. Ea marcheaza punctul din care tasnesc " pasiunile absurde si unde rationamentul inceteaza". Daca absurdul nu este realul in sine, ci relatia dintre constiinta si lume inseamna ca

artistul absurd trebuie sa ajunga la acest stadiu de refuz al semnificatiilor, de privire indiferenta asupra lumii. Omul absurd traieste fara speranta, iar creatia nu are pentru nimeni un rol consolator. Asa explica Albert Camus de ce poate autorul renunta la opera lui. Unul dintre cele mai reprezentative romane camusiene este Strainul, care reprezinta transpunerea literara a ideilor din "Mitul lui Sesif". Titlul acestui roman pune in prim plan ideea de "esc sistere", adica situarea in afara sistemului pe care il considera absurd, conventionar si arbitrar. Asadar este un "strain" prin raportarea la celalalt. Pe de alta parte, personajul, pana la confruntarea cu situatia limita, isi asuma mecanic gesturile specifice sistemului absurd, astfel incat lipseste autocunoasterea. Din acest motiv personajul este un strain prin raportare ca sine. Scris inainte de "Mitul lui Sesif", romanul "Strainul" este infuzat de climatul sensibilitatii absurde. Meursault, micul functionar algerian, se intalneste cu absurdul din intamplare. El este ca anonim din filozofia lui Heidegger si Sartre, omul in stare de somnolenta, care inca n-a descoperit absurdul decat printr-o crima involuntara, ce se va solda cu condamnarea sa la moarte. Intriga romanului este alcatuita ca o povestire. Accentul cade pe evenimente mari si mici, amestecate in mod programatic. Amanuntele sunt aglomerate masiv, informatiile colaterale evenimentului central initial ( moartea mamei ) sunt gata sa-l sufoce pe acesta. Relatarea este la persoana I, iar naratia discriptiva este total golita de orice participare afectiva. Albert Camus il infatiseaza pe Meursault intr-o stare de totala indiferenta. Drumul la azil, priveghiul, aspectul oamenilor batrani, refuzul lui de a i se deschide sicriul pentru a-si vedea mama moarta, convoiul de inmormantare, totul este descris ca un decor de film suprarealist. Motivul soarelui ce urca pe cer si dogoarea lui puternica constituie prima modulatie a "luminii" proiectata pe aceasta scena muta. Momentul evocarii nu coincide cu timpul savarsirii evenimentului. Primul capitol al cartii sta astfel sub semnul mortii mamei, raportul dintre mama-fiu traversand astfel mai multe scrieri ale autorului. Apa, lumina, eroul carnal sunt integrate cu textura din "Strainul" pe masura

ce Meursault trece prin culoarul difuz al experientei sale absurde. Pentru el absurdul se configureaza prin diverse detalii ale hazardului cu care se intalneste pe parcursul vietii. Trairea personajului camusian este mediata cu precadere de senzatii. Lui Meursault ii este foame si sete, ii este cald si frig. Universul sau de viata este aplatizat. Mersault nu cunoaste inca valoarea, deci nu poate stabili anumite ierarhii intre intamplari. Faptele cotidiene trec pe langa el ca si cum s-ar scurge pe niste benzi mecanice. Zgomotul tramvaielor, forfota tinerilor din mahalaua orasului, cafenele pline sau goale, toate acestea fac parte dintr-un decor al strazii, inregistrat fara nici o participare afectiva. Pana si gesturile personale sunt enuntate la modul pur constatativ. Spatiul este plin de obiecte peste care se suprapune rememorarea unui eveniment. Accentul cade pe atmosfera de plictis si indiferenta. Peste aceasta autorul suprapune intamplari si personaje banale, situate la marginea trivialitatii. Naratiunea colecteaza astfel, in peisajul ei vag colorat, portretul unui batran (salamana) care si-a pierdut cainele, istorisirile unui vecin dubios ( Raepnond Sintes) despre incurcaturile lui amoroase si conflictul cu un necunoscut. Apropierea de evenimentul fundamental al romanului este lenta si aproape imprevizibila. Cuplarea cu o tanara functionara nu ridica tensiunea intrigii. Libidoul sexual nu joaca un rol deosebit in viata acestui personaj. Atunci cand Meursault este intrebat de Maria daca vrea sa se casatoreasca, este evident ca pentru el faptul acesta nu prezinta nici o importanta. Trairea cantitativa a acestui personaj este absolut intamplatoare, viata gasindu-se sub semnul provizoratului pana in faza finala a existentei sale. De aceea, putem spune ca pana si confruntarea cu evenimentul destin (crima) are un caracter intamplator. Venit pe plaja, grupul de prieteni al lui Meursault nu avea nici o intentie agresiva. Intalnirea cu cei doi arabi, dintre care unul era fratele fostei iubite ale lui Raymond, cu care acesta mai avusese un conflict, facea totusi din Meursault un personaj de rezerva, in cazul ca ar fi aparut al treilea. Cand un arab scoate cutitul si-l raneste pe Raymond, apoi fuge, acesta i-a dat revolverul lui Meursault, fiindca era ranit la mana. Dupa doua ore,

arabul era din nou pe plaja, iar Meursault inainta in aceeasi directie, din intamplare, orbit de o adevarata baie solara. Evocarea acestei situatii absurde de catre Meursault este elocventa. Crima este integrata de scriitor intr-o conjunctura. Nisipul era fierbinte, soarele ardea, aerul era aprins, iar lama lucitoare a cutitului parea a fi cat un palos. Abia dupa ce Meursault trage si celelalte patru focuri asupra arabului inert, se pare ca se trezeste dintr-o stare de buimaceala sau somn al constiintei: "era ca si cum ar fi batut patru batai scurte in poarta nenorocirii". Mersault nu are constiinta crimei, dupa comiterea ei. El intra la inchisoare cu gandurile unui om liber. Refuza avocatul din oficiu, despre care spune mai tarziu ca nu-l intelege. La intrebarea judecatorului de ce a tras intr-un om cazut nu stie ce sa raspunda, iar in privinta faptei sale marturiseste ca nu simte nevoia sa se caiasca, fiind doar plictisit. Si mai ciudate i se par depozitiile martorilor, prieteni, oameni de la azil, care insista asupra faptului ca nu a plans la inmormantare, a fumat, nu si-a iubit mama. Juratii au fost si ei neplacut impresionati de faptul ca, dupa decesul mamei, Mersault s-a dus la si a facut dragoste. Procesul lasa astfel impresia ca "totul e adevarat si nimic nu-i adevarat", Meursault fiind gata sa-l intrebe pe avocat cine este totusi acuzatul. Dar motivatia acuzatului (soare, zapaceala) starneste ilaritate, iar avocatul pledeaza pentru o "crima logica", deci calculata cu anticipatie. Meursault este condamnat la moarte. Abia atunci se trezeste in el starea de revolta. Refuza cainta in fata preotului si doreste ca in zona executiei spectatorii sa-l priveasca plini de ura. Daca existenta nu are sens, nici timpul nu are sens. Dupa descoperirea absurdului, eroul lui Camus moare fara speranta si regrete. Abert Camus a conceput personaj de laborator, iesit din plamada tezelor sale. Jocul logic este captivant, chiar daca astazi pare neverosimil. Dar acest personaj este simbolul absurd al crimelor logice. Concluzionand, din romanul "Strainul" care descrie "goliciunea omului in fata absurdului", reies doua atitudini promovate de Camus ca solutii pentru iesirea din absurd, pasiunea si revolta, idei pregnante in dialogul cu preotul.

Opera lui Kafka, singulara si stranie, exprima protestul individului impotriva strivirii personalitatii sale de catre fortele ostile ale societatii. Kafka infatiseaza destinul lipsit de perspectiva al omului. Viziunea sa artistica este halucinata, groteasca, patrunsa de neliniste si resemnare, din care razbat uneori aspiratii spre o soarta mai buna, spre un ideal umanist, repede inabusite de ambitia ostila. Nuvelele si romanele sale exprima starea existentei omului obisnuit, expus agresiunii monstruosului aparat de stat biocratic ("Procesul", "Colonia penintenciara"), imposibilitatea de a descifra sensul existentei sale in societate( "Castelul") si dezumanizarea relatiilor familiale("Metamorfoza"). Caracterul parabolic al scrierilor lui Kafka este vizibil cu deosebire in Procesul. Si aici stau fata in fata doua lumi care nu se pot impaca, una care hotaraste fara justificari si alta care se supune fara a intelege, fara a se putea apara.Intre aceste doua categorii se afla una intermediara, partial initiata in tainele justitiei. Intr-o dimineata, Josef K. se trezeste in apartamentul pe care-l ocupa, cu 2 necunoscuti, care ii declara ca e arestat fara sa se cunoasca motivul arestari. Dialogul dintre Josef K. si inspector exemplifica aceasta situatie absurda in care se afla eroul: "N-as putea sa spun ca esti acuzat sau mai bine zis nu stiu daca esti . Adevarul e ca esti arestat, mai mult nu stiu". Apare curios acest mod de arestare, in care eroul este lasat liber si poate sa se duca nestingherit la institutia unde lucra, caci, in acest caz nu vinovatia reala sau o acuzatie nedreapta care i se pune in seama are importanta, ci starea in sine de om urmarit, prigonit. Aceasta situatie creaza o stare de neliniste, de nesiguranta, care il va insoti pe erou pe tot parcursul romanului, caracteristica existentialitatii. Surprinzator pare faptul ca ilegalitatile sunt ascunse sub eticheta legilor. Paznicii care-l aresteaza pe K. pomenesc mereu de lege,dar despre ce prevede aceasta nu spun nimic, cu toate intrebarile insistente ale lui Josef K. Politia si justitia , atat prin oamenii care le reprezinta, cat si ca institutie sunt prezentate cand sub aspecte de un formalism rigid, cand grotesc, caricatural. Birourile tribunalului se gasesc in podul unei cladiri cu apartamente si camere de inchiriat, Kafka intelege acum ca

justitia se jenase sa cheme acuzatul intr-un pod cu prilejul primului interogatoriu si preferase sa-l deranjeze in propria lui casa. Sala de sedinte este aglomerata. La discutiile zgomotoase participa fel de fel de oamenii. Kafka are impresia ca se afla mai curand la o intrunire politica decat intr-o institutie a dreptatii. Judecatorul de instructie este "un barbat marunt, gras si fornait, care tocmai vorbea in mijlocul unor hohote de ras asurzitoare". Acesta cere unui aprod un registru semanand cu un caietel de scoala vechi si facut ferfenita de prea multa intrebuintare. Treptat, indiferenta de la inceput se transforma in obsesie, ideea procesului neslabindu-l o clipa. Se hotaraste sa faca o intampinare tribunalului, dar afla ca nu ii va fi luata in seama, ci ii va fi citita la sfarsitul procesului, o data cu sentinta. Convins de nevinovatia sa, spera ca va fi salvat, dar intervine opinia justitiei, care decreteaza ca judecata are un caracter secret. Judecatorii, in general bine orientati, se gasesc incurcati in fata cazurilor extrem de simple sau extrem de dificile si sfarsesc prin a pierde sensul exact al relatiilor umane, facandu-i sa dea gres tocmai in situatiile cele mai clare. Intregul paienjenis de sofisme care ii incetoseaza mintea il face pe Kafka sa-si piarda capul, sa intre in panica. Venind in catedrala pentru a se intalni cu un italian, caruia urma sa-i arate monumentele de arta ale orasului, eroul este retinut de un preot, care ii marturiseste ca el este cel care l-a determinat sa vina in biserica, pentru a-l informa ca procesul ii merge prost, ca este socotit vinovat si ca va fi condamnat. Convorbirea cu preotul mareste nelinistea eroului, care nu are puterea sa se desparta de acesta. Preotul este un personaj care simbolizeaza fatalitatea, inevitabilul sfarsit. Intr-adevar, sfarsitul e aproape, el soseste misterios, invaluit in tenebre. Intr-o seara, doi domni se prezinta la locuinta lui Kafka si insotindu-l in afara orasului, la marginea unei cariere de piatra il ucid, infigandu-i in inima un cutit, in timp ce de la ultimul etaj al unei cladiri cineva se apleaca pe fereastra desfacandu-si bratele cu disperare, in semn de solidaritate umana. Procesul este o parabola despre sanctiune, autoritate si lege.

Eroul intelege arestarea si apoi executia sa ca pe niste farse intamplate intr-un univers al absurdului. Lipsa de logica a intamplarilor prin care trece procuristul K, groaza eroului terorizat de situatia in care se afla fara sa si-o poata explica, prezentarea absurda a unor institutii (planul justitiei) creeaza o atmosfera terifianta de cosmar. Ruptura totala dintre acuzatori si acuzati nu ne ofera posibilitatea de a intelege de partea cui este adevarul. Sensul operei ramane deschis, susceptibil de interpretari variate, ca in fragmentul in care paznicii, care l-au arestat, inteleg legea intr-un fel, iar Josef K. in altul. Precursor al existentialismului, Kafka include in scrierile sale elemente suprarealiste si expresioniste. Opera sa este o alegorie continua, strabatuta de mituri si simboluri, a dezorientarii si a disperarii rezultate din obsesia imunitatii unei lumii, al carei mecanism obiectiv nu poate fi inteles de eroii sai.