Sunteți pe pagina 1din 7

OMUL ANTIC

( Antigona, de Sofocle)

Antichitatea este epoca care se intinde pe aproximativ 5000 de


ani si care este delimitata pe de o parte de aparitia primelor documente
scrise (scrierea cuneiforma aparuta in Sumer, Mesopotania in perioada
3500 i.Hr.) si pe de alta parte caderea Imperiului Roman de Apus( 476
d.Hr.), data ce marcheaza inceputul Evului Mediu.
In perioada Antichitatii, motorul dezvoltarii culturale a fost
civilizatia antica-greceasca, a carei nastere poate fi plasata la inceputul
mileniului ll i.Hr., literatura vechilor greci care a dat capodopere ce au
intrat in patrimoniul literaturii universale, aparand si dezvoltandu-se in
legatura cu conditiile economice, istorice,sociale si politice ale
antichitatii elene.
Secolul al Xll-lea i.Hr. este considerat a fi inceputul celei mai vechi
epoci culturale a lumii grecesti, numita "homerica" si care se va intinde
pana catre secolul al Vlll-lea i.Hr. In acesta perioada se trece de la
oranduirea primitiva la cea sclavacista, apare orasul-stat si
stratificarea sociala, iar in plan literar se dezvolta genul epic prin
epopeele homerice Iliada si Odisea si prin poemele lui Hesiod.
In secolul al V-lea cunoscut si sub denumirea de "epoca lui Pericle", s-a
intensificat comertul si practicarea mestesugurilor, a avut loc victoria
grecilor asupra persilor, se caracterizeaza prin hegemonia Atenei si
consolidarea democratiei de tip sclavagist. In plan cultural se
caracterizeaza prin inflorirea artei, literaturii si a filozofiei. Intre
secolele lV- i.Hr. se desfasoara perioada elenistica numita si "perioada
alexandriana", cand Alexandru Macedonski uneste grecii intr-un
imperiu.
Dezvoltarea culturala continua si dupa cucerirea Greciei de catre
romani, iar in ceea ce priveste literatura, aceasta cunoaste declinul, dar
se dezvolta critica filozofica a textelor.
Cadrul prielnic pentru dezvoltare fara precedent a literaturii il
constituie deci "secolul de aur" a lui Pericle in care isi desfasoara
activitatea marii filozofi ai Antichitatii, Platon si Aristotel, care au, in
ceea ce priveste arta si lumea, doua viziuni diferite. De exemplu,
pentru Platon esenta adevarata a lucrurilor nu este data de realitatea
materiala, ci de lumea "ideilor", el considerand ca tot ceea ce exista in
realitate sunt copii ale ideilor sau prototipurilor eterne. In viziunea sa,
arta este o activitate irationala care dauneaza, iar statul ideal ar
trebui sa se disperseze de artisti si scriitori. Arta (copie a copiei) nu
are valoare cognitiva, ea il impiedica pe om sa cunoasca esenta culturala,
iar inspiratia poetica are un caracter mistic.
In schimb, Aristotel (Poetica) crede ca frumosul este o insusire
obiectiva si exista ca o proprietate a lumii reale. Pentru el arta este o
imitatie a realitatii, iar poetul trebuie sa vorbeasca despre realitate,
sursa de inspiratie trebuie sa ramana viata umana. El crede ca poezia
trebuie sa fie imitatie de fapte si nu de sentimente, si ca activitatea
poetica nu presupune har divin. Pentru Aristotel arta este o forma de
cunostere, iar opera literara trebuie sa aiba o finalitate educativa.
Tot in aceasta perioada, literatura antichitatii cunoaste apogeul,
mai ales prin dezvoltarea speciei tragediei care cunoaste acum epoca sa
de maxima stralucire si care isi are originea in ???? , poem liric ce se
canta la sarbatorile lui Dionysos spre lauda acestui zeu al vegetatiei, al
recoltei bogate si a vinului. De la mastile purtate de coristi si de la
tapul care era jertfit lui Dionysos in cadrul acestui ritual, provine
numele tragediei, intrucat cuvantul "tragos" din greaca veche inseamna
"tap" ("tragedia" - "cantec al tapului").
Apogeul genului dramatic se datoreaza activitatii celor trei
dramaturgi ai Antichitatii: Eschil, Sofocle si Euripide.
Sofocle este cel de-al doilea mare poet tragic al epoccii clasice
care la 28 de ani castiga, pentru prima data premiul I la concursul
dramatic din Atena, premiul pe care il va mai obtine inca de 23 de ori,
depasindu-l astfel pe Eschil, maestrul sau.
Cunoscut in istorie si pentru importanta sa activitatea publica,
Sofocle a scris 123 de piese, alti cercetatori atribuindu-i 133, ba chiar
140, din care s-au pastrat doar sapte: Aices, Antigona, Oedip rege,
Electra, Trahiemienile si Oedip in Colonos.
Sofocle reprezinta cu siguranta un mare pas inainte pentru cultura
antica.El a ajutat la dezvoltarea tragediei, adaugand fata de Eschil
elemente de noutate. Fata de predecesorul sau, Sofocle introduce si un
al treilea actor, tragediile din tragedii nu mai sunt totdeauna legate
prin subiect, iar zeii apar mai putin, omul fiind pus in contact direct cu
destinul sau.In tragediile sale, Sofocle trateaza materialul traditional
(mitologic) cu mai multa libertate, prezinta conflicte intre caractere
constante si pune in lumina caracterele personajelor.In opera sa
predomina continutul moral, iar cel mai important element de noutate
este introducerea pasajelor lirice (lirismul patrunde si prin intermediul
unor personaje sau al corului).
Antigona scrisa de Sofocle in 442 i.e.n. si considerata de unii
cercetatori drept cea mai veche tragedie pastrata, face parte din ciclul
teban care prezinta nenorocirile familiei domnitoare din Teba, alaturi
de Oedip rege si Cei Sapte impotriva Tebei de Eschil.Aceasta tragedie
prezinta ciocnirea dintre doua caractere puternice: Antigona si Creon.
Aceste personaje simbolizeaza confruntarea dintre credintele
traditionale si ratiunea de stat. Actiunea tragediei se desfasoara in
cetatea Tebei in timpul domniei lui Creon, fratele Iocastei ???, urcat pe
tron in urma loviturilor destinului abatute asupra lui Oedip.Fiii lui Oedip
s-au ucis sub zidurile cetatii parintesti: Etiocles aparand-o, iar
Polynikos asediind-o.Regele Creon si tebanii hotarasc ca Etiocles si
ceilalti eroi cazuti sa fie inmormanatati cu multa pompa. Sufletul lui
Polynikos este lasat insa langa zidurile orasului, pe camp pentru a fi
sfasiat de fiare si de pasarile de prada ca unul care adusese oaste
straina impotriva Tebei.Astfel, trupul acestuia era osandit sa
pribegeasca vesnic, el nu-si putea gasi linistea in imparatia umbrelor
celor morti.
Antigona, sora celor doi, nu poate suporta ca fratele ei sa fie
pangarit si se hotaraste sa inmormanteze trupul acestuia, fiind astfel
dispusa sa incalce porunca regelui Creon care amenintase cu moartea pe
oricine ar fi indraznit acest lucru. Antigona cere ajutor surorii sale,
Ismena, care temandu-se de mania lui Creon ezita in a o ajuta si cauta
sa o induplece, amintindu-i soarta pe care o avusese mama si fratii
lor.Aceasta insa nu-i asculta sfatul si isi ingroapa fratele. Este zarita
insa de unul dintre strajeri care este amenintat cu chinuri groaznice de
regele Tebei daca nu vor descoperi pe cel ce-i incalcase porunca.
Strajerul descopera trupul lui Polynikos de tarana si astfel reuseste sa
descopere fapta Antigonei venita sa-si jeleasca fratele. Adusa in fata
unchiului sau, Creon, Antigona isi recunoaste fapta si considera ca desi
ii nesocotise porunca, implinise legile si vointa zeilor. Nu o ingrozeste
moartea, ba chiar si-o doreste pentru ca viata ei e plina de amaraciune.
Maniat, Creon ameninta ca o va omora si pe Ismena considerand ca
aceasta isi ajutase sora. Indurerata de soarta ce o va astepta pe sora
ei, Ismena are curajul sa imparteseasca soarta Antigonei, spunand ca si
ea a fost partasa la fapta acesteia. Creon nu este induplecat de vorbele
Ismenei care ii aminteste ca Antigona este logodnica fiului sau si le
pune sub paza in palat. Desi cetatenii Tebei erau de partea Antigonei,
considerand ca facuse o fapta buna, teama de regele tiran ii facea sa nu
scoata o vorba.
Afland de hotararea tatalui sau, Hemon are curajul sa-l infrunte
si ii spune ca moartea Antigonei va aduce dupa ea o alta, dar Creon
orbit de manie si crezand ca Hemon o apara pe cea orandita doar
pentru ca este indragostit de ea, ramane neclintit in hotararea sa si
porunceste ca Antigona sa fie zidita de vie in mormantul Labdakizilor.
Dupa ce Antigona este luata, in scena apare prorocul orb, Tiresias,
adus de mana de un copil care ii vorbeste lui Creon despre mania zeilor
pentru ca trupul lui Polynikos nu fusese ingropat, iar Antigona a fost
inchisa de vie. Creon il acuza pe proroc ca fusese cumparat, iar acesta
inmaniat il invinovateste de mania zeilor si ca acestia il vor pedepsi
crunt, ca toata casa sa va fi urnita?? si blestemul va cadea asupra
aceluia care ii este lui cel mai drag.
Inspaimantat, Creon alearga el insusi si-i ingroapa trupul lui
Polynikos si merge la mormant pentru a o elibera pe Antigona. Ajunge
insa prea tarziu pentru ca aceasta se spanzura, iar Hemon aflat la
mormant isi ia viata cu sabia in fata tatalui sau care plange amarnic.
Vestita de un slujitor de moartea fiului ei, Euridice fuge in palat
si isi curma viata la fel ca fiul sau. In acest timp vine si Creon purtandu-
si pe brate fiul mort si isi gaseste si sotia sinucisa. La acest moment
trufia si setea de putere ii sunt infrante si deznadajduit isi chema la
randul sau moartea.
In aceasta tragedie, in care destinul, ca forta implacabila, nu mai
apare, in care zeii nu mai produc prabusirea personajului, eroismul se
naste din felul in care personajul principal, Antigona, isi adapteaza
conduita la o situatie extreme . Este un personaj marcat, care
actioneaza in situatii anormale. Emotii deosebit de intense preced
hotararea, de aceea nobletea umana si maretia Antigonei sunt cu atat
mai evidente. Ea are de ales intre legile firii, legi vesnice si legea unui
om, legea conjucturala, din aceasta situatie nascandu-se tragicul. Actul
firesc al Antigonei este perceput insa de Creon mascat de "vorbirea
trufasa ce zeii o pedepsesc" drept prejudiciu a statutului sau
aristocrat.??
Episodul confruntarii dintre Creon si fiul sau Hemon este
structurat antitetic, pe de o parte inversunarea lui Creon, de cealalta
parte echilibrul lui Hemon. Laitmotivul monologului lui Hemon este
intelepciunea care apare in trei ipostaze: intelepciunea tuturor (cea mai
de pretuit dintre comori), apoi intelepciunea de care Creon nu da
dovada, fiind incapatanat si intelepciunea care se vadeste pe sine
acceptand sfatul bun al unui nevazator: " De-i drept ce-ti spun, asculta-
ma,/ Tu nu cata/ La varsta mea,/ La faptele-mi sa mi te uiti". Orbul
sacru Tiresias este un personaj simbolic. Acesta, desi badjocorit il
previne pe rege, intarind advertismentul lui Hemon.
Tacerea Euridicei marcheaza suferinta dusa la pasoxism. Ea se
retrage tacuta in palat, loc al destinului, "langa altor strapunsu-s-a c-un
fier taios". Valetul lui Creon este ecoul acestei taceri, iar lipsa de
masura in vorbe , in gand si in fapte, care tulbura armonia si echilibrul
este aducatoare de nenorociri , este unul din resorturile tragediei.
Antigona, ca si celelalte tragedii ale lui Sofocle, are o adevarata
valoare culturala si merita sa fie studiata pentru ca " la fel ca si stiinta
si filozofia, tragedia se prezinta ca un mod de explicatie si de
cunoastere a lumii" ( A. Bonnord).
Idea confruntarii dintre om si destin, fara ca destinul sa se
manifeste prin interventia zeilor, apare si in alta tragedie a lui Sofocle,
"Oedip rege", doar ca aici destinul este vazut ca o forta suprema careia
individul nu se paote sustrage. In aceasta tragedie a cunosterii, eroul
este stapanit de patosul?? adevarului pe care il va afla cu pretul
propriei sale prabusiri. Oedip, regele Tebei, vrand sa-si salveze cetatea
de ciuma venita ca pedeapsa pentru faptul ca moartea regelui Laios nu
a fost razbunata, arunca un blestem asupra criminalului necunoscut,
jurand sa-l descopere si sa-l pedepseasca. Destinul il va lovi insa greu,
deoarece afla ce el este ucigasul tatalui sau si sotul mamei sale. Acest
lucru o va face pe aceasta sa se sinucida, iar Oedip isi ia lumina ochilor
spre a se pedepsi si a nu-si vedea faradelegile, acest lucru fiind
simbolic pentru cunoasterea profunda. In acest simbol gasim si sensul
inaltator al tragediei, destinul l-a invins pe Oedip, dar acesta s-a ridicat
asupra sortii prin demnitatea cu care a infruntat-o si prin patosul cu
care s-a pus in slujba adevarului. Superioritatea omului asupra
destinului potrivnic sta in cunoastere - acesta este sensul mereu actul
pe care ni-l transmite peste milenii tragedia lui Sofocle.
Idea destinului apare in literatura inca de la inceputurile ei,
sugestiva in acest sens fiind cea mai veche scriere literara a umanitatii,
relatand din mileniul al III-lea i.H., Epopea lui Ghilgames, care apartine
culturii sumero-babiloniene. Aceasta epopee construita in jurul
prieteniei dintre Ghilgames, regele Urukului, si Enkidu, animalul cu chip
omenesc trimis de zei pentru ai domoli firea neastamparata, prezinta
aventurile celor doi prieteni care ucid Taurul Ceresc, trimis impotriva
lor de zeita Istar, moartea lui Enkidu si calatoria lui Ghilgames cu
scopul de a cauta nemurirea sperand sa-si poata readuce prietenul la
viata. Va afla secretul nemuririi de la inteleptul Uta-napistim, dar va
pierde darul si se va intoarce in Uruk unde va imbatrini si va muri la fel
ca semenii sai. Deci, epopeea nu prezinta numai forta prieteniei, ci si
imposibilitatea fiintei de a se sustrage destinului sau de muritor,
observandu-se si faptul ca zeii intervin in viata oamenilor.
In concluzie, intreaga literatura a Antichitatii, perioada care va
influenta in mod constant dezvoltarea civilizatiei europene si care va fi
considerata model in anumite perioade(Renastere, Neoclasicism) este
construita in jurul confruntarii dintre fiinta si destin care este o
constanta in viata omului antic, chiar daca acesta lupta sa-si invinga
soarta.