Antigona – asumarea datoriei

,,Fă dar ce vrei! Că eu tot mi-l îngrop. Mi-i drag

Să mor cu sufletu-mpăcat... Oi hodini
Cu cel ce mi-a fost drag, cui dragă-i fui și eu.”1

Expresie a datoriei asumate ca valoare absolută,

Antigona este, prin excelență, figura epocilor de criză civică. (...)2

Deliu Alina-Ecaterina, I.F.R. Anul II

Limba și literatura română/ O Limbă și Literatură modernă (italiană)

Tragedia greacă a reprezentat cel mai înalt punct al creației dramatice în antichitate, fie că ne
referim la structura sau adâncimea textului sau la tehnica de reprezentare, de-a lungul secolelor al V-lea și
al VI- lea, evoluția putând fi observată în primul rând pe plan tehnic, de la un simplu eșafodaj de lemn
trecându-se la amenajarea permanentă a flancului sudic al Acropolei din Atena, cu tribune săpate în stâncă.
Sofocle (496 î.H.- d. 406 î.H.) a fost unul dintre cei trei renumiți poeți tragici greci, care împreună
cu Eschil și Euripide a pus bazele tragediei grecești.
Cetățenii Atenei l-au onorat cu funcții politice și militare, însă nu a reușit să-și arate priceperea,
neadaptându-se meandrelor vieții politice3 a Atenei, negăsindu-și un loc stabil în evoluția conflictului
dintre democrația sclavagistă și grupurile conservatoare ale aristocraților. Spre deosebire de Pericle, așadar,
nefiind un om politic sau cu veleități militare, Sofocle cimentează desăvârșirea oglinzii literare a acestui
apogeu,4creionând fidel năzuințele politice, concepțiile morale, juridice, religioase ale acelei perioade .
Oamenii se arătau încă marcați de amintirile tiraniei când Sofocle a înfierat tirania personificată în
figura lui Creon din Antigona , iar în 442 î.H., când s-a jucat piesa cetățenii Atenei l-au ales strateg al lui
Pericle în războiul contra cetății Samos.5
În opera sa, Sofocle ,,mută” atenția publicului de la zei la oameni priviți din perspectiva condiției de
muritori. În Antigona el scrie: ,,Din multe minuni câte există, niciuna nu-i mai mare decât omul”6, și în
ciuda faptului că acceptă faptul că existența umană rămâne supusă destinului, fatalitatea exterioară,

1
Sofocle, Tragedii, traducere, prefață și note de George Fotino, Editura pentru Literatură Universală, București, 1969, p.456.
2
Ileana Marin, Infidelitățile mitului, Editura Paralela 45, Pitesti-Bucuresti-Brasov-Cluj-Napoca, 2002, p. 136.
3
Aurelian Tache – Antigona, Editura Garamond, București, 2002, p.7 .
4
Ibidem.
5
Guy Rachet, Larousse, Dicționar de civilizație greacă, Trad. C. litman, Editura Univers enciclopedic, București, 1998, p.274.
6
Traducere după Filosofia greacă până la Platon, 11/1, București 1979, p.202.

1
inexorabilă nu mai poate avea aceeași forță asupra eroilor săi, ființe libere care își primesc nenorocirile
drept consecințe ale propriilor alegeri.
Măreția Antigonei constă în voința sa de a se opune nedreptății și de a își asuma datoriile față de
familie, o eroină cu o viață individuală intensă, cu înalte însușiri sufletești, hotărâtă, consecventă. Sofocle a
reușit să dezvăluie particularități ale firii umane cu o deosebită măiestrie artistică și o perfectă tehnică
dramatică.7
Antigona este ultima operă din trilogia lui Sofocle, titlul oferind lectorului informația privitoare la
personajul central al piesei. Cuvântul Antigona este un nume de origine greacă și are semnificația de - a se
opune nașterii, contra nașterii. Numele Antigona derivă din grecescul Antigonos, format din anti - în loc
de, opus, contra și gonos – urmaș, vlăstar.
PERSONAJELE :
ANTIGONA și ISMENA ( fiicele lui Oedip)
CREON ( regele Tebei )
HEMON ( fiul lui Creon și logodnic al Antigonei )
TIRESIAS ( prooroc din Teba ), EURIDICE ( soția lui Creon )
PAZNICUL
UN CRAINIC
CORIFEUL
CORUL (alcătuit din bătrânii Tebei, sfetnici ai regelui ).
Subiectul Antigonei se desfășoară într-un singur loc, într-o singură zi. Orchestra ( locul rotund,
pavat cu dale, unde evoluează personajele , având în mijloc un altar închinat zeului Dionysos ) înfățișează
piața publică din Teba, un oraș în Grecia antică, situat la nord de zona Cithaeron, despărțind Beoția de
Attica. Teba a jucat un rol foarte important în construirea miturilor grecești, fiind locul poveștilor lui
Cadmos, Oedipos, Dionysos și a multor altora. Săpăturile arheologice din jurul Tebei au scos la iveală o
așezare miceniană și tăblițe de ceramică inscripționate indicând importanța locului în epoca bronzului.

Pe câmpul de luptă, pe care spectatorul nu-l vede, zace cadavrul lui Polinice, printre ceilalți argieni
căzuți în luptă. Drama începe în faptul zilei printr-un prolog dialogat, susținut de Antigona și de sora ei,
Ismena. Creon, unchiul lor din partea mamei, devenit rege al Tebei, l-a înmormântat cu onoruri pe Eteocle,
dar a decretat ca Polinice să fie părăsit pe locul unde fusese ucis, în afara zidurilor cetății.
După toate nenorocirile lăsate de Oedip moștenire neamului său, acum se adaugă una și mai
cumplită: hotărârea lui Creon de a nu îngădui înmormântarea fratelui său . Din prolog reiese că Antigona

7
Aurelian Tache, op.cit., p.9.

2
consideră decretul un act ostil îndreptat, fără tăgadă, împotriva lor, a fiicelor lui Oedip, cărora le revine
datoria sacră de a-și jeli și înmormânta rudele de sânge.
Ismena nu are curajul de a încălca hotărârea noului tiran. Nestrămutată în voința de a-și îndeplini
datoria față de familia atât de greu încercată, Antigona se îndreaptă, plină de sfidare, spre locul unde zace
Polinice. Singură de aici înainte îl va înfrunta pe unchiul ei care, aflăm pe parcursul tragediei, urma să-i
devină socru, singură rupe orice legătură de afecțiune față de lumea celor vii, pentru a păși în împărăția
morților :

E-așa frumos să mori

Cu sufletu-mpăcat ! Voi hodini cu cel
Ce mie mi-a fost drag, cui dragă eu am fost . 8

La întrebarea Ismenei cum va duce la bun sfârșit sarcina ce și-a luat-o, Antigona răspunde
simplu : ,,M-oi strădui cât pot. N-am să mai pot, mă las ”.
Cele două surori se despart și, în orchestră, pășește corul9 ( v.100) , alcătuit din bătrâni, cetățeni e
vază ai Tebei, sfetnici ai regelui. Ei își exprimă prin cântări bucuria că cetatea a scăpat de urgia războilui,
de primejdia de a fi incendiată.Argienii, după ce-au lăsat câmpul de luptă presărat cu morți, s-au retras.
Acum, locuitorii nu mai au decât o singură dorință: să uite cele îndurate ( v. 150-151). Acesta este
parodosul, primul cântec coral al tragediei, intonat în timp ce horeuții pătrund în orchestră și își ocupă
locul rezervat.
Ziua se scurge spre amiază. Corului, care nu părăsește orchestra, i se adaugă regele. Începe
primul epeisodion ( segment al acțiunii mărginit de cântece de cor ) printr-un important discurs politic în
care Creon dă ample lămuriri cu privire la măsura publicată în edict. Corul întâmpină cu reticență măsura
preconizată și refuză să-l sprijine pe rege. În orchestră intră unul din paznicii însărcinați să vegheze la
respectarea decretului; prin vorbe ocolite, temător, el anunță că un ,,necunoscut” a presărat pământ peste
cadavrul lui Polinice și a făcut libațiile10 cuvenite când zorile nu mijiseră încă.
Creon suspectează, greșit, un complot din partea grupului politic. În afară de Ismena,
deocamdată, nimeni nu știe cine este făptașul.
Următorul epeisodion, de fapt epeisodionul cheie al tragediei ( v.375-381 ) se petrece sub
arșița amiezii. Același paznic apare în orchestră, târând-o după sine pe Antigona. După o tăcere grea, cu rol

8
Sofocle, Tragedii, traducere, prefață și note de George Fotino, Editura pentru Literatură Universală, București, 1969, p. 463
9
Corul ditirambic era compus din cincizeci de horeuti aranjati în cerc în jurul altarului.
10
Libație: (În Antichitate) Act ritual care consta în gustarea și apoi vărsarea unei cupe de vin, lapte etc. ca omagiu adus
divinității.

3
demarcator, încapând cu versul 441 până la versul 525, se derulează una dintre cele mai puternice
confruntări din întreaga creație a lui Sofocle: ciocnirea dintre Creon și Antigona. Creon nu ezită să-și
sacrifice nepoatele, caci la crima Antigonei o asociază și pe Ismena ( v. 486-490).
Tăria Antigonei de a-l înfrunta pe regele Creon se trage din conștiința că acționează în numele
legilor străbune, nescrise, în care se sintetizează morala tradițională, adânc înrădăcinată în cetățile grecești.
Viața omului este destinată, încă de la naștere, suferinței, Sofocle afirmând că soarta cea mai bună pentru
oameni este să nu se nască, sau, odată născuți, să moară cât mai repede posibil. 11 Existența este limitată,
fiind admise doar ideile de a fi și de a trăi, transgregarea acestora provocând hybris-ul, blestem ce în
Antigona este transmis unei generații întregi.
În ciocnirea cu Antigona Creon e măcinat de gândul că domnia lui este încă proaspătă și
instabilă, ușor de zdruncinat prin actul de nesupunere, mai ales al unei fete, acest lucru dând practic ,,mână
liberă” clevetitorilor. Ca orice tiran nu crede decât în puterea ocârmuirii și în eficiența ei cu care se măsoară
valoarea caracterului celui care conduce.12
Antigona a moștenit de la tatăl ei felul în care se primește suferința, neclintit și demn, dar
tocmai acestă dârzenie și hotărârea nestrămutată îi sunt văzute de ceilalți drept o abatere de la ”dreapta și
sănătoasa”13 purtare a omului normal sau socotit ca atare de ei, cei care ar fi renunțat la împlinirea datoriei
familiale pentru a-și scăpa viața. Creon dă curs exact acestei opinii vulgare despre ascultarea față de stat și
implicit față de sacrificiu, dar totodată, consemnează și unicitatea eroinei în raport cu credința și idealurile
comune ale tuturor celor din jur. Hotărârea lui Creon de a nu lăsa să fie înmormântat Polinice o scoate pe
Antigona din cotidian și echilibrul firesc și o determină să acționeze rapid pentru îndeplinirea ritualului
strămoșesc, fără de care aceștia nu și-ar găsi odihna. Această hotărâre subliniază o conștiință clară a
adevăratelor valori pe care vrea să le salveze, dar și un caracter puternic, o putere de decizie fără teamă de
moarte. Evaluarea raporturilor e făcută de antigona cu repeziciune și partea dreptății celei adevărate, a celei
zeiești, a legilor nescrise dar veșnice e luată imediat.
Așadar, Antigona reprezintă lupta pe care o dă eroina ca soră a lui Eteocle și a lui Polinice,
împotriva regelui-unchi-viitor socru deși era conștientă de urmările faptei sale, se opune legilor cetății
pentru a putea îndeplini o datorie morală și sufletească față de fratele ei. După credințele anticilor cine nu
se supune legilor umane sau/și legilor divine este ,,vinovat” de ,,orgoliu de hybris”. Antigona este însă un
om liber, nu ,,doar o femeie” care judecă faptele și legile folosindu-și propria rațiune, asumându-și deciziile
cu prețul propriei vieți, evidențiind înfruntarea dintre concepția veche a datoriei față de familie și primatul

11
Mircea Eliade- Dialog despre mizeria umană, în Ocultism, vrăjitorie și mode culturale, Editura Humanitas, București, 1997,
p.273.
12
Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Sofocle și condiția umană, Editura Albatros, București, 1974, p.102-103
13
Ibidem

4
statului asupra tuturor celorlalte considerente, indiferent de ce ordin ar fi ele. Antigona, femeia, apără
familia, vechea societate gentilică elenă- Creon, bărbatul, susține o societate bazată pe stat. 14
Din clipa în care a luat hotărârea de a-şi îngropa fratele aşa cum se cuvine, nimic nu o mai poate
opri. Gândirea şi simţirea ei sunt cuprinse în cuvintele: "M-am născut să aduc în lume iubire, nu ură".
Rostindu-le, Antigona se gândeşte de fapt la datoria ei de soră, de femeie, de om.

Creon se sprijină pe legea instituită în viaţa cetăţii, în vreme ce Antigona crede în poruncile inimii şi
în instituţia familiei, amintind necontenit că legătura de sânge o obligă să-şi înmormânteze fratele: "Fă ce
vrei", îi spune ea surorii sale, Ismena, "dar eu am să înmormântez pe fratele meu. Bucuros am să mor
îndeplinindu-mi această datorie... tu, dacă iţi convine, nesocoteşte legile sfinte ale zeilor." Antigona nu se
ridică împotriva legilor statului, ci este adversara voinţei arbitrare a lui Creon, care nesocoteşte legi şi
tradiţii ce nu pot fi schimbate, cum este şi cea a îngropării morţilor. Ea este de fapt apărătoarea legilor
divine care îi obligă pe cei rămaşi. în viaţă să-1 îngroape pe cel dispărut şi adversara hotărâtă a
despotismului de orice fel.
Relaţia / conflictul dintre Creon şi Antigona are valenţe complexe atingând câteva dualităţi
dramatice fundamentale şi arhetipale: bărbat-femeie, unchi-nepoată, soră-frate, fiică-tată, stat-religie,
obedienţă-libertate, soartă – liber arbitru, acceptare pasivă – conştiinţă morală activă.
Diversele reconfigurări ale Antigonei lui Sofocle vor muta accentul de pe credinţa neclintită a eroinei în
legile divine pe motivaţii de natură personală şi principială. 
Conflictul va evolua şi el înspre alte opoziţii majore: puterea gata de compromisuri versus tinereţea
idealistă şi eroică, versatila autoritate statală versus curajul / principiile individului, maturitatea înţeleaptă şi
adaptabilă versus inocenţa rebelă şi intransigentă, etc.
            Adaptările / reimaginările Antigonei au avut întotdeauna la bază problematica libertăţii de expresie
şi a drepturilor omului, pentru că şi textul original este profund politic.
Antigona lui Sofocle spune mai multe despre natura politică a tragediei greceşti decât celelalte piese.
            Antigona are ca problematică centrală autoritarismul politic şi tirania împletite strâns cu strategia de
a le demonta / opune / distruge.
            Creon nu vrea să-şi reconsidere decizia de teamă să nu pară un lider lipsit de autoritate. El are
nevoie să se impună ca rege şi ştie că nu poate da înapoi cu nici un preţ – un decret revocat echivalează cu
un rege slab, un lider incapabil să conducă. Antigona, la rândul său este intransigentă, principială şi
incapabilă să facă vreun compromis. Un alt factor care intensifică criza conflictuală este sexul antagonistei.
Societatea ateniană punea femeile în plan secundar, dacă nu chiar în fundal, în acea vreme. Femeile erau
lipsite de voce, de personalitate, nu li se dădea posibilitatea să aibă o opinie care conta la nivelul societăţii,
14
B. Wiliams, Moralitatea. O introducere în etică, Traducere de V. Mureșan, Editura Punct, București, 2002, p.69

5
femeile erau total excluse din instituţiile politice şi trebuiau să rămână toată viaţa sub tutela unui bărbat, de
regulă tatăl sau soţul, dar putea fie şi un unchi sau verişor îndepărtat în unele cazuri.
            E clar că în acel context, producţia originală a Antigonei a fost dominată de această ideologie
patriarhală, iar faptul că unul dintre protagonişti e o femeie, ba chiar o fată, care luptă de la egal la egal cu
un bărbat, a amplificat conflictul dramatic.
            Când cele două gărzi anunţă că PoliniCe a fost îngropat, vedem clar din pronumele folosite că ei
sunt siguri că violatorul legii e un bărbat.
            Mai târziu Creon se arată a fi un exemplar tiran şi stăpânitor autocrat care ascultă doar de el însuşi,
iar discursul său are accente şoviniste şi misogine. El îi spune fiului său Haemon că un bărbat nu poate fi
învins de o femeie, ruşinea – şi implicit miza dramatică – fiind mult mai mare.
            Tratând aceste teme ale puterii şi autorităţii într-o manieră complexă şi originală, ba chiar
progresistă pentru acea vreme, având accente feministe avant-la-lettre, Antigona a rămas o poveste care
fascinează oamenii din diverse culturi şi civilizaţii.

BIBIOGRAFIE:

6
Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Sofocle și condiția umană, Editura Albatros, București, 1974.
Mircea Eliade- Dialog despre mizeria umană, în Ocultism, vrăjitorie și mode culturale, Editura
Humanitas, București, 1997.
G.W.F. Hegel, Prelegeri de estetică, Bucureşti, 1966, voI. 1.
Ileana Marin, Infidelitățile mitului, Editura Paralela 45, Pitesti-Bucuresti-Brasov-Cluj-Napoca, 2002.
Guy Rachet, Larousse, Dicționar de civilizație greacă, Trad. C. litman, Editura Univers enciclopedic,
București, 1998.
Liviu Rusu, Eschil, Sofocle, Euripide, Editura Tineretului, București, 1961.
Sofocle, Tragedii, traducere, prefață și note de George Fotino, Editura pentru Literatură Universală,
București, 1969.
Aurelian Tache – Antigona, Editura Garamond, București, 2002 .
B. Wiliams, Moralitatea. O introducere în etică, Traducere de V. Mureșan, Editura Punct, București, 2002.
Traducere după Filosofia greacă până la Platon, 11/1, București 1979.