Cele 3 confesiuni ale lui Fedra

Opera este construită simetric. Primul act face loc confidenţelor, următorul
declaraţiilor, punându-i faţă în faţă pe cei ce iubesc si subiectul iubirii lor.
Presupusa moarte a tatălui transformă confidenţele în declaraţii. Scena în care
Aricia își mărturisește dragostea pentru Hipolit în faţa confidentei vine ca o
prelungire a schemei stabilite în primul act si ca o confirmare a cuplului central al
tragediei.
Mărturisirea iubirii în faţa confidentului este un procedeu des întâlnit atât în
operele antice cât si la Racine. De obicei, confidentul este prima persoană care află
despre chinurile prin care trece stăpânul lui din cauza unei pasiuni devoratoare.
Confidentul reprezintă vocea raţiunii, care este opusă vocii pasiunii exprimate de
către cel îndrăgostit. Astfel confidentul având o părere obiectivă faţă de stăpânul
subiectiv. Cu toate acestea, soluţiile pe care le dă el conduc, cu siguranţă,
la un eșec.
Mărturisirea Fedrei în faţa confidentei este prima din seria celor trei
destăinuiri ale eroinei. Din această scenă se poate deduce faptul că ea face primii
pași spre mântuire. Înaintea acestei spovedanii, Fedra si-a conștientizat greșeala,
dovedind astfel că este capabilă să discearnă între bine si rău. Ea realizează că nu
se află pe un drum bun, că patima sa o duce într-o direcţie greșită. Rezultă din
cuvintele sale că a parcurs şi următorul moment al drumului spre mântuire, etapă
care presupune lupta pentru a se împotrivi greșelii. Deoarece eforturile ei de
împotrivire sunt sortite eșecului, Fedra vrea să moară. La începutul piesei, ea vine
să vadă soarele pentru ultima oară.
Momentele de căinţă abundă în această primă confesiune. Fedra are
remușcări si din cauza pasiunii care o devorează si din cauză că l-a exilat pe
nedrept pe omul iubit.
A doua oară când eroina vorbește despre pasiunea ei incestuoasă, ea se
adresează chiar celui care a generat aceste sentimente. Momentul mărturisirii iubirii
în faţa lui Hipolit constituie un alt pas important în drumul Fedrei spre mântuire.
Este o etapă mai grea, presupune un efort mai mare, un zbucium lăuntric mai
accentuat decât în cazul primei spovedanii. Ea evidenţiază, din nou, lupta dusă cu
scopul de a se împotrivi acestei pasiuni, își recunoaște vina, se mustră şi se căiește.
Fedra își mărturisește iubirea pentru a treia oară înainte de a se sinucide, de
data aceasta în faţa lui Tezeu pentru a-şi recunoaște vina şi pentru a obţine iertarea.
Prin ruperea tăcerii în faţa lui Tezeu, ea se poate elibera, poate aspira spre puritate
Mărturisirea aceasta e mai scurtă şi mai brutală, deoarece Hipolit e mort , iar
cuvintele sunt de prisos. În plus, clipele îi sunt numărate, deoarece înghiţise deja
otrava. Spre deosebire de personajele antice, înainte de a muri, Fedra racineană își
recunoaște păcatul. Se observă că autorul francez a fost preocupat de problema
mântuirii. Ultimul cuvânt al eroinei este „pureté”(puritate), o dovadă a faptului că
ea se simţea vinovată, avea remușcări. Acest cuvânt exprimă năzuinţa sufletului său
bolnav. Aspiraţia spre puritate, spre lumină, este un semn al existenţei valorilor sale
morale, transformând-o pe Fedra racineană într-o eroină jansenistă.

Bibliografie: Elena Chivari, Motive antice în opera lui Racine.