Antigona

Sofocle
Ca și „Oedip rege”, tragedia „Antigona” reprezintă una din cele mai prețioase creații literare ale
antichității. Antigona, cutezătoarea fiica a lui Oedip, asistă la dezastrul provocat de lupta dintre frații ei,
Etéocle și Polinice. Amândoi au căzut în luptă, iar tronul Tebei este ocupat de Creon. Regele dispune să
se organizeze cu pompă înmormântarea lui Etéocle, apărătorul cetății. Pentru celalalt fiu al lui Oedip,
Polinice - venit cu oaste străină să cucerească cetatea - se interzice chiar simpla înmormântare.
Împotriva asprului ordin regesc, înfruntând pericolul pedepsei cu moartea, se ridică Antigona, sora celor
doi luptători. În mare taină, ea predă pământului trupul lui Polinice, îndeplinind astfel obilgația ce i-o
reclamă, potrivit obiceiului, legătura de sânge cu cel mort.

Fapta Antigonei a fost însă repede descoperită de Creon care o condamnă la moarte.

În discuția aprinsă dintre Creon și Antigona se dezvăluie o ciocnire ascuțită de principii morale. Antigona,
fecioară firavă și gingașă, este înzestrată cu un caracter îndrăzneț, cu un curaj demn de un luptător. Tăria
ei de a-l înfrunta pe rege se trage din conștiința că acționează în numele legilor străbune, nescrise, în
care se sintetizează morala tradițională, adânc înrădăcinată în cetățile grecești.

Preferința pe care grecii au acordat-o întotdeauna acestei piese se datoreaza, în primul rând,
personajului feminin. În actul său, Antigona nu mai recurge la ajutorul zeilor. Faptul e nou și, totodată,
încărcat de semnificații. Găsește în inima ei suficiente temeiuri cu care să-și înfrunte destinul și eventual
să accepte chiar martirajul. Sub acoperirea acestora, rupe barierele sacrosancte ale familiei, sfidează o
seamă de legi ale societății și nu se teme de sancțiuni. În fața ei se află Creon, gelos de autoritatea regală
și temându-se să nu piardă puterea. Cu sprijinul cetății, el sprijină rigiditatea și egoismul acestei
autorități. Sufletul liber și generos al Antigonei nu se impresionează de rigorile autorității. Singură, fără
niciun alt sprijin decât îndemnurile intime ale cugetului, înfruntă pe rege și o dată cu acesta un întreg
lanț de prejudecăți statale. Vede în decizia regelui o nelegiuire, și aceasta îi e de ajuns pentru a protesta
fără nicio frică împotriva ei. O dată ce a luat hotărârea, nimic nu o mai împiedică de a o aduce la
îndeplinire: nici amenințările crude ale lui Creon și nici intervențiile calde, iubitoare ale surorii ei,
Ismena.

Filozofia pe care o putem deduce din actele Antigonei are în ea accente ce anunță pe acelea ale filozofiei
platoniciene. Ne aflăm, oarecum, pe un plan de "idei pure". Antigona de sacrifică pentru legi care nu
sunt scrise pe hărtie, ci țin de permanența conștiinței umane. Aproape că nici nu o vedem luptând;
merge la moarte, drept, ca din datorie. Aceasta îi dă o dimensiune aproape supraomenească. Atunci
când declară: "m-am născut ca să aduc în lume iubire, nu ură" - are în vedere datoria ei față de fratele
său mort, mai mult decât sentimentul său de dragoste față de Hemon. Întreaga ei viață s-a țesut din
devotament pentru ai săi. Ani, în șir, a mângâiat bătrânețea nefericită a tatălui său orb. A încercat, între
zidurile Tebei, să-și impace frații. Rareori s-a putut gândi și la ea, la problemele ei intime, ca fată tânără,
ca îndrăgostită. Datoria față de alții, ca și cea față de legea morală, i-a poruncit să uite de sine. Găsim în
misiunea ei o frumusețe severă, de proporții eroice. Aceasta se păstrează până la sfârșit; spre grota unde
va fi ca și înmormântată de vie, Antigona va păși demnă, hotărâtă, fără ezitările, slăbiciunile ori regretele
noastre obișnuite. Ideea - s-ar putea spune - e mai puternică în ea decât sentimentul.
Păreri autorizate văd în Antigona una din cele mai frumoase opere ale teatrului grec, dacă nu chiar cea
mai frumoasă. Statura nobilă a Antigonei impune, alcătuind o replică vie a satuilor lui Fidias și ale elevilor
săi. Pare o statuie vie a datoriei. Prin gândirea sa morală, ca și prin apriga ei stăruință în virtute, domină,
parcă, nu numai umanitatea dimprejur, ci toată umanitatea. Dintr-un subiect simplu, poetul a știut să
scoată peripeții dramatice, fiecare din acestea unind un conținut psihologic cu unul filozofic. Succesiunea
scenelor trezește în sufletul spectatorului o gamă de sentimente bogată și nobilă, în care admirația
alternează cu teama, mila și simpatia cu indignarea. Corul, în cântecele de o rară frumusețe poetică, dă
fundalul moral al acțiunii, interpretând în legătură cu aceasta fie voința divinității, fie adevărurile legilor
omenești.

Sofocle

Scriitorul s-a născut în anul 496 î. Hr. în Colonos, cartier mărginaș al Atenei, într-o familie înstărită, fiind
fiul lui Sofillus, un armurier bogat. Sofocle a beneficiat de educația specifică tinerilor timpului, inițiindu-
se în teoria și practica muzicală (profesor i-a fost Lampros, unul dintre cei mai renumiți maeștri
ai Antichității, de la care a învățat arta folosirii instrumentelor muzicale, mai ales a kitharei), în
practicarea dansului și a exercițiilor fizice (călărie, conducerea carului), căpătând probabil, și unele
cunoștințe științifice.

Rezumat

Polynice s-a luptat contra Tebei. Fratele sau Eteocle a aparat-o. Ambii au murit. Creon da ordin ca
Polynice sa ramana neingropat. Aceasta era cea mai mare pedeapsa pentru grecii vechi. Antigona, sora
lui, se duce si pune pe ascuns tarana. E descoperita si osandita la moarte. Dar fiul lui Creon, care era
logodnicul ei se ucide si el, apoi si mama sa.

Antigona ne infatiseaza drama iubirii fratesti. Sub lovitura imprecatiunilor lui Oedip, Plunice sigur de a
pieri cu Eteocle, a rugat pe sora sa sa-l inmormanteze cat mai de grava. Acestei noi datorii se devota
Antigona, caci cei doi frati ai ei se lovira de moarte si regele Tebei, Creon, a decis ca corpul lui Polynice sa
nu fie ingopat in pamantul unde purtase sabie si-l pustiise cu foc. El voia sa fie dat prada cainilor si
vulturilor.

Antigona, care stia aceasta, a alergat pentru a asigura scumpelor ramasite pacea mormantului. Aceasta
pentru ca, in ochii celor vechi, observarea datinilor inmormantarii era prima din obligatiile religioase.

Fara rug sau cenotaf (mormant gol, monument ridicat in onoarea unui mort al carui corp nu s-a putut
afla) nu era odihna pentru suflete. Naufragitele Styxului se vedeau cu desavarsire gonite.

Aceasta temere a devenit ingrijoratoare pentru cele mai incercate forme de curaj. Nu se putea fara
pacat a se impune o asemenea infamie cetatenilor sau rudelor, iar refuzul de inmormantare avea atunci
o importanta tragica. Iata pentru ce Antigona, dorind sa inmormanteze pe Polynice, se devotase cu
inima unei virgine crestine, infruntand martiriul, in speranta de a smulge infernului un suflet.

Aceasta reiese din scena induioasatoare, unde ea intreaba hotarat pe sora sa Ismena, daca o va ajuta a
indeplinirea vointei sale si se revolta contra slabiciunilor care se inspaimanta in fata unui pericol.
Dispretuind acest brat nesigur, increzatoare, intr-insa, ea infrunta singura tirania lui Creon, care, pe
temeiul ratiunii de stat, promulga singur cu emfasa sentinta lui de despot fanatic si marginit. Dar oricat
s-ar infasura in purpura sa de parvenit acest rege, amenintarile lui nu pot intimida o inima ce
dispretuieste moartea.

Executia a fost tot asa de repede ca si gandirea, caci unul din pazitorii cadavrului istoriseste ca in mijlocul
unei ceti provocate de furtuna a surprins pe Antigona savarsind ceremonia unei inmormantari interzise,
varsand libatiuni sacre asupra resturilor proscrise pe care mama ei le ascunsese sub un val de praf.
Nobia culpabila sta senina si mandra, gata a suferi cu curaj interogatoriul in care, fara a se ingriji de
slabiciunea corului ale carui buze sunt inclestate de o servila tacere, prin vorbirea sa indrazneata
descopera pentru intaia oara lumii inviolabila autoritate a acestor legi eterne care, sapate in minte si
constiinta, judeca dreptatea oamenilor si sunt nepieritoare ca si cuvantul dumnezeiesc.

Atat de mare e ascendentul entuziasmului ce produce incat chiar Ismena, miscata de aceasta, cere si
pentru dansa o parte din periculoasa onoare si se proclama complicea ei. Dar fie rigoare, fie mila, sora sa
refuza aceasta tarzie cooperare si lasand-o sa traiasca, cere pentru dansa singura gloria supiciului. Acest
nemuritor dialog ofera admiratiei noastre raspunsuri demne de acele virgine crestine, care mai tarziu
vor primi fara teama botezul sangelui, si de acele nevinovate vitime, care in cursul vremii, vor pieri
pentru credinta, dreptate si tara, de la Cecilia si Eulalia pana la Ioana d’Arc, consolata de vocile sginte pe
care le-a auzit in mijlocul flacarilor supliciului ei. O alta noutate semnaleaza aceasta drama totdeauna
religioasa, filosofica si politica. Acesta este rolul pe jumatate romantic al carui mai tanar copil al lui
Creon, Emon, care, logodit cu Antigona, incearca sa o apere si sa o scape. Dar pentru a-i apara cauza, e
invoca numai dreptatea si frumusetea morala a unui act care place zeilor. Rugaciunile sale insa slujesc
numai sa infurie mai mult pe un tiran ratacit de delirul maniei si al mandriei, caci el ordona ca Antigona
sa fie ingropata de vie intr-o pestera sapata intr-o stanca.

Fata de aceasta cruzime rafinata, Antigona nu mai poate sa-si stapaneasca lacrimile si sa pastreze o
frunte senina: nu, Grecia n-a cunoscut acest stoicism Roman care impietreste natura sau o distruge. Dar
acum, fiorii care sunt rezultatul instinctului vietii, sutn cu atat mai miscatori cu cat victima este in mod
nedemn parasita de Cor care reprezinta slabiciunile multimii. In loc de a-i intari curajul si a exprima
respectul, o renega si o batjocoreste. Ba merhe pana a la o invinovati ca si-a patat nasterea sa.

Ea merge printr-o dureroasa cale catre teminta care o va inghiti pentru totdeauna.

Dar Nemesis va avea si ea randul ei. Ea, prin glasul lui Tresias, anunta razbunarea divina. Creon, ca si
Eodip, mai intai il insulta si-l maltrateaza, dar, dupa plecarea profetului, sub lovitura unei temeri care
semana a remuscare, ar voi sa retracteze ordinele sale barbare, sa ridice un mormant lui Polynice si sa
libereze pe Antigona.

Dar nu mai este vreme. Totul este sfarsit. Deschizatura ingrozitoare a mormantuui ii arata ca victima sa
moarta intr-adevar in bratele lui Emon, care, acoperind-o cu lacrimi, scuipa in obrazul tatalui sau si sub
ochii lu, sa strapunga cu o sabie. Dar nu este numai atat, caci, cand regele intra in palat cu cadavrul
copilului il vede pe Eurydice, sotia sa, bestemandu-l, se omoara pe altarul casei.

Tragedia este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, reprezentând personaje puternice,
angajate în lupta cu destinul potrivnic, cu ordinea existentă a lumii ori cu propriile lor sentimente, acest
conflict soluționându-se cu moartea eroului.

Tragedia este o formă de dramă caracterizată de seriozitate și demnitate, care de obicei implică un
conflict între un personaj și o putere superioară, ca de exemplu legea, zeii, soarta sau societatea.
Originile ei sunt obscure dar cu siguranță că este un produs al bogatelor tradiții poetice si religioase al
vechii Grecii. Mai precis, originile sale pot fi regăsite in ditirambi, cânturile și dansurile care îl celebrau pe
zeul grec Dionisos, mai târziu preluat de romani ca Bachus. Se crede că spectacolele acestea extatice și
legate de băutură au fost create de satiri, ființe pe jumătate țapi care îl înconjurau pe Dionisos la
petreceri. De asemenea, o altă origine a termenului este legată de cuvintele grecești tragos semnificând
‘țap’ și aeidein- ‘a cânta’, combinate dând ‘cântece ale țapilor’, din care a rezultat ‘tragedie’.