+

CEHOV – CSABA KISS

DAR CE S-A-NTÂMPLAT CU FEMEIA?

(De mi lett a nővel?)
O poveste cu bărbaţi

In româneşte de Zeno Fodor

(Intâmplările din piesă sunt inspirate din mai multe nuvele ale lui Anton Pavlovici Cehov)
Intuneric. Se aude o melodie rusească, melancolică, interpretată la chitară. Se aprinde
lumina. Pe scenă se află o cutie de contrabas, o ladă şi un pupitru pentru partituri. Alioşa
priveşte, cu dor şi tristeţe, un şal colorat de muselină. Iura îl ia de la el şi-l bagă în buzunar.
Diabkin se opreşte din cântatul la chitară şi, incitat parcă de povestea dinainte...

DIABKIN: Dar, Iura, ce s-a-ntâmplat cu femeia?

IURA: A dispărut.
ALIOŞA: A dispărut?
IURA: Da. După ziua morţilor, Irina Bikulina a dispărut...

Incepe prima „reconstituire”. Iura „împarte rolurile”: în taină şi plin de semnificaţie, ca doi
consăteni care-şi şoptesc la ureche, îi relatează lui Alioşa întâmplarea, având grijă să nu fie
auzit de Diabkin care, chiar şi ca „civil”, pare încurcat şi se comportă ca un om bănuit de
ceva grav.

IURA: In împrejurări din cale-afară de suspecte... Consătenii l-au bănuit pe un

oarecare Rodionov. L-au văzut de mai multe ori dând târcoale fetei. Odată chiar şi-a
tăiat venele din cauza ei! După dispariţia Irinei, acest Rodionov s-a comportat
foarte suspect, trăia retras şi orice-l întrebai răspundea încurcatşi nesigur...
Pe prispa lui s-au găsit pete de sânge...
DIABKIN: Ce vreţi? Eu n-am făcut nimic.
IURA: Recunoaşte! Unde ai ascuns trupul Irinei Bikulina?
DIABKIN: Am iubit-o pe Irina, dar nu sunt criminal... N-am făcut nimic, sunt
nevinovat!
ALIOŞA: Ticălos blestemat! N-ai putut-o cuceri şi-ai ucis-o!
DIABKIN: Am iubit-o, dar n-am ucis-o! Sunt nevinovat!
ALIOŞA: In ştreang cu el, în ştreang!
IURA: Fă-ţi rugăciunea!
DIABKIN: Nu! Dacă eu sunt spânzurat, nu există Dumnezeu! El nu poate îngădui
asta! Nu!

Se reped la Diabkin, îl înşfacă şi-l urcă pe ladă.

ALIOŞA: Gata! Care ţi-e ultima dorinţă: o ţigară, o vodcă?

DIABKIN: Nu fumez, nu beau, sunt nevinovat!
ALIOŞA: Eşti ucigaş!
DIABKIN: Nu! Vă jur că n-am ucis-o! Sunt nevinovat!
ALIOŞA: Executaţi-l!

Diabkin se cutremură, ca un om în momentul în care e spânzurat. Iura priveşte îngrozit cum

se bălăbăne „în ştreang”. Alioşa îl prinde de păr, îi ridică brusc capul şi-l priveşte în faţă.

ALIOŞA: Criminal nenorocit! Deja se-nvineţeşte.

IURA: Lasă-l! A murit!
ALIOŞA: Aşa-i trebuie! Să-i putrezească sufletul în iad!

Privesc amândoi curioşi la Diabkin, care se leagănă fantomatic „în ştreang”. Dar asta e deja
o curiozitate „civilă”.
IURA: Joacă bine!

Diabkin priveşte încet spre ei, zâmbeşte; e mulţumit de impresia pe care le-a lăsat-o.

ALIOŞA: Şi Irina?
DIABKIN: Chiar, Iura, cu femeia ce s-a-ntâmplat? Ai spus că a dispărut... Au găsit-o?
IURA: Staţi, că încă nu s-a terminat... După execuţie, consătenii au întors pe dos casa
lui Rodionov, dar în afară de câteva desene stângace înfăţişând-o pe Irina n-au găsit
nimic.Un sentiment de vinovăţie, din ce în ce mai puternic, a pus stăpânire pe sat. Şi
într-o seară, la unchiul Irinei, bancherul Bikulin...
DIABKIN: La al cărui bal ne ducem noi acum?
IURA: Da, la el, venind vorba de execuţie a început o discuţie înflăcărată despre
pedeapsa capitală.
ALIOŞA (în chip de tânăr jurist): Eu nu pun la îndoială faptul că individul şi-a
meritat pedeapsa. Şi eu am iubit-o pe Irina, dar acest tip de pedeapsă mi se pare
desuet, nedemn şi imoral pentru ţările creştine. După mine, pedeapsa cu moartea ar
trebui înlocuită peste tot cu închisoarea pe viaţă...
DIABKIN (în chip de bancher): Nu sunt de acord cu dumneata! După părerea mea,
pedeapsa cu moartea e mai umană decât închisoarea pe viaţă!
IURA (în chip de preot): Dar domnilor, amândouă pedepsele sunt la fel de imorale,
pentru că amândouă au acelaşi scop: să-i ia omului viaţa. Dar statul nu e Dumnezeu
şi nu are dreptul să ia viaţa nimănui.
DIABKIN: Execuţia omoară imediat, în timp ce închisoarea pe viaţă o face încet, în
treizeci, patruzeci, cincizeci de ani. E mai uman aşa?
ALIOŞA: Dacă eu ar trebui să aleg între pedeapsa cu moartea şi închisoarea pe viaţă,
aş alege, fără să stau pe gânduri, închisoarea. Să trăieşti, chiar şi-n închisoare, e
totuşi mai bine decât să nu trăieşti deloc.
DIABKIN: Dumneata nu ştii ce vorbeşti. Fac pariu pe ce vrei, că n-ai rezista în
închisoare nici cinci ani.
ALIOŞA: Iar eu fac pariu că aş rezista nu cinci, ba chiar şi cincisprezece ani!
DIABKIN: Foarte bine! Eu pun la bătaie douăzeci de milioane!
ALIOŞA: Iar eu libertatea mea.
IURA (după o tăcere consternată): Domnilor, domnilor...
DIABKIN (îl opreşte cu un gest, se duce la cutia contrabasului care stă în picioare
şi-l deschide): De acord. Am însă următoarele condiţii: vei sta închis într-una din
camerele clădirii nelocuite din grădina mea. Timp de cincisprezece ani nu poţi
părăsi această cameră, nu te poţi întâlni cu nimeni în afară de noi, nu poţi
coresponda cu nimeni, nu poţi primi veşti de la nimeni. Îţi pun la dispoziţie
instrumente muzicale şi cărţi după dorinţă, poţi mânca şi bea după pofta inimii.
Peste exact cincisprezece ani, în 15 noiembrie 1885, la ora 12, îţi înmânez cele
douăzeci de milioane pe care le voi depune chiar azi într-un cont bancar. Dar te
avertizez: dacă părăseşti camera, chiar şi cu numai două minute înainte de termen,
voi fi dezlegat de orice obligaţie faţă de dumneata. Ţii pariul?
ALIOŞA: Il ţin!
IURA: Domnilor! Domnilor! Terminaţi, pentru Dumnezeu!... Gândeşte-te, tinere!
Domnule bancher! Vă rog!
DIABKIN: Părintele are dreptate. Pentrru mine douăzeci de milioane e o nimica toată,
dumneata însă rişti să-ţi pierzi doi-trei din cei mai frumoşi ani ai vieţii. Spun
doi-trei, pentru că mai mulţi nu vei rezista.
ALIOŞA: Ţii pariul?
DIABKIN: Il ţin. Taie, părinte!
IURA: Dar domnilor! Ce rost are tot pariul ăsta?!
DIABKIN, ALIOŞA (cu patimă): Taie!!!
ALIOŞA: Ne întâlnim peste cincisprezece ani!
IURA: Domnul să te aibă în pază!

Alioşa intră în cutia contrabasului, pe care ceilalţi o închid încet. In cei „cincisprezece ani”
bancherul devine din an în an tot mai nervos şi, treptat, prizonierul propriului său rob, în
timp ce părintele e animat de pilda omului care se ridică la înălţimea unui adevărat sfânt.

IURA: Eu nici acum nu pot fi de acord cu dumneata, domnule Bikulin.

DIABKIN: De săptămâni întregi o ţii aşa într-una. A fost un pariu, nu?! Nu l-a
constrâns nimeni! Du-te şi vezi ce face!
IURA: Ce face? Ce să facă?! Se-nvârte prin cameră!
DIABKIN: Du-te să vezi!
IURA (priveşte pe furiş în „cameră”): Se plimbă de jos în sus. Doarme, se plimbă,
doarme, se plimbă... Până la urmă o să-nnebunească.
DIABKIN (îi strigă lui Alioşa): Nu vrei puţin vin? Un pahar... sunt rusaliile.
ALIOŞA: Nu! Şi nici ţigări să nu-mi mai trimiţi! Nu-mi trebuie nimic!
IURA: Sărmanul de el! Măcar de-ar citi, sau...
DIABKIN: Dă-i cartea asta.
IURA (aruncă printr-o crăpătură presupusa carte): A ridicat-o, o răsfoieşte. Citeşte,
domnule Bikulin! Citeşte!
ALIOŞA: Mai daţi-mi... Încă... Şi încă... Vreau cărţi... de filosofie, de astronomie, de
limbi străine, dicţionare, partituri muzicale, hărţi... Mai daţi-mi...Încă! Şi încă!

Iura şi Diabkin cară şi aruncă „cărţile”, în „cameră”, într-un ritm din ce în ce mai
îndrăcit.

DIABKIN: Lumina a ars toată noaptea. In curând va trebui să comand noi cărţi de la
Moscova...

Pauză. Cu multă trăire, şi savurând muzicalitatea nobilă a hexametrilor, Alioşa

interpretează, în greaca veche, înfruntarea dintre Creon şi Antigona.

IURA (tresare, trage cu urechea, priveşte pe furiş în „camera” lui Alioşa): Domnule
Bikulin! Vino să-l vezi!
DIABKIN: Ce spune? Ce face? Ce-i asta?
IURA: Joacă, priveşte, interpretează!
DIABKIN: Ce bolboroseşte? Ce limbă e asta?
IURA: Asta e Antigona, în greceşte... Îţi aminteşti? Acum doi ani a cerut cărţile de
învăţat greaca veche!
DIABKIN: Acum trei ani a fost asta. Acum doi ani a învăţat muzică... Şi a băut!...
IURA: Aveţi dreptate, până şi în postul mare a fost beat ca un porc... Şi ce mai
plângea! Vă amintiţi cum plângea?! Nefericitul!
DIABKIN: Ajunge! Eu nu prea am motive să mă veselesc! Acţiunile căilor ferate ale
Siberiei orientale iar au scăzut la bursă... E o catastrofă...
IURA: Grele vremuri.

Alioşa cântâ.
IURA: Asta e Ave Maria?
DIABKIN: A lui Schubert. Nu înţeleg! Timp de cinci ani a învăţat să cânte la pian, a
cerut cel mai scump pian de concert, cântă la el dumnezeieşte, iar acum, de
săptămâni întregi, zbiară fals cântecul ăsta.

Iura preia cântecul, se apropie emoţionat de cutia contrabasului – cu seriozitatea

izbăvirii pe faţă.

DIABKIN (ţipând la el): Ajunge! (Linişte.)

IURA: Anul ăsta n-a citit altceva decât Biblia...

DIABKIN: Ce e atâta de citit în cartea aia, câteva pagini mari şi late. Omul ăsta a
luat-o razna de tot! (Priveşte pe furiş în cutia contrabasului.) Nici nu mai seamănă a
om, e numai piele şi oase, are o claie de păr lung şi o barbă mare şi neîngrijită!
IURA: Dar a rezistat, domnule Bikulin! A rezistat!
DIABKIN: De ce? Ce zi e azi?
IURA: Patrusprezece noiembrie.
DIABKIN: Mâine se împlinesc cei cincisprezece ani?
IURA: O să-i sărbătorim, nu-i aşa? Va fi o zi mare, domnule bancher! Cincisprezece
ani! A rezistat! De necrezut, dar a rezistat. Cincisprezece ani! Sărbătorim, da?
DIABKIN: Desigur... E târziu. Culcă-te, părinte.

Iura se retrage, se culcă.

DIABKIN (priveşte din nou prin crăpătura cutiei contrabasului): Doarme. Visează
cu siguranţă la cele douăzeci de milioane. Mâine la prânz îşi recapătă libertatea, iar
eu voi fi nevoit să-i dau banii. Şi atunci totul s-a terminat: voi fi ruinat... Blestemată
prinsoare! De ce dracului n-a murit omul ăsta? Are patruzeci de ani, îmi ia şi ultima
copeică, se-nsoară, o să se bucure de viaţă, iar eu rămân un cerşetor, la mila altora?
Nu, e imposibil! Singura soluţie e ca omul ăsta să moară! L-aş putea înăbuşi cu
perna, nimeni n-o să mă bănuiască niciodată. Omul ăsta, de fapt, nici nu există...
(Îşi pierde sângele rece, mâinile încep să-i tremure.) Să fiu calm. Durează doar un
minut! Curaj!... Ajută-mă, Doamne! Dă-mi putere! (Se prăbuşeşte în faţa cutiei şi se
roagă tremurând spasmodic.)

In spatele lui se deschide cutia contrabasului şi Alioşa iese. Diabkin priveşte îngrozit în spate,
la început nici nu înţelege ce se întâmplă.

DIABKIN: Ce faci? N-ai voie! E de-abia cinci dimineaţa!... Ai pierdut prinsoarea!

Gata! S-a terminat! Ai pierdut!!!
ALIOŞA: Ştiu. Am ieşit pentru că n-am nevoie de banii dumitale şi am vrut să nici nu
am dreptul la ei... Timp de cincisprezece ani n-am văzut nici pământ, nici oameni şi
am trăit, totuşi, o viaţă plină, am umblat peste tot, am iubit femei, am văzut păduri,
ape, oraşe, am admirat şi am degustat întreaga lume. Şi m-am parcurs pe mine, am
pătruns până în cele mai tainice văgăuni ale sufletului meu, am omorât şi m-am
pocăit, am crezut în Dumnezeu şi m-am lepădat de El, mi-am tăgăduit părinţii şi
m-am întors la ei, mai bun, mai curat. Tot ceea ce a creat omul în sute şi sute de ani
se află aici, în capul meu. N-aş da aceşti cincisprezece ani pentru nimic în lume!
Dumneata ce-ai făcut în aceşti cincisprezece ani? Ai greşit. Dumneata crezi despre
 minciună că e adevăr, dumneata ai confundat cerul cu pământul, esenţialul cu ceea
ce nu are nici o importanţă. Eu nu vreau să păşesc pe acest drum. De-asta am
încălcat pariul. Fii fericit!

Diabkin se prăbuşeşte pe ladă, rămâne nemişcat şi priveşte în gol. Alioşa şi Iura îl urmăresc
cu interes din postura de „civili”.

IURA: A doua zi la prânz au sosit musafirii, dar degeaba l-au întrebat, l-au descusut,
zile întregi n-a scos nici un cuvânt, doar şedea posomorât pe marginea patului şi
privea în gol.
ALIOŞA: Văd însă că şi-a revenit destul de bine. Seratele se ţin lanţ! Şi ce pompă!
Piscină umplută cu şampanie, homari, somon, caviar, vodcă! Ce făţărnicie!
IURA: Din douăzeci de milioane îşi poate permite, nu? Haideţi, să mergem! Abia
aştept să-mi umplu burdihanul din făţărnicia asta.
ALIOŞA: Ai dreptate. Să mergem!

Îşi strâng lucrurile.

DIABKIN: Iurocika, dar ce s-a-ntâmplat cu femeia? Ai spus că a dispărut. I-au găsit

cadavrul?
IURA: Da de unde! Cum să-l găsească, dacă nici n-a murit! A fugit cu un negustor,
dar a uitat să lase un bileţel.
DIABKIN (cu furie): Şi spânzurarea?
IURA: A fost o greşeală!
DIABKIN: O greşeală?! Il înjosesc, îl spânzură, îi aruncă trupul într-o groapă cu var,
după care „iertare, am greşit”?!
IURA: Toate indiciile arătau că a ucis-o...
DIABKIN: Dar n-a ucis-o! Şi a susţinut până la capăt că e nevinovat. A şi jurat! Pe
nenorocita lui de viaţă!
ALIOŞA: Linişteşte-te, se-ntâmplă asemenea lucruri...
DIABKIN: Se-ntâmplă? De s-ar întâmpla şi cu tine!

Diabkin împachetează mormăind, Iura încearcă să ia în spate cutia contrabasului.

ALIOŞA: Şi Irina?
DIABKIN: Chiar, Iura, ce s-a-ntâmplat cu femeia?
IURA: V-am spus doar, a-ntins-o cu un oarecare Igor Smicikov, un negustor putred
de bogat, care a dus-o la moşia lui de la Tula, unde a răsfăţat-o ca pe o zeiţă...
ALIOŞA: Şi? După aia? A luat-o?
DIABKIN: S-a-nsurat cu ea?...
IURA: O, asta e o întâmplare foarte, foarte ciudată! (Culcă cutia pe pământ şi se
gândeşte cum să înceapă povestea.)

Diabkin, pe care întâmplarea cu spânzurătoarea l-a făcut să fie neîncrezător, a hotărât să nu

se mai lase prostit. De aici rezultă ciudăţenia povestirii. Alioşa şi Iura trăiesc deja durerea
morţii copilului, în timp ce Diabkin nu înţelege nimic şi nici nu-şi găseşte rolul.

IURA: A fost un medic de circumscripţie, Kirilov...

DIABKIN: Stai! Mai înainte ai spus că era negustor!
IURA: Cel cu care a fugit. Dar acest Kirilov era doctor, medic de circumscripţie...
DIABKIN: Şi ce legătură are Kirilov ăsta cu...
ALIOŞA: O iubea şi el?
DIABKIN: O iubea pe Irina?!
IURA: Da de unde! Nici n-o cunoştea. Şi-apoi avea nevastă şi un copilaş de şase ani.
DIABKIN: Atunci ce vrei cu Kirilov ăsta?
IURA: Aşteaptă şi-o să vezi! Intr-o zi, copilul lui Kirilov a murit de difterie. Era
singurul lui copil, un băieţel deştept şi frumos, lumina ochilor lui.
DIABKIN: Tot nu înţeleg, ce vrei cu povestea asta!?
IURA: Câtă lipsă de simţire la tine! Unor părinţi de patruzeci de ani le moare singurul
copil, şi nici nu mai pot avea altul... încearcă să te pui în situaţia lor: trei zile s-au
luptat pentru viaţa lui, n-au mâncat, n-au dormit, au stat de veghe la pătuţul lui şi
deodată copilul moare... Doi oameni zdrobiţi, obosiţi de moarte şi copilul lipsit de
viaţă...
DIABKIN: Alioşa, tu înţelegi?
ALIOŞA: Imi pot imagina. Pe pat, în dreptul geamului, stă întins copilul care înainte
mai trăia, are ochii deschişi...

Cutia contrabasului e patul copilului. Alioşa priveşte îndurerat „cadavrul copilului”. Diabkin
nu vede nimic. E tot mai dezorientat.

IURA: Mama stă pe marginea patului, nemişcată şi ţine în mână mânuţa copilului...
ALIOŞA: Totul e încremenit...
IURA: Sunt cinci minute de când a murit copilul şi de atunci timpul s-a oprit în loc.
DIABKIN (abia mai poate suporta încordarea, îi şopteşte lui Iura, cerându-i parcă
ajutorul): Şi? După asta?
IURA (în rolul lui Luka, vizitiul): Bateţi în uşă, domnule Smicikov...

Diabkin bate cu grijă în capacul cutiei.

IURA: Mai tare! Cu curaj! (Priveşte prin pupitrul de note muzicale ca şi cum ar privi
printr-o fereastră.) Sunt acasă! Bateţi cu putere! (Strigă.) Domnule doctor!
Deschideţi!

Diabkin deschide cutia, ca şi cum ar deschide o uşă, şi dă buzna înăuntru. In scena

următoare pupitrul şi lada „joacă” rolul uşilor prin care doctorul încearcă să scape de
disperarea agresivă a lui Smicikov.

DIABKIN: Domnule doctor, ce bine că v-am găsit acasă! Sunt Smicikov, ne-am
întâlnit astă-vară la familia Gnucev. Vă implor, veniţi cu mine... logodnica mea,
Irina Bikulina, s-a îmbolnăvit grav. Sunt cu trăsura! Mă temeam că n-o să fiţi
acasă... Imbrăcaţi-vă, vă rog, şi să pornim, pentru numele lui Dumnezeu! Luka,
ajută-l să-şi pună paltonul... Totul a început când a sosit la mine Popcinski, actorul -
îl cunoaşteţi, nu-i aşa? -, stăteam de vorbă, apoi ne-am aşezat la ceai şi deodată
logodnica mea a scos un ţipăt, a dus mâna la inimă şi s-a prăbuşit pe spate în
fotoliu. Am dus-o în camera ei, am culcat-o şi...

Doctorul iese încet din cameră şi închide uşa în urma lui. Smicikov se ia după el şi-l ajunge
din urmă în a treia cameră.
DIABKIN: Domnule doctor! Credeţi-mă, am încercat tot ce s-a putut, am frecat-o la
tâmple cu amoniac, am stropit-o pe obraji cu apă, dar stătea întinsă ca moartă. Luka,
du-te să întorci trăsura! (Cutia contrabasului.) Să pornim, domnule doctor! Nu mai
timp!
ALIOŞA: Iertaţi-mă, acum nu pot să mă duc. Abia de cinci minute mi-a murit
copilul...
DIABKIN: Nu se poate!? Dumnezeule, în ce moment nepotrivit am venit! Ce zi
nenorocită... groaznic! Eu, domnule doctor, vă înţeleg durerea, o înţeleg perfect, dar
la cine să apelez? Dumneata eşti singurul doctor din împrejurimi. Vă implor, pentru
numele lui Dumnezeu, veniţi cu mine!
ALIOŞA: Vă rog, v-am spus deja, acum nu pot să mă duc!
DIABKIN: Nu vă rog pentru mine, nu eu sunt bolnavul! Logodnica mea e pe moarte.
(Strigă pe fereastră.) Luka, trage trăsura în faţa scărilor! Să mergem, vă implor, să
pornim odată!

Doctorul se smulge din mâinile lui Smicikov, încearcă să scape de el, dar negustorul e pe
urmele lui.

DIABKIN: Domnule doctor! Nu sunt lipsit de inimă. Inţeleg situaţia. Sunt alături de
dumneavoastră! Domnule doctor! Timpul e preţios!
ALIOŞA: Nu pot să merg!
DIABKIN: Aici nu e vorba de extragerea unei măsele, ci de viaţa unui om! In numele
umanismului, vă implor, veniţi odată!
ALIOŞA: Iar eu, în numele aceluiaşi umanism, vă rog să mă lăsaţi în pace. Abia mă
mai ţin pe picioare şi nici nu am în grija cui să-mi las soţia. Nu, nici nu poate fi
vorba. Nu mă mai rugaţi! Ai tot dreptul să mă reclami, să mă dai în judecată, să faci
ce vrei, dar nu mă duc!... Nici să vorbesc nu mai pot... Pleacă odată! (Il împinge
afară din casă.)

DIABKIN (bate uşor în uşă şi deschide încet, cu teamă) : Nici prin gând nu-mi trece
să vă reclam! Fac apel la bunul dumneavoastră simţ: dumneavoastră tocmai v-a
murit copilul, mie logodnica mi-e pe moarte. Cine ar putea să-mi înţeleagă
îngrijorarea, dacă nu dumneavoastră?
ALIOŞA: E departe?
DIABKIN: Treisprezece verste. Am cai minunaţi, domnule doctor! Vă dau cuvântul
de onoare că într-o oră v-aţi şi întors. E vorba de o singură oră!
ALIOŞA: Bine, să mergem!
DIABKIN: Vă mulţumesc, vă mulţumesc din inimă. Credeţi-mă, ştiu să preţuiesc
generozitatea dumneavoastră. Luka, ajută-l pe domnul doctor să urce! Ajungem
imediat. Luka, drăguţule, mână cât se poate de repede! Dă-i bice, Luka!

Cutia contrabasului închipuie trăsura. Aşezaţi pe ea, gonesc prin furtuna de zăpadă.

ALIOŞA: Opreşte, te rog, pentru o clipă... Să trecem mai întâi pe la felcer, mi-am
lăsat soţia singură.
DIABKIN: N-avem timp pentru asta! Mână, Luka, mână! Nu-i cruţa! Dă bice! Mai
repede!
ALIOŞA: Ce faci? Ai înnebunit?
DIABKIN: Dacă i se-ntâmplă ceva logodnicei mele, eu... eu n- o să-i supravieţuiesc...
Mână-i! Goneşte-i! Dă bice! Nu-i cruţa!... Uite, am şi ajuns. Luka, ajută-l pe domnul
 doctor. (Intră în fugă în casă.) Am ajuns, suntem aici, Irinuca scumpă. (Doctorului.)
Mi-e teamă de o embolie, de asta a murit şi tatăl ei. Dumnezeule, ce linişte e! Nu
cumva s-a-ntâmplat ceva... (Porneşte spre cealaltă cameră.)

Lada reprezintă uşa, cutia contrabasului e patul Irinei. Luka îşi face cruce şi-l urmează ca o
umbră pe stăpânul său care e palid de moarte. Smicikov deshide uşa cu mâna tremurândă.

DIABKIN: Irina scumpă, am sosit! Irina? Irina!!

IURA: Ce s-a-ntâmplat, domnule Smicikov? Unde e? Unde a dispărut?
DIABKIN: A fugit! M-a-nşelat! A fugit... Cu Popcinski! S-a prefăcut bolnavă, ca să
poată fugi cu nenorocitul ăla de Popcinski! Dumnezeule!
ALIOŞA: Nu vă supăraţi, unde e bolnava?
DIABKIN: Bolnava? Bolnava nu e bolnavă! M-a trimis după doctor, pentru ca între
timp să poată fugi cu paiaţa aia! Mai bine ar fi murit!
ALIOŞA: Nu vă supăraţi, dar despre ce e vorba în definitiv? Fiul meu a murit, soţia
mea îndoliată e singură acasă, eu însumi abia mă mai ţin pe picioare... şi aici ce
se-ntâmplă? Nu înţeleg nimic!
DIABKIN: Am fost orb! N-am observat că vine zilnic la noi! Iar azi a sosit cu o
trăsură închisă! (Incepe să plângă în hohote.) Dar de ce? Spune şi dumneata, de ce?
Cu ce i-am greşit? Iţi jur, o iubeam pe femeia asta, o iubeam, o adoram, am fost
robul ei!
ALIOŞA: De ce-mi spui mie toate astea? Nu vreau să aud! Nu vreau! Nu mă
interesează secretele dumitale de familie, dracu să le ia! Ce-mi pasă mie cu cine te
însori, pe cine eşti supărat şi ce melodrame îţi interpretează?
DIABKIN: Daţi-mi voie, ce vrea să-nsemne asta?
ALIOŞA: Inseamnă că e infam şi mârşav să te joci aşa cu un om. Ce sunt eu, lacheul
dumitale pe care poţi să-l umileşti cum vrei?! Eu sunt doctor, înţelegi? Medic!
DIABKIN: Cum îndrăzneşti să-mi spui aşa ceva?
ALIOŞA: Cum ai îndrăznit să mă aduci aici? Cum ai cutezat să-ţi baţi joc de durerea
mea?
DIABKIN: Ai înnebunit? Nu există în dumneata nici o fărâmă de mărinimie?
Şi eu sunt profund nefericit!
ALIOŞA: Nefericit?! Nu îndrăzni să pronunţi cuvântul ăsta! Nu ai dreptul! Ticălos
fără inimă!
DIABKIN: Stimate domn, dumneata nu ştii ce vorbeşti! Poftim, pentru vizită!
ALIOŞA: Să nu-ndrăzneşti să-mi oferi bani! Fii amabil şi dă ordin să fiu dus imediat
acasă! (Lui Luka.) Adu, te rog, trăsura!
DIABKIN: Nici nu poate fi vorba! Acum am eu nevoie de trăsură!
ALIOŞA: Dar, domnule! Ce-ţi închipui? Te-ai smintit!?

Diabkin scoate din ladă un „revolver”, pe care-l îndreaptă spre doctor. Acesta, stupefiat, dă
înapoi.

DIABKIN: La o parte, doctore! Pun eu mâna pe ei! Ai să vezi tu, Irina Bikulina!
Te prind eu! (Iese în goană.)
IURA: Dacă doriţi, vă fac patul în camera de oaspeţi. O să se lase gerul, pe jos nu
ajungeţi nici până la şosea. (Se aşează.) Uite aşa s-a-ntâmplat.
DIABKIN (ieşind din rol): Ce oameni! Pe Smicikovii ăştia ar trebui să-i împuşte ca
pe câini!
IURA: Hai să mergem. E deja târziu.
ALIOŞA: Aşa dar, Irina... Irina Bikulina a fugit cu Popcinski? Păi ăsta e un diletant,
un saltimbanc ordinar! Ce zici, Diabkin, n-am dreptate? Un cabotin nenorocit de
provincie!
IURA: Da, dar femeile l-au plăcut întotdeauna!
DIABKIN: Şi ce contracte a încheiat! Pe ce roluri bune...
ALIOŞA: Chiar şi aşa! Cu Popcinski?! Ce-a fost în capul ei? Las’ că dau eu de
capătul afacerii ăsteia... Cum dumnezeii măsii a putut să se-nhăiteze cu Popcinski
ăsta?!
IURA: Faptul s-a consumat, nu mai avem ce face. Au fugit împreună şi gata!
DIABKIN: Şi ce s-a-ntâmplat cu femeia? I-a găsit Smicikov?
IURA: Pe naiba! S-au dus în goană direct la gară, trenul era deja acolo, aveau
rezervată o cuşetă clasa întâi, de două persoane... Totul fusese bine gândit şi
calculat dinainte.
ALIOŞA: Tu de unde ştii toate astea atât de precis? De zece ani umblăm
împreună şi până azi n-ai pomenit niciodată de faptul că o cunoşti pe Irina.
IURA: Nici tu!
ALIOŞA: Asta-i cu totul altceva! Intre noi s-a petrecut ceva care pe tine nu te
priveşte!
IURA: Şi între noi... (Scoate şalul.)
ALIOŞA: Vai, Iura! Poate că ai zărit-o pe Irina pe stradă, sau la teatru, în lojă...
dar că ai cunoscut-o personal, asta eu nu cred. Cine ştie de unde ai şalul ăsta!
DIABKIN: Iurocika, tu chiar ai cunoscut-o pe Irina?
IURA (confidenţial, lui Diabkin): Află că s-a-ntâmplat chiar să o duc goală în
spinare!
ALIOŞA: Minte! Minciună sfruntată! (Lui Diabkin.) Dacă ai cunoaşte-o pe Irina,
ai şti şi tu că asta e o minciună murdară, neruşinată! Tu şi Irina Bikulina! Şi pe
deasupra goală! Ce mincinos jalnic eşti tu, Iura! Tu şi Irina!
IURA: De ce? A fugit şi cu Popcinski! Cu ce e mai bun Popcinski decât mine?!
DIABKIN: Chiar aşa, cu ce?
ALIOŞA: Ei bine, eu nu cred că a fugit cu Popcinski! Povestea asta ai inventat-o
tu... Auzi, cu Popcinski!
IURA: Am întâlnit-o în tren... atunci când au fugit.
ALIOŞA: In care tren? Tu n-ai călătorit în viaţa ta cu trenul. Nici nu ştii cum arată
un tren pe dinăuntru! Tu eşti actor pedestru, băieţaş!
IURA: Am urcat în acceleratul de Moscova în staţia Bologoe de pe linia Moscova-
Nikolaevsk. La clasa a treia, compartimentul de fumători, cinci călători dormitau
în penumbră...
ALIOŞA: Şi ce-i cu asta?
DIABKIN: Lasă-l să spună! Ai urcat şi...?
IURA: Intr-una din staţii am stat peste o oră şi jumătate, pentru că îngheţaseră
macazurile. In sfârşit am pornit, dar trenul era supraîncărcat şi reuşea doar cu
greutate să ia viteză. Roţile ţăcăneau înfundat. Pe coridor îşi face apariţia un bărbat
înalt, cu pălărie. Işi căuta cuşeta...

Iura şi Diabkin, pentru că vor să-l atragă în întâmplare şi pe Alioşa, care e turbat de furie,
improvizează un joc copilăresc, pufăind ca o locomotivă pe cuvântul „Pop-cin-ski,Pop-cin-
ski...”. Un timp Alioşa îi priveşte pe nebunaticii săi prieteni, apoi li se
alătură. Diabkin se duce în spatele pupitrului pentru partituri şi începe să „coloreze”
jocul lui Iura şi Alioşa cu ţăcănitul roţilor de tren.
ALIOŞA (în rolul lui Popcinski, deschide uşile cuşetelor): Nu e asta! Nici asta! Dracu
ştie ce e asta! E revoltător! Nu, nu e asta!
IURA: Ivan Alekseevici Popcinski! Chiar dumneata eşti!?
ALIOŞA: Ia te uită! Iura! Nu te-am văzut de o mie de ani. Nici nu ştiam că tu
călătoreşti cu trenul...
IURA: Şi... cum mai eşti?
ALIOŞA: Bine, mulţumesc, numai că nu reuşesc să-mi găsesc cuşeta! Mare măgar
mai sunt! Ca să vezi ce i se poate întâmpla omului! Inchipuie-ţi, mai înainte am
coborât în gară, ca să beau un coniac. L-am şi băut, bine-nţeles. Şi-n timp ce mă
gândeam să-l beau şi pe al doilea, hop, l-am dat pe gât pe-al treilea. Iar trenul a
pornit, eu am alergat după el ca un nebun, am reuşit, în ultima clipă, să sar în ultimul
vagon. Păi nu sunt idiot?! N-am o minte de găină?
IURA: Văd că eşti tare bine dispus, vino, stai aici cu noi!
ALIOŞA: Nu, nu... Mă duc, îmi caut cuşeta...
IURA: O cauţi mai târziu. Hai, stai jos puţin.
ALIOŞA (strigă la cei care „moţăie”): Bună seara, oameni buni! Dormiţi liniştiţi...
Eu sunt Popcinski, actorul.
IURA: Ia loc! Unde călătoreşti?
ALIOŞA: Unde? Unde? In lumea largă! Nici eu nu ştiu unde. Unde mă duce soarta...
Ha-ha! Ai văzut tu vreodată măgar fericit, porumbelule? Nu? Atunci priveşte-mă
bine! Ai în faţa ta pe cel mai fericit muritor!
IURA: Te-ai însurat, Ivan Alekseevici?
ALIOSA: Incă nu, dar în curând. Inchipuie-ţi, am răpit-o pe Irina Bikulina...
IURA: Pe Irina Bikulina?!... De-asta eşti aşa fercheş?
ALIOŞA: Da! M-am dat şi cu odicolon. Sunt revoltător de fericit! Inchipuie-ţi,
mă-ntorc îndată în cuşeta mea şi acolo, pe canapea, lângă fereastră, şade o fiinţă
care, cum să spun, e în întregime a mea... părul ei, năsucul ei, degeţelele ei...
Ea e sufletul meu, porumbelule, e filoxera inimii mele! Ca să nu-ţi mai spun de
picioruşul ei! Nu are o gleznă aşa mare, ca noi, ci una miniaturală! Fermecătoare!
Alegorică! Imi vine să-i mănânc picioruşele! Mă-ntorc acum imediat în cuşeta mea,
prind între două degete bărbia ei mică-mitică, îmi culc căpăţâna pe umăraşul ei
rotund, îi îmbrăţişez mijlocelul... în jur e linişte, penumbră... In asemenea clipe ţin în
braţe întreg universul. Hai să te îmbrăţişez, Iurocika!
IURA: Mă rog, la dispoziţia ta!
DIABKIN (în chip de conductor): Bună ziua... A mai urcat cineva?
IURA: Nimeni.
ALIOŞA: Dragă domnule conductor, fii, te rog, bun şi du-te la cuşeta numărul 219
şi spune-i doamnei de acolo că soţul ei e aici, trăieşte şi înfloreşte! Soţul?! Dar încă
nici nu-i sunt soţ! Bună glumă! Şi totuşi, aşa să-i spui, o să se bucure...
IURA (conductorului) Călătorie de nuntă!
DIABKIN: Un om fericit, în zilele noastre, e o raritate mai ceva decât o cioară albă.
ALIOŞA: Aşa e, dar a cui e vina? Cine nu-i fericit, e singur vinovat! Dumneata ai
nevastă?
DIABKIN: Nu, vă rog...
ALIOŞA: Dar tu?
IURA: Incă nu.
ALIOŞA: Vedeţi, asta e! Natura a rânduit ca omul, la o anumită vârstă, să iubească
viaţa, să se-ndrăgostească până-n vârful unghiilor şi să se însoare! Fără căsătorie nu
există fericire! Voi însă, domnilor, nu v-aţi căsătorit, aşteptaţi, tot aşteptaţi... şi vă
mai miraţi că sunteţi nefericiţi!
DIABKIN: După părerea mea, totul depinde de întâmplare. Pentru că, de pildă, dacă
acum s-ar repeta cu noi catastrofa de la Kukuievka, când trenul s-a prăbuşit de pe
pod cu 317 călători, făcându-i zob, de arătau toţi ca sfecla roşie! Abia am reuşit să
începem acţiunea de salvare, pentru că, iertaţi-mi vorba, stăteam ca prostiţi şi
vomitam în sângele lor... De-asta zic: totul depinde de întâmplare.
ALIOŞA: Eu nu cred în întâmplare. Intâmplările sunt rare! La dracu cu ele! De trei ori
ura pentru şoldurile alegorice ale logodnicei mele, Irina Bikulina!
TOŢI: Ura! Ura! Ura!
ALIOŞA: Doamne, ce mult îi iubesc pe oameni! Şi pe tine te iubesc, conductor trist
ce eşti! Hai, vino să te îmbrăţişez!
IURA: Şi unde mergeţi în călătorie de nuntă? La Moscova?
ALIOŞA: De ce m-aş duce eu la Moscova.... Nu cunosc acolo pe nimeni...
IURA: Atunci, undeva mai la sud?
ALIOŞA: Mai la sud?! Acolo nu cunosc chiar absolut pe nimeni.
DIABKIN: Păi trenul ăsta merge la Moscova, Ivan Alekseevici!
ALIOŞA: Cum adică la Moscova?
DIABKIN: Aşa, fără oprire. Ciudat... Dumneata pentru ce destinaţie ţi-ai luat bilet?
ALIOŞA: Pentru Petersburg.
DIABKIN: Atunci felicitări. Te-ai urcat în trenul care merge în direcţia opusă.
IURA: In gară... după ce-ai băut coniacurile...
ALIOŞA: Idiotul de mine! O, eu, mizerabilul, jupui-m-ar dracii de viu! Acum ce să
fac? Eu mă duc la Moscova, iar nevastă-mea, în celălalt tren, stă singură, mă
aşteaptă, e îngrijorată... O, boul de mine, nefericitul de mine! Acum ce să fac? Ce?
DIABKIN: Incearcă să prinzi trenul poştal de la miezul nopţii. Dar ai grijă, nu cumva
să urci în garnitura care merge în Siberia...

Cei trei redevin „civili” şi se amuză copios, cu maliţioasă bucurie, de păţania lui Popcinski.

ALIOŞA: Şi uite aşa a ratat Popcinski trenul fericirii. Aşa-i trebuie!

DIABKIN: Dar ce s-a-ntâmplat cu femeia?
IURA: Nu s-au mai întâlnit niciodată.
ALIOŞA: Dragă Iura, băieţi, eu abia aştept să ajungem la bal... Să vedeţi ce figură
O să facă Irina când o să dea ochii cu mine!... Diabkin, Iura! O, Irina!
IURA: Alioşa! E încă devreme. Pe o căldură ca asta balul începe mai târziu.
DIABKIN: Are dreptate. Spune mai departe, Iura. Ce s-a-ntâmplat cu femeia?
ALIOŞA: Bine, dar pe scurt...
IURA: Privind pe geam, Irina a apucat să-l mai vadă pe Popcinski cum aleargă cu
sufletul la gură şi sare în celălalt tren, după care şi garnitura ei a pornit la drum...
In vagonul restaurant a făcut cunoştinţă cu un tânăr ofiţer de marină. Sărmanul
băiat!
DIABKIN: De ce, ce s-a-ntâmplat?
IURA: Incă în seara aceleaşi zile, el a vrut să se laude cu noua sa prietenă, aşa că, la
Petersburg, a dus-o la operă, unde Irina a fost fascinată până-ntr-atât de vocea
pătimaşă a basbaritonului ucrainian Feniksov-Dikobraz, încât în pauză l-a vizitat în
cabină...
DIABKIN: In cabina personală?! Fir-ar să fie!
IURA: Exact! Şi din această clipă viaţa mondenă din Sankt-Petersburg s-a dat peste
cap. De ruşine, ofiţeraşul şi-a tras un glonte în tâmplă; peste câteva zile, pe malul
întunecat al Nevei, un individ din cale-afară de dubios l-a ameninţat pe Feniksov-
Dikobraz, care era turbat de gelozie, că-i smulge corzile vocale dacă îndrăzneşte s-o
 atingă cu un singur deget pe Irina... La derbyul de la Harkov ambasadorul Suediei a
descărcat opt gloanţe în ogarul câştigător al prinţului Voronţov, pentru că acesta
purta numele de Irina...
DIABKIN: A împuşcat căţeaua?
IURA: Da! Dar ce s-a-ntâmplat în timpul marelui turneu al Baletului Regal din Paris!
Ce scandal!
DIABKIN: Ce s-a-ntâmplat?
IURA: Şkaţ, bancherul, a cumpărat toate biletele, pentru ca să vadă spectacolul în doi,
numai el cu Irina, dar spectacolul n-a mai putut fi continuat după pauză, pentru că
Lejeune, solistul baletului, a dispărut fără urmă... şi nici Irina n-a putut fi găsită
nicăieri. Scandalurile au urmat unul după altul... Sau cazul lui Abdul Ratistan,
mediumul kazah, care a scris în scrisoarea de adio...
ALIOŞA: Ajunge! Ajunge! Ajunge!
DIABKIN: Acum care-i problema?
ALIOŞA: Problema e că stăm aici de o oră şi ascultăm că aşa cu ăsta, aşa cu celălalt,
l-a înşelat, l-a sedus, l-a părăsit, i-a dat papucii, a fugit... Ajunge!
IURA: Eu doar de dragul vostru povestesc, altfel nici nu mi-aş fi deschis gura...
ALIOŞA: Foarte bine! Ne luăm picioarele-n spinare şi-ntr-o oră suntem acolo... sunt
complet deshidratat, mi-e foame, sunt obosit...
DIABKIN: Bine, bine! Pornim îndată! Spune mai departe! Ce-a fost cu mediumul
kazah?
IURA: Altă dată. Vezi ce furios e.
ALIOŞA: Nu sunt furios, pur şi simplu nu mă interesează poveştile tale. Mă
plictisesc! Mai ales cum le-nfloreşti... ca-ntr-un roman de duzină!
DIABKIN: Linişteşte-te, Alioşa!
ALIOŞA: Ce ştii tu despre Irina? Nimic! Iţi baţi numai gura!... Ne tratezi cu bârfe
ordinare.
DIABKIN: Pe mine mă interesează!
ALIOŞA: Irina aşa, Irina pe dincolo! Eu am cunoscut-o! Dacă cineva a cunoscut-o,
apoi eu sunt ăla! Uite, atât de aproape am fost de buzele ei! Atât! Şi pe mine m-a
iubit! M-a iubit!! Nu ca pe maimuţoii ăia din Petersburg!
IURA: Lioşenka! Eu n-am spus că i-a iubit pe ăia... Şi eu am cunoscut-o pe Irina...
ALIOŞA: Sigur că da, ştiu! E normal ca cel care o duce în spinare, goală, pe superba
Irina Bikulina, să o şi cunoască, nu? Diabkin, tu obişnuieşti să porţi în spinare femei
goale pe care nu le cunoşti?
DIABKIN: Acum de ce-l jigneşti? Care-i problema, Alioşa?
ALIOŞA: Nu e nimic. Bine! Eu mă duc. Ne întâlnim la bal... (Ridică lada, porneşte.)
IURA: Alioşa! A existat un bărbat, pe care l-a iubit.
ALIOŞA: Cine?
IURA: Cineva, pentru care s-a rupt de întreaga ei viaţă de până atunci, a acceptat
sărăcia, foamea, mizeria cea mai cumplită.
DIABKIN: Chiar aşa?
ALIOŞA: Nu cred... Pur şi simplu, nu cred.
IURA: Am văzut cu ochii mei cum s-au cunoscut. Acum cinci ani mă plimbam pe
malul mării, la Odesa... Era toamnă, vreme înnorată, gata să plouă... Irina şedea pe o
bancă, privea marea şi se juca distrată cu şalul... La un moment dat am observat că la
câţiva paşi de noi un birjar începe să-şi bată cu furie calul. Irina privea înmărmurită
ochii mari, îngroziţi ai calului... In clipa asta un bărbat a apărut dintre copaci, s-a
repezit la cal, i-a îmbrăţişat gâtul plângând, şi-l strângea, îl tot strângea şi-i şoptea:
iartă-ne, iartă-ne... El a fost bărbatul acela, un dentist din Odesa.
DIABKIN: Un dentist?! Ăsta nu poate fi chiar atât de sărac! Un dentist!
IURA: Dar ăsta era... Muncea zi şi noapte, şi totuşi o duceau din ce în ce mai greu.
Pur şi simplu i se scurgea viaţa printre degete.
ALIOŞA: Şi de nenorocitul ăsta s-a îndrăgostit Irina Bakulina?
IUIRA: De ăsta...
DIABKIN: Dar de ce trăiau în mizerie? Femeia era totuşi putred de bogată, nu?
IURA: V-am spus deja: a rupt toate legăturile cu fosta ei viaţă... într-atât, încât într-o
iarnă n-au mai avut bani nici pentru lemne. Irina s-a îmbolnăvit, dentistul a îngrijit-o
îndelung, cu disperare, şi când nu a mai putut suporta s-o vadă cum se chinuie, s-a
îmbrăcat şi s-a dus la un coleg bogat, Osip Franzici.

Cutia contrabasului şi lada se transformă în scaun stomatologic. Iura împarte „rolurile”.

Alioşa trăieşte suferinţele Irinei şi disperarea dentistului îndrăgostit, dar
Diabkin aşteaptă nedumerit care va fi rolul lui...

IURA: In cocheta şi luminoasa sală de aşteptare se afla un singur pacient... armatorul

Pavel Safranici Ienisei, care gemea de durere cu faţa umflată.

Faţa lui Diabkin se schimonoseşte treptat de „durere”, în timp ce Iura, în chip de Osip
Franzici, se piaptănă fluierând fericit, ca cineva care se pregăteşte de un randevu. Pupitrul e
uşa cabinetului.

ALIOŞA: Bună ziua!

DIABKIN: S-o ia dracu! O să crăp aici! Mi-a dat şi eter, am băut şi vodcă, şi totuşi
îmi scapără ochii de durere!
ALIOŞA: Osip Franzici e înăuntru?
DIABKIN: Cum dracu să nu fie, crezi că-l aştept pe Mesia?!
ALIOŞA: Sunt colegul lui, am doar două vorbe cu el... Imi permiteţi?
DIABKIN: Cum dracu să nu vă permit... Eu aştept să amorţească, dar nu amorţeşte...
nu amorţeşte!

Alioşa bate în uşa cabinetului.

IURA: Amorţeşte?
ALIOŞA: Sunt eu... Osip Franzici...
IURA: Mişenka! De o mie de ani nu te-am văzut! Ce vânt te aduce pe aici?
ALIOŞA: O să fiu scurt, Osip Franzici... Am venit să vă cer un împrumut... Mi-ar
trebui cinci ruble, mi-e şi ruşine s-o spun... pentru lemne... dumneata eşti ultima mea
speranţă, Osip Franzici!
IURA: Tu, Mişenka, nu dumneata! Tu! Ştii cât de multe îţi datorez, şi la Universitate
te-am admirat întotdeauna.
ALIOŞA: Mulţumesc, Osip Franzici, dar daţi-mi voie..
IURA: Daţi-mi voie?! Mişenka! Daţi-mi voie?! Noi ne-am tutuit întotdeauna...
ALIOŞA: Da, sigur... Atunci dă-mi voie, doar acum, pentru prima şi ultima oară...

De „afară” se aude geamătul lui Pavel Safranici. Osip Franzici iese la el.

IURA: Vă mai solicit puţină răbdare, Pavel Safranici. (Revine.)

ALIOŞA... Aşa dar, mă adresez dumitale pentru un mic împrumut, Osip Franzici.
IURA: Dacă mă mai iei cu dumneata, îţi pun în palmă cinci ruble şi mă supăr rău de
 tot! Eu aş vrea să te ajut, pentru că văd că ceva nu faci bine, n-ai o filosofie de
viaţă corespunzătoare. Ştiu că lucrezi zi şi noapte, dar dacă gangul casei e murdar,
dacă ai un cabinet sărăcăcios, ce gândeşte despre tine pacientul?... Ei, ce?
ALIOŞA: Nu ştiu, Osip Franzici! Dar aşa cum am îndrăznit să-ţi spun...
IURA: Ştiu, ştiu! Dar eu vreau să te ajut mai substanţial. Deci, dacă ai un cabinet
sărăcăcios, şi dacă tu însuţi te îmbraci aşa, de doamne-ajută, atunci pacientul îşi
spune că eşti sărac, pentru că eşti un prost dentist... şi dacă eşti un dentist prost,
atunci pentru o extracţie îţi dă numai o rublă, dacă îţi dă! Dar dacă îţi iei mobilă
capitonată cu catifea, dacă la uşa cabinetului ai sonerie electrică, tapetezi pereţii,
investeşti ceva bani, atunci pentru o simplă extracţie îţi dă opt, nouă, sau chiar zece
ruble. Inţelegi acum?
ALIOŞA: Se poate, Osip Franzici... dar dacă nu te superi... mi-am lăsat nevasta
singură în casa neîncălzită, ai şi tu de lucru... aşa că îţi mulţumesc pentru sfat...
IURA: Mă! Nu fii nerăbdător! Dacă eu pun deoparte toate treburile mele ca să te
ajut, atunci tu să nu fii nerăbdător!... Unde eram?... A, da! A doua mare problemă
este cum te porţi cu clientul...
DIABKIN (bate la uşă): Pentru Dumnezeu, Osip Franzici, nu numai că nu
amorţeşte, dar simt că mă despică-n două, de la creştet până-n tălpi... scoate-mi-o
că aici dau ortul popii!
IURA: O clipă, stimate Pavel Safranici, tocmai mă consultam cu colegul. In interesul
dumitale... Te rog mult, mai uită-te puţin prin reviste...
DIABKIN: Cum dracu să mă uit, când de durere nu văd nimic.
IURA: O clipă! Terminăm imediat... (Reintră în cabinet.) Ascultă, Mişenka, am o
idee: eu ţie bani nu pot să-ţi dau, din principiu, pentru că te stimez şi te preţuiesc.
Dar afară se află Pavel Safranici, iar eu trebuie să plec... Extrage-i tu măseaua şi,
dacă eşti abil, lui poţi să-i ceri nu zece, ci chiar treisprezece ruble. Ia din ăştia cele
cinci ruble ale tale şi nu-mi mulţumi, ci mai bine învaţă din întâmplare... Pofteşte,
dragă Pavel Safranici!
DIABKIN: Pleci?
IURA: Din păcate trebuie să plec, dar rămâne colegul, care a fost cel mai bun în
Universitate.
ALIOŞA: Poftiţi, luaţi loc! Mulţumesc, Osip Franzici!
IURA: Fii îndemânatic! Să nu-ţi tremure mâna!
ALIOŞA: Da de unde... numai emoţia...

In scena următoare se întâlnesc doi oameni chinuiţi şi disperaţi. E permisă orice coregrafie,
oricât de caraghioasă, dacă între timp Pavel Safranici aproape că plânge în hohote de
durere, iar dentistul suferă din ce în ce mai tare ştiind că el e cel care îi provoacă
pacientului această durere.

DIABKIN: Domnule doctor! Pentru Dumnezeu! Mă junghie de parcă mi s-ar bate în ea

cuie... Scoate-o odată!
ALIOŞA: O să mă uit imediat la măseaua asta dureroasă... Lăsaţi-vă pe spate,
aşezaţi-vă comod! Deschideţi gura... Care măsea? Asta? Asta?
DIABKIN: Aaa! Nu mă chinuiţi, scoateţi-o odată, pentru Dumnezeu! Ce suferinţă!
ALIOŞA: Nu vorbiţi, vă rog, staţi liniştit... Ştiţi, o rădăcină inflamată se scoate de
obicei uşor, afară de cazul în care creşte într-o parte, şi se adânceşte în gingie de-a
curmezişul, aşa ca a dumitale!
DIABKIN: Nu-mi da explicaţii, scoate-o!
ALIOŞA: O să fac o mică incizie în gingie, ca să iasă la iveală şi rădăcina din
 spate...
DIABKIN: Nu mă consulta, taie!
ALIOŞA: Sigur, imediat... prindeţi-vă bine de scaun, o să fiu foarte atent... Abia
dacă veţi simţi ceva!
DIABKIN: Aaa! Ce-ai făcut?! Dumnezeule! M-ai umplut de sânge! Ce dracu ai
făcut?
ALIOŞA: V-am spus doar... Am fost nevoit să deschid gingia, ca să apară rădăcina...
DIABKIN: Lasă explicaţiile! Scoate-o, trage de ea!
ALIOŞA: Da, desigur... Trag acum. Ţineţi bine capul şi deschideţi gura... Important
e să o pot prinde cât mai de jos, sub coroană, ca să nu se rupă. Acum să nu
mişcaţi... Cel mai important este să nu mişcaţi! O clipă şi gata...
DIABKIN: Dumnezeule!... U-u-u-u-u...
ALIOŞA: Nu te agăţa de mine! Nu-mi prinde mâna! Lasă-mă! Hai, acum... hai,
hai, odată... Nu e uşor...
DIABKIN: Prea sfinţi mucenici! Arhangheli din ceruri! Ohoho! O-ho-ho!
Trage odată, trage! Câţi ani o să mai tragi la ea?
ALIOŞA: Nu merge aşa uşor... E chirurgie... Nu se poate, aşa, dintr-o dată... Hai,
acum, acum!

Alioşa face gestul smulgerii măselei. Linişte. Diabkin îşi duce mâna tremurândă
spre gură.

ALIOŞA: A alunecat!!!
DIABKIN: Bine ai mai scos-o! Dacă nu te pricepi, de ce dracu te-ai mai apucat s-o
faci?!
ALIOŞA: Nu e uşor să extragi o măsea ca asta, stricată, găunoasă, cu rădăcinile
crescute cruciş... Aşează-te la loc, pentru numele lui Dumnezeu, s-a mişcat deja,
o să iasă imediat...
DIABKIN: Simt că leşin! Stai... stai să-mi revin... să iau câteva înghiţituri de aer...
N-o mai lungi ca adineauri, smulge-o! N-o trage, smulge-o! Dintr-una!
ALIOŞA: Ţine-ţi bine capul. Prinde-te bine de scaun! Nu te mişca... Hai acum...
Acum... Sfântă Fecioară, ajută-mă!

Cei doi se luptă, se agaţă unul de celălalt, se smucesc, se opintesc.

ALIOŞA: Dumnezeule! S-a rupt!!!

DIABKIN (se repede la dentist): Şarlatanule! Potlogarule! Iţi dau eu ţie gingie,
coroană, rădăcină încrucişată! Te distrug, mă, o să mori de foame, nenorocitule!
Praf te fac, înţelegi, praf, praf, praf...!
ALIOŞA: Iartă-mă, tătucule... iartă-mă!
IURA: Dentistul a mai stat mult timp, disperat, în cabinetul făcut ţăndări al lui Osip
Franzici... In acest timp, în celălalt capăt al oraşului...
DIABKIN: Ajunge, Iura! Intâmplarea asta de ce ne-ai povestit-o? Ce legătură are
nebunia asta stomatologică cu Irina! Ei! Explică-ne, ce avem noi, eu sau Alioşa, cu
nenorocitul ăsta de dentist.
IURA: Nimic! Absolut nimic! Duceţi-vă la bal, o să merg şi eu.
DIABKIN: Acum tu faci pe supăratul?! Ne povesteşti o întâmplare insipidă... De ce?
Te distrezi pe seama noastră, sau ce?
ALIOŞA: Are dreptate, Iura. Am putea fi de mult la bal. Pierdem vremea degeaba...
IURA: Ce aşteptaţi?! Duceţi-vă învârtindu-vă! Mergeţi, beţi, mâncaţi, umpleţi-vă
 burdihanele... Pe mine lăsaţi-mă-n pace!
DIABKIN: Te-ai ofuscat? Am spus doar că povestea asta n-a fost la fel de
interesantă ca celelalte...
IURA: Pentru că nu s-a terminat încă! In timp ce aveau loc cele povestite, în celălalt
capăt al oraşului, în casa aceea rece, întunecată...
ALIOŞA: Iura! Pentru Dumnezeu! Termină odată! Se-ntunecă de tot.
IURA: Diabkin! Alioşa! Numai asta să v-o mai spun!
DIABKIN: Ne-o spui pe drum... Hai! Te ajut să ridici contrabasul.
IURA: Nu înţelegeţi?! Intre timp Irina a murit!
ALIOŞA: Ce spui?
IURA: Da, a murit! In timp ce avea loc această comedie stomatologică neinteresantă,
plicticoasă, ea a murit!
DIABKIN: Cum a murit?
IURA: A-nchis pur şi simplu ochii şi... gata...
DIABKIN: Iurocika, asta chiar s-a întâmplat? Chiar a murit?
IURA: Da. Numai preotul şi un vecin erau lângă ea... doctorul nu venise... şi faţa ei
slabă, palidă era din nou frumoasă în această pace veşnică...

Işi scot pălăriile şi stau tăcuţi, nemişcaţi lângă cutia culcată a contrabasului, care e acum
patul Irinei decedate. Alioşa se prăbuşeşte pe ladă, durerea dentistului şi a lui
personală se contopesc.

DIABKIN: Ar trebui să-i anunţăm soţul, părinte...

IURA: Chiar aşa, nene Volodea.
DIABKIN: Il găseşti la Osip Franzici, părinte.
IURA: Du-te dumneata, îl cunoşti mai bine. Până atunci eu mă rog pentru liniştea
sufletului răposatei.
DIABKIN: E atât de greu să duci o veste rea...
IURA: Ai dreptate! Fii cu mare luare-aminte!
DIABKIN (în chip de nenea Volodea „porneşte” spre cabinet. Un timp şovăie în
faţa uşii, apoi îşi face curaj şi „intră”): Sănătate bună, Mihail Petrovici! Hu, ce
praf e pe stradă, Dumnezeule! Nu vreau să deranjez... am intrat doar aşa... mă şi
duc... doar că am trecut pe aici şi m-am gândit să intru... Chiar aşa... aş vrea să-ţi
şi spun ceva...
ALIOŞA: O clipă, nene Volodea. Fac ordine şi putem să mergem!
DIABKIN: Liniştit... Eu doar... ştii... eram în trecere pe aici... îţi spun doar două
vorbe şi am întins-o! Ce căldură înăbuşitoare e aici! Afară, pe stradă, e ca-n rai!
Străluceşte soarele, bate un vânticel foarte plăcut... şi păsărelele... parc-ar fi
primăvară! Mi-a venit chef de o plimbare! Nu depind de nimeni, mă duc unde
vreau, pot să stau şi la cârciumă, acasă nu plânge nimeni după mine... Nu există
viaţă mai bună, frăţioare, decât viaţa de holtei! Omul e liber! Independent! Respiră
şi simte că respiră! Mulţi ridică în ceruri viaţa de familie, dar ascultă-mă pe mine,
aia e mai rea decât munca silnică!
ALIOŞA: Termin îndată, nene Volodea şi putem pleca...
DIABKIN: Lucrează, lucrează liniştit. Mare noroc să te însori bine... Mai rar decât o
cioară albă. Tu, de pildă... Până erai flăcău, arătai a om, dar de când te-ai însurat,
parcă te-ai gârbovit, ai devenit melancolic.
ALIOŞA: Pentru mizeria noastră eu sunt de vină, nu ea.
DIABKIN: Lasă asta, te rog! O cunosc eu! E bolnăvicioasă, plicticoasă, mereu
prost dispusă... Dumnezeu s-o odihnească!
ALIOŞA: Cum adică „Dumnezeu s-o odihnească”?
DIABKIN: Am spus eu „Dumnezeu s-o odihnească”? N-am spus aşa ceva... ce tot
vorbeşti, pentru Dumnezeu! Ia te uită cum a pălit! He-he... Deschide urechile când
vorbesc cu tine!
ALIOŞA: Nene Volodea, ai fost azi la ea?
DIABKIN: Sigur, am intrat... e culcată... m-a-nnnebunit... că n-a cerut asta, ci asta...
Insuportabilă fiinţă! Nu-nţeleg deloc, ce dracu iubeşti la ea... De-ar da Dumnezeu
să te lase în sfârşit liber, nefericitule! Ai putea să trăieşti după gustul tău, ai putea
să te distrezi... apoi te-ai însura din nou.
ALIOŞA: Dragostea nu-i un fir de păr, pe care poţi să-l smulgi aşa, tam-nesam.
DIABKIN: Că şi ai ce să iubeşti la ea! N-ai primit de la ea decât suferinţă.
Iartă-mă, dar eu n-am iubit-o. Odihnească-se-n pace, dar eu, păcătosul, zău că n-am
putut-o suferi!
ALIOŞA: Ia stai, nene Volodea! E a doua oară că te ia gura pe dinainte... Ce s-a
întâmplat? A murit?
DIABKIN: Cine să fi murit? N-a murit nimeni, cum să moară, am spus doar că eu
n-am iubit-o pe răposata... adică, vreau să spun, nu pe răposata, ci pe ea... pe
Irina ta.
ALIOŞA: A murit, deci... Nene Volodea, nu mă chinui! Eşti atât de ciudat de
neliniştit... A murit? Da?
DIABKIN: A murit pe dracu! Vrei să le afli pe toate dintr-o dată... Şi dac-ar fi
murit? Toţi murim, asta e şi soarta ei... Şi tu o să mori odată, şi eu!
ALIOŞA: Când?
DIABKIN: Când ce? Niciodată... Ce tot vorbeşti?! Cum să moară! Cine a spus că
a murit?
ALIOŞA: Te implor! Spune! Nu mă cruţa!
DIABKIN: Cu tine nu se poate discuta, frăţioare, parc-ai fi un copil de ţâţă. Am spus
eu, cu o singură vorbă, că şi-a dat duhul?! Aşa-i că n-am spus? Atunci de ce plângi?
Du-te, admir-o, n-are nici pe dracu! Când am trecut pe la ea, tocmai se certa cu
părintele Matvei, care ţinea o mică slujbă de pomenire... iar ea ţipa de răsuna
întreaga casă.
ALIOŞA: Ce slujbă de pomenire? Pentru ce?
DIABKIN: Slujba? Doar aşa... cred că în loc de rugăciune. Vreau să spun că n-a fost
acolo nici o slujbă de pomenire, ci doar ceva... aşa... de fapt nimic... ia te uită,
frăţioare, cum mai tuşesc... Nu ştiu unde am răcit.
ALIOŞA: Inţeleg... Inţeleg tot... De ce nu mi-ai spus de la-nceput? A murit, nu-i aşa?
DIABKIN: Păi... Cum să-ţi spun... „A murit” nu e tocmai termenul cel mai... Ia te
uită, iar plânge! Mişenka! Nu plânge! Toţi murim! Nu ea e singura, toţi ne ducem
în lumea de dincolo! Nu plânge, mai bine fă ceva în amintirea ei! Ridică-i o cruce
frumoasă... Plânge... de ce dracu plânge, mă-ntreb?! Eşti în toate minţile, Mişa?
Mişenka! Păi încă n-a murit! Cine ţi-a spus că a murit? Dimpotrivă, doctorii spun
că mai există speranţă! Mişa! Hai, Mişa! Ţi-am spus că n-a murit! Dacă vrei, ne
ducem la ea împreună. Ajungem la timp la slujba de înmormântare... Nu! Nu! Nu la
slujba de înmormântare... la pomană... nu! Nu la pomană, ci la... la masă. Mişenka!
Crede-mă, zău, mai trăieşte! Să mă bată Dumnezeu dacă nu-i aşa! Să-mi sece ochii!
Nu mă crezi? Atunci să mergem la ea... Nici nu ştiu, de unde ţi-au venit toate
astea... Azi dimineaţă am fost la răposata, adică nu la răposata, ci la...pfu!
(Lui Iura.) Spune-i-o tu! Pe mine lăsaţi-mă-n pace!
IURA (îl îmbrăţişează pe Alioşa pe după umeri): Hai, Lioşenka! Lasă!
ALIOŞA: Am dorit atât de mult să ne mai întâlnim o dată. Şi la balul ăsta, eu mă duc
 numai de dragul ei... Eram convins că va fi acolo... Dac-aţi şti voi, ce animal sunt!
Când mă gândesc la dragostea noastră, îmi vine să plâng... Când ne-am cunoscut,
era o fată superbă de şaptesprezece ani şi ne-am îndrăgostit unul de celălalt, aşa
cum nici un bărbat şi nici o femeie nu s-au mai îndrăgostit vreodată... numai că ea
era fată de bancher, iar eu un amărât de actor începător...

Intre timp Iura şi Diabkin ridică cutia contrabasului, îi leagă la gât şalul Irinei şi cu această
formă de corp feminin participă la mărturia lui Alioşa. „Femeia” umblă,
uneori îl mângâie pe bărbatul plin de pasiune, într-un cuvânt: trăieşte.

ALIOŞA: Imi amintesc de seara aceea decisivă... Mă grăbeam spre locul nostru
obişnuit de întâlnire, banca noastră preferată de sub mesteceni... Era o seară
superbă. Mă-mbrăcasem elegant, mă parfumasem, ca un Don Juan... Ea era deja
acolo... mă aştepta... Irina!
DIABKIN: Cât eşti de crud! Cum ai putut să-ntârzii? Doar ştii cum mă plictisesc!
Vezi cum eşti?! (Linişte.) De ce taci?
ALIOŞA: Aşa... Ce seară minunată... Mama dumitale e bine?
DIABKIN: Bine.
ALIOŞA: Hm... Vezi... Irina, aş vrea să vorbesc cu dumneata... Până acum am tăcut,
am tăcut, dar acum nu mai pot să tac.
DIABKIN: Atunci vorbeşte!
ALIOŞA: Aşa! Mai devreme sau mai târziu trebuie să-mi deschid gura... şi să las
drum liber... sentimentelor mele. Poate... poate o să te simţi jignită... poate n-o să
mă înţelegi...
DIABKIN: Vorbeşte! De ce mă chinuieşti?
ALIOŞA: Ce să spun, Doamne, ce să spun?! Se-nţelege şi fără cuvinte... Ce să mai
vorbesc? Te iubesc, te iubesc şi gata!... Te iubesc la nebunie! Te iubesc... cum să
spun... Ia toate romanele lumii, citeşte din ele toate declaraţiile de dragoste, toate
jurămintele de iubire, toate jertfele în numele amorului, şi atunci... atunci ai să
înţelegi... ce e acum în pieptul meu... De ce taci?! Irina!... Irina?!
DIABKIN: Ce să spun?
ALIOŞA: Aşa dar... nu?
DIABKIN: De ce aş spune nu?
ALIOŞA: Atunci da? O, Doamne! Sunt atât de fericit! (Către ceilalţi.) Am luat-o în
braţe, am ţinut-o strâns, strâns, strâns... Şi când nu mai urma decât s-o sărut, atunci,
zgândărit parcă de diavol, n-am putut să-mi ţin gura. Am vrut să fac pe grozavul, să
fac paradă de principiile mele, să mă fălesc, să mă dau mare! (Din nou Irinei.)
Irina! Inainte de a te ruga să-ţi dai cuvântul că vei fi soţia mea, mă simt dator să
spun câteva cuvinte. Voi fi scurt... Sunt un om cinstit! Un om mândru! Mai mult...
Am un viitor... Dar sunt sărac... Nu am nimic.
DIABKIN: Ştiu. Dar fericirea nu stă în bani.
ALIOŞA: Cine vorbeşte aici de bani?! Eu... eu sunt mândru de sărăcia mea. Cele
câteva copeici pe care le primesc la teatru pentru rolurile pe care le joc, nu le-aş
schimba pentru miile de ruble pe care... pe care...
DIABKIN: Inţeleg. Şi?
ALIOŞA: Eu m-am obişnuit cu sărăcia. Pentru mine asta nu-nseamnă nimic. Sunt
capabil să-ndur foame săptămâni la rând. Dar dumneata! Dumneata! Dumneata,
care nu eşti în stare să faci nici doi paşi fără birjă, care schimbi rochiile în fiecare
zi, care arunci cu banii în dreapta şi-n stânga... dumneata, pentru care un ac de
pălărie demodat constituie o adevărată nenorocire, vei fi cu adevărat capabilă să te
 desparţi de toate bunurile pământului de dragul meu? Hmm...
DIABKIN: Dar eu am bani. Am zestre!
ALIOŞA: O nimica toată! Pentru a toca câteva zeci de mii de ruble sunt suficienţi
câţiva ani. Şi după aceea? Foame? Lacrimi? Irina, te avertizez de toate astea, pentru
că, deşi te iubesc la nebunie, sunt un om cinstit. Te rog să te gândeşti bine la pasul
pe care eşti gata să-l faci! Te simţi destul de puternică să-ţi împarţi viaţa cu mine?
Gândeşte-te bine! Vei avea suficientă forţă pentru această luptă?
DIABKIN: Iţi mulţumesc, domnule! Iţi mulţumesc! Ai făcut bine că ai fost atât de
sincer cu mine... Ai dreptate, sunt o fată bogată, răsfăţată, dacă mă mărit cu
dumneata mă înşel pe mine, te înşel şi pe dumneata. Aşa dar, adio! Domnul cu
dumneata!
ALIOŞA: Irina, dar...
DIABKIN: Nu! Adio!

„Irina” se îndepărtează încet, după câţiva paşi se întoarce şi cei doi bărbaţi maliţioşi se
adresează de astă dată deja ca „civili”.

DIABKIN, IURA: Şi încă o dată: mulţumesc!

ALIOŞA: Iar eu stăteam acolo ca un prost, nu mă puteam gândi la nimic, mă uitam
în urma ei şi simţeam că se deschide pământul sub picioarele mele.
IURA: Lasă, Alioşa! Şi eu am pierdut-o
ALIOŞA: Iura!
IURA: Dacă-ţi spun! Jur!
ALIOŞA: Tu şi Irina Bikulina!
IURA: Eu am pierdut-o în sensul propriu al cuvântului...
ALIOŞA (ironic): Când ai dus-o goală în spinare?
IURA: Da, chiar atunci!
ALIOŞA: Diabkin, ce are ăsta? A făcut insolaţie?
IURA: Ajunge!... Acum o să vă povestesc întâmplarea mea cu Irina Bikulina!
ALIOŞA: Ascultă, Iura, oricum nu te cred! Am cunoscut-o pe Irina, mi-a trebuit o
jumătate de an ca să-i pot prinde mâna, iar tu zici că în pielea goală?! Aşa ceva e de
neînchipuit! Să mergem!
IURA: Nu! Acum te aşezi şi mă asculţi până la capăt!
DIABKIN: Lasă-l să spună! Dar să n-o colorezi, Iura... N-o colora!
ALIOŞA: Ai auzit! Să n-o colorezi!
IURA: Odată de mult, pe vremea când eram încă un tânăr actor, era chiar anul
încoronării, mi-am luat contrabasul şi am pornit spre balul bacherului Bikulin.
Era cald, era praf, m-am gândit să fac o baie, să mă scald... Am ascuns contrabasul
sub pod şi am coborât la râu, chiar deasupra cascadei de la Taganrog... Apa era caldă
şi valurile, chiar dacă nu erau chiar maiestuoase, se unduiau foarte poetic...
DIABKIN: Iura!
IURA: Bine, bine! Nicăieri nici ţipenie de om. M-am dezbrăcat în pielea goală şi
bâldâbâc în apă. Era un apus de soare superb. Inotam ca un peşte... şi deodată, în
umbra unei sălcii, am zărit o fată superbă. Pescuia. Reţinându-mi până şi respiraţia,
am înotat spre ea în deplină linişte. Eram de-a dreptul ameţit, buimăcit de mulţimea
sentimentelor care mă năpădeau: amintiri din copilărie, o dorinţă arzătoare de-a mă
întoarce în trecut, o iubire care se trezea... Fata şedea nemişcată – cu băţul de pescuit
în mână, avea capul rezemat de copac şi dormea ca un copil... M-am gândit să-i las o
amintire... Am cules flori şi i-am împletit o cunună frumoasă, bogată, pe care am
agăţat-o de cârligul undiţei. Dar când m-am întors înot pe mal...
ALIOŞA: Dragă Iura! Iurocika! Iartă-mă!
IURA: Ce e?
ALIOŞA: In anul acela, în anul încoronării, şi eu am pornit spre balul lui Bikulin...
Mi s-a făcut sete, am coborât la râu, şi ce văd pe un pietroi?
IURA: Hainele mele! Tu ai fost ăla, ticălosule! Inchipuie-ţi, Diabkin! Ies din apă şi
hainele mele nu-s nicăieri!
DIABKIN: I-ai luat hainele?
ALIOŞA: Am strigat, m-am uitat împrejur ... se vede însă că din cauza zgomotului
cascadei vocea mea nu s-a auzit. N-am văzut pe nimeni. O, Iurocika! Iartă-mă!
DIABKIN: Şi? Continuă!
IURA: Ce puteam să fac, m-am gândit, mă ascund sub pod... iar când se-ntunecă mă
duc în sat şi fac rost de ceva haine... Nu râde! Şi cum stăteam eu ghemuit sub pod,
aud cum cineva se apropie prin păpuriş şi deodată răsare lângă mine...
ALIOŞA (râzând ): Un câine, un mistreţ, sau un iepuraş care venea să-şi ia
morcovul... Iartă-mă... continuă...
DIABKIN: Ce a răsărit lângă tine?
IURA: Irina Bikulina. In pielea goală. De groază, m-am agăţat instinctiv de ea, iar ea
a început să mă implore: „Lasă-mă, te rog, sunt Irina Bikulina, unchiul meu îţi
plăteşte oricât...” „Dar cum aţi ajuns în această situaţie nedemnă, frumoasă
domnişoară?” - am întrebat-o eu.
DIABKIN: Deh, cine are stil, are stil!
ALIOŞA: Şi cum a ajuns?
IURA: „Cârligul undiţei mi s-a agăţat în nişte flori, am intrat să-l eliberez, şi între
timp un ticălos mi-a furat hainele”...
DIABKIN: Tu ai fost ăla, Alioşa?
ALIOŞA: Copii! Jur pe ce-am mai sfânt... eu n-am văzut pe nimeni... Aici zăceau
nişte haine bărbăteşti, mai încolo unele femeieşti... Sub cascadă apa era învolburată,
zău aşa, am crezut că ăştia s-au sinucis... Ca Romeo şi Julieta...
IURA: Mie nu mi-a părut deloc rău... S-a înserat, aerul s-a răcit, am fost nevoiţi să ne
strângem unul lângă celălalt... tremura ca varga, săraca, aşa că am îmbrăţişat-o...
ALIOŞA: Nu colora, bine!? Nu colora!
DIABKIN: De ce să nu povestească aşa cum s-a întâmplat?... Ai îmbrăţişat-o şi...
IURA: ... şi i-am spus: „Frumoasă domnişoară, îmi dau seama că oricât încerc să
curm tremuratul dumneavoastră cu căldura trupului meu, veţi răci... aşa că, dacă
n-aveţi nimic împotrivă, culcaţi-vă în cutia contrabasului, eu îl iau în spinare, vă duc
în sat şi fac rost şi pentru dumneavoastră de ceva haine...” Vezi, Alioşa, am exagerat
eu?... Am dus-o goală în spinare!...
ALIOŞA: Dar în cutie, infamule! Homer, ce eşti!
IURA: Dar am dus-o?
ALIOŞA: Bine, aşa e! Ai dus-o!

Alioşa şi Iura privesc nedumeriţi la Diabkin, care râde în hohote.

ALIOŞA, IURA: Ce e? Ce te-a apucat?!...

DIABKIN (râde): Copii! Ce ştiţi voi de Irina?! In anul ăla m-am pregătit şi eu pentru
balul de la Bikulin... cu un putpuriu de romanţe... Mă grăbeam, pentru că se
întuneca, şi deodată ce credeţi că zăresc, la lumina lunii, strălucind în mijlocul
drumului?
IURA: Cutia. Cutia contrabasului... Diabkin! Diabkin! Blestemată fie ziua în care
te-ai născut! De-ai şti ce noapte am avut eu! Inchipuie-ţi, o car pe Irina în spinare şi
 deodată îl zăresc pe hoţ cu pălăria mea pe cap. Strig la el: Hei, opreşte-te! Dar ăla o
ia la fugă de-i sfârâiau călcâiele, nemernicul...
ALIOŞA: Te miri? In lumina lunii vine spre mine un bărbat urât în pielea goală, cu un
dulap mare în spinare, apoi deodată aruncă din spinare dulapul şi se repede urlând
spre mine... Tu l-ai fi aşteptat?
IURA: Râdeţi, râdeţi! Dar când m-am întors, cutia contrabasului, cu Irina Bikulina în
ea, dispăruse fără urmă... O, doamne, ce noapte am avut!
DIABKIN: Sărmane Iura, Iurocika, nu te supăra! Ce puteam să fac?... Cutia era acolo,
în mijlocul drumului, şi în jur nimeni... Deodată se opreşte lângă mine o trăsură, cu
bancherul Bikulin, un tânăr şi un preot... Bună seara, domnule muzicant, îmi zice
bancherul... văd că te îndrepţi spre serata mea... urcă, te luăm cu noi... Ce noroc! -
mi-am zis. Şi am urcat. Bancherul se uită îndelung la cutie, apoi zice: Eu n-am putut
înţelege niciodată de ce alege cineva contrabasul, un instrument mătăhălos, primitiv,
simplist... N-am dreptate, părinte?
IURA: Ba da, domnule Bikulin... e un instrument cenuşiu, banal, mai ales în
comparaţie cu vioara, harfa, orga...
ALIOŞA: Nu sunt de acord cu dumneavoastră, domnule bancher... contrabasul e un
instrument tot atât de bogat în sunete ca oricare altul, dacă încape pe mâinile unui
virtuoz...
DIABKIN: Dumneata nu ştii ce vorbeşti!
ALIOŞA: Nu ştiu?! Ei bine, la Roma am locuit împreună cu un tânăr muzician care
executa la contrabas chiar şi concerte de Paganini... Ba chiar m-a învăţat şi pe mine
câteva melodii mai simple.
DIABKIN: Atunci eu pun pariu cu dumneata pe douăzeci de mii de ruble, că nu eşti
în stare să dai glas nici măcar Variaţiunilor lui Liszt, darmite lui Paganini.
ALIOŞA: De acord! Dacă nu sunt în stare să-i dau glas lui Liszt, timp de un an nu voi
mai glăsui nici eu.
DIABKIN: Taie, părinte...
IURA: Dar domnilor, domnilor... Ce sens are?
ALIOŞA, DIABKIN: Taie!
DIABKIN: Am ajuns, pariul a fost anunţat invitaţilor, aceştia s-au strâns în sala de
bal, cutia contrabasului a fost urcată pe podium. Tânărul a început să desfacă, cu
dexteritate, curelele...
IURA: Şi? Şi?
ALIOŞA: Dumnezeule! Sărmana Irina!
DIABKIN: De ce sărmana? A ieşit din cutie: „Ce ţi-ar place să cânţi pe mine,
tinere?” Şi unduindu-şi şoldurile, de parcă era îmbrăcată în cea mai elegantă
toaletă, a părăsit încet sala...

Se uită după Irina, care porneşte spre ieşire, încet, plină de demnitate, printre
invitaţii care îi fac loc încurcaţi şi o urmăresc cu privirea până iese din sală.

ALIOŞA: Minunată femeie a fost! Minunată!

Diabkin începe cântecul acela lent, plin de dor, Alioşa dansează cu şalul ca şi cum
ar dansa cu Irina, Iura îmbrăţişează contrabasul. Şi peste cei trei bărbaţi legănaţi
într-o dulce reverie, se lasă încet seara.

Sfârşit
JOC – TEXT DE SUFLEOR – PIESĂ

In zilele noastre, când se vorbeşte atât de mult de rescrierea textelor clasice încât a apărut,
pentru denumirea fenomenului, chiar şi termenul ştiinţific – cu uşoară conotaţie reprobatoare
– de „deconstrucţie”, a fost o experienţă deosebit de incitantă parcurgerea drumului invers.
Pentru că spectacolul Dar ce s-a-ntâmplat cu femeia? nu s-a născut din dorinţa de a da viaţă
unui text preexistent, unei piese deja scrise – ba chiar putem spune, cu deplin temei, că piesa
de fapt nici nu există, că avem doar un joc vesel, ştrengăresc şi un exemplar de sufleor: textul
înregistrat pe magnetofon al spectacolului din 20 noiembrie 1997 al Teatrului din Pod din
Győr. (Care nu e întru totul identic cu cel al spectacolului din 19 noiembrie; iar cu cel al
repetiţiilor la masă aproape că nu mai are nimic în comun.)

Cu alte cuvinte, această „dramă” s-a născut pe scenă, în timpul repetiţiilor; şi tot astfel s-a
schimbat şi lumea „neliterară” a spectacolului, până ce, la sfârşit, au rămas doar chitara
dezacordată, cutia bordo a contrabasului, cele două pupitre pentru partituri şi o ladă de
recuzită goală, care, cândva, la începutul începuturilor, fusese plină cu cărţi, sticle, pahare,
cecuri bancare, revolver, bisturiu, cleşte stomatologic ş.a.; până şi rochia de mătase înflorată a
Irinei Bikulina, răspândind un parfum îmbătător, se afla şi ea acolo, dar, după a cincea
reprezentaţie, s-a dovedit şi ea inutilă, dispărând pentru totdeauna.

Iar acum, când textul de sufleor „se osifică” într-o piesă, mă confrunt, chiar şi fără voia mea,
cu întrebarea: unde se află „linia de demarcaţie” dintre joc şi text, ce anume ţine de unicul şi
irepetabilul spectacol, şi ce este, „odată şi pentru totdeauna”, parte componentă a piesei?

Numai că la această întrebare nu ştiu să răspund. Aud parcă nedumeririle justificate ale
cititorului care nu cunoaşte spectacolul, sau pe cele ale unui alt „făcător” de teatru: de ce e
nevoie de o ladă de recuzită, dacă nu se află nimic în ea? De ce pupitru pentru partituri, dacă
nu există partituri? Şi de ce cară Iura, prin nesfârşita stepă rusească, cutia goală a
contrabasului de mult pierdut? Şi apoi, unde a găsit el cutia, când ea a figurat pentru ultima
oară, ca o scandaloasă recuzită, la balul unui bancher? Şi e vorba, oare, de aceeaşi cutie?

Şi dacă toate aceste obiecte sunt atât de „goale”, chiar e nevoie de ele? Şi dacă nu e, atunci de
ce sunt menţionate, cu atâta scrupulozitate, în indicaţiile autorului? De ce e mai închisoare o
cutie de contrabas, decât orice alt obiect teatral cu funcţie simbolică, o furculiţă, de pildă, sau
o pălărie trasă pe ochi? E important oare ca tocmai o cutie de contrabas să fie patul în care
moare femeia, troica, scaunul stomatologic, ba chiar şi înfloritoarea Irina Bikulina la vârsta de
şaptesprezece ani?

Ei bine, cred că nu e important. Importante nu sunt obiectele concrete, ci spaţiul de joc care se
modifică datorită lor – să avem stepă, spânzurătoare, uşă, camera bolnavei, închisoare, tren,
cabinet medical – să avem adică ceva, despre care să putem afirma că e altceva. In acest text
de sufleor am trecut cele trei obiecte „talentate”, folosite de noi, doar ca să fac textul mai
vizual, să uşurez lectura. Există însă un element caracteristic spectacolului, pe care îl consider
important şi din punctul de vedere al textului scris: trăirea în „civil” şi în „rol”, trecerea fină,
aproape imperceptibilă, de la „viaţă” la „creaţie” şi invers, pentru ca niciodată să nu poţi
percepe exact clipa în care actorul care îl joacă pe „civil” întră în „personaj”, iar cel care
redevine „civil” trăieşte mai departe vehemenţa, consternarea, maliţia, durerea, fericirea
simţite de „interpret”.

CSABA KISS