GARGANTUA ȘI PANTAGRUEL

de Francois Rabelais

CUPRINS:
I. DATE DESPRE AUTOR ȘI OPERĂ
II. STRUCTURA CĂRȚII
III.REZUMAT
IV. CARACTERIZAREA PERSONAJELOR GARGANTUA ȘI
GRANDGOUSIER
V. TIPURI DE COMIC IDENTIFICATE LA NIVELUL TEXTULUI
VI. CITATE REPREZENTATIVE
VII. CONCLUZII

I. DATE DESPRE AUTOR ȘI OPERĂ

Scriitor reprezentativ al Renașterii, Rabelais încarnează în opera sa idealurile
acestei perioade, remarcându-se prin cultul rațiunii și al naturii în spiritul
Antichității, cărțile sale fiind în același timp o satiră a mentalităților, a
structurilor sociale si a instituțiilor vremii.
Spirit umanist, poliglot, cu largă deschidere culturală, a fost una dintre cele mai
reprezentative personalități ale Renașterii.
Educat în tradiția Renașterii umaniste, Rabelais a fost atât călugăr și medic, cât
mai ales un important autor satiric, numele său fiind adesea asociat cu umorul
licențios. A intrat ca novice la o mănăstire franciscană și a ajuns călugăr. A
studiat greaca și latina, științele, dreptul, filologia și literele, devenind cunoscut
și respectat de umaniștii timpului său.
Opera care i-a asigurat nemurirea artistică este constituită de Gargantua și
Pantagruel, o satiră acidă la adresa moravurilor acelei epoci, prin care critică
bigotismul (constrângerea), superstițiile și abuzurile clerului, realizată în
maniera grotescului.
Romanul lui Rabelais este una dintre capodoperele universale, o operă de
dimensiuni gigantice, la fel ca mărimea personajelor sale. Dincolo de umorul
spumos, adesea obscen, se desfășoară dezbateri serioase cu privire la educație,
politică și filosofie, invocându-i adesea pe Aristotel, Socrate și Homer.
Povestirea aventurilor celor două personaje spumoase, burlești (cracterizate
printr-un comic excesiv și parodie) și alegorice, nu este decât un pretext pentru
scriitor de a introduce în narațiune figuri tipice ale societății contemporane și
aluzii critice la evenimentele vremii.
Ideea de a scrie o asemenea carte i-a fost sugerata de apariția la Lyon in 1532 a
unei cărți populare cu autor anonim, Marile si neprețuitele cronici despre
marele și imensul uriaș Gargantua. Preluând elemente din tradiția bretonă a
romanelor cavalerești, această carte relata despre isprăvile unei familii de uriași,
creați prin magie de către vrăjitorul Merlin pentru a-i fi sprijin regelui Arthur în
luptele sale. Succesul acestei cărți ce parodia romanele cavalerești medievale l-a
determinat pe Rabelais să întrebuințeze o astfel de formulă pentru transmiterea
unor idei mai profunde și în același an, 1532, el concepe ca un fel de continuare
a carții populare, Grozavele și înspăimântătoarele fapte și isprăvi ale
preavestitului Pantagruel, regele dipsozilor, fiul marelui urias Gargantua.

II. STRUCTURA CĂRȚII

,,Gargantua și Pantagruel” e un roman satiric, în cinci cărți, compus de François
Rabelais începând din 1532, ultimul volum fiind publicat postum, în 1564.
Prima carte poartă titlul „Gargantua”, iar celelalte sunt reunite sub numele
„Pantagruel”. Aceasta este o ordine cronologică a istoriei celor doi eroi dată de
editori după moartea autorului. Este o ordine potrivită biografic, Gargantua fiind
tatăl lui Pantagruel, însă, în realitate, Rabelais a scris „Gargantua” la doi ani
după prima carte despre „Pantagruel”. În mare parte, asta se datorează efortului
autorului de a sonda originile lui „Pantagruel” și de a conferi existenței sale și a
tatălui său conotații mitologice, folclorice sau fantastice mai profunde și cumva
mai justificabile din punct de vedere cultural.
De exemplu, Garagantua se naște în urma unei sarcini de unsprezece luni, din
urechea mamei sale, asemenea Atenei din urechea lui Zeus. Iar acest gigant este
un personaj împrumutat de Rabelais din povestirile folclorice ale Franței,
numele său fiind asociat cu monumentele lăsate de celți pe teritoriul țării. Pe
lângă valoarea sa literară, trebuie să luăm în considerare importanța socială a
acestei opere. În secolul al XVI-a, ea a fost un puternic atac satiric la adresa
instituțiilor universitare și juridice ale vremii. Tineri umaniști și reformatori au
simpatizat cu Rabelais și au fost animați de mesajul lui, ajungând chiar să
formeze o mișcare de rejuvenare a culturii franceze.

III. REZUMAT
După un prolog în care autorul pune în mod voit ambiguu problema sensului
operei sale, romanul se deschide cu genealogia neamului de uriași al lui
Pantagruel. Gargantua, tatăl său, a fost purtat 11 luni în burta mamei, care,
însărcinată fiind, ia parte la ospețe monstruoase de tuslama (Tuslamaua e o
mîncare făcută din măruntaie de bou gras.). În plină indigestie, Gargamela îl
naște pe Gargantua prin ureche; autorul citează din textele antice și
„dovedește” că lucrul acesta nu e imposibil. Până la cinci ani, micul
Gargantua trăiește aproape ca o sălbăticiune; inteligența sa devine apoi
sclipitoare: tatăl său, Grandgousier, o descoperă atunci când Gargantua
inventează o ștergătoare pentru fund genială. De aceea Grandgousier decide
să-l dea la învăţătură. Ani de-a rândul, teologi „sorbonari” îl îndoapă cu
manualele lor. Ajuns un tânăr a cărei cultură era plină de sloave goale din
cauza metodelor folosite, Gargantua e trimis de tatăl său la un preceptor
umanist, Ponocrates. Călare pe o iapă uriașă care, pentru a se apăra de muște,
dărâmă cu coadă păduri întregi, pleacă împreună cu noul său învățător la
Paris. Acolo ia clopotele de la Notre-Dame şi le atârnă de gâtul
iepei. Ponocrates încearcă să facă din Gargantua un om nou oferit educației
pe care i-o dă după noi metode umaniste. După un timp începe un război
între țara lui Gargantua și Lerna, iscat de o ceartă între ciobani și
plăcintari. Grandgousier îi scrie lui Gargantua să se întoarcă acasă în grabă și
să ia parte la luptă. Războiul e o ocazie pentru Rabelais de a face să plouă cu
enormităţi. Gargantua cu ai săi îi înving pe răii lui Picrocol, dar este apoi
generos cu ei: eliberează prizonierii, nu le acaparează teritoriile, îl
desemnează doar pe Ponocrates rege până la majoratul fiului lui
Picrocol. Fratele Ioan, care s-a remarcat în luptă, va primi o mănăstire. La
Telem va construi această mănăstire, deasupra porții căreia stă scris: „Fă ce-
ți place”; nu sunt admişi aici bigoţii, făţarnicii, călugării ipocriţi, judecătorii
şi cămătarii, ci numai cinstiţi cavaleri, tinere şi sprinţare domniţe şi cei care
care tălmăcesc cu dreptate cuvântul Scripturii. Libertatea constituie singura
regulă de viață a călugărilor și bunătatea lor și cea care asigură o perfectă
înțelegere între ei. Prologul Cărţii a II-a aduce laude puteri terapeutice a
primeia, autorul propunându-şi să ofere încă o asemenea capodoperă. După
ce reia genealogia lui Pantagruel și arată cum a moștenit apetitul
părinților, Rabelais trimite eroul la studiu prin Franța, la toate universitățile,
prilej să sublinieze defectele fiecăreia. Ajuns la Paris, Pantagruel primește o
scrisoare de la Gargantua, sau altă ocazie pentru autor să exprime idealul
culturii umaniste. Pantagruel îl cunoaştere aici pe Panurge, personaj pitoresc,
jumătate vagabond, jumătate student, cu care va fi toată viaţa. Auzind că
dipsozii au invadat Utopia, ţara lui Pantagruel, Panurge îl însoţeşte pe acesta
pentru a lua parte la luptă. După ce săvârşesc împreună isprăvi de toată
 lauda, cei doi intră în cetatea amoroţilor, unde Panurge îi face regelui
Anarhie o nuntă de pomină. Pantagruel acoperă apoi cu limba o armată
întreagă, iar maestrul Alcofibras, aflat și el acolo, intră în gura lui și
descoperă o altă lume, asemănătoare celei reale. Când iese, după șase
luni, cucerirea ţării dipsozilor e terminată. 
Cartea a III-a se deschide cu un prolog în care autorul îi ridiculizează pe cei
care nu-i iubesc cărțile sale. Aflăm apoi că Pantagruel ocupă ținutul cucerit,
unde aduce cu sine o mulțime de locuitori ai țării lui Gargantua. Panurge îl
ajută și îl însoțește peste tot. Însă are o mare dilemă: trebuie să nu se
însoare? Pentru a se lămuri, cei doi pornesc într-o foarte lungă călătorie, cu
scopul de a găsi sfaturi și oracole și astfel vor trece prin locurile cele mai
fascinante. Negăsind nicăieri un răspuns satisfăcător, ajunși la capătul
puterilor, se hotărăsc să consulte Sfânta Butelcă, singurul oracol cu adevărat
serios. În Cartea a IV-a, Pantagruel și Panurge continuă călătoria spre
oracol, întâlnind în cale insule cu animale ciudate, înfruntând furtuni
îngrozitoare și vizitând personaje dintre cei mai pitorești. Despre prologul
Cărţii a V a se afirmă că nu-i aparţine cu siguranţă lui Rabelais. Drumul
personajelor continuă spre Roma, unde vor găsi celebrul oracol, iar răspunsul
le va fi dat de preoteasa Bacbuc: „Bea!”

IV. CARACTERIZAREA PERSONAJELOR GARGANTUA ȘI

GRANDGOUSIER

1.Gargantua
Gargantua este unul dintre cele mai reprezentative personaje ale cărții, fiind fiul
Gargamelei și a lui Grandgousier. El reprezintă un personaj complex prin
multitudinea trăsăturilor pe care le însumează. Încă din primele scene ale cărții,
autorul îi conturează un portret cu trăsături comice. Una dintre cele mai
relevante scene pentru caracterizarea acestuia este cea în care se naște, deoarece
constituie momentul în care se anticipează numele pe care avea să îl poarte
protagonistul.
În ceea ce privește portretul fizic al acestuia, de remarcat este faptul că
era ,,chipeș la față, avea una peste alta nouăsprezece bărbii, iar de urlat, nu urla
decât atunci când avea poftă”. Tatăl său le poruncea slujnicelor ca el să fie
îmbrăcat în veșmite colorate în alb și în albastru, deoarece albul însemna
veselie, încântare, păcere și desfătare, în timp ce albastrul trimitea cu gândul la
înălțimile cerești. În acest fel, tatăl său dorea să să-și arate dumnezeiasca
bucurie care cuprinsese inima lui.
Din punct de vedere moral, Gargantua este un personaj multidimensioal și
complex, a cărei personalitate se formează pe întregul parcurs al cărții. Astfel,
încă de la vârsta de 5 ani, când își născocise pentru prima dată o ștergătoare,
acesta a învățat să compună versuri ce ajungeau să-l uimească pe tatăl său: ,,-
Așa? a spus Grandgousier cu uimire. Ai început să faci stihuri de pe
acum?/După cum vezi, măria-ta. Și dau din mine, vers cu vers, de-mi pare ă le
vărs.
Ulterior, a învățat abecedarul și scrierea gotică sub îndrumarea teologului și
magistrului Thumbal Holofern, iar după mult timp de studiu individual ,,a ajuns
cu mintea mai răscoaptă decât a tuturor învățaților din lume.” Totuși, tatăl său
era nemulțumit de lucrurile pe care le-a învățat fiul său într-un car de ani alături
de primul dascăl, așa că decide să încredințeze această sarcină lui Ponocrat,
mergând astfel împreună cu el în Paris. Așadar toate acestea reliefează istețimea
și agerimea băiatului.
O altă trăsătură importantă a personajului era hărnicia. Astfel, ajuns la Paris,
acesta îți petrecea timpul făcând diferite activități gospodărești: (...)împletea
mănuchiuri de paie, tăia și despica lemne, bătea snopii în hambar, picta pe
pânză și cioplea în piatră (...)”.
La toate aceste trăsături de caracter, se tmai adaugă și curajul, ilustrat în text
prin participarea acestuia la războiul dat între oamenii țării lui și plăcintarii din
Lerne.

2. Grandgousier
Personajul Grandgousier era cel mai vesel om al vremii sale și ,,băutorul cel mai
harnic din câți a cunoscut lumea.”
În anii bărbăției sale s-a însoțit cu Gargamela, fata regelui Parpaioților. Acesta
era un bărbat voinic, căreia ăi plăcea să mănânce mâncare sărată în cantități
mari: ,,Îi plăcea să mînânce sărat, de aceea în cîmîrile lui se aflau puse la
păstrare pentru oricând, grămezi întregi de șunci”.
În relație cu fiul său, Gargantua, Grandgousier este un tată grijuliu, dar în
același timp sever. Pentru el, educația fiului său reprezenta totul. În acest sens,
va prelua modelui regelui Filip al Macedoniei și a lui don Filip de Baltă și
începe să-și aleagă cu grijă dascălii care să-i asigure o educație de calitate,
bazată pe învățături adevărate, și nu pe ,,vorbărie goală”, așa cum zicea el.
 V. TIPURI DE COMIC IDENTIFICATE LA NIVELUL TEXTULUI
Un prim tip de comic prezent în text este comicul de limbaj. Acesta este
evidențiat prin intermediul unor termeni cu un puternic iz satiric și comic
(,,sforăie frumos”, ,,valea măselelor”, ,,ținuturile de dincolo de măsele”),
termeni ce sugerează o lume ireală, ce există în gura și urechile personajului
principal. De asemenea, acest tip de comic este susținut de comicul de nume,
ilustrat prin numele dat personajelor (Gargantua, Pantagruel, Grandgrousier,
Gargamela ș.a).
Un alt tip de comic reliefat în carte este comicul de situație. De exemplu, dacă e
să ne referim la personajul Alcofribas, acesta ia parte la o serie de întâmplări
comice prin intermediul cărora se conturează o operă al cărei subiect provoacă
râsul. De exemplu, o scenă în care acesta este surprins într-o ipostază comică
este cea în care Alcofribas ajunge într-un târg, unde câștigă câțiva gologani
dormind. De asemenea, episodul în care acesta se întâlnește cu ,,gazda” sa este
la fel de relevant pentru ilustrarea comicului de situație. Pe parcursul discuției
celor doi apar noi elemente de comic, căci discuția acestora devine un prilej de a
descoperi lucruri hilare, ce stârnesc râsul: ,, – De unde vii, Alcofribas?/– Din
gâtlejul măriei tale, i-am răspuns.(...) – Ce-a mâncat și ce-a băut măria ta. Am
vânat bucatele cele mai gustoase cu care te-ai hrănit./– Adevărat? Dar nevoile
unde ți le făceai?/– Tot acolo, măria-ta.”
Așadar, cele două tipuri de comic expuse-comicul de limbaj și comicul de
situație, la care se mai adaugă și comicul de nume au rolul de a ridiculiza
relațiile dintre personaje, esențializând elemente din tradiția bretonă a romanelor
cavalerești.
VI. CITATE REPREZENTATIVE
1.,,Voi toţi, bunii mei învăţăcei, ca şi ceilalţi împătimiţi ai lenei, văzînd numele
poznaş al cărţilor ce-am scris: Gargamela, Pantagruel, Bucă-Groasă, Mîndria
prohabului, Slănină pe fasole cum commento altele, lesne aţi putut crede că
citindu-le veţi găsi în ele numai glume hazlii, snoave pipărate şi minciuni
şugubeţe; fiindcă nu v-aţi ostenit să le cercetaţi mai adînc, ci le-aţi judecat după
înfăţişarea lor, adică după denumirea cărţii, care stîrneşte îndeobşte batjocură şi
rîs. S-ar cuveni însă a privi cu mai puţină pripeală rodul stăruinţelor omeneşti de
vreme ce voi singuri spuneţi că nu haina îl face pe călugăr; că se arată unul în
anteriu de monah, dar în el nimic duhovnicesc nu are, iar altul îşi azvîrlă pe
umăr o mantie spaniolească, dar vitejia lui n-a văzut Spania niciodată.
Iată de ce, deschizînd această carte, să cumpăniţi cu multă luare-aminte
cuprinsul ei. Veţi vedea astfel, că miezul pe care îl ascunde are cu totul alt preţ
decît chipul zugrăvit pe deasupra, iar gîndurile din adînc nu sînt atît de
uşuratice, după cum ar putea să arate învelişul lor. Iar dacă veţi afla în toate
aceste cuvinte încredinţate tiparului acea veselă pierdere-de-vreme pe care
numele cărţii v-o făgăduieşte, să nu vă opriţi aici, ca şi cum aţi asculta vrăjiţi
cîntecul sirenelor, ci să tălmăciţi într-un înţeles mai cuprinzător ceea ce vi se
pare că izvorăşte dintr-o inimă lipsită de griji.”

2.,,Viaţa în mănăstire nu era supusă nici unor legi, rînduieli ori porunci, întrucît
fiecare trăia după voia lui nestingherită şi după bunul lui plac. Se ridica din
aşternut cînd se sătura de somn, bea, mînca, îşi vedea de treburi, şi se culca din
nou, cum şi cînd găsea de cuviinţă. Nimeni nu-l trezea, nimeni nu-i poruncea să
se aşeze la masă ori să se scoale; nici o silă şi nici o constrîngere nu-l zorea. Aşa
hotărîse Gargantua. Întreaga lege a mănăstirii se cuprindea în aceste patru
cuvinte:
FĂ CE-ŢI PLACE!
Oamenii liberi şi de neam bun, doritori de plăcută însoţire, au din firea lor
înclinări cuminţi şi cuviincioase, ferindu-se de orice rele deprinderi; dar atunci
cînd sînt supuşi prin silnicie să sufere umilinţele robiei, ei pierd rîvna de a trăi în
cinste, căutînd să sfărîme jugul ce-i apasă. Căci aşa ne-a fost dat: să ne
ispitească lucrurile oprite şi să poftim a face ceea ce nu ne e îngăduit.”

VII. CONCLUZIE
Francois Rabelais fost i figură remarcabilă ce și-a exprimat personalitatea
unică prin operele sale. A fost un călugăr fără vocație, inadaptat la
prejudecățile și nomele închistate ale epocii, preferând libertatea de creație și
normalitatea vieții. Din personajele sale, autorul conturează un model deplin
l omului renascentist. Este progresist prin concepție, este vizionar prin
structură, este deschizător de drumuri prin atitudine, practică multe profesii
și se dovedește perseverent în raționalismul și umanismul său.