NUME ȘI PRENUME: Bahrin Beatrice-Diana

SECȚIA: Limba și literatura română- Literatură universală și comparată

GRUPA: A
ANUL: I
CARTE: Introducere în lingvistică
AUTOR: Eugen Coșeriu
TRADUCERE: Elena Ardeleanu și Eugenia Bogoja
NUMĂRUL DE PAGINI: 148

„Introducere în lingvistică”
Eugen Coșeriu
Traducere de: Elena Ardeleanu și Eugenia Bogoja

„Introducere în lingvistică” este o carte scrisă de Eugen Coșeriu, publicată la editura ECHINOX,
în anul 1999, la Cluj. Lucrarea este tradusă de Elena Ardeleanu și Eugenia Bogoja, iar cuvântul
înainte de Mircea Borcilă.
Capitolul pe care l-am ales pentru a-i realiza fișa de lectură este „Limbajul”, capitolul al II-lea.
În acest capitol sunt prezentate caracteristicile limbajului articulat și conceptele de semn și
simbol. Semnul este un instrument care servește la redarea unei idei, a unui concept sau a unui
sentiment, cu care semnul însuși nu coincide: instrument care evocă un concept în virtutea unei
convenții și în conformitate cu o tradiție determinată. Semnele limbajului uman au întotdeauna
valoare simbolică de aceea putem spune că lingvistica se ocupă în primul rând de limbajul
articluat, mai apoi de celelalte sisteme care doar îl reproduc pe acesta (gesturi, sistemul
internațional de semnalizare etc.).
1. Ce este limbajul?
Se poate numi limbaj orice sistem care ajută la intercomunicare, adică la a comunica idei sau
stări psihice între indivizi. Se mai numește limbaj și orice tip de comunicare „între ființe capabile
să se exprime, fie ele oameni sau animale” (p.20). Însă lingviștii nu acceptă ca obiect al
cercetării lingvistice limbajul animalelor deoarece nu se recunoaște în el caracteristici ale
limbajului uman.
2. Ce este „semnul”?
Prin semn, în ziviunea lui Eugen Coșeriu, se înțelege un „instrument” care ajută la redarea unei
idei sau a unui sentiment, un instrument care este înțeles de toată lumea în urma unei convenții.
Lingvistica se ocupă numai de semnele care au valoare simbolică. „K. Buhler în lucarea sa
Teoria limbajului semnul lingvistic este simtom ca expresie a vorbitorului, adică în măsura în
care manifestă ceva despre cel care îl produce; este semnal în relație cu ascultătorul sau cu
receptorul său, și este simbol în raport cu semnificantul său „real”, întrucât desemnează printr-un
concept ( sau, din punct de vedere psihologic, printr-o imagine) ceva aparținând unei realități
care este, sau cel puțin se consideră a fi, indepententă atît de vorbitor, cît și de ascultător.” (p.21)
S-a constatat că și strigătele oamenilor reprezintă caracter de simboluri acceptate în mod
convențional de către o anumită comunitate. Eugen Coșeriu afirmă că anumite interjecții, care
sunt identice din punct de vedere fonetic, pot să aibă semnificații deosebite, adică să însemne
lucruri diferite în comunități lingvistice diferite. S-a dovedit faptul faptul că niciodată ființa
umană nu reproduce aceleași zgomote sau sunete, în reproducere există întotdeuna un aspect
simbolic și convențional, lucru care arată că sunetele naturale nu sunt reproduse, ci mai degrabă
interpretate. „Astfel, sunetul raței, ca să dăm un singur exemplu, este imitat cu totul diferit în
limbi diferite: în română, mac-mac; în spaniolă, cua-cua; în catalană, mech-mech; în franceză,
coiun-coiun; în italiană, quac-quac; în germană, quick-quick; în daneză, rap-rap.” (p.22)
Lingvistul, Eugen Coșeriu, enunță că semnele limbajului uman au întotdeuna valoare simbolică.
Sistemele de semne simbolice pe care le folosim noi, oamenii, sunt destul de numeroase, deci pe
lângă limbajul articulat pot fi considerate ca limbaje toate semnele de semnalizare (cu fanioane,
semnale luminoase, semnale prin semne vizuale etc) și orice alt sistem care reprezintă și
comunică ceva. Un exemplu dat de autor este arta sub toate formele sale, de la muzică până la
dans exprimă ceva în mod deosebit priceput de fiecare comunitate lingvistică în moduri diferite.
În opinia mea, autorul are dreptate deoarece o poezie este interpretată în moduri diferite de
fiecare cititor al ei, de asemenea poezia este simțită, trăită diferit de fiecare cititor. Chiar dacă cu
toții știm tema generală a unei poezii mintea fiecăruia dintre noi va găsi explicații diferite pentru
o anumită metafora sau pentru un semn de punctuație din aceași poezie.
Astfel, putem deduce că scrierea nu este altceva decât un sistem de semne simbolice, excepție
face scrierea pictografică folosită de multe popare „primitive” deoarece nu traduce în mod
paralel fraze și cuvinte. De asemenea, nici scrierea ideografică nu face acest lucru, un exemplu în
acest caz ar fi scrierea chinezilor, deoarece nu reprezintă cuvinte fonice.
În consecință limbajele menționate mai sus, cel al sistemelor de semnalizare, cel al gesturilor, în
special, cel al artei, care nu se traduce întocmi pentru toate popoarele, pentru toate comunitățile
lingvistice, ci poate fi interpetat prin limbajul vorbit. De exemplu, un tablou poate fi interpretat
diferit în fiecare limbă.
Eugen Coșeriu încheie capitolul ajungând la conluzia că lingvistica nu poate fi știința generală a
limbajelor, ci că se ocupă, în primul rând de limbajul articulat și în al doilea rând de celelalte
semne care îl reproduc pe acesta.

Bibliografie:
Eugen Coșeriu- Introducere în lingvistică