Caracterul arbitrar al semnului lingvistic

Comunicarea se face indeobste prin cuvinte (Aristotel definea omul pornind tocmai de la acest semn distinctiv al
lui, doar el poseda graiul articulat), iar oamenii presupun ca aceste cuvinte transporta intelesuri imagine cu totul
inselatoare. Vorbele nu isi contin sensurile, acestea neexistand decat in mintea celor care le utilizeaza. Cuvantul rostit
nu e nimic altceva decat un semnal care, o data ajuns la un receptor, poate sau nu sa declanseze in mintea acestuia un
inteles, strict conditionat insa de cunoasterea unui cod anume, in absenta caruia comunicarea este imposibila.

Multiplicitatea limbilor ne arata in mod evident transcendenta gandirii in raport cu cuvintele, contingenta cuvintelor
in raport cu gandirea. In dialogul lui Platon intitulat Cratylos, Hermogenes declara deja ca: de la natura si in chip originar
nici un nume nu apartine vreunui lucru in particular, ci in virtutea unei hotarari si a unei deprinderi. Aristotel reia acest
punct de vedere: semnul functioneaza gratie unei conventii intre oameni (thesei), nu gratie naturii (physei). I-a revenit
insa unui lingvist contemporan sarcina de a preciza si adanci aceasta idee veche si de a trage din ea toate consecintele. In
Curs de lingvistica generala, publicat in 1916, Ferdinand de Saussure (1875-1913)arata in mod expres ca natura
semnului este arbitrara. Intre semnul lingvistic (pe care semiotica il numeste semnificant) si conceptul pe care il
reprezinta (semnificat), nu exista relatie intrinseca. Nu exista o legatura de cauzalitate interna intre un anume semnificat
sora, de exemplu, si lantul fonic care il reprezinta (s-o-r-a).Ideea de sora nu este legata prin nici un raport interior cu
sirul de sunete care ii serveste drept semnificant.[1]

De pilda, secventa de sunete cor inseamna pentru roman o formatie vocala, pentru francez un instrument
muzical, pentru latin inima si asa mai departe. Nici unul din aceste sensuri nu este continut in cuvant, desi atat
vorbitorii obisnuiti cat si lingvistii apeleaza curent la formule de genul semnificatia termenului. De fapt, cuvintele nu
sunt altceva decat simple semnale fizice (semnificanti), menite sa reactualizeze in mintea receptorului concepte
preexistente, idei conturate si fixate in trecut, pe baza generalizarii experientei personale, atat lingvistice cat si
extralingvistice.

Semn si simbol

Ferdinand de Saussure intrebuinteaza expresia semn, pe care o prefera simbolului, pentru a desemna elementele
limbajului si a sublinia caracterul lor arbitrar. Fara indoiala sensul acestor termeni este cam fluctuant. Se numeste de
obicei functie simbolica aptitudinea inteligentei de a crea semne. Insasi etimologia cuvantului simbol evoca bine
functia de comunicare proprie limbajului in limba greaca, simbol este la inceput un obiect din lemn taiat in doua; doi
prieteni pastreaza fiecare o jumatate pe care o transmit copiilor lor. Cele doua parti reunite permiteau posesorilor lor sa se
recunoasca si sa continue relatiile amicale anterioare. Simbolul este deci, initial, un gaj de recunoastere reciproca.

Totusi, in general, termenii semn si simbol se deosebesc: daca intr-un fel, orice simbol este un semn, adica un
lucru care tine locul altui lucru, un semnificant care trimite la un semnificat, trebuie precizat ca raportul simbolului cu
ceea ce simbolizeaza el nu este de obicei pur extrinsec precum raportul dintre semn si semnificat. Simbolul seamana cu
ceea ce simbolizeaza, el nu se limiteaza sa reprezinte intr-un mod cu totul conventional si arbitrar realitatea simbolizata,
ci o incarneaza, ea traieste in el. Astfel, balanta este in sens propriu simbolul justitiei al carei ideal de precizie si
impartialitate matematica il evoca. Simbolul nu este arbitrar, el nu poate fi inlocuit cu orice, in vreme ce pot substitui fara
inconvenient cuvantul sister cu cel din limba romana sora.

Dar, putem observa ca limbajul este uneori (mai ales la popoarele primitive) concret si expresiv, si plecand de aici
sa obiectam la teoria saussuriana a limbajului conventional.

Limbajul popoarelor primitive contine onomatopee care sunt mai degraba simboluri decat semne, care sunt un fel
de descrieri sonore ale obiectelor. In aceasta privinta Saussure face multe remarci interesante. Mai intai exista multe false
onomatopee a caror aparenta sugestiva este rezultatul cu totul intamplator al evolutiei fonetice. De exemplu, cuvantul
din limba franceza fouet (bici) pare a sugera o plesnitura seaca, dar in realitate el deriva din cuvantul latin fagus:
hetre (fag). Invers, onomatopeele adevarate subzista rar ca atare in limbaj si sunt antrenate in evolutia fonetica. De
exemplu, cuvantul din latina tarzie pipio devine in franceza pigeon (porumbel), pierzandu-si caracterul de onomatopee.
Apoi, limbajul cel mai expresiv nu este niciodata cu totul natural; intr-o mare masura si el este conventional. Acelasi
lucru l-am putea spune despre alte expresii nelingvistice. Riturile politetei sunt adesea foarte expresive. Ritul
prosternarii simbolizeaza intr-un mod foarte concret si transparent subordonarea umila a supusului fata de principele sau.
Dar valoarea tuturor acestor rituri in cadrul fiecarei comunitati care le intrebuinteaza- deriva in intregime din regulile
sociale care le codifica uzajul.

Ideea esentiala care trebuie retinuta plecand de la analizele saussuriene este aceea ca limbajul constituie, mai
degraba decat un fapt natural, o institutie.
 Caracterul institutional al limbajului

Faptul universal al vorbirii (practicate de toate popoarele actuale) indica fara indoiala ca functia simbolica este
naturala omului. Dar pluralitatea limbilor vadeste caracterul institutional al fiecarui cod lingvistic. Se poate merge mai
departe pentru a sublinia ca functia simbolica nu era de drept supusa vorbirii. Oamenii s-ar fi putut exprima prin gesturi;
cuvintele au fost preferate gesturilor din motive practice. Darwin aprecia ca populatiile primitive au eliminat foarte
repede limbajul prin gesturi pentru ca pe de o parte el mobilizeaza intregul corp, iar pe de alta parte este impracticabil in
conditii de intuneric.

Folosirea vorbirii este ea insasi institutionala. Surdul congenital ramane mut daca nu este educat (neauzind
sunetele, el nu are inclinatia de a le produce in mod spontan). Ombredane afirma ca: vorbirea nu are organe proprii ci
numai organe de imprumut. Laringele, valul palatului, limba sunt la origine organe de respiratie si alimentatie si se
mentin ca atare atunci cand vorbirea se constituie si se exercita. E adevarat ca bolile limbajului au permis localizarea
centrilor cerebrali ai vorbirii. Dar, si scrierea vadit institutionala are centrii sai cerebrali, ale caror leziuni ii altereaza
exercitiul. Centrii cerebrali care participa la activitatile noastre de vorbire si de recunoastere a semnelor nu sunt decat
specializari ale unor centrii motori si senzoriali care exista dinainte. Ombredane afirma pe buna dreptate ca: limbajul
este o functie in definitiv indiferenta fata de organele senzoriale si motorii pe care le imprumuta pentru folosintele sale ().
Limbajul este o activitate simbolica, artificiala, care se exercita prin intermediul unor organe angajate initial in activitati
de alt ordin.[2] Prin urmare, vorbirea este mai curand o institutie sociala decat un instinct biologic.

Consideram ca in aceasta privinta trebuie sa retinem calificativul de arbitrar, de care se serveste Saussure
pentru a caracteriza semnul lingvistic. Acest calificativ este, cum declara insusi marele lingvist, echivoc. Poate ar fi mai
bine sa spunem ca semnul este nemotivat. Intr-adevar un semn arbitrar este un semn pe care il aleg in mod liber.
Matematicianul poate inventa semne noi pentru a exprima functii pe care le-a descoperit. Dar noi gasim gata facute
semnele din limba noastra materna si nu depinde de noi faptul de a le schimba in mod arbitrar.

Semnificantii, spune foarte bine Saussure, sunt impusi de comunitatea lingvistica de care tin. Aici, putem pune
in evidenta dimensiunea sociologica a limbajului la care ne vom opri ceva mai tarziu, in cadrul analizei elementelor
procesului de comunicare.

Definitia semnului lingvistic - cea mai mica unitate a limbii avand o semnificatie

Modelul lui F. de Saussure (1915)

Deci, pentru Saussure, un semn este alcatuit dintr-un semnificant si semnificat, semnificantul este imaginea
semnului asa cum o percepem noi semnul de pe hartie sau sunetul; semnificatul este conceptul mental la care se refera
acesta; concept care este mai mult sau mai putin comun tuturor membrilor aceleiasi culturi, care impartasesc aceeasi
limba.[3] Cuvantul caine denoteaza (=conventie lingvistica) specia canina si pe fiecare dintre membrii sai (extensie)
si conoteaza proprietatile caracteristice acestei specii (comprehensiune), formulare preluata de la logicianul Frege
Gottlob.

O definitie clasica a semnului este urmatoarea: o realitate perceptibila (A) care reprezinta alt lucru (B) decat ea
insasi si careia i se poate substitui. Perceptia lui A poate aduce aceeasi informatie, si sa provoace, in mare, aceleasi
comportamente ca si perceptia directa a lui B: harta unei tari (A) nu este chiar tara respectiva (B), dar ne permite sa
cunoastem multe caracteristici ale tarii respective: geografie, toponimie, populatie, economie etc. Deci semnul este o
entitate cu dubla fata (semnificant si semnificat) care trimite la un referent; si presupune un proces de semnificare
(asocierea unui semnificant cu un semnificat) si procesul de referinta (asocierea unui semnificat cu un subiect anume
real, ireal, virtual). Dupa natura legaturii dintre semn si realitatea la care trimite (referent), semnele pot fi:
naturale (fumul este un semn al focului) si conventionale sau artificiale (cuvantul foc).
 Lingvistul elvetian Ferdinand de Saussure (1857 -1913) este considerat, impreuna cu logicianul si filosoful Charles
Peirce (1839 1914), unul dintre fondatorii semioticii. El a spus primul: ne putem imagina o stiinta care sa studieze viata
semnelor in societate sa o numim semiologie, de la grecescul semeion (semn). Aceasta ne va invata din ce constau
semnele si ce legi le guverneaza. In centrul teoriei lui Saussure despre semne se afla relatia dintre semnificant (expresia
fizica a semnului) si semnificat (intelesul, ideea exprimata de semn), precum si relatia dintre un semn si celelalte semne din
sistem, ceea ce il apropie pe lingvist de structuralism (denumire generica ce inglobeaza orientari eterogene in teoria si
metodologia stiintelor contemporane care urmaresc punerea in evidenta a anumitor structuri in explicarea caracteristicilor si
comportamentului unor sisteme).

Cum am precizat anterior, in teoria sa nu exista o relatie naturala, ci conventionala (regula acceptata de
utilizatori), intre semnificant si semnificat, adica intre semn si obiectul sau, fapt ce ne indreptateste sa consideram actul
codificarii ca fiind un imperativ indispensabil in procesul comunicarii. Faptul esential care trebuie retinut plecand de
la analizele saussuriene este acela ca limbajul constituie, mai degraba decat un fapt natural, o institutie, o deprindere
cum spunea Platon, care trebuie exersata (ca orice deprindere), pentru a se ajunge la competenta comunicationala.

Or, cei mai multi dintre noi pornim de la premiza ca daca vorbim aceeasi limba, materna de exemplu, automat
exista un cod comun intre noi si trebuie sa ne intelegem, sa comunicam. Dupa cum am precizat mai sus, avem de-a face
cu o confuzie (naiva si cu consecinte grave in cadrul comunicarii interpersonale); la nivel conotativ semnificatiile
cuvintelor difera de la o persoana la alta, prin urmare, emitatorul si receptorul nu au la modul obiectiv cum sa opereze
cu acelasi cod, nu exista o identitate intre activitatea cortexului si ceea ce numim constiinta.

Notiunile de denotatie si conotatie (din semiotica) pot sa aduca un plus de claritate in aceasta
problema. Denotatia este acea latura a semnificatiei care pentru toti acei care apartin unei comunitati de limba, este mai
mult sau mai putin identica. Conotatia priveste un sens secund, supra-adaugat sensului prim (denotatiei). In raport cu
denotatia, conotatia exprima atitudinea emotionala a locutorului fata de semnele pe care le emite sau recepteaza (astfel
cuvantul tren poate sugera pentru un locutor amintirea unei catastrofe feroviare, iar pentru altul atmosfera destinsa a
vacantei). A. J. Greimas numeste limbajul prim, referential denotatie, iar pe cel secund conotatie.

In spiritul teoriei semiotice a lui F. de Saussure sunt de retinut trei importante caracteristici ale semnelor:

arbitrarietatea sau conventionalitatea (cum o numeste Umberto Eco) relatiei lor cu referentii exteriori (am
explicat mai sus in ce consta caracterul arbitrar);

multiaccentualitatea semnelor, care nu au o semnificatie interna fixa, ci numai un potential de semnificare

concretizat prin utilizare in contexte specifice care releva, accentueaza, directioneaza semnificatiile;

capacitatea de a genera conotatii si mituri, in sensul semnificarii valorilor expresive (emotii, sentimente,
evaluari pozitive/negative) sau reflexiv abstracte.

Nu se comunica intre semne izolate, ci cu ansambluri de semne, organizate (asamblate, ordonate) dupa anumite
reguli (coduri). Schimbul de semne devine comunicare atunci cand se reuneste transmiterea unor mesaje, adica atunci
cand semnele sunt astfel inlantuite incat sa produca un sens (Astazi nu este un mesaj, nici avem, nici seminar, dar
Astazi avem seminar este un mesaj). Prin urmare, comunicarea necesita cunoasterea codurilor (pentru a codifica si
decodifica), si nu ne referim doar la codurile socio-culturale (norme si reguli de comportament), ci la cele de comunicare:
ansambluri de semne asociate cu reguli de ordonare a acestor semne pentru a produce si schimba mesaje semnificative.
Functia lor principala este de a permite comunicarea in sensul schimbului de mesaje.

Astfel, codificarea putem sa o consideram deopotriva conditie si mecanism al comunicarii. Dupa Charles
Morris, un limbaj sau un cod reprezinta o pluralitate de semne, care potrivit unor reguli de combinare, au o semnificatie
comuna pentru un numar de interpreti si care poate fi produsa de acestia. Mai precis, codul este un sistem de semne
alcatuit din unitati (semnele) si structuri (reguli de combinatie), iar esenta consta in asocierea structurilor de elemente
sensibile cu structuri de semnificatie.[4] Pentru a sesiza semnificatia unui semn (cuvant, expresie, gest), emitatorul si
destinatarul trebuie sa aiba un cod comun, adica o serie de reguli care permit a atribui o semnificatie semnului. [5]

J. Fiske rezuma notiunea de cod in termenii cei mai clari: codul este un sistem de reguli dupa care semnele se
organizeaza pentru a produce intelesuri si, totodata, un sistem de intelesuri comun membrilor unei culturi sau subculturi.
Codul fixeaza regulile si normele unirii si aranjarii semnelor (semnale fizice care trimit la altceva decat la ele insele),
precum si conventiile care determina modul si contextele in care pot fi folosite si combinate aceste semne pentru a forma
mesaje mai complexe