Sunteți pe pagina 1din 8

Curs nr.

Ferdinand de Saussure şi distincţiile saussuriene

Bazele lingvisticii moderne au fost puse de lingvistul elveţian Ferdinand de


Saussure (1857-1913). Acesta a fost mereu preocupat de probleme de teorie a limbii, pe
care le concepea într-un mod total diferit de ideile dominante în lingvistica epocii în care
a trăit. Cursul de lingvistică generală al lui Saussure a apărut în 1916 şi prin acesta
numele lingvistului elveţian a fost cunoscut în întreaga lume. Saussure considera că una
din sarcinile importante ale lingvisticii este delimitarea obiectului ei de cercetare. Prin
natura ei complexă, un fapt de limbă poate fi privit din mai multe puncte de vedere.
Astfel, lingviştii care au pus pe primul plan latura sonoră, materială a limbii au înglobat
limba printre fenomenele naturale. Cei care s-au interesat mai mult de conţinutul celor
exprimate au relevat natura psihică a limbajului şi au legat studiul limbii de psihologie.
Ferdinand de Saussure este cel dintâi lingvist care a arătat că trăsătura esenţială şi
caracteristică a limbii este faptul că ea constituie un sistem de semne şi că însuşirile
limbii pot fi interpretate corect numai dacă se porneşte de la natura semiotică a
elementelor ei. Aşadar obiectul lingvisticii este pentru el limba ca sistem convenţional de
semne comparabil cu alte sisteme de comunicare (limbajul surdo-muţilor, semnalele
militare etc.). Lingvistica nu este o parte a ştiinţelor naturii, a psihologiei sau a
sociologiei, ci capitolul cel mai important al semiologiei (ştiinţa semnelor). Autorul a pus
bazele unei teorii în care limba este privită în mod constant ca instrument al comunicării;
în cadrul ei se acordă puţin loc celorlalte funcţii şi trăsături ale limbii, considerate
secundare şi având doar rolul de a deosebi limba de celelalte sisteme semiotice.
În opinia lui F. de Saussure, limba se prezintă ca un sistem complex în care
fiecare element depinde de celelalte şi se defineşte numai în raport cu ele:
„Limba este un sistem, ai cărui termeni sunt solidari şi în care valoarea unuia din
termeni rezultă din prezenţa simultană a celorlalţi” 1. După cum s-a văzut, ideea că
elementele limbii nu formează un conglomerat, ci sunt organizate într-un sistem, apare
încă din prima jumătate a secolului trecut. Dar Saussure este primul lingvist care a

1
F. de Saussure, Cours de linguistique générale, ed. I, Paris, 1916, ed. a II-a, 1922, ed. a III-a 1931, ed. a
IV-a, 1960. A fost tradus în numeroase limbi şi completat cu materiale descoperite ulterior, p. 159.

1
analizat caracteristicile sistemului lingvistic şi influenţa pe care o au relaţiile asupra
termenilor între care ele se stabilesc.
Semnul lingvistic privit izolat se prezintă cu două feţe: imaginea acustică (le
signifiant) şi conceptul (le signifié), ambele de natură psihică. Din punctul de vedere al
lui F. de Saussure, în cazul unui sistem semiotic trăsătura esenţială a fiecărui semn este
valoarea conferită de sistem; ea este mai importantă decât ceea ce reprezintă prin sine
însuşi fiecare semn, aşa încât valoarea devine aici sinonim cu identitate. Sub acest aspect
semnele lingvistice ar putea fi comparate cu banii, la care interesează nu materialul din
care sunt alcătuiţi, ci exclusiv valoarea conferită de sistemul monetar căruia îi aparţin.
Prin prisma noţiunii de valoare, lingvistul elveţian analizează laturile componente
ale semnului. El consideră că în cadrul unui sistem lingvistic imaginea acustică a unui
semn trebuie apreciată nu prin trăsăturile ei proprii, ci numai din punctul de vedere al
relaţiilor pe care le contractează cu celelalte imagini acustice, al diferenţelor care o separă
de ele. Ceea ce s-a spus despre imaginea acustică în ansamblu este valabil şi pentru
elementele ei componente – fonemele. Întrucât valoarea unui fonem se stabileşte numai
prin raportarea lui la celelalte foneme din sistem, el ar trebui definit, după Saussure, nu
pozitiv, prin trăsăturile articulatorii şi acustice care-l caracterizează, ci negativ, prin aceea
că nu se confundă cu alte foneme.
„Fonemele sunt, în primul rând, entităţi opozitive, relative şi negative”2.
În ceea ce priveşte conceptele, poziţia autorului nu este suficient de precisă. Pe de
o parte, afirmă că şi ele ar trebui definite nu pozitiv, prin conţinutul lor, ci negativ, prin
opoziţie cu ceilalţi termeni din sistem. „Însuşirea lor cea mai exactă este de a fi ceea ce
nu sunt celelalte”3. Dar, pe de altă parte, şi-a exprimat unele rezerve în legătură cu
definirea pur esenţială a conceptului.
Despre semn, înţeles ca unitate dintre un semnificant şi un semnificat, Saussure a
realizat mai multe precizări.
Semnul lingvistic este arbitrar.
Saussure a înţeles prin acest lucru că semnificantul este arbitrar în raport cu
semnificatul. Prin urmare, nu există nicio legatură între complexul sonor şi conceptul pe
care complexul îl exprimă. Privind problema dintr-un alt punct de vedere, nu există
2
Idem, Ibidem, p. 164.
3

2
nimic, în natura conceptului care să impună exprimarea lui printr-un anume complex
sonor şi numai prin acela.
Argumentele care susţin teza despre arbitrarul semnului lingvistic sunt destul de
numeroase. În interiorul aceluiaşi limbaj, un astfel de argument îl constituie prezenţa
sinonimelor şi a omonimelor. În termeni saussurieni, sinonimia se defineşte prin existenţa
mai multor semnificanţi care exprimă acelaşi semnificat, în timp ce omonimia reprezintă
fenomenul invers: mai mulţi semnificaţi sunt exprimaţi prin acelaşi semnificant.
Raporturile dintre limbi constituie şi ele o dovadă a arbitrarului: pentru a exprima acelaşi
concept – de exemplu, conceptul de căţel –, româna şi engleza utilizează complexe
sonore doesebite: c-ă-ţ-e-l şi, respectiv, d-o-g. Dacă între semnificant şi semnificat ar fi
fost o legătură, atunci nici sinonimia, nici omonimia nu ar fi fost posibile şi nici nu ar fi
existat o diversitate a limbilor.
Saussure a nuanţat însă ideea că semnificantul şi semnificatul sunt arbitrari unul
faţă de celălalt, evidenţiind că, într-o limbă, nu se întâlnesc numai cazuri de arbitrar.
Opusul conceptului de arbitrar, pentru Saussure, este noţiunea de motivare. Raportul
dintre semnificant şi semnificat este motivat dacă între cele două laturi ale semnului este
constatabilă o legătură, în sensul că noţiunea sau fenomenul care reprezintă semnificatul
a condus la impunerea unui anumit semnificant.
Un domeniu care ilustrează motivarea este cel al cuvintelor onomatopeice.
Cântecul cucului, de exemplu, este reprodus într-un mod asemănător în numele (din limbi
distincte) acestei păsări. Interjecţiile au şi ele un grad mai mare de motivare faţă de – spre
exemplu – substantive, adjective sau adverbe (deşi o comparaţie a interjecţiilor
întrebuinţate în limbi diferite pentru exprimarea aceleiaşi stări sufleteşti indică şi
deosebiri semnificative). Dar motivarea poate fi constatată şi în compartimente de limbă
unde mai puţin aşteptăm să apară. De exemplu, în cazul numeralului sau în cel al
derivării cu sufixe şi prefixe. Fie, de exemplu, numeralele româneşti nouă şi
paisprezece. Vorbitorii nativi ai românei sunt familiarizaţi cu acestea pentru a observa de
la început deosebirea dintre gradele de motivare expuse de fiecare. Dar există o diferenţă
totuşi: nouă este arbitrar, căci complexul sonor care exprimă conceptul nu are legătură cu
semnificatul; paisprezece indică prin structura sa (pai+spre+zece) modul în care este
format numeralul şi, deci, în raport cu zece, este motivat.

3
Semnul lingvistic este liniar.
Prin liniaritatea acestuia, Saussure înţelege unidimensionalitatea acestuia. Un
semn „se desfăşoară” într-o singură direcţie, în sensul că el este perceput vizual (dacă este
scris) sau auditiv (dacă este rostit), pe o singură coordonată. Pentru Saussure, liniaritatea
e o proprietate a semnului lingvistic, căci, exprimă sisteme de semne care nu se
caracterizează prin această calitate. Referindu-se la liniaritatea semnului, Saussure avea
în vedere liniaritatea semnificantului. Cealaltă latură – semnificatul – nu este nici
liniară, nici nonliniară, căci un concept nu are realitate spaţială sau temporală (un concept
se poate modifica în timp, dar aceasta este altceva). De fapt, chiar aici se descoperă
natura paradoxală şi enigmatică a oricărui semn lingvistic.
Semnul lingvistic este convenţional.
Deşi această teză nu figurează într-un mod explicit printre principiile semnului la
Saussure, ea poate fi considerată o determinaţie dintre cele mai importante.
Natura convenţională a semnului reprezintă teza complementară la afirmaţia că
semnul este arbitrar. Ea decurge din tezele prin care Saussure argumenta că limba este un
fenomen social. Accepţia în care Saussure înţelege caracterul convenţional al semnului
este următoarea: asociaţia dintre un semnificant şi un semnificat trebuie să fie „ratificată”
de colectivitate. În acelaşi timp, convenţia lingvistică prin care unui semnificant îi este
corespunzător un semnificat este, în concepţia lui Saussure, de un tip special: ea este
impusă vorbitorului dintr-o anumită comunitate. Arbitrarul şi convenţionalitatea semnului
sunt premise care l-au condus pe Saussure la următoarea teză: semnele lingvistice sunt, în
acelaşi timp, atât mutabile, cât şi imutabile.
Imutabilitatea şi mutabilitatea semnului lingvistic.
Mutabilitatea semnului înseamnă la Saussure, schimbarea raportului dintre semnificant
şi semnificat. În latină, verbul necare însemna „a omorî”. Urmaşul acestui verb în
franceză este noyer, care înseamnă „a îneca”. Raportul dintre semnificantul necare şi
semnificatul său este acelaşi cu raportul dintre noyer şi semnificatul a îneca. Într-o
asemenea situaţie, Saussure vorbeşte despre mutaţia semnului. Tot despre mutaţie se
poate vorbi şi atunci când se constată modificări ale uneia dintre laturile semnului.
Conjuncţia deci avea, în româna veche, forma deaci (ceea ce indică şi originea ei), dar
contextele în care ea apare nu indicau alt sens decât cel cunoscut astăzi. Invers, adjectivul

4
prost avea, acum două-trei sute de ani, aceeaşi formă ca în româna contemporană, dar
însemna „simplu” („om simplu”, de exemplu).
Fenomenul invers – imutabilitatea – este însă argumentat detaliat. Saussure
indică patru factori care contribuie la conservarea treptată a semnelor şi la relativa lor
stabilitate. Un factor este din nou arbitrarul semnului lingvistic. Saussure se gândeşte la
faptul următor: reforma unei instituţii sociale oarecare se petrece în baza faptului că
instituţia nu mai corespunde unor nevoi sociale sau pentru că devine chiar o frână. Este
raţional, de exemplu, să se ia un moment dat în discuţie utilitatea pedepsei capitale. Dar
limba şi semnele nu sunt o instituţie socială obişnuită. Nu ar exista deci o justificare
raţională pentru înlocuirea cuvântului rac în limba română cu lexemul cap.
Un alt factor de imutabilitate a semnelor este anvergura instituţională a
limbii. Limba este acea instituţie cu care se confruntă întreaga colectivitate umană,
aproape în orice moment al existenţei fiecărui individ. Din acest motiv, limba nu se lasă
reformată: ea ocupă cotidianul oricăruia dintre vorbitori şi induce, prin urmare, astfel, în
colectivitate o anumită inerţie defavorabilă schimbărilor.
În cele din urmă, ultima etapă a imutabilităţii semnelor este numărul mare al acestora. Un
sistem de scriere este reformat, deoarece semnele grafice sunt puţine. Nu însă limba, căci
elementele ei – semnele – sunt mult mai numeroase.
Semnul este o entitate de natură psihică. Când am luat în discuţie laturile
semnului, ne-am referit mereu la un complex sonor (sau imagine grafică) – adică la
semnificant – şi la concept (semnificat). Dar dacă semnul este de natură mentală, atunci
semnificantul nu poate fi nici complex sonor, nici imagine grafică. Căci atât un complex
fonic, cât şi o succesiune de litere sunt realităţi fizice, şi nu mentale. Nu complexul sonor
îl are vorbitorul in minte, ci tiparul psihic al acestui complex.
Concluzii:
Saussure a realizat ce deschidere are teza potrivit căreia limba este un sistem de
semne. De aici, acesta a dedus necesitatea de a fi fondată o nouă disciplină care să
studieze viaţa semnelor din colectivităţile omeneşti. Ramură a psihologiei sociale (în
accepţia lui Saussure), această nouă ştiinţă este denumită de către savantul elveţian
semiologie.

5
În continuare, vom aduce explicaţii referitoare la următorii termeni lingvistici:

6
I. NORMĂ lingvistică – „sistem de reguli/instrucţiuni care priveşte, din mai
multe puncte de vedere, uzajul unei limbi date. Norma lingvistică implică existenţa unor
forme prohibite şi constituie obiectul gramaticii propriu-zise şi al gramaticii normative.
Limba are caracter normat prin însăşi structura ei, iar norma poate fi echivalată, după
unii autori, cu însăşi structura limbii” (I. Coteanu).
Norma lingvistică – „înregistrează o stare de fapt la un moment dat (aspectul
sincronic), iar istoria ei se constituie, în diacronie, dintr-o succesiune de stadii sincronice.
Norma lingvistică priveşte toate nivelurile limbii: fonetică, gramatică, lexic; norma
morfosintactică este înregistrată în gramatici, cea fonetică – în dicţionarele ortografice şi
ortoepice, iar cea lexicală – în dicţionarele explicative”.
II. Sistem – „concept de bază al lingvisticii moderne, care desemnează un
ansamblu de unităţi asociate între ele prin relaţii precis condiţionate. Pentru unii lingvişti,
sistemul este opus structurii: sistemul este un ansamblu de unităţi în relaţie şi regulile de
combinare a unităţilor, iar structura reprezintă modul de organizare a sistemului,
ansamblul de relaţii de dependenţă.
Ferdinand de Saussure defineşte limba „ca pe un sistem de semne, ca un tot
coerent ale cărui elemente depind unele de altele. Sistemul limbii se prezintă ca relaţii
diferenţiale şi opozitive, iar termenii sistemului întreţin între ei raporturi asociative,
punând în evidenţă asemănările care le unesc şi diferenţele care le opun”.
III. Sincronie – termen introdus de F. de Saussure şi definit în opoziţie cu
termenul diacronie. Sincronia desemnează un anumit stadiu de limbă, aspectul unei
limbi la un moment dat. Studiul sincronic al limbii presupune o perspectivă statică asupra
acesteia; limba este concepută ca un sistem imobil, care poate fi studiat în sine, nu ca
rezultat al unei evoluţii. Saussure afirmă primatul sincroniei, considerând că fiecare fapt
de evoluţie a funcţionat la un moment dat într-un anumit sistem. Lingvistica sincronică
este prin excelenţă o lingvistică descriptivă şi structurală. Dacă, după Sausssure, între
sincronie şi diacronie există o antinomie radicală, în lingvistica modernă se susţine că
această dihotomie este, în esenţă, de natură metodologică, aspectele statice şi cele
dinamice coexistând în mod dialectic. Distincţia dintre acestea reflectă, de fapt, distincţia
dintre funcţionarea şi constituirea oricărei limbi”.

7
IV. Diacronie – termen introdus de Sausssure şi definit în opoziţie cu termenul
sincronie. Saussure afirmă că, spre deosebire, de sincronie, care desemnează un stadiu de
limbă, diacronia desemnează o fază de evoluţie. De fapt, dihotomia sincronie/diacronie
exprimă distincţia dintre cele două perspective fundamentale din care poate fi studiată
limba: statică (descriptivă) sau dinamică (evolutivă). Saussure susţine că între faptul
static şi cel evolutiv există o antinomie radicală şi afirmă primatul sincroniei, diacronia
fiind considerată drept sumă a sincroniilor succesive: fiecare fapt de evoluţie trebuie
integrat în sistemul în care a funcţionat la un moment dat.