Macovei Gabriela

Română- Rusă, anul al III- lea

Expresivitatea limbii române, Dumitru Caracostea.

Recenzie

Expresivitatea limbii române a apărut pentru prima dată în anul 1942, în timpul vieții lui D.
Cracostea și reprezintă „ sinteza preocupărilor sale estetice și lingvistice”( Ilie Dan), având ca
scop relevarea tendințelor artistice în limba română. Ediția cărții pe care am consultat-o a fost
publicată în anul 2000 la editura Polirom, fiind însoțită de Cuvânt înainte, notă asupra ediției
și index de Ilie Dan.

În nota asupra ediției ni se atrage atenția asupra faptului că îngrijitorul ei, Ilie Dan, a ținut cont
de regulile ortografice din epoca în care a scris D. Caracostea și a păstrat în ediția din anul
2000 o serie de particularități relevante pentru tradiția literară, ca, de exemplu, cuvinte
derivate cu sufixe: atmosferizare, lucruralitate, omonimitate, rădăcinată sau cuvinte cu sens
special în context: înconjurime ( vecinătate), mijlocia (media), romantică ( romantism),
( limbă) scriptică ( scrisă). Terminologia lingvistică folosită de autor ne este menționată încă
din Notă pentru a ne familiariza cu stilul lui D. Caracostea și înțelesul termenilor folosiți:
bisilabe ( ca adjectiv), esteme, închis- prelungit, licvidă ( lichidă), ( cuvânt) neted- aspru,
subjonctiv (conjunctiv), taftologie ( tautologie). De asemenea, nu trebuie să ne surprindă
grafia după model francez pentru nume de popoare și populații: Slavi, Ruși Bucovineni,
Români sau forme precum: cartesian, desminte, sensații, transiție, forme recomandate de
ortografia Academiei Române prin Îndreptarul din 1932.

În cele treisprezezce capitole ale cărții, D. Caracostea invocă în mod constant „ necesitatea de
a privi limba română ca operă de artă, de a-i descoperi și valorifica virtualitățile ei expresive”
și prezintă specificul limbii române în contextul european mai cu seamă în cel romanic.
Autorul subliniază faptul că viziunea sa este una obiectivă, că atitudinea este una
nepărtinitoare: „ Pentru noi deci problema este de a înfățișa trăsături obiective, care constituie
un ansamblu de semnificații și valori.”. Caracostea atrage atenția asupra faptului că cititorii
care cred că subiectivitatea înseamnă „ nălucire”, iar obiectivitatea reprezintă „ inventariere de
material și de simple procente” nu vor fi capabili să pătrundă această lucrare care „ revendică
dreptul de a vedea în limbă valori asemănătoare cu ceea ce ne oferă, în câmp mai larg,
poezia”.
Din primul capitol, Atmosferizare, împărțit în trei subcapitole ( „ Limba privită ca valoare”,
„ Din filosofia limbajului”, „ Expresivitate și etnic”), ne atrage atenția afirmația lui D.
Caracostea conform căreia limba română este un „ stil supraindividual”, un „ modelator al
oricărei creațiuni literare românești”. Având în centrul preocupărilor sale limba română,
privită ca o construcție de artă, autorul invocă problema semnificațiilor și a valorii, nevoia
unei lingvistici trăite, cu mențiunea că subiectivitatea necesară în lingvistică trebuie să fie
antrenată de toate mijloacele științifice, luate ca măsură de siguranță. Cu alte cuvinte,
lingvistul trebuie să fie obiectiv în cercetarea sa, dar și înzestrat cu un simț fin al nuanțelor, să
fie capabil să recepționeze expresivitatea limbii, o operație dificilă, asemănătoare cu cea a
simțirii poeziei.

Plecând de la situațiile obișnuite, de la limba sătenilor a căror comunicări sunt foarte rar
lipsite de afectivitate, deci de expresivitate ( „ aproape nu e moment al vorbirii în care să nu
apară o trăsătură afectivă”), D. Caracostea ajunge la concluzia că în realitatea ei permanentă,
„limba este expresivitate”.

În capitolul Tipologia cuvintelor românești, D. Caracostea conturează posibilitățile

vocalismului accentuat al limbii române, oprindu-se asupra rimei pentru că aceasta, fiind
cristalizată în jurul vocalei accentuate, reprezintă un mijloc de a pătrunde în sistemul
vocalizării unei limbi. Ca orice fapt artistic, rimele presupun o alegere și relevă stilul unui
poet. Grupând cuvintele romanice în jurul vocalelor accentuate și alcătuind grafice cu
frecvența vocalelor accentuate în elemente romanice și slave, lingvistul concluzionează că
centrul de organizare al vocalismului românesc este vocala a accentuat, spre deosebire de
vocalismul slav și cel francez, cel francez având ca centru de cristalizare vocala e accentuat.
Analizând rezultatele cu privire la raportul dintre vocalele luminoase și cele întunecoase, D.
Caracostea constată o puternică predominanță a vocalelor luminoase în limba română, ceea ce
indică preferința de gust și semnele stilului național. Graficele întocmite de lingvist arată că în
limba română există un puternic sistem de opoziții între vocalele luminoase și cele
întunecoase, spre deosebire de limba italiană de pildă, unde există un sistem simetric,
armonic, fără treceri bruște pe linia luminos- întunecos. O altă caracteristică surprinsă de
lingvist este reducerea fonemului o în limba română. Acesta încadrează cuvintele care conțin
fonemul o în tipologii de tipul aa, ab, abb, aba, baab, abab, abba etc., unde a reprezintă
vocale, iar b consoane ( ex: ou, om, opt, ochi, coif etc).
Macovei Gabriela
Română- Rusă, anul al III- lea

Capitolul Ut poesis verbum marchează expresivitatea negației românești( nu vreau) care este
mai ritmică în comparație cu cea din franceză ( je ne veux pas). Un rol deosebit în această
situație îl joacă accentul descendent care caracterizează limba română. Astfel așezarea
particulei „ nu” în fața verbului dă o coloratură și o intensitate aparte. Un fapt expresiv al
negației românești îl reprezintă însăși vocalizarea întunecoasă a acesteia prin fonemul u.
Cuvintele de origine orientală, în special turcească, reprezintă de asemenea un capitol
important în iconomia expresivității. Acești termeni conțin în ei umor, răspăr și batjocură și
conțin un sens mult diminuat: agă, ageamiu, anteriu, balcâz, beizadea, caftan.

Capitolele Câteva observații și Geografia lingvistică a estemelor demonstrează preocuparea

autorului pentru aspectele limbii vorbite care nu au doar o simplă valoare afectivă, ci și una
expresiv estetică. Pentru a denumi aceste virtualități expresive ale limbii comune D.
Caracostea propune termenul estem. Un aspect interesant pe care îl tratează autorul este
geografia cuvântului Lucifer. Termenul original ebraic care denumea luna în descreștere, a
fost tradus greșit, iar Sfinții Părinți în comentariile lor la versetul biblic, au atribuit termenul
Lucifer îngerului revoltat, căzut în infern. Din cauza acestei erori de traducere, Lucifer a
devenit nume propriu pentru a denumi un demon și a pierdut astfel accepțiuea astrală.

În capitolul De la metaforă la simbol, autorul își continuă demonstrația conform căreia

caracterul artistic al limbii reprezintă cea mai însemnată întrupare a etnicului unui popor.
Acesta exemplifică modul în care un estem poate să scoată din anonimat un cuvânt , să-i dea o
funcție expresivă. În acest sens, D. Caracostea alege un cuvânt din terminologia poporană
slavă: melița. Foarte multă lume nu cunoaște semnificația acestui cuvânt sau, dacă o cunoaște,
o asociază cu expresia: îi umblă gura ca o meliță; aceasta se folosește pentru a caracteriza o
femeie care îndrugă verzi și uscate. La origini, termenul denumea o unealtă casnică prin care
erau bătute inul și cânepa, pentru a separa partea lemnoasă de fibrele destinate să devină fuior.
Se întrevede astfel creativitatea poporului român care a a ridicat termenul la rangul de
metaforă.

Capitolul Neologism și expresivitate sintetizează pozițiile pe care le adoptă teoreticienii

români față de neologisme apărute în limba română. Cel mai îndârjit oponent al
neologismelor este Titu Maiorescu , care refuză sinonimele neologice pentru a denumi
realitățile care au deja un termen corespondent în limba română. D. Caracostea polemizează
cu Maiorescu, demonstrând că utilizarea neologismelor este imperioasă în unele situații de
comunicare pentru a nu se pierde expresivitatea.
În capitolul O problemă de versificație românească D. Caracostea arată opoziția rimelor în i
și u, primele având rolul de a marca o impresie „ de vagă, estompată prelungire a
sentimentului”, iar ultimele sugerând „ o prelungire mai adâncită”, ceva îndepărtat și mohorât.
De asemenea, autorul analizează rimele poeziilor lui Alecsandri caracterizate prin ocurența lui
– i asilabic și rimele aproximative ale lui Eminescu scrise în adolescență, în care cor sau dor
rimau cu flori, iar danț cu amanți.

Capitolul Specificul românesc ne pune la dispoziție argumentul importanței fonemului i, cel

mai cracteristic fonem românesc. Dacă unii lingviști consideră că acest fonem are doar funcția
de a afecta consonanta anterioară, confundându-se cu ea, D. Caracostea consideră i că are o
funcție mai înaltă: „ păzește un număr considerabil dintre cuvintele terminate în consoană de
asprimea pe care ar da-o înmulțirea formelor consonantizate lipsite de această adiere vocalică
finală, care este și un însemnat mijloc eufonic”. Autorul îl dă ca exemplu pe „ cel dintâi poet
modern al nostru”, Ion Budai- Deleanu, care a urmărit în mod conștient în Țiganiada această
sonorizare vocalică menită să armonizeze versurile.

În capitolul Fizionomia estetică a limbii: categoria închis- prelungit, D. Caracostea arată că

una dintre cele mai importante trăsături ale fizionomiei limbii este reprezentată de finalul
cuvintelor. Dacă un cuvânt se încheie răspicat într-o consoană sau rămâne oarecum deschis
printr-un fonem vocalic, acest lucru nu este întâmplător, ci are o anumită semnificație. Luând
ca exemplu două strofe din Coșbuc, autorul ajunge la concluzia că și pe linia consonantelor
poate fi vorba de un final închis și altul prelungit al cuvintelor. În strofa: Zările, de farmec
pline,/ Strălucesc în luminiș;/ Sboară mierlele-n tufiș/ Și din codri noapte vine/ Pe furiș,
rimele treminate în – iș redau ceva din tainica apropiere; în fonemul lor final este o prelungire
în concordanță cu treptata apropiere a nopții. În opoziție cu această prelungire consonantică,
avem strofa : Care cu poveri de muncă/ Vin încet și scărțâind; / Turmele s-aud mugind,/ Și
flăcăii vin pe luncă/ Hăulind. .Rimele în – ind ilustrează închiderea, în opoziție cu alungirea
din prima strofă.