TENDINŢELE DE EVOLUŢIE A LIMBII ROMÂNE ÎNTRE SEC.

AL XIII-LEA – AL XV-lea

Începând cu sec. al XIII-lea, prin limba română se va înţelege dialectul

dacoromân, româna de la nordul Dunării, care va deveni limba română a celor
două state româneşti întemeiate în sec. al XIV-lea, apoi, în epoca modernă,
româna naţională, limba statului naţional unitar.
În perioada cuprinsă între secolul al XIII-lea şi al XV-lea menţinerea unităţii
limbii şi difuzarea inovaţiilor se realizează prin intermediul deplasărilor cu
caracter pastoral, comercial, ostăşesc etc., care au loc dinspre Transilvania spre
Moldova şi Ţara Românească.
Voievozi din Ţara Românească stăpânesc unele regiuni din sudul
Transilvaniei. Slavii stabiliţi de multă vreme la nordul Dunării sunt asimilaţi
complet în masa de români. Biserica se organizează după model bizantin, model
preluat prin intermediar slav sud-dunărean.
În această perioadă, româna vine în contact cu idiomurile din vecinătatea
imediată: bulgara, sârbo-croata, ucraineana, polona sau cu greaca bizantină
(aceasta din urmă, mai cu seamă prin filieră slavă cultă); aceste influenţe nu
ating gramatica şi fonetica limbii române, îmbogăţind în schimb vocabularul.
Slavona, o variantă posterioară limbii slave vechi, devine la noi limba bisericii,
a cancelariilor domneşti, limba administraţiei şi a culturii, deci o limbă cu un
statut oficial. În Ţările Române circulă copii ale unor manuscrise slavone
religioase, juridice, filosofice, morale, literare. Slavona e utilizată chiar şi în
lucrări originale, cum sunt: Letopiseţul de la Putna, Învăţăturile lui Neagoe
Basarab către fiul său Teodosie ş.a.
Bineînţeles că limba vorbită, de la divanul domnesc până la păturile
sociale de jos, continuă să fie româna, care evoluează normal potrivit legilor ei
interne. Aceasta ne este cunoscută foarte sumar din documentele slave, latine
sau maghiare, în care s-au strecurat cel mai adesea nume româneşti de persoane
şi de locuri şi mai puţine nume comune. Aceste cuvinte reprezintă materialul
concret de caracterizare a limbii române din perioada de dinaintea Scrisorii lui
Neacşu, de la 1521.
Pentru completarea materialului, unii lingvişti (Em. Vasiliu, L. Ruxăndoiu)
recurg la reconstrucţie, ca în cazul românei comune, adică compară datele din
textele sec. al XVI-lea cu datele din româna comună, operaţie riscantă pentru că
româna comună este ea însăşi o reconstrucţie.

118
 Cuvintele româneşti din sursele străine (documente latine, slave, maghiare)
au fost adunate în câteva lucrări fundamentale: N. Drăganu, Românii
în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi onomasticii, 1933, Bucureşti; D.P.
Bogdan, Glosarul cuvintelor româneşti din documentele slavo-române, 1946,
Bucureşti; Lucia Djamo-Diaconiţă, Limba documentelor slavo-române emise în
Ţara Românească în sec. XIV-XV, 1971, Bucureşti; G. Mihăilă, Dicţionar al
limbii române vechi (sfârşitul sev. X – începutul sec. XVI), 1974, Bucureşti
(DLRV); Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române,
1374-1600, Bucureşti, 1981 (redactor responsabil Gh. Bolocan, DERS).
O descriere completă a românei din această perioadă e imposibil de
întreprins din cauza absenţei documentelor scrise în limba română.
În documentele slavone şi latine medievale din Ţările Române, se află 628 de
cuvinte, dintre care 207 sunt de origine latină şi 165 derivate româneşti, la care
se adaugă 24 de cuvinte de origine traco-dacă. (Gh. Mihăilă, DLRV, p. 196, apud
Gr. Brâncuş, IILR, p. 67). Se verifică astfel observaţia lui Hasdeu că fondul latin
moştenit şi cel dezvoltat pe baza acestuia e cu atât mai bogat cu cât coborâm mai
adânc în timp în istoria limbii şi a culturii noastre.
DERS conţine un material mai amplu: 1815 cuvinte-titlu, dintre care 869
sunt nume comune, iar 946 sunt toponime şi antroponime. Pe baza acestui
material se pot face observaţii de natură fonetică; cele morfologice sunt, fireşte,
mai puţine. Trăsăturile fonetice pun însă în lumină începutul procesului de
conturare a celor două mari arii dialectale dacoromâne:
●aria nordică: Transilvania de nord, Maramureşul, Moldova;
●aria sudică: Muntenia, sudul Transilvaniei.

●Ce se înţelege prin limba română, începând cu sec. al XIII-lea?

●Care este statutul slavonei în Ţările române?
●Care este limba vorbită de clasele de jos, până la divanul domnesc? De unde ştim cum arăta aceasta?
●Care sunt cele două mari arii dialectale dacoromâne care se conturează în această perioadă (sec. al
XIII-lea – al XV-lea)?

119
 TRĂSĂTURILE LIMBII ROMÂNE DIN PERIOADA SEC. AL XIII-LEA – AL XV-LEA

Vocalismul
•Apare în această perioadă vocala î, care nu exista în româna comună; ea rezultă:
●din evoluţia: ▪unui i originar: lat. rivus > râu, lat. ripa > râpă ;
▪sau a unui ă (lat. a) în poziţie nazală: Flămândzilor,
Mânzaţi;

●mai frecvent însă î apare după s, dz, (z), ţ, ş duri: dzâc, zâc, ţâne, şâr.

Prin urmare, sistemul vocalic are acum şapte unităţi: i î a

e ă o
a

Trebuie remarcat că în această perioadă vocala î coexistă, în variaţie

liberă, cu ă, i.
•Începe procesul de dispariţie a lui -u final precedat de consoană simplă sau de
grupuri de consoane diferite de grupul muta cum lichida: bărbat, brad, buor,
cumnat, fecior, şerb.

•E posibil ca în sec. al XIII-lea – al XV-lea să înceapă a se face distincţia între i

silabic şi i şoptit de la pluralul nearticulat şi articulat al masculinelor:
draci, pomi, robi sfinţi (cu i şoptit) şi
fraţii, moşii, nepoţii, părinţii (cu i plenison, exprimând atât
desinenţa de plural cât şi articolul definit).
(vezi I. Coteanu, Structura şi evoluţia limbii române, 1981, p. 84)

•În unele zone, mai ales din Moldova, ă protonic devine a prin asimilaţie cu un
a accentuat următor sau prin analogie cu această asimilaţie: Balan, Craciun,
Matasă.

•Diftongul ea, creat încă din româna comună dintr-un e în condiţiile în care
silaba următoare conţine alt e (Neatedul), coexistă cu monoftongul e
provenit din ea în aceleaşi condţii: Urecle

120
Consonantismul
În domeniul consonantismului, remarcăm următoarele trăsături mai importante:
•Rotacismul lui -n- intervocalic în elementele de origine latină, fenomen datorat
acţiunii substratului, apare şi în această perioadă în Moldova şi în Bucovina:
Jamâră (=geamănă), Fântâreale, Lumireani, Nebureşti.
Rotacismul nu e cunoscut în Ţara Românească.

•Africata dz, proprie elementelor latine sau celor din substrat, e atestată în texte
din Moldova (Budzeşti, Dzeamă), iar z în cele din Ţara Românească.

•Consoanele labiale sunt nepalatalizate în textele care provin în sec. al XV-lea

din Moldova:
Piatră, Mic, Filip, Pitic.

E posibil ca fenomenul palatalizării labialelor să fi existat în vorbirea din

acea perioadă, dar să nu fi transpărut încă în texte.

•Consoana ń (din n + iod) a devenit i în diferite zone ale Munteniei şi Moldovei

şi s-a păstrat ca atare în Banat şi în diferite arii ale Transilvaniei şi Moldovei.
Astăzi, ń s-a păstrat încă în Banat şi în nord-vestul Olteniei.
Exemple cu ń : Bańa, Făuroańe (Moldova); į: Baia (Ţara Românească).

•Grupul consonantic cl’ se păstrează în Moldova: Ureacle, dar a devenit palatala

k’ în Ţara Românească: Kĕe (= cheie, în Târgovişte).

Morfologia
Morfologia limbii române din sec. al XIII-lea – al XV-lea este aproape imposibil
de reconstituit în formele ei reale din cauza materialului foarte sărac. Se poate
aprecia însă că aceasta nu diferea, în esenţă, de morfologia textelor din secolul al
XVI-lea. De exemplu, se poate observa, între altele, că:
▪ pluralul femininelor se caracterizează prin cele două desinenţe -e şi -i,
▪ iar pluralul neutrelor prin -e şi -ure: vârtoape, coşure, Mălure (= maluri).

▪Articolul proclitic al numelor proprii va fi avut forma lu la genitiv-dativ:

Ştefan a lu Has.
Foarte probabil că ▪formele scurte de pronume personal cu î protetic (îmi, îţi) nu
apăruseră încă.

121
În consecinţă, distingerea celor două arii importante (nordică şi sudică) ale
dacoromânei din această perioadă nu se poate face decât pe baza faptelor de
fonetică, fapte care, cu unele excepţii, nu sunt de mare relevanţă, ceea ce
justifică valabilitatea concluziei lui Al. Rosetti: „Putem spune că în răstimpul
dintre secolul al XIII-lea şi secolul al XVII-lea aspectul limbii române este
unitar. Uniformitatea aceasta este desigur, în parte, numai aparentă şi datorată
lipsei noastre de informaţie mai amănunţită. Căci pentru secolele al XIII-lea şi
al XIV-lea nu dispunem aproape de nici o informaţie, iar datele din secolul al
XV-lea sunt foarte sărace. Materialul de studiu devine mai bogat de-abia în
secolul al XVI-lea, când dispunem de texte manuscrise şi tipărite, care îngăduie
o cercetare mai amănunţită a acestui stadiu de limbă”.

Al. Rosetti, ILR, p. 412-427;

Em. Vasiliu, Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, 1968, Bucureşti;
Em. Vasiliu şi Liliana Ionescu Ruxăndoiu, Limba română în secolele al XII-lea
– al XV-lea. Fonetică-fonologie-gramatică, 1986, Bucureşti
Ion Gheţie, Graiurile dacoromâne în secolele al XIII-lea – al XVI-lea (până la
1521), 2000, Editura Academiei Române, Bucureşti

●Cum arăta sistemul vocalic al limbii române între sec. al XIII-lea – al XV-lea?
●Care sunt trăsăturile consonantice caracteristice pentru această perioadă?

122
 ROMÂNA ÎN CONTACT CU LIMBILE VECINE

INFLUENŢA MAGHIARĂ

Maghiarii sunt un neam fino-ugric care se stabileşte în câmpia Panoniei în

secolul al X-lea, venind dinspre Munţii Urali. În secolele al XI-lea – al XIII-lea,
intră în contact cu populaţia românească din Transilvania, organizată în
voievodate. Aşezarea maghiarilor în Transilvania a determinat deplasarea unor
grupuri de români spre sud-vest (istroromânii), ori spre nord-vest
(moravoromânii, situaţi în Moravia).
Influenţa maghiarei asupra românei începe după separarea dialectală a
românei comune; în aromână, meglenoromână şi istroromână nu există elemente
maghiare.
Această influenţă a afectat româna numai în lexic.
Se disting două straturi de elemente ungureşti în română: unele vechi,
cunoscute în toate graiurile dacoromâne, altele, mai noi, cu întrebuinţare
restrânsă la graiurile din Transilvania. Răspândirea în toată dacoromâna a
fondului vechi şi general de elemente maghiare se explică prin mişcările de
populaţie [păstorit, băjenărit (= pribegie, fugă din cauza asupririi) etc.] dinspre
Transilvania spre Moldova şi Ţara Românească. Iată o listă de cuvinte care
aparţin acestui strat vechi: a alcătui, aldămaş, a bănui, a bântui, belşug, bir, a
birui, bâlci, a cheltui, a chibzui, chin, chip, dijmă, a făgădui, fel, gazdă, ham,
eleşteu, hotar, imaş, a îngădui, a întâlni, lăcaş, a lăcui (= locui), marfă, megieş,
mereu, meşter, a mântui, neam, oraş, samă, sălaş, sobă, a sudui, a tăgădui,
tâlhar, vamă, viclean, viteaz. Se observă că unele dintre acestea sunt cuvinte
importante în ansamblul lexical românesc, ceea ce dovedeşte că au pătruns pe
calea directă a contactului popular. De remarcat în mod special verbele în -ui,
care au avut ca model verbele slave în -ovati: sl. dorovati > rom. dărui, după
care magh. bantani > sl. bantovati, de unde rom. a bântui (Densusianu, ILR, I, p.
237-242).
Din maghiară au intrat în română şi câteva sufixe: -şag, -şug: furtişag,
rămăşag, vălmăşag, prieteşug (direct din maghiară: beteşug, meşteşug,
vicleşug); -ălui (la verbe): preţălui, sămălui; -eş: chipeş, gureş, trupeş. (Gr.
Brâncuş, IILR, p. 78-79).

123
 INFLUENŢA TURCĂ

Începând cu secolul al IX-lea se aşează pe teritoriul ţării noastre mai

multe neamuri turcice. Sunt semnalate mai întâi triburile de pecenegi (numiţi în
izvoarele latine bessi, bisseni), care vin ca păstori şi crescători de cai. Se
stabilesc în Moldova la sfârşitul sec. al IX-lea, de unde trec în Muntenia şi
Transilvania. Limba pecenegilor nu ne este cunoscută. De la ei au rămas doar
câteva toponime, ca Peceneaga (în Buzău), Pecenişca (în Banat). Probabil că şi
numele „pădurii românilor şi pecenegilor” din sudul Transilvaniei, menţionat la
1224, e legat de numele lor: Silva Blachorum et Bissenorum. De aici, o deducţie
istorică importantă: românii se aflau în Transilvania la începutul sec. al XIII-lea.
De adăugat numele comunei Beşenova (comp. bisseni) din Banat şi, probabil,
toponime ca Baraolt, Ozun, Tălmaciu (cf. Ist. Rom. , II, p. 70).

Cumanii, alte triburi turcice, apar în sudul Basarabiei, la sfârşitul sec al

XI-lea, de unde pătrund în Muntenia, Oltenia, Transilvania. Trebuie să fi fost
numeroşi de vreme ce în secolul al XIII-lea Moldova şi Ţara Românească sunt
numite Cumania de către autorii vremii. Năvălirea mongolă de la 1241 a împins
triburile de cumani spre Ungaria şi, la sud, în Bulgaria. Din limba cumană,
dispunem de un glosar latin-persan-cuman, redactat în 1303 de misionari italieni
şi germani; în 1880, această lucrare a fost editată sub titlul Codex Cumanicus. În
această sursă de limbă cumană, sunt multe cuvinte care se află şi în română, dar,
totodată, şi în turcă. E greu de spus dacă în română aceste cuvinte au intrat din
cumană sau din turcă: baci, buzdugan, catâr, chior, dulamă, habar, hambar,
haram, maidan, maimuţă, maramă, murdar, suman, taman etc. Multe din acestea
există şi în aromână, precum şi în albaneză, ceea ce înseamnă că ele sunt mai
degrabă turceşti decât cumane.
Din toponimie, s-ar datora originii cumane cuvinte ca: Teleorman (compus din
teli „nebun, sălbatic” şi orman „pădure”, deci „pădure sălbatică, deasă, de
nepătruns”; varianta cu d e din turcă: Deliorman, adj. diliu „nebun”), Caracal
(compus din kara „negru” şi kala „castel, fortificaţie”), numele în -ui accentuat:
Bahlui, Călmăţui, Covurlui, Vaslui şi, bineînţeles, Comana, Vadul Cumanilor,
Comăneşti. S-ar explica prin cumană şi nume ca Aslan, Balaban, Bărăgan,
Caraiman etc.

124
 Turcii vin în Europa din Asia Mică, la mijlocul sec. al XIV-lea, cucerind,
rând pe rând, toate ţările balcanice. După victoria turcilor la Nicopole (1396)
împotriva cruciadei conduse de regele Ungariei, Bulgaria devine provincie
turcească. În 1453, cuceresc Constantinopolul prin Mohamed al II-lea, iar în
1459, Serbia devine şi ea provincie turcească. Ţările Române cad sub
suzeranitate turcească, dar niciodată nu au fost supuse ca provincii otomane.
Raporturile acestea durează aproape cinci secole, de pe la 1400 până la mijlocul
sec. al XIX-lea.
Influenţa turcească în plan lingvistic a afectat mai ales laturile concrete
ale vocabularului românesc. Ea a fost studiată amănunţit de Lazăr Şăineanu, în
Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române, I-II, 1900, Bucureşti, din
care reţinem o listă de cuvinte care se referă la locuinţă, hrană, îmbrăcăminte,
floră, faună, meserii diverse, însuşiri omeneşti etc.:
•cerdac, hambar, odaie, tavan, duşumea, iatac, cercevea, cearşaf, macat,
lighean, saltea, chibrit;
•baclava, cafea, caimac, caşcaval, ciulama, ghiveci, iahnie, iaurt, musaca,
magiun, pilaf, rachiu, sarma, telemea, tutun; cataif, chiftea, halva, rahat, şerbet,
trufanda;
•basma, borangic, ciorap, dulamă, şalvari, tulpan, chimir, fes, papuc;
•dovleac, dud, pătlăgea, bostan, fistic, lalea, liliac, cais, nufăr, salcâm; bursuc,
şalău;
•chilipir, cântar, dugheană, muşteriu, para, raft, samsar, saftea, tarabă;
•băcan, boiangiu, cazangiu, cioban;
•agiamiu, fudul, lichea, pişicher, şiret, tembel, ursuz, zevzec.
De notat că elementele turceşti circulă mai ales în graiurile din Moldova
şi Muntenia. Unele există şi prin Transilvania, unde s-au infiltrat din provinciile
vecine. În general însă, Transilvania, care a avut mai puţin de-a face cu turcii, a
fost ferită de această influenţă.
Din lista dată, se observă că aproape toate cuvintele au accentul pe silaba
finală. Acesta este un criteriu de recunoaştere a elementelor turceştidin
vocabularul vechi al limbii române. Cuvintele cu accentul schimbat e posibil să
fi pătruns în română printr-o filieră balcanică; de exemplu, ciorbă a intrat prin
intermediul sârbo-croatei.

125
 În română sunt şi câteva sufixe de origine turcă: -giu, pătruns cu cuvinte
ca: iaurgiu, cafegiu, sacagiu, zarzavagiu ; sufixul acesta a devenit productiv,
căci apare la teme de altă origine decât turcă: laptagiu, pomanagiu, camionagiu,
duelgiu, lampagiu, reclamagiu, scandalagiu; -iu, un sufix adjectival devenit
productiv: arămiu, cenuşiu, corbiu, gălbiu, sălciu.
Influenţa turcă este aproape uniformă în toate limbile balcanice, de aici
observaţia că popoarele din zona noastră aveau aproximativ aceleaşi trebuinţe
materiale. Elementele turceşti, dispersate uniform, pot constitui o davadă în
favoarea conceptului de uniune lingvistică balcanică.
Prin turcă, au pătruns în limbile balcanice, deci şi în română, numeroase
cuvinte din persană: duşman, murdar, papuc, ghiulea etc. şi mai ales din arabă:
ageamiu, belea, berechet, chef, cherem, cusur, habar, hain, hal, halal, hatâr, haz,
huzur, mahmur, marafet, mucalit, şiret; sofa, atlaz, catifea, giuvaer, acadea,
halva, musaca, rahat, şerbet; hamal, tabac, zaraf; mahala, saca, haraci, hazna;
geamie, hagiu, macara; tarhon, get-beget, taman, tiptil, taraf, musafir, muşama,
temenea etc.
În primele secole de influenţă turcă, au pătruns în română cuvinte care, în
marea lor majoritate, au devenit populare. În epoca fanariotă însă, epocă de
apogeu a acestei influenţe, au intrat multe turcisme utilizate în limbajele
specializate privind administraţia, armata, relaţiile oficiale. Cele mai multe
dintre acestea au dispărut spre 1830-1850, o dată cu dispariţia noţiunilor pe care
le denumeau. Ele se găsesc din abundenţă în operele cronicarilor din secolul al
XVIII-lea (Neculce, Cantemir, Ianache Kogălniceanu): alai, agă, caftan,
caimacan, divan, vizir etc. (cf. Rosetti-Cazacu-Onu, Istoria limbii române
literare, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 408-422).

126
 INFLUENŢA GREACĂ

Influenţa greacă s-a exercitat asupra românei în diferite perioade de

evoluţie, variind ca intensitate. Se poate spune că e o influenţă care a afectat
româna, direct sau indirect, de la originile ei până astăzi. Greaca era limba unei
culturi şi civilizaţii superioare, prin urmare era firesc ca influenţa ei să se resimtă
în toate limbile balcanice. În primele şase secole ale erei creştine, Peninsula
Balcanică era împărţită în două mari zone de cultură: una greacă la sud, alta
latină la nord, cu graniţa dintre ele, fixată pe baza inscripţiilor, corespunzând
aproximativ cu munţii Haemus (Balcanii de astăzi). Aceasta nu trebuie înţeleasă
ca o graniţă rigidă, între lumea de limbă greacă şi lumea de limbă latină, pentru
că elenismul, ca formă de civilizaţie şi cultură, pătrunsese de timpuriu şi la nord
de această linie de demarcaţie (detalii la Al. Rosetti, ILR, p.191-193).
În română se disting trei straturi de influenţă greacă:
1. Elenisme intrate în latina dunăreană, de unde le-a moştenit româna
(sec. I-VI).
2. Cuvinte din greaca bizantină (sau medio-greaca), (secolele VII-XV).
3. Cuvinte neogreceşti intrate în română începănd cu secolul XVI şi
sfârşind cu prima jumătate a secolului XIX (epoca antefanariotă şi epoca
fanariotă – 1711-1821).
Vom examina pe rând cele trei straturi de elemente greceşti din română.

1. Cuvintele din primul strat integrate în latină s-au păstrat în mai toate
limbile romanice. Astfel, se găsesc în mai multe idiomuri romanice cuvinte ca: a
amăgi, carte, a căsca, ciutură, coardă, farmec, gutuie, a măcina, mărgea,
martur, mesteacăn, a mângâia, mustaţă, zeamă şi, la fel: biserică, creştin, drac,
înger, a boteza, a blestema, Paşti, preot, sâmbătă, cuvinte din terminologia
religioasă. Trebuie precizat că aceste cuvinte sunt latineşti din punctul de vedere
al românei şi al celorlalte limbi romanice, ele sunt greceşti numai din
perspectiva latinei. Un grup de cuvinte aparţinând acestei categorii au fost
răspândite numai în latina balcanică: cir, ciumă, frică, mic, proaspăt, jur,
(împrejur), stup, „trunchi”, tufă etc.

127
 S-a observat că în albaneză există un număr mai mare de elemente vechi
greceşti decât în română, de unde o concluzie de istorie socială: populaţia
albaneză trăia în antichitate în apropiere de vechii greci (v. Ov. Densusianu, ILR,
I, p. 135-138; H. Mihăescu, în ILR, II, 1969, p. 366-367; Al. Rosetti, ILR, 1987,
pp. 212-215).
2. Cuvintele din greaca bizantină sunt rezultatul unui imens proces de
grecizare a întregii Peninsule Balcanice. Către secolul al VII-lea, greaca devine
limbă oficială în Imperiul Roman de Răsărit, după ce coexistase, secole de-a
rândul, cu latina şi suferise o puternică influenţă din partea acesteia (cf.
Mihăescu, La romanité dans le sud-est de l’Europe, 1993, Bucarest, p. 334 ş.u.).
În nordul Peninsulei Balcanice, se vorbea de preferinţă latina, în timp ce în
jumătatea sudică se vorbea greaca.
În secolele al XI-lea – al XII-lea, Imperiul Bizantin se extinsese până la
Dunăre, deci ajunsese în vecinătatea imediată a românilor nord-dunăreni. Flota
greacă era nestingherită în Marea Neagră şi pe Dunăre. Din această perioadă, ne-
au rămas numele topice Constanţa, Mangalia, Sulina sau termeni comuni legaţi
de comerţ, ca: agonisi, arvună, folos, mătasă, prisos. Există o ipoteză potrivit
căreia împrumuturile bizantine sunt în română 278 în total, dintre care numai 22
intrate direct, iar 254 prin filieră slavă şi 2 prin latina medievală (bumbac şi
căpitan) (v. Haralambie Mihăescu, Influenţa grecească asupra limbii române
până în secolul al XV-lea, 1966, Bucureşti).
Cuvintele bizantine prin intermediar slav aparţin la cele mai diverse
domenii: floră, faună, comerţ, biserică. Iată o parte dintre acestea: busuioc,
colibă, comoară, corabie, crin, cucuvaie, dafin, desagi, humă, livadă, sfeclă sau
cuvinte din domeniul religiei: aleluia, amin, acatist, liturghie, apostol, parastas,
evanghelie, anaforă, prescură, aghiazmă, colivă, icoană, mir, mănăstire, chilie,
călugăr, mitropolit, popă, iad, diavol, satana, tartar, arhanghel, idol etc. Sunt
cuvinte care circulau în textele slave care se tipăreau în Ţările Române. Multe
dintre acestea sunt cunoscute şi în celelalte limbi balcanice.
Prin slavi, pătrund la noi şi termeni de comerţ, de felul: camătă, felie,
ieftin, a lipsi, litră, mireasmă, mirodenie, a mirosi, orez, piper, pită, a pricopsi, a
părăsi, săpun, a sosi, strachină, a văpsi, tigaie; castan, cămilă, pir, vlăstar sau
termeni de cancelarie: călimară, condei, dascăl, diac, hârtie, a pedepsi.

128
 Termenii greceşti care se referă la organizarea statală sau ecleziastică (din
secolele al XIII-lea – al XV-lea), foarte numeroşi, au pătruns la noi, fie direct din
greacă, fie prin filieră slavă: chelar, comis, despot, logofăt, pitar, spătar,
vistiernic, hrisov, grămătic, diac, porfiră, catastih.
Gr. Brâncuş subliniază că raporturile directe ale românilor cu grecii în
perioada bizantină au fost foarte strânse, atrăgând atenţia că este riscant să
considerăm această influenţă ca fiind exercitată aproape în totalitate prin
intermediar slav (cum reiese din cercetarea lui H. Mihăescu), mai cu seamă că
multe dintre cuvintele biuzantine din română au caracter popular, nu în
exclusivitate livresc: argat, cămin, cărămidă, pat, pirostrii, temei, temelie,
maistor, zugrav, scufie, zahăr, plapumă, trandafir, prăvălie, zodie, a ursi etc.

Constantinopolul cade sub turci în 1453. Începe expansiunea puterii

otomane în Balcani. Ţările din vecinătatea noastră sunt expuse rând pe rând. În
această perioadă, mulţi greci emigrează în Ţările Române. În secolul al XVIII-
lea, greaca ajunge la noi limbă de cultură; în 1660, se întemeiază la Iaşi o şcoală
grecească, apoi, în 1689, alta la Bucureşti. Din 1711 când turcii înving pe ruşi la
Stănileşti pe Prut, se instalează la noi domniile fanariote, care durează până la
1821. În epoca fanariotă, epoca de intensă cultură, influenţa neogreacă este
puternică. Pătrund în română termeni de cultură (arte, ştiinţe, muzică), termeni
politici, de administraţie, de civilizaţie modernă. Din peste 1 200 de cuvinte
neogreceşti pătrunse în română, abia a zecea parte au rezistat timpului (v. L.
Galdi – lingvist maghiar). Sunt cuvinte precum: a aerisi, agale, babacă,
calapod, fidea, fundă, furtună, igrasie, ipsos, monedă, patimă, plic, portocală,
scrumbie, scul, tagmă, taifas, ţâr; lăuză, mamoş, a molipsi, tifos, molimă,
nostim, a plictisi, ţaţă, a dichisi, prosop, a se sinchisi, sindrofie, lefter,
magherniţă, a se fandosi, a se sclifosi, ifos etc.
Elementele fanariote sunt răspândite mai ales în Moldova şi în Ţara
Românească; foarte puţine au pătruns în Oltenia, Dobrogea, Basarabia şi,
bineînţeles, în Transilvania. În epoca fanariotă, în Transilvania pătrundeau
neologisme din latină, direct sau prin filieră maghiară.

129
 Unele cuvinte greceşti din română se recunosc prin sufixele: -isi (-asi,
-esi, -osi, -arisi) la verbe: aerisi, chivernisi, fandosi, gargarisi, irosi, lipsi,
molipsi, plictisi, pricopsi, chivernisi, catadicsi etc. La începutul secolului al
XIX-lea, -isi devenise normă de adaptare a verbelor neologice; o mulţime de
verbe romanice capătă în româna literară a epocii finala grecească -isi:
voiajarisi, abonarisi, tratarisi etc.; suf. -os, -icos la substantive şi verbe: ifos,
ipsos, tifos; politicos (de la politie „oraş”), nevricos, plicticos, simandicos; -adă,
în filadă, nostimadă, misadă; -ache, suf. diminutival, în Costache, Manolache,
Mandache, Mihalache (şi un suf. latin: Costăchel).

În secolele al XIX-lea – al XX-lea, pătrund din greacă, de regulă indirect,

prin limbile romanice (sau chiar germanice), numeroase neologisme (multe
derivate cu prefixoide), legate de cele mai variate domenii ale culturii, ştiinţei,
artei, tehnicii etc.

Note bibliografice:
•Al Rosetti, Istoria limbii române, 1987, p. 212-215;
•G. Giuglea, Elemente vechi greceşti în limba română, în „Dacoromania”, X,
1943, p. 404 ş.u., apud Gr. Brâncuş, Introducere în Istoria limbii române, 2002,
pp. 81-84;
•H. Mihăescu, Influenţa grecească asupra limbii române până în secolul al XV-
lea, 1966, Bucureşti;
•G. Murnu, Rumnische Lehnwörter im Neugriechischen, 1977;
•V. Arvinte, Influenţa greacă asupra limbii române (pe baza ARL). Împrumuturi
directe din greaca bizantină, în „Analele ştiinţifice” ale Universităţii Al. I.
Cuza, Iaşi, XII, 1966, p. 1-27;
•Ladislau Galdi, Les mots d’origine néogrecque en roumain à l’époque des
Phanariotes, 1939, Budapest, apud Gr. Brâncuş, Introducere în Istoria limbii
române, 2002, pp. 81-84.

BIBLIOGRAFIE:
•Densusianu 1961 = Ovid Densusianu, Istoria limbii române, I, Originile, 1961, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
•Dimitrescu 1978 = Florica Dimitrescu (coordonator), Istoria limbii române – manual elaborat de Catedra de limba română a
Facultăţii de Litere din Bucureşti, 1978, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
•Brâncuş 1983 = Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, 1983, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
•Brâncuş 1995 = Grigore Brâncuş, Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române, 1995, Ministerul Învăţământului, Institutul
român de tracologie, Biblioteca Thracologica, VIII, Bucureşti
•Brâncuş 2005 = Grigore Brâncuş, Introducere în istoria limbii române, 2005, Editura Fundaţiei ‚România de Mâine’, Bucureşti
•Puşcariu 1976 = Sextil Puşcariu, Limba română, I, Privire generală, 1976, Editura Minerva, Bucureşti
•Rosetti 1987 = Al. Rosetti, Istoria limbii române, 1987, Bucureşti
•Sala 1998 = Marius Sala, De la latină la română, 1998, Bucureşti
•Saramandu 2004 = Nicolae Saramandu, Romanitatea orientală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004.
•Saramandu 2005 = Nicolae Saramandu, Originea dialectelor româneşti, Bucureşti, 2005.
• Russu 1959 = I.I.Russu, Limba traco-dacilor, 1959, Editura Academiei RSR, Bucureşti
•Russu 1981 = I.I.Russu, Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică, 1981,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
CONFIGURAŢIA DIALECTALĂ A DACOROMÂNEI

DIALECTUL DACOROMÂN
- Este limba română vorbită în mod curent.
- Constituie un domeniu lingvistic relativ nitar (mai unitar decât
alte limbi romanice, de exemplu italiana), vorbitorii din diferite
părţi ale României înţelegându-se între ei fără dificultăţi.

- Chiar dacă există această posibilitate, reală, de înţelegere între

românii din nordul Dunării, există în dacoromână deosebiri, va-
riaţii determinate regional, apărute în urma unui îndelungat pro-
ces de diferenţiere.
- Variaţia dialectală a fost remarcată şi consemnată de timpuriu:
a) Mitropolitul Simion Ştefan, în predoslovia la Noul Testament
de la Bălgrad (din1648), preciza că „rumânii nu grăiesc în toate
ţărâle (= ţările române) într-un chip, încă neci într-o ţară toţi
într-un chip”, de unde nevoia de a scrie într-o limbă care să fie
înţeleasă de toţi, căci „cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii
aceia sunt buni carii îmblă în toate ţările, aşia şi cuvintele ace-
lea sunt bune carele le înţeleg toţi”.
b) Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, face observaţii
mai bogate; autorul notează, pe de o parte, deosebiri regionale
existente chiar în interiorul graiului moldovenesc, iar pe de altă
parte, semnalează unele deosebiri existente între subdialectele
româneşti (între graiul vorbit de românii din Valahia, de cei din
Moldova şi de cei din Transilvania). Este cel dintâi care
semnalează fenomenul palatalizării labialelor.

Subdiviziunile dacoromânei au fost denumite diferit de specialişti:

- dialecte (G. Weigand);
- subdialecte (E. Petrovici);
- graiuri (termenul cel mai frecvent utilizat).

Criteriile de clasificare adoptate în repartiţia dialectală a dacoromânei au fost

şi ele diferite.
- Politico-administrative, potrivit cărora subdiviziunile
dacoromânei ar corespunde principalelor subdiviziuni teritoriale
(= provincii istorice) ale ţării; (acest prim criteriu, neavând nici o
legătură cu structura limbii, se exclude de la sine).
În studiul Die rumänische Sprache, H. Tiktin adoptă acest criteriu,
fiind de părere că diferenţierea lingvistică din sânul dacoromânei ar
 fi început prin secolul al XVI-lea; distinge patru unităţi lingvistice
în dacoromână, corespunzând celor patru provincii istorice („ţări”)
româneşti: graiul muntean (germ. Walachisch), graiul moldovean
(germ. Moldawisch), graiul bănăţean (germ. Banatisch) şi cel tran-
silvănean (germ. Siebenburgisch < Siebenbürger = numele german
al Transilvaniei). Împărţirea lui Tiktin este printre puţinele care
vorbesc de un grai „transilvănean”;
- Criterii genetice şi/sau tipologice, care împart teritoriul lingvis-
tic dacoromân în două grupe sau tipuri dialectale. Aceste criterii
(insuficient elaborate) au fost utilizate de Al. Philippide, Em. Vasi-
liu etc.
Al. Philippide, în lucrarea sa Originea românilor, distinge două „gru
puri” sau „tipuri” dialectale: - moldovenesc
- muntenesc.
Grupul moldovenesc reuneşte: graiurile moldoveneşti
graiurile de peste munţi
graiul bănăţean.
Grupul muntenesc reuneşte: graiurile transcarpatice
graiurile munteneşti.
Semnalează şi prezenţa unui grai de tranziţie, cel oltenesc.
Susţine că poporul şi limba română s-au format în sudul Dunării, de
unde românii au început să se reverse în valuri, cel mai târziu din a doua jumă-
tate a secolului al VI-lea.

Iorgu Iordan (elevul lui Philippide), în monografia Graiul putnean,

distinge, în dacoromână, două tipuri de graiuri:
- muntenesc (Muntenia, Oltenia, Ţara Oltului, Ţara Bârsei, S-E
Transilvaniei);
- moldovenesc (în toate celelalte regiuni).
Precizează că nu există o subdiviziune ardelenească.

Al. Rosetti identifică două grupuri dialectale:

- unul format din: Moldova
N Transilvaniei
Maramureş;
- altul format din:Ţara Românească
S Transilvaniei;
Banatul ocupă un loc aparte, prezentând particularităţi aparţinând
când primului, când celui de al doilea grup.

- Criterii areale, pe baza cărora, urmărindu-se pe hărţile lingvisti-

ce ariile unor fenomene fonetice, fonologice, morfologice, lexicale,
se stabilesc 3,4,5... subunităţi ale dacoromânei. Aceste criterii au
fost adoptate de Gustav Weigand, E. Petrovici, S. Pop, R. Todoran.
Gustav Weigand:
- exprimă cea dintâi părere autorizată, elaborată pe baza metodei
geografice;
- este autorul primului atlas lingvistic român, WLAD = atlas fone-
tic;
- face repartizarea teritoriului lingvistic dacoromân numai în func-
ţie de particularităţi fonetice importante;
- ajunge la concluzia că în dacoromână se vorbesc:
a) trei „dialecte” ( = graiuri): muntean, moldovean, bănăţean;
b) numeroase graiuri de tranziţie, în Transilvania şi Oltenia;
c) graiuri în formă de mozaic în Bucovina şi Dobrogea;
- intuieşte existenţa unui al patrulea grai, cel crişean.

Emil Petrovici:
- publică în 1940 un articol în care precizează că în dacoromână
se vorbesc patru graiuri: bănăţean, muntean, moldovean, crişean
(„subdialectul” de nord-vest); (am arătat deja că G. Weigand
întrevăzu-
se posibilitatea identificării unui grai crişean. Karl Jaberg, alt mare
romanist, într-un articol publicat cu un an înaintea celui al lui Pe-
trovici (1940), constata că partea de N-V a teritoriului lingvistic da-
coromân nu se integrează în cele trei arii dialectale stabilite);
- ia drept criteriu de clasificare a graiurilor dacoromâne tratamen-
tul africatelor ĉ, ĝ;
- în 1954 reia problema repartiţiei, stabilind existenţa în
dacoromână a patru (sau cinci) „subdialecte”: muntean,
moldovean, bănă-
ţean, crişean şi, probabil, un subdialect maramureşean.
- Precizează că Transilvania nu are un subdialect propriu.
- Cele patru (cinci) subdialecte se întind dinspre sud, est, sud-vest,
nord-est, nord, spre centrul Transilvaniei.
- Africatele prepalatale ĉ şi ĝ delimitează pe teritoriul lingvistic
dacoromân patru arii mari şi una mică:
1) aria muntenească, cu africatele păstrate ca în limba standard:
ĉ, ĝ: ĉer, ĝer;
2) aria moldovenească, cu africatele fricatizate:
ŝ, z: ŝer, zer;
3) aria bănăţeană, cu africatele fricatizate ca în graiul moldovenesc,
dar cu o localizare ceva mai palatală:
ś, ź: śer, źer;
4) aria crişeană, cu africata surdă păstrată intactă şi cu sonora fricati-
zată într-un j, identic ca timbru cu j literar (ca în jertfă):
ĉ, j: ĉer, jer;
5) aria maramureşeană, cu africatele „dure”:
č, ğ: čăr, ğăr.

Sever Pop:
- în lucrarea La dialectologie, realizează o primă împărţire în
cinci graiuri a teritoriului lingvistic dacoromân (cu indicaţii
asupra ariilor aproximative):
muntenesc, moldovenesc, bănăţean, crişean, maramureşean.

Romulus Todoran:
- este cel care argumentează individualitatea celui de-al cincilea
grai dacoromân;

- aparţine şcolii dialectologice de la Cluj, ca şi Sever Pop, Emil Pe-

trovici etc.;
- în studiul intitulat Cu privire la repartiţia graiurilor dacoromâ-
ne susţine ideea existenţei unei arii maramureşene distincte în ca-
drul dacoromânei (idee sugerată iniţial de G. Weigand şi reluată
sub forma unei sugestii de E. Petrovici);
- este de părere că în Maramureş nu se vorbeşte un grai de
tranziţie între graiul crişean şi cel moldovean ci, graiul din
această regiune
constituie o arie independentă în cadrul dacoromânei, întrucât par-
ticularităţile cele mai caracteristice pentru cele două graiuri nu se
regăsesc în graiul din Maramureş:
a) particularităţi ale graiului crişean care nu apar în graiul maramu-
reşan:
- fricatizarea africatei ĝ > j : sânje „sânge”
- păstrarea africatei ĉ : crúĉe „cruce”
- diftongarea o- > ųă : ųărb „orb”
- epenteza lui c în grupul sl : sclab „slab”
- palatalizarea oclusivei velare c > k’ : călk’íi „călcâi”
- monoftongarea –ea > -e : lúmę „lumea”

b) particularităţi ale graiului moldovean care nu apar în graiul mara-

mureşean:
- închiderea lui –ă neacc. la –î : cásî „casă”
- închiderea lui –e neacc. la –i : fétili „fetele”
- fricatizarea africatei ĝ > z : sânzi „sânge”
- fricatizarea africatei ĉ > ŝ : crúŝi „cruce”

CONCLUZII:
- problema repartizării dialectale a dacoromânei rămâne în conti-
nuare deschisă;
- indiferent de numărul de graiuri delimitate, majoritatea lingvişti-
 lor este de acord că Transilvania nu este o arie distinctă de ce-
lelalte;
- între graiul muntean şi cel moldovean există o opoziţie netă;
- graiul bănăţean este un grai independent pentru toţi aceia care au
aplicat principii areale de repartizare;
- graiul vorbit în Oltenia este considerat :
a) fie un grai de tranziţie între graiurile de tip sudic şi cele de
tip nordic,
b) fie o subdiviziune a unui alt grai (de obicei a graiului mun-
tean; Gr. Brâncuş îl consideră o prelungire a graiurilor trans-
carpatice. 1

- Aşadar, descrierea varietăţii dialectale dacoromâne se face în

funcţie de realizarea unor fenomene fonetice, morfologice, lexicale.
- În mod convenţional vom considera cele cinci subdialecte
dacoro-
mâne (moldovean, bănăţean, muntean, crişean, maramureşean)
ca cinci ipostaze actuale concrete ale dacoromânei, dar nu singure-
le posibile.

TRĂSĂTURI FONETICE ALE GRAIURILOR DACOROMÂNE

a) INOVAŢII = este cazul celor mai multe particularităţi fonetice;

b) ARHAISME = sunt puţine şi reprezintă stadii mai vechi, anterioare celor
din limba literară sau din alte graiuri.

I. VOCALE:
1) ÎNCHIDEREA TIMBRELOR VOCALICE NEACCENTUATE
(este o tendinţă pe care o prezintă unele graiuri)
-ă > -â (= sunet între ă şi î) sau –î:
- este specifică graiurilor moldoveneşti: cásî, fátî, sî vádî ;
- fenomenul înaintează şi în graiurile munteneşti de E;

e în poziţie medială şi finală neaccentuată > i

- fenomenul este întâlnit în Moldova: cási, féti, vidém, ŝinúşî „ce-
nuşă”
- se produce şi în graiurile munteneşti de N-E (unde este un pro-
ces de disimilare), precum şi în graiul crişean: fétele > fétile >
fetili

e>ă;i>î
- fenomenul se produce în toate graiurile dacoromâne (cu excepţia
celor munteneşti), sub influenţa consoanelor s, z, ş, j, ţ, d şi une-
1
Gr. Brâncuş,
 ori r:
săc „sac”, sămn „semn”, să să ducă (cu forma sî sî ducî în graiu
rile moldoveneşti,din cauza închiderii lui ă final neacc.), ţăs
„ţes”, féţă „feţe” (în Moldova féţî), dumńedău, dăŝi (în Moldo-
va).
i>î sîtî „sită” (în Moldova); sîmţăsc „simt”, lipsînd, zîle (dzîli în
Moldova), ţîn, ţîp, dîc, dî, şînî, ruşîni(în Moldova);

excepţie: după consoanele „dure” ş,j:

- graiul crişean păstrează timbrele palatale:şésu, jer, je-
lescu;
- ea > a
- [i] dispare

2) DESCHIDEREA TIMBRELOR VOCALICE

ă>e : - este un fenomen opus celui precedent, produs sub

î>i influenţa consoanelor ş, j; se înregistrează în unele
graiuri munteneşti: mătuşe, uşe, înfăţişind, coaje,
plaje, angajind etc.

II. SEMIVOCALE:

ęa > a sub influenţa consoanelor s, z, ţ, d, ş, j: sáră, sácă (sárî, sácî în Mol-

dova), zámă, sî urdzáscă (să urzească), înţápă, sî ţásî, aşázî,
înfăţişázî

ęa > e: - în graiurile din Moldova (excepţie S-V);

în partea centrală şi estică a Transilvaniei;
în anumite localităţi din E Banatului şi N-V Olteniei;
în N Crişanei şi unele graiuri din Transilvania;
în Maramureş, în aceleaşi condiţii ca în Moldova;
- se produce sub accent: casa mé, aş puté, sté (stea);
- în graiul crişean se produce şi în poziţie neaccentuată: lumę,
vulpę, aĉelę (R. Todoran);

įa > įe: - în Moldova băįét, muįét, tăįét,

în jumătatea de N a Transilvaniei įé (ia)

- în subdialectul crişean are loc a-

ceeaşi transformare ca şi în cel
moldovean; taįęt, muįéťe, încuįęt
 - în subdialectul maramureşean se
produce aceeaşi transformare ca
în subd. mold.şi crişean; (s-o) spăriįęt,
(s-o) apropťiįęt

ųo- > ųă- :

- se produce în subdialectul crişean ųărb „orb”, ųări „ori”,
ųăraş „oraş”

III. ELEMENTE FINALE ASILABICE

[-ị]
- dispare după consoanele dure ţ, d, ş, j,în toate graiurile cu excepţia celor
munteneşti: codz, roţ, şăd, (tu)coş, coj etc.
- fenomenul este foarte neregulat, unele isoglose depăşind reparti-
zarea făcută mai sus;
- în majoritatea graiurilor din Muntenia [-ị] se păstrează constant
după ţ: nepoţi, fraţi (graiul muntenesc se opune prin această parti-
cularitate tuturor celorlalte graiuri, în care se pronunţă nepoţ, fraţ ;

[ų] - evită hiatul şi se consonantizează în poziţie intervocalică: u > v

ex.: luvát, núvăr (nour)

- în diftongii aų , eų + t,d > ep: kįeptųårią

ap: capt
> ab: labd

[ụ]
După consoană simplă apare:
- ca arhaism în graiul crişean: ĝosu, bunu, lupu ;
- ca inovaţie în graiurile munteneşti de N-E (pe un fascicul care ta-
ie în diagonală teritoriul ţării): omu, văru, mă-nsoru, visu .
În Muntenia fenomenul a fost importat din V Transilvaniei prin
ardelenii care s-au stabilit aici.

[ịu]
Apare numai în jumătatea sudică a subdialectului moldovean:
toboŝarị(ụ), suŝitorị(ụ)

IV. CONSOANE
A. TRATAMENTUL AFRICATELOR PREPALATALE ĉ, ĝ < lat. c, g + e, i

E.Petrovici consideră că este trăsătura cea mai importantă a graiurilor

dacoromâne şi stă la baza împărţirii teritoriului dacoromân în cinci sub-
dialecte.
Realizările celor două africate sunt următoarele:
ĉ, ĝ, ca în limba literară, în graiurile munteneşti: ĉer, ĉinĉi, făĉem (facem),
ĝer, sânĝe, ĝinerica;

ŝ, z, sunt consoane care au suferit transformarea numită „fricatizare” (=

pierderea elementului oclusiv al africatei şi dezvoltarea celui fricativ):

tŝer > ŝer, ŝinŝ, faŝim, zer, zinzi, sânzi, ajunzi (ajunge);
-aceste africate sunt prezente în subdialectul moldovean.

ś, ź, sunt, de asemenea, fricative - cu o articulare ceva mai palatală decât în

Moldova;
- sunt prezente în subdialectul bănăţean:
śer, śinś, fáśem
źer, sânźe, aźunźe

ĉ, j, sunt prezente în subdialectul crişean:

ĉer, ĉinĉ , faĉem ,
jer, sî(n)je, fuje(fuge)

č, ğ, sunt africate prepalatale „dure” prezente în subdialectul maramureşean:

čăr, čînč, čapă
ğăr, sînğă, plânğă

B. PALATALIZAREA LABIALELOR

- a bilabialelor: p, b, m
- a labiodentalelor: f, v

- este un fenomen: - dialectal în dacoromână;

- caracterizează şi aromâna şi meglenoromâna;

- este o transformare fonetică constând în deplasarea punctului de

articulare de pe o regiune nepalatală (labială, dentală, velară) pe
regiunea palatală;

- se produce în prezenţa unei vocale prepalatale e, i şi, mai ales, a

 unui iot ( į );

- este un fenomen parţial în dacoromână:

- nu apare pe întreg teritoriul;
- nu apare la toate labialele în acelaşi subdialect.

a) Labialele rămân nealterate (ca în limba literară) în:

- graiurile munteneşti centrale şi de vest;
- graiurile bănăţene;
- jumătatea sudică a ariei crişene.
Atenţie!
Fenomenul este necunoscut: - istroromânei
- subd. bănăţean
- subd. crişean de sud
b) Labialele se palatalizează în:
- subd. moldovean;
- subd. maramureşean;
- subd. crişean, în jumătatea de nord;
- graiurile munteneşti de est, parţial.

Stadiile de palatalizare sunt diferite de la un grai la altul:

- stadii finale în graiurile moldoveneşti ( datorate unei mai mari
vechimi a fenomenului);
- stadii intermediare în subdialectele crişean şi maramureşean.

REFLEXELE LABIALELOR URMATE DE VOCALE PREPALATALE ŞI DE IOT

ÎN DACOROMÂNǍ

p + e, i, į >

ph’ : ph’ept - în Moldova

ќ : ќéli, ќept - în jum. S a Moldovei

(p)ť : ťem (ќem), înťegat (înќegat) - aceste fonetisme apar

 (p)ťeli [(p)ќeli], (p)ťept [(p)ќept] izolat în N-V Mold.;
se produce confuzia
oclusivei ќ primară
şi secundară cu den-
tala ť

(p)ĉ : (p)ĉeli , (p)ĉept - între Roman şi Va-

ĉem (chem), înĉegat (înќegat) tra Dornei; în acest
caz ќ primar şi se-
cundar devine ĉ

pť : áripť , (am) pťerdut , pťept - în subd. crişean;

aici ќ se confundă
cu ť rezultat din
palatalizarea labi-
alei;

pťičórălįe , pťele - subd. maramure-

şan (asemănător
cu cel crişean;

b + e, i, į >

by : byíne - subd. muntean;

stadiu incipient de
palatalizare;

b(ģ) : bģini , al(b)ģ , - în subd. moldovean,

jumătatea sudică
(stadiile finale apar
în variaţie liberă cu
cele intermediare;

b(ď) : ďem (ģem) , înďeţa (înģeţá) - izolat, în N Mold.;

(b)ďíni , al(b)ď ģ primar şi secun-
dar se confundă
cu ď (= dentală pa-
latalizată );

(b)ĝ : ĝem (ģem) , înĝeţa (înģeţa) - între Roman şi Vatra -

 Dornei; aici se produce
(b)ĝíni , al(b)ĝ confuzia lui ģ primar şi
secundar cu ĝ = africa-
tă prepalatală;

bď : bďińe , abďé (abia) - în subd. maramureşean

şi crişean;
ģ se confundă cu bď

m + e, i, į >

(m)ń : (m)ńeu , (m)ńiri , (m)ńiriásî - în jum. S a Mold.; a-

ici stadiul final: ń , se
află în variaţie liberă cu
cel intermediar: mń

mń : mńérẹ , mńíi , mńiriásă - în subdialectul crişean;

mńílă , mńěl - în subd. maramureş.;

(stadiul interm. este
caracteristic pentru
aceste două subd.).

f + e, i, į >

fќ : fќer , fќére - în S-V Olteniei = sta-

sќ : sќer , sќére dii specifice;

h’ : (să) h’iu , h’inî , h’érbi - în jum. S a Moldovei;

(o) h’i , h’erbinţ , h’ir - în subd. crişean;

ŝ : (să) ŝiu , ŝinî , ŝérbi - în jum. N a Moldovei

s : siérbe , (să) síįě , sier (fier) , si (fi) - stadiu specific subd.

maramureşean

v + e, i, į >
 vģ : vģer (vier) , vģérme (vierme) - stadii specifice sud –
zģ : zģer , zģérme vestului Olteniei

y : yizắz (visez) , yiu (viu) , yis (vis) , yin (vin) - în jum. S a Mold.

ź : źisắz (visez) , źiu (viu) , źis (vis) , źin (vin) - în jum. N a Mold.

y : yin (vin) , yisuri (visuri) - în subd.

ď : ďiţălu (viţelu) , (o)ďińit , [confuzia lui ģ cu ď] crişean

z : zińe , zíe , ziaţă , vorozi, ziţăl, (o) zińit - stadiu specific

subd. maramureş.

C. PALATALIZAREA DENTALELOR URMATE DE VOCALE PREPALATALE

ŞI DE IOT ÎN DACOROMÂNĂ

Fenomenul palatalizării dentalelor (t, d, l, n, r + e, i, į ) caracterizea-

ză partea de V şi N a teritoriului lingvistic dacoromân şi este un fenomen
dialectal specific exclusiv acestui dialect.
Palatalizarea dentalelor este necunoscută dialectelor sud-
dunărene.

t + e, i , į >

ć : frũnćě , cárćě , fįéće , ćíner , fraćě - stadiu specific în

Banat; ć este o va-
riantă poziţională
a lui t

ť : tăťé , mă ťěm , feťe - în subd. crişean;

 ť = variantă poziţi-
onală a lui t

ќ
ť; ( ť ) : bărbaťe , curťe , munťe - în subd.
maramureş.
(asemănător cu cel
crişean); prima no-
taţie aparţine lui
S.Pop, a doua lui
E. Petrovici;

d + e, i , į >

đ : đes , vįérđe, răđicát , đimińáţa - în Banat;

africata đ = variantă
poziţională a lui d

ď : ďimińiáţa , repiďi , verďẹ - subd. crişean

ģ
ď ( ď ) : ďéğăťě , ďimińáţă - subd. maramureşean
( prima notaţie- S.Pop;
a doua - E. Petrovici)

Semnele ć şi đ notează stadiul de africatizare a oclusivelor dentale t şi d

în graiul bănăţean ( de văzut transcrierea ALR; în alte transcrieri: tś,
dź sau tš, dž sau č, ĝ ).

Dentalele l, n, r + e, i, į > ľ, ń , r’ (fenomenul este caracteristic în pri-

mul rând subdialectului bănăţean).

n + e, i , į > ń : víńe (vine), puńe, źuńě (june), ńěgru - subd. bănăţean;

ń = inovaţie re-
gională , care a-
pare alături de
ń = fonem arhaic
< n latin + iot
- apare şi în subd.
crişean şi maram.
 l + e, i , į > ľ ( ľ = variantă poziţională a sonantei dentale l )

(să) spiéľě , áľě , câắpriľi - în subd. bănăţean

şi maramureşan

l + consoană > t ( = se velarizează ) : atb , gátbăn - în subd. crişean;

> u ( = se vocalizează, uneori) : aub (notat de Petrovici
şi în poz. intervo-
calică: acoto )

r + e,i,į > r’ : sųór’ě , muįér’ě , már’e , săr’ (seri) - subd. bănăţean

> r , r : la iniţială de cuvânt sau de silabă este rostit „dur” - sub-

dial. crişean

D. SERIA CONSONANTICǍ s, z, ţ, d, ş, j

- este „dură” în toate graiurile (în afară de majoritatea celor

munteneşti);
- ş şi j îşi păstrează timbrul palatal în subd. crişean.

Toate fonetismele enumerate până aici sunt inovaţii în dacoromână; une-

le sunt cunoscute şi dialectelor sud-dunărene.

V. FONETISME ARHAICE

- există în dacoromână câteva fonetisme arhaice, adică stadii mai

vechi; acestea coexistă cu fazele următoare = fenomene de dia-
cronie în sincronie;
- unele (dz şi n’ de exemplu) modifică inventarul consoanelor
daco
românei dialectale, în sensul că numărul de foneme este mai ma-
re;
- altele însă (ĝ de exemplu) sunt identice ca realizare cu alte con-
soane, ele neputând fi identificate decât contextual şi în urma u-
 nei analize istorico-comparative.

I. dz este un stadiu intermediar între latinescul d urmat de ě, ī, į, i fle-

xionar şi z din dacoromâna literară şi din unele graiuri dacoromâne:

lat. dies > dr. dial. dzî

> dr. lit. şi dial. zi

lat. audimus > dr. dial. audzîm

> dr. lit. şi dial. auzim

lat. decem > dr. dial. dzăŝi (mold.)

> dr. lit şi dial. zece

dz - apare în subd. moldovean, bănăţean şi maramureşean;

- s-a fricatizat în subd. muntean şi crişean.

II. ĝ este urmaşul lui i consoană în poziţie iniţială, urmat de o, u, de-

venit: 1) mai întâi ĝ păstrat ca atare în graiul maramureşean;
2) fricatizat la z în subd. moldovean
ź în subd. bănăţean
j în subd. muntean, crişean şi limba literară

Întrucât orice ĝ se pronunţă fricativ în graiurile moldoveneşti şi

bănăţene, africata ĝ provenită din iot iniţial latin se pronunţă tot fricativ în
aceste graiuri:
lat. jocum > maram. ĝoc
> mold. zoc
> băn. źoc
> crişean joc
> muntean joc
> arom. ĝoc

lat. adjungere > maram. ağunğă (ajunge)

> mold. azunze
> băn. aźunźe
> crişean ajunje
> muntean ajunge
> arom. aĝundi
 Observaţie: africata ĝ se păstrează în aceleaşi graiuri care îl păstrează
şi pe dz: - moldoveneşti
- bănăţene
- maramureşene
- dialectul aromân

III. Sonanta palatală n’

- se păstrează ca arhaism:- în dacoromână numai în graiul din Banat;
- în toate dialectele sud-dunărene.

- provine din lat. n + e, i + vocală

- devine mai întâi consoana palatală n’:- păstrată ca atare în - subd. bănăţean
- dialectele sud-
dunărene;

-pierdută - în celelalte subd. dacorom.

- în limba literară.

lat. cuneum > băn. cun’

lat. calcaneum > băn. călcân’
lat. - oneus > - on’ : strâgon’(strigoi)
lat. - onea > - oan’e : vânătoan’e (vânătoaie = vopsea vânătă)

Observaţie: - să nu se confunde cu n’ palatalizat recent, ca în bin’e:

1. arhaismului îi corespunde în limba literară Ø:
exemplu: (tu) spun’ = spui în limba literară(n’ = arhaism)

2. lui n’ mai nou îi corespunde în limba literară un n:

exemplu: (el) spun’e = spune în limba literară (n’ = inovaţie)

VI. ACCIDENTE FONETICE

Accidentele fonetice individualizează unele graiuri dacoromâne:

a) subdialectul crişean :
- epenteza lui c în grupul sl: sclab (slab), sclănină (slănină);
- metateza te...ce / ce...te în pîncete (pântece).

b) subdialectul maramureşean:
apocopa = dispariţia silabelor care urmează silabei accentuate:
exemplu: oį fa ( oi face); măi Įoa (măi Ioane);
să plăt’é (se plăteşte);

haplologia = reducerea silabelor de acelaşi fel:

exemplu: măli (mămăligă) = haplologie + apocopă
 c) subdialectul muntean:
diftongul îi apare în cuvintele mîine, pîine, cîine, mîini (faţă de mîne,
pîne, cîne, mîni în tot restul teritoriului dacoromân);

- apariţia acestui i se explică prin anticiparea elementului palatal în for-

mele de plural: cîn > cîini;

- prin analogie cu pluralul s-a refăcut singularul: cîine;

- mîine, care nu are plural, este analogic cu cîine, pîine – cuvinte cu o

structură fonetică foarte apropiată;

- anticiparea elementului palatal este foarte frecvent întâlnită şi astăzi în

graiurile olteneşti:ureik’e, veik’, straik’ină, Iordaik’e, Costaik’e ( Gr.
Brâncuş, Gr. Olt. p. 248).

DESCRIEREA SUBDIALECTELOR DACOROMÂNE

În repartiţia dialectală a dacoromânei au fost adoptate criterii de clasifica-

re diferite.

Nu există consens între cercetători în privinţa numărului varietăţilor regi-

onale de bază.
Repartiţia „clasică” a dacoromânei este în cinci subdialecte.
Cele cinci subdialecte pot fi încadrate în două tipuri fundamentale:
a) tipul muntenesc (sudic) – reprezentat de subdialectul
muntean;
b) tipul moldovenesc (nordic) – reprezentat de subdialectele
moldovean, bănăţean, crişean,
maramureşean.

O viziune exactă asupra structurii dialectale a dacoromânei presupune lu-

area în consideraţie a cel puţin două aspecte:
1) - coexistenţa mai multor sisteme lingvistice în interiorul aceluiaşi grai
local în funcţie de statutul socio-economic şi cultural al vorbitorilor,
vârstă etc.;
 - sisteme mai arhaice pot coexista cu sisteme inovatoare;
- particularităţi din două sau mai multe sisteme învecinate pot coexis-
ta în proporţii variabile, la diferiţi vorbitori;

2) - fenomenele considerate caracteristice unei varietăţi regionale nu cu-

prind întregul material lingvistic în care apariţia lor ar fi posibilă şi
nu sunt înregistrate la toţi vorbitorii varietăţii respective.

SUBDIALECTUL MUNTEAN

Este vorbit în jumătatea sudică a teritoriului dacoromân, în:

MUNTENIA – judeţele – Ilfov

Prahova
Dâmboviţa
Argeş
Olt
Teleorman
Ialomiţa
Buzău (jumătatea sudică)
Brăila (jumătatea sudică)

S TRANSILVANIEI – judeţele – Braşov

Sibiu (jumătatea sudică)

S DOBROGEI – judeţele – Constanţa

Tulcea (partea sudică)

OLTENIA – în cea mai mare parte a judeţelor – Dolj

Vâlcea
Mehedinţi(jum. E)
Gorj (jum. E)

- în N-V Olteniei sunt graiuri care au trăsături comune cu

subdialectul bănăţean.
 FONETICǍ ŞI FONOLOGIE

I.VOCALE

a) INCHIDERE

e aton > i

- se produce în cuvinte cu două silabe protonice conţinând vocala e

(mai ales substantivele terminate în e la singular sau plural, care primesc arti-
colul hotărât enclitic -le);
e din silaba penultimă este închis primul prin disimi-
lare regresivă: vásele > vásile
įépurele > įépurile

apoi se produce închiderea lui e final prin asimilare

progresivă: vásile > vásili
įepurile > įepurili

se aud frecvent rostiri precum: zílili, láptili, şárpili,

sângili, fétili, cásili, nepoátili etc.

- închiderea lui e din articolul hotărât enclitic -le se produce prin asi-
milare progresivă şi în forma articulată a substantivelor cu pluralul în -i sau
-uri: ųóili, flórili, pisiĉili, tímpurili

- în celelalte situaţii, închiderea lui e aton apare mai rar, realizându-

se în stadii diferite: ẹ (nevóiẹ), į (míntį, bínį), i (apríndi, didęám);

- această închidere a lui e aton este caracteristică subdialectului mun-

tean prin frecvenţa cu care apare;

b) VOCALELE PALATALE

- după consoanele s, z, ş, j, ţ, r nu sunt trecute în seria centrală (spre

deosebire de toate celelalte graiuri dacoromâne); drept urmare:
diftongul ea nu se monoftonghează în a;
[i] este înregistrat: ca marcă a pluralului la nume;
ca marcă a pers.a II-a pl. la verbe;
 excepţii: - modificările menţionate apar totuşi în unele graiuri din S
şi N Olteniei, de obicei după consoanele s, z, ţ: sîngur,
sămn, (să) găsáscă, zî, păzắsc, verz, ascuţît, părínţ, ţăst;

- după ş, j sunt înregistrate, de obicei, vocale palatale: úşe,

mătúşe, cųáje, gríje, maşínă, şir, prăjínă;

- după d şi p vocalele palatale trec în seria centrală (mai ales în pre-

poziţii şi în cuvinte cu prefixul des-): dă, pă, dîn, pîn, pîntre, dăscui, dăzbrac,
dăsparte = forme caracteristice mai ales
graiurilor din Muntenia.
Atenţie! Gr. Brâncuş (Graiul din Oltenia, în LR, 1962, nr.3, p. 248-260) susţi-
ne că graiul din N-V Olteniei poate fi considerat independent faţă de
subdialectul muntean, întrucât prezintă suficiente trăsături specifice.

c) [u] final asilabic:

- apare cu o relativă consecvenţă în graiurile vorbite în jumătatea estică
a Munteniei şi în Dobrogea: omu, văzu, capu, mă-nsoru, visu etc.
- explicaţia fonetică a acestui fenomen este explozia puternică, specifică
rostirii consoanelor finale;

[i] final asilabic:

- apare în majoritatea graiurilor subdialectului muntean (excepţie fac
cele din E Munteniei şi S Dobrogei), sporadic, la singular: fįerári, crįtóri, tobo-
şári, dulg’éri etc.;
- apare sporadic, la singular, în contextele descrise pentru subdialectul
moldovean;

d) diftongul îi: în substantivele cîįne, pîįne, mîįni;

în adverbul mîįne;
este creat prin anticiparea lui -i, desinenţă de plural;
apare numai în subdialectul muntean;
explicaţie: cîni, pîni, mîni > cîini, pîini, mîini - primele două şi-au refă-
cut apoi un singular cu diftong: cîįne, pîįne (extinderea difton-
gului la singular numai în aceste două forme s-ar putea explica
prin faptul că ele prezintă şi la singular o vocală palatală, -e);
formei mîini îi corespunde un singular terminat în vocală ne-
palatală: mînă (spre deosebire de celelalte două de mai sus);
adverbul mîne > mîįne, prin influenţa analogică a celorlalte
forme menţionate şi, mai ales, a lui mîini.

Diftongarea prin anticipare

 MORFOSINTAXǍ

I. SUBSTANTIVUL

a) - substantivele terminate în -ca, -ga, care aparţin genului personal,

unele substantive proprii cu această terminaţie, au la genitiv-dativ
forme în - k’ii, - g’ii: Florik’ii, Anik’ii, Olg’ii, maik’ii, taik’ii

b) - alternanţa a / ă , ca marcă suplimentară a pluralului; este mai frec-

ventă decât în alte subdialecte : ăripi, ăşk’ii, ălbii

II. ARTICOLUL

a) - articolul genitival a, al, ale, ai are forme variabile după gen şi nu-
măr (spre deosebire de toate celelalte subdialecte); este o trăsătu-
ră caracteristică pentru subdialectul muntean;

b) - articolul adjectival are formele ăl, a, ăi, ale (cu diverse variante,
semnalate şi în subd. bănăţean):
băiatul ăl mai mic; fata a mai mare; fetele ale mai mari ;

III. PRONUMELE

Pronumele şi adjectivele demonstrative au formele:

ăsta, asta, ăştia, astea
ăla, aia, ăia, alea

- aceste forme sunt realizate în diferite variante:hălea, helea,

hăia;
- în Oltenia, la feminin plural, după modelul formei de masculin,
se creează formele de feminin: ăştea (fetele ăştea, casele ăştea)
şi chiar ăştia (casele ăştia).

IV. VERBUL
a) schimbări între conjugările a II-a şi a III-a, de obicei în favoarea
conjugării a III-a: a face, a place, a pare, a scade, a cade;
- fenomenul este mai frecvent decât în celelalte subdialecte;

b) la indicativ prezent pers. I şi a II-a pl. se remarcă prezenţa accen-

tuării pe sufix şi la verbe de conj. a III-a : făĉém, făĉéţi, spuném,
 puném, punéţi etc.

- fenomenul are loc prin influenţa analogică a verbelor de la

celelalte conjugări: cf. cântắm, vedém, vorbím etc.
c) la unele timpuri ale indicativului ( prezent, perfect compus, vii-
tor) se neutralizează opoziţia de număr la pers. a III-a:
(el) zice – (ei) zice; (el) ţine – (ei) ţine; (el) a spus – (ei) a spus;
(el) va merge – (ei) va merge etc.

d) la imperfect , absenţa lui -u de la pers. a III-a pl. ar putea fi inter-

pretată ca un fenomen de conservare [ formele fără -u sunt etimo-
logice: (ei) cânta, vedea, făcea, venea etc.]

e) la mai mult ca perfect, la pers. a III-a pl. lipseşte -ră : (ei) cântase,
văzuse, ţinuse, stătuse etc.
- formele fără -ră sunt normale etimologic;

f) la indicativ şi conjunctiv prezent, precum şi la gerunziu apar

forme
iotacizate la verbele cu tema în -d, -t, -n, -r:
râz, crez, tunz, simţ, poĉį, ţiu, spui, piei;
să vază, să auză, să simţă, să spuie;
puind, spuind etc.

g) perfectul simplu este un timp : - relativ frecvent în subd. muntean;

- absent în subd. moldovean;
- specific ariei lingvistice a Olteniei
(v. Gr, Brâncuş, Sur la valeur du passé simple en roumain)

h) perfectul compus are la auxiliarul pers. a III-a sg. şi pl. forma a

(spre deosebire de toate celelalte subdialecte dacoromâne)’
- la formele de plural, în anumite graiuri din S Munteniei, se
adau-
gă la participiu –ră = cu rolul unei mărci de plural:
am venitără, aţi văzutără, am făcutără etc.
i) viitorul –se exprimă cu auxiliarul a vrea:
1) de obicei, cu forme fără v iniţial
2) sunt frecvente şi formele cu o invariabil + conjunctivul:
exemplu: o să fac

b) imperativul negativ = negaţie + forme lungi de infinitiv:

nu lăsareţi, nu stareţi, nu facereţi (în partea de V a Olteniei);
- de remarcat şi prezenţa lui -reţi la interjecţia haide > haidereţi
(aici -reţi e simţit ca marcă de imperativ plural);
 V. ADVERBUL
- În construcţii cu verbe însoţite de pronume reflexive sau perso-
nale , precum şi în construcţii cu forme de perfect compus şi de
condiţional adverbul precedă pronumele reflexiv sau forma ver-
bală (nu apare intercalat între pronume şi verb sau între auxiliar
şi verb, ca în celelalte graiuri sau ca în limba standard):
mai mă duc; nu mai se poate
mai te doare; nu mai am făcut;
mai aş vrea;

- topica adverbului mai este caracteristică mai ales pentru

graiurile
din Muntenia.

LEXIC

Emil Petrovici consideră drept caracteristici subdialectului muntean

termeni precum: zăpadă, varză, burtă, ficat, năduşală, rinichi, ciupesc, chel ;

Romulus Todoran adaugă un număr de termeni consideraţi de el ca-

racteristici acestui subdialect: ginere, ginerică „mire”, zeamă de varză, porum-
bel, cimitir, năduf (astmă), a înjura, noroi, pisică etc.

Influenţe străine: cea mai puternică a fost influenţa bulgară: a năduşi,

lele (leică), vopsea (derivat de la a vopsi), ciozvârtă etc.

SUBDIALECTUL MOLDOVEAN

Este vorbit în Moldova şi Bucovina, în judeţele: - Suceava

Botoşani
Neamţ
Iaşi
Bacău
Vaslui
Vrancea
Galaţi
 Isoglosele anumitor fenomene caracteristice acestei arii depăşesc însă
mult limitele ei, cuprinzând:
a) părţi variabile din jumătatea N-E a Transilvaniei, de obicei părţi
din judeţele: - Bistriţa- Năsăud
Harghita
Covasna
Cluj (jumătatea E)
Mureş (jumătatea N)
b) părţi din jumătatea N-E a Munteniei, judeţele:- Brăila (partea de N)
Buzău (partea de N)
c) părţi din N Dobrogei: N judeţului Tulcea.

Chiar în interiorul ariei reprezentate de Moldova şi Bucovina este posi-

bil să identificăm, în afara trăsăturilor comune, o serie de diferenţe: graiurile
din Bucovina şi N Moldovei se deosebesc prin unele trăsături de acelea din zo-
na centrală şi din zona sudică a acestei provincii.

MORFOSINTAXǍ

I. SUBSTANTIVUL
Substantivele feminine terminate în -ca, -ga , care aparţin genului perso-
nal, au forme de genitiv-dativ în -căi, -găi : Floricăi, Olgăi; fenomenul
caracterizează cea mai mare parte a graiurilor din Moldova;
- în aria nordică apar forme în –ŝiį , -ziį: Aniŝiį , Olziį ;

II. ARTICOLUL
Articolul genitival are forma invariabilă a ; această formă apare în ma-
joritatea graiurilor dacoromâne (excepţie fac numai graiurile din partea su-
dică a ţării).

III. PRONUMELE
Pronumele şi adjectivele demonstrative au în Moldova şi jumătatea N
a Transilvaniei formele:- (a)iésta, (a)ísta, aįásta, aįéştia, (a)íştia, aįéstęa,
(a)ístęa ( cu diferite variante ale acestor demonstrative de apropiere);
- (a)ŝéla, (a)ŝéea, (a)ŝéįa, (a)ŝélea (cu diferite vari-
ante fonetice ale acestor demonstrative de depărtare);

- forma ásta, specifică graiurilor dacoromâne de S, tinde să se genera-

lizeze.

IV. VERBUL

a) la modul indicativ, dintre timpurile trecutului, perfectul simplu nu este

 utilizat în Moldova;

b) ca în majoritatea graiurilor dacoromâne, în graiurile din Moldova auxi-

liarul perfectului compus are la pers. a III-a sg. şi pl. forma o;
în graiurile din Transilvania, la pers.a III-a pl. apare forma or;

c) în graiurile din N Moldovei şi N-E Transilvaniei sunt curente formele pe-

rifrastice de mai mult ca perfect, constituite din:
perfectul compus al auxiliarului a fi şi
participiul verbului de conjugat
exemple: am fost cântat (= cântasem); ai fost cântat (= cântaseşi)
am fost văzut (= văzusem); ai fost văzut (= văzuseşi)

d) viitorul se formează:
1. atât cu auxiliarul a vrea şi infinitivul verbului de conjugat: (el) a cânta
este caracteristică pentru subdialectul moldovean forma a, înregistrată
la pers. a III-a sg. a auxiliarului a vrea;

2. cât şi cu auxiliarul a avea şi conjunctivul verbului:

sunt caracteristice pentru subdialectul moldovean formele : a, avem,
aveţi, înregistrate la pers. a III-a sg. şi pers. I şi a II-a pl. ale auxilia-
rului a avea: (el) a să cânte , (noi) avem să cântăm ,
(voi) aveţi să cântaţi
- celelalte forme ale auxiliarelor menţionate sunt prezente şi în
alte
subdialecte dacoromâne;

LEXIC

Emil Petrovici consideră că sunt caracteristici subdialectului mol-

dovean termenii: ciolan (os), mancă / mamcă (doică), omăt (zăpadă), cori (po-
jar), hulub (porumbel), pântece (burtă), a pişca (a ciupi), popuşoi (porumb),
chelbos (chel), precum şi sensul de „unchi” al termenului moş.

Romulus Todoran adaugă un număr de termeni: vădană (văduvă),

ţintirim (cimitir), oghial (plapumă), prisacă (stupină), agud (dud), povidlă
(magiun), harbuz (pepene verde).

Dintre aceştia:
- unii sunt termeni latini păstraţi în aria la care ne referim: ex., pântece < lat.
panticem;
- mulţi sunt împrumutaţi din limbile învecinate:
ucraineană: mancă, hulub, harbuz, povidlă
rusă: cori
maghiară: ţintirim
 SUBDIALECTUL BǍNǍŢEAN

Este vorbit în aria de S-V a teritoriului dacoromân, în judeţele:

Timiş
Caraş-Severin
Hunedoara (partea de S)
Arad (partea de S)

În interiorul acestei arii se pot identifica anumite diferenţe între

graiurile din : S-V
E
Hunedoara
N

Unele trăsături comune cu graiurile bănăţene sunt prezente în gra-

iurile vorbite în : N-V Olteniei, în partea de V a judeţelor Gorj şi Mehedinţi.

MORFOSINTAXǍ

I. ARTICOLUL
Articolul genitival are forma invariabilă a
Articolul adjectival are formele ăl, a, ăi, ale cu diferite variante:
al, hăl m. sg. băiatul ăl (al, hăl) máre
ha f. sg. femeia a ( ha) maį mícă
ai, hei, hăi m. pl.
ale, héle, éle f. pl.

II. PRONUMELE
- Forma m a pron. pers. I în cazul D: m-o murit fráćili; m-o pus cápũ-spinare .
- Pronumele demonstrativ are forme asemănătoare cu cele din subd. muntean:
de apropiere: ăsta, ásta, ăştia, ástea
de depărtare: ăla, aia, ăia, alea

- aceste forme au diferite variante: ála, héştia, hélea

- în unele graiuri din Banat şi N-V Olteniei au fost notate variante de tipul:
ahăla, ahăia - ale demonstrativului de depărtare.
III.VERBUL
a) Verbe de conj. I şi a IV-a , care în subd. muntean şi în limba standard se
conjugă la indicativ şi conjunctiv prezent cu sufixele -ez şi respectiv -esc, apar
în subd. bănăţean (ca şi în alte subd. de V şi N) fără sufix:
exemple: lúcru, tămâńě (tămâiază), śiń (cinezi), pomįéńě (pomeneşte);

b) verbul a fi:
se conjugă, de obicei, la indicativ prezent pers. I sg. şi pl. (şi mai rar
la pers. a II-a pl.), cu formele proclitice de D ale pron. personal:
exemple: (eu) mi-s, (noi) ni-s, [ uneori, (voi) vi-s]

c) auxiliarul perfectului compus are forma o la pers. a III-a sg.

or la pers. aIII-a pl.
(ca şi în subdialectul moldovean);

d) la mai mult ca perfect se întâlnesc forme perifrastice alcătuite din for-

ma de perfect compus a verbului a fi şi participiul verbului de conjugat:
exemple: am fost cântat , am fost văzut (în N Banatului şi aria de N a da-
coromânei);

e) caracteristică pentru subd. bănăţean este mobilitatea lui v din forma au-
xiliarului de viitor; astfel: v nu apare când cuvântul precedent se termină în
consoană: m-oi duśá , n’-om întâlni
v este prezent când cuvântul precedent se termină în
vocală: tu-į vi da , atúnśa vo sta;

f) se întâlnesc forme de condiţional prezent construite cu aux. a vrea :

vreaş, vreai, vrea, vream, vreaţi, vrea sau
ręş, ręi rę, ręm, ręţi, rę (= variantele menţionate de
Romulus Todoran)

- aceste forme sunt prezente : în unele localităţi din Banat;

în istroromână.

g) Forme vechi de imperativ negativ, formate din negaţie + infinitivul lung:

nu vă batereţi , nu cântareţi
astfel de forme se întâlnesc sporadic: în anumite graiuri din Banat
în alte graiuri dacoromâne

h) Forme verbale cu valoare aspectuală - apărute sub influenţa graiurilor

sârbe învecinate;
- valorile aspectuale se exprimă cu ajutorul unor prefixe împrumutate din
 sârbă: do-, pro-, ză-

să dogată = se termină complet;

să proruga = se ruga din nou
o zuitát = a uitat complet

- forme aspectuale cu prefixe apar şi în graiurile din N-V Olteniei:

a doárs = a ars de tot
dofácem = terminăm de făcut
o fi dofiért = o fi fiert de tot
profácem = facem din nou
am proreclamat = am reclamat din nou

LEXIC

Emil Petrovici indică următorii termeni, caracteristici subd. bănăţean: uică

„unchi”, golumb „porumbel”, cozeci „pojar”, mereu, mereuaş, mereuţ „încet”,
a pişcura „a ciupi”, foale „burtă” etc.

Romulus Todoran adaugă următorii termeni: morminţ „cimitir”, iorgan

„plapumă”, chică „coadă”, căsap „măcelar”, farbă „culoare”, şnaidăr „croitor”
piparcă „ardei” etc.
Unii termeni sunt păstraţi din latină: foale < lat. follem
nea < lat. nivem
muiere < lat. mulierem

Sursa principală a împrumuturilor în subdialectul bănăţean: sârbă

germană
maghiară
 SUBDIALECTUL CRIŞEAN

Este vorbit în aria N-V a teritoriului dacoromân, în :

Crişana
V Transilvaniei cu judeţele: Bihor
Sălaj
Satu Mare
Alba
Cluj (în jumăt. V)
Arad (în N)
Hunedoara (în N)
Se disting prin trăsături specifice graiurile din:
Bihor
Ţara Moţilor
Oaş

MORFOSINTAXǍ

I. SUBSTANTIVUL
Este specifică acestui subdialect exprimarea dativului cu prepoziţia către,
în variantele: cătă, cata, mai ales după verbe dicendi:
zâce cata įel ; o zâs úrsu cătă vúlpi ; o zâs parinţî cătă prunĉ etc.

II. ARTICOLUL
Articolul genitival are forma invariabilă a

III. PRONUMELE
Pronumele demonstrativ are formele:
aiesta aiasta aieştia aiestea
aĉela aĉeea aĉeia aĉelea în jumătatea de N

ăsta ásta ăştia ástea

ăla áia ăia álea în aria de S

- forma ásta, cu valoare neutră, tinde să se generalizeze în dacoromână.

 Pronume şi adjective nehotărâte: oarece (ceva, vreun, vreo)
oarecine (cineva, vreun, vreo)

n-ai tu ųáreĉe háină?

înt’índ’ẹ vorbẹ pã uariĉińẹ

IV. VERBUL
a) O serie de verbe de conjugarea I şi a IV-a , care în limba standard au la
indicativ şi conjunctiv prezent forme cu sufixele -ez şi respectiv -esc, apar fără
sufix: (să) lúcri, îndoįe, înflore, (să) înkélde (se încălzeşte), (să) plắťe (se plă-
teşte) etc.

Sufixele -ez şi -esc apar însă adăugate la verbe care în limba standard nu se
conjugă cu sufix :
simţăsc (simt), să mă-nghiţáscă (să mă-nghită), ďesparţăsc (despart) etc.

b) Apar forme iotacizate ale verbelor cu tema în -n la indicativ şi conjunc-

tiv prezent, precum şi la gerunziu: spui, ţiu, spuind, ţâind etc. ; fenomenul este
înregistrat în: centrul şi nordul Crişanei
vestul Transilvaniei

Apar, de asemenea, forme iotacizate ale verbelor cu tema în -r : pieį ; feno-

menul e înregistrat în : N-V Crişanei
N-V Transilvaniei

c) La perfectul compus, pers a III-a, auxiliarul are forma: o la sg.

or la pl.

d) La mai mult ca perfect apar forme perifrastice formate din :

perfectul compus al auxiliarului a fi + participiul verbului de conjugat
o foz zâs (zisese)
o fos pus (pusese)
o fos rămás (rămăsese)

e) Viitorul prezintă forme cu auxiliarul a vrea realizat în variante fără v ini-

ţial: oi faĉe, ii faĉe, a faĉe etc.

f) Conjunctivul este exprimat cu ajutorul conjuncţiei şi:

şi să însoare, şi să mărite, şi facă
- această exprimare este specifică graiurilor din Crişana;

g) Apar forme de condiţional perfect alcătuite din:

 perfectul compus al auxiliarului a vrea + infinitivul verbului de conjugat
o vu fi (ar fi fost)
o vu(t) cânta (ar fi cântat)
- fenomenul se înregistrează doar în unele localităţi din Crişana;

h) se înregistrează forme vechi de imperativ negativ: negaţie +infinitiv lung

nu cântareţi, nu vă batereţi (în anumite graiuri din Crişana şi
V Transilvaniei)

LEXIC

Emil Petrovici semnalează următorii termeni caracteristici acestei arii ling-

vistice: nari (naş), cotătoare (oglindă), a se cota, prunc (băiat), a piţiga (a ciu-
pi), brâncă (mână), a hori (a cânta), abua-abua (nani-nani), ciont (os) etc.

Romulus Todoran adaugă termenii: cuştul(u)esc (gust), câtingan (încet),

temeteu (cimitir), şogor (cumnat), poplon (plapumă), măşini (chibrituri) etc.

SUBDIALECTUL MARAMUREŞEAN

- Este vorbit în judeţul Maramureş, în zona din jurul oraşelor Vişeu şi Sighet.
- Prezintă asemănări cu subdialectele învecinate: crişean şi moldovean.
- În fonetică şi lexic se înregistrează unele forme specifice.

MORFOSINTAXǍ

I.SUBSTANTIVUL
- Frecventă este exprimarea valorii de D după verbe dicendi, prin forme de
Ac. precedate de prepoziţia către cu varianta cătă:
o dâs cătă ma-sa ; o dâs cătă įěl ;
II. ARTICOLUL
- articolul genitival are forma invariabilă a

III.PRONUMELE ŞI ADJECTIVELE DEMONSTRATIVE

- au formele înregistrate în toate graiurile din jumătatea nordică a teritoriului
dacoromân: aiesta, aiasta, aieştia, aiestea
ačăla, ačăea, ačăia, ačălea

IV.VERBUL
- unele verbe de conj. I şi a IV-a care în limba standard prezintă la indicativ
prezent sufixul -ez iar la conjunctiv prezent sufixul -esc, apar fără sufix:
(să) lúcre, înflore
- sufixele menţionate apar ataşate uneori la verbe care în limba standard nu
primesc sufix: sâmţắsc, împărţắsc etc.

LEXIC

Romulus Todoran relevă drept caracteristice cuvintele: cuşăiesc = gust,

cătilin(aş) = încet, străfin = strănut, clei = creieri, coc = cocoaşă, cocon =
copil, (inima) joacă = bate etc.

În subdialectul maramureşean sunt prezente unele cuvinte înregistrate în:

Moldova: omăt, ţintirim etc.
Crişana: ciont, chefe, şogor etc.

Influenţe străine:
ucraineană: (a) cuşăi
maghiară: ciont, şogor
germană: potică (farmacie)
TRANSCRIEREA FONETICĂ2 a Atlasului lingvistic roman (ALR)
(semnele cele mai uzuale)

å - cea mai deschisă vocală din seria posterioară: u,o,ọ,å; ex.,

în istroromâ-
nul cåp;
ä - cea mai deschisă vocală din seria anterioară: i,e,ę,ä; ex., în
bucovineanul
päle „piele”;
ą - vocala cea mai deschisă din seria centrală: î,â,ă,ą ; ex., în
moldovenescul
bąrbat „bărbat”;
â - vocală cu deschizătură mai mică din seria centrală; ex., în
mold. casâ „casă
ĉ - africată alveolo-palatală surdă, al cărei element fricativ este
un ŝ; ex., în
muntenescul ĉeară „ceară”;
ć - africată alveolo-palatală surdă, al cărei element fricativ este
un ś; ex., în bă-
năţeanul fraće „frate”;
č - africată palato-alveolară surdă, al cărei element fricativ este
un ş; ex., în
maramureşanul čăr „cer”;
d’- ocluzivă palatală sonoră; ex., în transilvăneanul d’in „din”;
dz - africată dentală sonoră; ex., în mold. dzîc „zic”;
đ - africată alveolo-palatală sonoră, al cărei element fricativ
este un ź, cores-
punzând surdei ć; ex., în băn. đes „des” ;
ę - e deschis; ex., în transilv. vęde;
ẹ - e mai închis; în mold. vedẹ;
ě - vocală centrală cu nuanţă anterioară, între ă şi e; ex., în
băn. faśě „face”;
ě - ě deschis, între ă şi ę; ex., în transilv. aşě „aşa”;
ĝ - africată alveolo-palatală sonoră, al cărei element fricativ este un z; ex., în
munt. ĝer „ger”;
ğ - africată palato-alveolară, al cărei element fricativ este un j, corespunzând
surdei č; ex., în ğăr „ger”;
ģ - ocluzivă velară sonoră, palatalizată; ex., în munt. ģem „ghem”;
h’- fricativă palatală surdă; ex., în munt. h’ir „fir”;
į - i deschis; ex., în mold. vedį „vede”;
j’ - j muiat; ex., în munt. j’ug „jug”;
k’ - ocluzivă velară surdă palatalizată, corespunzând sonorei ģ; ex., în mold.
2
După Romulus Todoran, Texte dialectale, Cluj, Institutul Politehnic Litografia Învăţământului, 1955, p. 3-6.
 k’iŝor „picior”;
l’ - laterală palatală; ex., în arom. h’il’u „fiu”;
ł - laterală velară; ex., în meglenorom. cał „cal”;
ń - nazală palatală; în mold. ńel „miel”;
η - nazală velară urmată de c, g; ex.,în munt. îηcă „încă”;
o - o deschis; ex., în transilv. pote „poate”;
r - r cu mai multe şi mai puternice vibraţii; ex.,în transilv. rîu „râu”
ρ - r uvular; ex., în arom. guρă „gură”;
ŕ - r palatalizat; ex., în transilv. învăţătoŕ „învăţător”;
ś - fricativă alveolară-palatală muiată, surdă; ex., în băn. faśe „face”;
ŝ - fricativă alveolară-palatală surdă, aproape identică cu ś, dar cu o articu-
laţie puţin posterioară; în mold. faŝi „face”;
ş’ - ş muiat, corespunzând sonorei j’; ex., în munt. aş’a „aşa”;
t’ - ocluzivă palatală surdă; ex., în trans. frat’e „frate”;
w - fricativă bilabială sonoră; în bucovineanul wom „om”;
y - fricativă palatală sonoră, corespunzând surdei h’; în trans. yęrme „vierme
z - aproape identică cu ź, dar cu articulaţia puţin posterioară; în mold. žană
„geană”;
ź - corespondenta sonoră a lui ś; în bănăţeanul źană „geană”.
 Fiecare cuvânt are propria sa istorie, diferită de a
celorlalte cuvinte, aşadar, cuvântul reprezintă princi-
palul obiect de studiu al dialectologiei.
Fenomenele fonetice sunt interesante numai în
măsura în care permit clarificarea istoriei cuvintelor.

J. Gilliéron

I. DESPRE DIALECTOLOGIE

I. 1. VECHIMEA DISCIPLINEI

Vom începe prin a stabili vechimea disciplinei. La baza denumirii a-

cesteia stă cuvântul grecesc dialektos care a fost utilizat în Grecia Antică pentru
a desemna diferitele tipuri de vorbire regională: dialectul atic, dialectul
dorian, dialectul eolian şi dialectul ionian. Ţinând seama exclusiv de acest
aspect, am putea crede că ne aflăm în faţa unei discipline foarte vechi.
Dacă, însă, avem în vedere forma cuvântului dialectologie, recunoaş-
tem uşor un tip de împrumut neologic preluat în română din limba franceză, dar
cu circulaţie mai larg europeană (italiană, spaniolă, engleză, germană, rusă etc.),
ce reprezintă un compus savant în care intră şi cuvântul gr. logos‘ştiinţă’.
În acest caz, trebuie să admitem că ne aflăm în faţa unei ştiinţe consti-
tuite relativ recent.
Explicaţia apariţiei târzii a preocupărilor pentru studierea dialectelor
este de natură istorică. Astfel, dacă în Evul Mediu s-a produs o accentuare a
fărâmiţării dialectele, la sfârşitul acestei epoci şi în perioada Renaşterii în nu-
meroase ţări europene are loc o acţiune conştientă, susţinută, de unificare ling-
vistică, prin impunerea unui dialect ca limbă comună, oficială.
 Limba oficială = varianta îngrijită, normată, a limbii ;
= serveşte la consemnarea şi la transmiterea manifestă-
rilor culturale.
Dialectele = se dezvoltă spontan şi funcţionează ca mijloc de comuni-
care în comunităţi restrânse ;
= sunt considerate aspecte corupte ale limbii, utilizarea lor
fiind o marcă a lipsei de instruire.
S-a constatat că anumite stadii de evoluţie a limbilor (postulate teoretic
de comparatişti pentru explicarea unor forme standard), sunt atestate în unele
graiuri locale.
Cunoaşterea graiurilor locale a fost considerată aşadar un mijloc im-
portant de testare a unor ipoteze explicative.
Metoda ‘Wörter und Sachen’(cuvinte şi lucruri) presupune o cerce-
tare interdisciplinară, studiul limbii şi istoria vocabularului făcându-se paralel
cu istoria culturii; prin urmare, vechimea disciplinei este abordată în funcţie de
istoria terminologiei.
Conform acestei metode, diferenţa în timp între utilizarea celor două cu-
vinte dialect şi dialectologie corespunde, din perspectiva istoriei disciplinei,
distincţiei dintre faza sa intuitiv-empirică, bazată pe observaţii izolate, şi con-
stituirea sa ca domeniu autonom, ca ştiinţă recunoscută, care dispune de mijl-
loace specifice de investigare şi de o metodologie proprie de interpretare a ma-
terialului.
Examinând situaţia din limba franceză constatăm că, în spaţiul francofon,
cuvântul dialecte este împrumutat din latina imperială şi folosit, din 1550, pen-
tru a denumi varietăţile regionale ale limbii franceze (dialectul normand, dia-
lectul picard sau dialectul walon).
Apariţia cuvântului dialectologie în 1881 (cf. Dubois, Dictionnaire ety-
mologique de la langue française) coincide cu momentul înfiinţării primei ca-
tedre de dialectologie la École practique des hautes études. Această catedră a
fost condusă, între anii 1883-1926, de J. Gilliéron, lingvist de origine elveţia-
nă, considerat de mulţi a fi ‘părintele dialectologiei’.
Faptul este important pentru că apariţia cuvântului este legată de institu-
ţionalizarea dialectologiei ca ştiinţă, de recunoaşterea oficială şi includerea ei
într-un sistem ştiinţific a cărui organizare implică şi o componentă administra-
tivă (în acest caz, universitară).
Asemenea altor ştiinţe, şi dialectologia a cunoscut o epocă de pionierat, în
care demersuri individuale au contribuit la fixarea unor temelii solide pentru
ştiinţa care se năştea.
Ceea ce este interesant pentru domeniul nostru este că aceşti pionieri şi-au
desfăşurat activitatea cam în aceeaşi epocă, în ţări europene diferite : în Italia
(G.I.Ascoli, L’Italia dialettale, 1885), în Franţa (G. Paris, Les parlers de
France, 1888 ; abatele J.P. Rousselot, Les modifications phonétiques du
langage étudiées dans le patois d’une famille de Cellefrouin (Charente),
1891), în Germania (G. Wenker, 1881).
Ca ştiinţă, dialectologia are drept metodă de cercetare specifică geografi-
a lingvistică.
În esenţă, geografia lingvistică presupune cartografierea variaţiilor
lingvistice teritoriale, care au fost înregistrate în urma unor anchete locale, pe
baza unei reţele de localităţi în prealabil stabilite şi a unui chestionar elaborat în
funcţie de scopul cercetării. Hărţile astfel rezultate sunt reunite în atlase
lingvistice.

Ca pretutindeni, dialectologia română a avut şi momente de pionierat. Un

asemenea moment poate fi socotită activitatea lui Ov. Densusianu, mai ales prin
publicarea culegerii de texte Graiul nostru. Texte din toate părţile locuite
de români (Bucureşti, vol. I, România, 1906-1907) şi a monografiei Graiul din
Ţara Haţegului (1915).
Ca disciplină obligatorie în pregătirea universitară filologică, dialectolo-
gia va figura, mai ales după Reforma învăţământului (1948), conform progra-
melor valabile pentru toate centrele universitare .
Prima unitate de cercetare ştiinţifică ce a inclus în programele sale lucrări
de anvergură cu profil dialectologic a fost Muzeul limbii române din Cluj, înfi-
inţat în 1920 şi condus de Sextil Puşcariu. În cadrul acestui institut, în perioada
1929-1938, S. Puşcariu a făcut toate demersurile necesare elaborării Atlasului
lingvistic român (ALR), ale cărui anchete, conduse de S. Pop (ALR I) şi de E-
mil Petrovici (ALR II), s-au desfăşurat între 1930-1937, cu două chestionare şi
două reţele diferite (ALR I, cu un număr mai mic de întrebări -2160- şi o reţea
mai deasă -301 puncte -, ALR II, cu un număr mai mare de întrebări - 4800 - şi
o reţea mai rară -85 puncte). Menţionăm originalitatea şi importanţa teoretică şi
metodologică a direcţiilor de cercetare dialectologică avute în vedere de auto- rii
ALR :
- literară - ilustrată prin graiul unor scriitori aparţinând celor trei provincii is
torice diferite: I.Al.Brătescu-Voineşti - Muntenia, M. Sadoveanu - Moldova şi I.
Agârbiceanu - Transilvania ;
- genealogică - ilustrată prin mostre din dialectele sud-dunărene (aromâna,
meglenoromâna, istroromâna) ;
- surprinderea situaţiilor de bilingvism - ilustrate prin mostre de grai ale naţio-
naliţilor conlocuitoare : maghiară, sârbă, bulgară etc.

I. 2. INTERPRETAREA DATELOR LINGVISTICE

A. PRINCIPIILE GEOGRAFIEI LINGVISTICE

J. Gilliéron este întemeietorul geografiei lingvistice întrucât :

- elaborează o metodă eficientă de culegere a datelor dialectale : ancheta
 de teren ;

- stabileşte o serie de principii teoretice, pe baza cărora materialul cules

poate fi interpretat, deci utilizat pentru cunoaşterea structurii dialectale a
unei limbi şi pentru formularea unor concluzii cu caracter mai general.
Observaţiile şi concluziile cele mai importante expuse în lucrările lui
Gilliéron sunt :

1) Migraţia cuvintelor – răspândirea lor dintr-o regiune în alta :

a) IRADIEREA – forma principală sub care se realizează migraţia
cuvintelor : dinspre marile centre politice şi cul-
turale (mai ales dinspre capitală) spre celelalte zo-
ne ;
- amploarea acestui proces depinde de intensitatea
relaţiilor dintre centru şi zonele considerate : ira-
dierea este puternică în zonele mai strâns legate
de centru şi foarte slabă sau chiar inexistentă în zo
nele îndepărtate sau izolate. Termenii din limba
standard (a căror utilizare caracterizează vorbirea
din marile centre politice şi culturale) se răspân-
desc mai întâi în zonele din jurul acestor centre.În
zonele îndepărtate, termenii locali se menţin un
timp mai îndelungat.

b) INFILTRAŢIA – migraţia cuvintelor dintr-o regiune învecinată :

de exemplu, în anumite localităţi din N-V Olteniei
au fost înregistraţi termenii agru’pământ ,ogor’,
şol ‘cană’, aret ’loc’- proveniţi prin infiltraţie din
zona bănăţeană ; în partea centrală a Olteniei de
N, termeni ca auş ’bătrân’, ţipis ’stup’, lemn
‘pom’ provin din Ţara Haţegului.

c) REVǍRSAREA – formă de migraţie prin care I.A.Candrea explica

răspândirea în dacoromână a fenomenului palata-
lizării labialelor.

d) STRATIGRAFIA LINGVISTICǍ – suprapunerea cuvintelor noi

peste
cele vechi :
- în regiunile în care pătrund, cuvintele noi se suprapun peste
cuvinte aparţinând vechiului fond local şi intră în concurenţă cu
acestea. Rezultatul este eliminarea unuia dintre cuvintele con-
curente. În felul acesta, arii unitare la origine sunt supuse unor
coliziuni succesive. Analiza hărţilor lingvistice permite cercetă-
torului să precizeze aspectele referitoare la aşa-numita stratigra-
 fie lingvistică = cronologia succesiunii termenilor care denu-
mesc o anumită noţiune. De exemplu: în jumătatea de N a teri-
toriului dacoromân, peste vechea denumire de origine latină,
ficat s-a suprapus denumirea, împrumutată din maghiară, mai.
Peste aceasta din urmă, în partea de N-E, s-a suprapus o denu-
mire apărută prin confuzie de termeni, plămâni negre. Aşadar,
în locul ariei unice ficat, constatăm astăzi existenţa în dacoro-
mână a trei arii relativ compacte, constituite la epoci diferite :
ficat, mai, plămâni negre.

CAUZELE DISPARIŢIEI UNOR CUVINTE PRIN ÎNLOCUIREA

CU ALTELE

I. Cuvintele intră în conflict omonimic :

a) fie pentru că denumesc aceeaşi noţiune, de exemplu ficat / mai ;
b) fie pentru că se aseamănă formal între ele, de exemplu vară ‘ano-
timp’ ; vară ‘grad de rudenie’.
Conflictul omonimic dintre substantivul ai < lat. alium şi verbul ai (a
avea, pers. a II-a, ind.prez.) a determinat înlocuirea celui dintâi cu ter-
menul usturoi, pe cea mai mare parte a teritoriului dacoromân (ai s-a
menţinut numai pe o arie restrânsă din N-V acestui teritoriu).
Omonimia explică şi faptul că româna nu a moştenit unele cuvinte la-
tine, cum ar fi verbul amaro sau adjectivul carus, împrumutând din
slavă denumirile a iubi şi drag. Forme ca am şi car ar fi fost omonime
cu forma de indicativ prezent pers.I a verbului a avea şi, respectiv, cu
substantivul car. Gilliéron este de părere că, în general, cuvintele cu
corp fonetic redus au mai puţine şanse de a se menţine decât celelalte.
II. Hipertrofia (sau pletora semantică) = cumulul de sensuri ale aceluiaşi
termen.
Omonimia şi hipertrofia sunt considerate de Gilliéron ‘stări patologice’
ale limbii ; pentru lichidarea lor, limba îşi creează ‘mijloace terapeutice’
proprii. Astfel, procedeele obişnuite prin care limba soluţionează conflic-
tul sau coliziunea omonimică sunt:
- diminutivarea: de ex., în dacoromână, răspândirea denumirii porumbel
‘pasăre’ în regiuni în care se foloseşte denumirea porumb ‘plantă’ ;
- adăugarea unui determinant la unul dintre termenii omonimi : de ex.
în localitatea Meria, unde se foloseşte termenul goangă pentru noţiu-
nea de ‘muscă’, a fost înregistrată denumirea goangă de stup pentru
‘albină’ ; la fel, în anumite regiuni, pentru a distinge noţiunile ‘făină’
şi ‘mălai’, se folosesc denumirile făină şi, respectiv, făină de păpuşoi
 (porumb).
J. Gilliéron a reuşit , aşadar, să pună în evidenţă caracterul viu al limbii :
- lupta dintre formele vechi şi cele noi ;
- cauzele dispariţiei celor dintâi ;
- consecinţele pe care le are asupra sistemului limbii modificarea unor
părţi ale lui ;
- raportul dintre graiuri şi limba comună etc.

B. LINGVISTICA SPAŢIALǍ

Matteo Bartoli porneşte de la observaţiile lui Gilliéron asupra modului de

răspândire a inovaţiilor lingvistice şi creează aşa-numita Lingvistică spaţială.
Caracterul conservator sau inovator al unei arii lingvistice, poate fi
stabilit în conformitate cu un număr de principii, în funcţie de poziţia spaţială
a respectivei arii lingvistice faţă de celelalte arii (principiile formulate de Bar-
tolli au fost utilizate, în primul rând, pentru caracterizarea idiomurilor vorbite
în diverse părţi ale Romaniei. De aceea va fi folosit pentru ilustrarea lor atât
material romanic, cât şi material dialectal românesc).

PRINCIPIILE LINGVISTICII SPAŢIALE

1. PRINCIPIUL ARIEI IZOLATE:

- formele prezente în ariile izolate sunt mai vechi decât formele din
celelalte arii ; de exemplu :- dr. ied, sard. edu = denumiri mai vechi decât
it. capretto ;

- ar. ying’iţ < lat. viginti ‘douăzeci’ ; ir. ii < lat. ire ‘a merge’ = sunt ter-
meni mai vechi decât termenii corespunzători din dacoromână.

2. PRINCIPIUL ARIEI LATERALE :

- ariile laterale conservă forme mai vechi decât ariile centrale ; de ex.,
formele din română, spaniolă şi portugheză, provenite din lat. fervere
> rom. fierbe, sp. hervir, port. ferver sunt mai vechi decât cele din
franceză şi italiană provenite din lat. bullire > fr. bouillir, it. bollire ;
de asemenea, termenii ină ‘unde’, arină ‘nisip’, brâncă ‘mână’,
a custa ‘a trăi’- înregistraţi în aria N-V a dacoromânei, sunt mai vechi
decât termenii corespunzători din ariile centrale.

3. PRINCIPIUL ARIEI MAJORE :

- aria mai întinsă prezintă forme mai vechi decât ariile mai mici ;
de ex. denumirea din franceză, spaniolă şi italiană a noţiunii de ‘obiect’:
 fr. chose, sp. cosa, it. cosa este mai veche decât aceea din română :lu-
cru întrucât este folosită pe o arie mai întinsă ; de asemenea, termenul
plămân – folosit pe aprox. ¾ din teritoriul dacoromân este mai vechi
decât termenul bo(r)joc, bo(r)jog – prezent pe o arie, comparativ, mai
restrânsă.

4. PRINCIPIUL ARIEI MAI TÂRZII :

- aria mai târzie prezintă, de obicei, forme mai vechi ; de ex., faţă de
italiană, celelalte limbi romanice posedă forme mai conservatoare ; de a-
semenea, istroromâna este mai conservatoare comparativ cu dacoromâ-
na (din care s-a desprins relativ târziu).

5. PRINCIPIUL FORMEI MAI PUŢIN TRAINICE :

- formele dispărute sau mai puţin trainice sunt, de obicei, mai vechi de-
cât celelalte ; de ex., lat. ignis – cuvânt care nu s-a conservat în limbile
romanice, este mai vechi decât lat. focus > rom foc, fr. feu, it. fuoco,
sp. fuego ; forma de imperativ vă (< lat. vade) – notată astăzi numai în
Crişana, dar înregistrată, până în sec. al XIX-lea, şi în Ţara Haţegului,
este mai veche decât forme ca du-te, mergi.

Notă. Nu trebuie să se absolutizeze aceste criterii spaţiale :

a) alegerea principiului care furnizează explicaţia corectă a faptelor
considerate nu este, aşadar, o operaţie simplă;
b) este necesară compararea distribuţiei teritoriale a faptelor anali-
zate cu distribuţia altor fapte.

I. 3. ATLASE LINGVISTICE ALE ROMÂNEI

1) WLAD
- este primul atlas lingvistic al limbii române ;
- a fost realizat de Gustav Weigand ;
- a fost publicat în limba germană, la Leipzig, în anul 1909 ;
- cuprinde 67 de hărţi, precedate de o introducere ;
- este un atlas fonetic, alcătuit pe baza unei anchete de teren : Weigand
a stabilit o listă cuprinzând 114 cuvinte, astfel alese încât să permită
evidenţierea principalelor tratamente ale sunetelor în graiurile daco-
române ;
- nu există preocupare pentru problemele de morfologie şi sintaxă.
Meritele lui Weigand sunt următoarele :
- a realizat unul dintre primele atlase lingvistice romanice;
 - introduce în cercetările dialectale asupra românei metoda anchetei
de teren ;
- a creat primul sistem ştiinţific de transcriere fonetică a formelor
dialectale ;
- concluziile sale asupra repartiţiei dialectale a dacoromânei şi-au do-
vedit valabilitatea.

2) ATLASUL LINGVISTIC ROMÂN ( ALR)

- operă monumentală a dialectologilor clujeni, sub conducerea lui Sex-

til Puşcariu ;
- a fost publicat în două părţi, corespunzând la două anchete diferite, e-
fectuate de anchetatori diferiţi, cu chestionare diferite, în localităţi
diferite ;

ALR partea I :
- consemnează rezultatele anchetei lui Sever Pop ;
- au apărut două volume : vol. I :Părţile corpului omenesc şi boalele lui,
Cluj,1938, Prefaţă de Sextil Puşcariu,
cuprinde 150 de hărţi ;
vol. II : Familia. Naşterea. Botrzul. Copilăria.
Nunta. Moartea, Sibiu, 1942 ;
cuprinde152 de hărţi ;

ALR partea a II-a :

- consemnează rezultatele anchetei lui Emil
Petro-
vici ;
- a apărut un singur volum, la Sibiu, 1940,
Prefaţă de Sextil Puşcariu ;
- cuprinde 296 de hărţi ;
- cuprinde răspunsurile la alte 515 întrebări,
prezentate sub formă de material
necartografiat ;
- domeniile la care se referă datele publicate
sunt :
a. Corpul omenesc, boalele şi termenii înrudiţi ;
b. Familia, naşterea, copilăria, nunta, moartea, viaţa religioasă, sărbă-
tori;
c. Casa, acareturile, curtea, focul, mobilierul, vase, scule.
 3) MICUL ATLAS LINGVISTIC ROMÂN (ALRM)
- apare în paralel cu volumele menţionate;
- este alcătuit din volume de dimensiuni mai mici, cu hărţi detaşate,
colorate ;
ALRM I : volumele sale reiau o parte a materialului publicat în ALR ;
ALRM II : volumele sale cuprind material necartografiat în ALR.

4) ATLASUL LINGVISTIC ROMÂN (SERIE NOUǍ) = ALR s.n.

- apare după război, continuând publicarea
materialului cules de Emil Petrovici ;
- volumele sale au format diferit de acelea din
ALR I şi II ;
- până în 1972 au apărut 7 volume ;
- ultimele două cuprind date privind morfologia
graiurilor.

5) MICUL ATLAS LINGVISTIC ROMÂN (SERIE NOUǍ) =

= ALRM s.n. : până în 1967 au apărut 3 volume.

Autorii ALR :- au utilizat modelul şi experienţa oferite de principalele a-

tlase romanice : ALF, ALC, Atlasul italian şi, mai ales, AIS ;
- au introdus, în acelaşi timp, o serie de inovaţii metodolo-
gice ;
- în elaborarea chestionarului ALR au fost utilizate chesti-
onarele atlaselor menţionate mai sus, urmărindu-se obţinerea unui material
comparabil pe plan general romanic ;
- la fondul de întrebări comune cu celelalte atlase, s-au adă-
ugat numeroase întrebări legate de specificul vieţii şi al civilizaţiei româneşti ;
- a fost adoptat principiul chestionarului multiplu, alcătuin-
du-se : a) un chestionar ‘normal’- cu 2160 întrebări, referitoare la noţiuni gene-
rale ;
b) un chestionar ‘dezvoltat’- cu 4800 întrebări, referitoare la îndeletniciri,
meşteşuguri etc.

Sever Pop a utilizat chestionarul normal, iar Emil Petrovici pe cel dezvol-
tat. Cele două chestionare au fost utilizate în două reţele diferite de localităţi.
Anchetele au urmărit atât graiurile dacoromâne cât şi dialectele sud-dună-
rene.
Au fost realizate, deasemenea, anchete la populaţii aloglotice din Româ-
nia; acestea s-au desfăşurat în imediata vecinătate a localităţilor dacoromâne an
chetate sau chiar în aceleaşi localităţi : de ex., la Covasna - anchete la români şi
la maghiari ; la Ştefăneşti, Ilfov – la români şi la ţigani.
Sever Pop a consemnat şi răspunsurile date la chestionar de trei scriitori :
Mihail Sadoveanu, Ioan Alexandru Brătescu Voineşti şi I. Agârbiceanu - buni
cunoscători ai graiului din cele trei provincii româneşti principale : Moldova,
Ţara Românească şi Transilvania.
Reţeaua anchetată de Sever Pop cuprinde :
- 292 de localităţi dacoromâne ;
- 5 localităţi aromâne ;
- 2 localităţi meglenoromâne ;
- 2 localităţi istroromâne.
Sever Pop a efectuat, deasemenea, 4 anchete la minorităţi naţionale :
- 2 la ucrainieni ;
- 2 la maghiari.

Emil Petrovici a efectuat :

- 73 de anchete la dacoromâni ;
- 11 anchete la minorităţi : - 2 la maghiari ;
- 2 la ucrainieni ;
- 2 la sârbi ;
- 2 la bulgari ;
- 2 la saşi ;
- 1 la ţigani.

Pentru ALR II, anchetele la românii din sudul Dunării au fost efectuate
de către Theodor Capidan (o localitate la aromâni şi o localitate la meglenoro-
mâni) şi de Ştefan Paşca (o localitate la istroromâni).
Pentru anchete au fost alese aşezări rurale vechi, mai conservatoare, cu o
populaţie de peste 700 locuitori. Au fost evitate comunele ai căror locuitori se
deplasau pentru muncile agricole de vară sau în scopuri comerciale, în regiuni-
le îndepărtate.
În consemnarea răspunsurilor a fost adoptat principiul transcrierii
impresioniste.

ALR este în primul rând un atlas lexical :

- prin întrebări directe s-a urmărit clarificarea unor aspecte semantice(de exem-
plu sensul unor termeni precum burtă, ospăţ etc.) ;
- sistemul riguros de transcriere a formelor pune la dispoziţie un bogat material
referitor la fonetica graiurilor dacoromâne ;
- există, de asemenea, un număr de hărţi referitoare la morfologia dialectală
(mai ales vol.VI şi VII din ALR s.n.): pentru nume se cer, de obicei, formele de
singular şi plural ; pentru verbe se cere paradigma completă la anumite mo-
duri şi timpuri ;
- deşi sunt incluse şi hărţi referitoare la unele aspecte sintactice, particularităţile
sintactice pot fi urmărite mai ales pe baza textelor dialectale culese din fiecare
localitate anchetată :
- culegerea de texte dialectale a lui Sever Pop a fost distrusă într-un incendiu ;
- culegerea de Texte dialectale publicată de E. Petrovici, apare ca supliment la
ALR II (ALRT II, Leipzig, 1943).

ALR este, în acelaşi timp, şi un atlas etnografic (urmând tradiţia creată de

AIS).
Comparativ cu celelalte atlase romanice, ALR introduce inovaţia de car-
tografiere = înregistrarea materialului în două feluri de hărţi :
a) hărţi obişnuite – în care răspunsurile sunt transcrise în dreptul număru-
lui fiecărei localităţi ;
b) hărţi colorate (ale ALRM) – în care răspunsurile similare sunt notate
cu aceeaşi culoare, fără menţionarea exac-
tă a formei;
- hărţile colorate prezintă avantajul de a oferi o imagine de ansamblu
clară a repartizării regionale a fenomenelor lingvistice, a distribuţiei
ariilor inovatoare şi conservatoare, a direcţiei de propagare a inovaţii-
lor etc.

ALRM : - nu substituie ALR ;

- consultarea lui are caracter orientativ ;
- informaţia de detaliu este cuprinsă numai în hărţile ALR ;
- deţine o cantitate de material mult mai mică.

6) NOUL ATLAS LINGVISTIC ROMÂN PE REGIUNI (NALR)

Proiectul pentru NALR s-a discutat în cadrul conferinţei naţionale a

lingviştilor, care a avut loc la Bucureşti, în aprilie 1958.
- NALR cuprinde opt atlase regionale:- 7 ale graiurilor dacoromâne din
provinciile istorice:- Oltenia
- Muntenia
şi Dobrogea
- Moldova şi
Bucovina
- Transilvania
- Crişana
- Maramureş
- Banat

- unul al dialectelor române sud-

dunărene

- NALR - aprofundează şi completează datele înregistrate în ALR;

- oferă imaginea structurii actuale a dialectelor şi graiurilor ro-
 mâneşti;
- foloseşte un chestionar general, valabil pentru toate localităţile;
chestionarul permite compararea materialului dialectal româ-
nesc cu cel romanic;
- atlasele lingvistice pe regiuni sunt concepute, în primul rând,ca
atlase lexicale; ca şi în ALR, se urmăreşte însă, în acelaşi timp,
relevarea principalelor fenomene fonetice dialectale;
- particularităţile morfologice sunt mai bine reprezentate decât
în ALR, întrucât se cer date mai complete asupra formelor fle-
xionare (mai ales asupra flexiunii verbale) ;
- există, de asemenea, întrebări menite să furnizeze informaţii
despre procedeele regionale de derivare ;
- o serie de întrebări permit clarificarea unor probleme de morfo-
fonologie (de ex., exprimarea opoziţiei singular/plural la nume,
a opoziţiei dintre pers.I sg. şi a II-a pl. la indicativul prezent al
verbelor etc.).

I. 4. PROBLEME ŞI PERSPECTIVE ALE PROCESULUI DE

UNIFICARE LINGVISTICǍ

În anul 1991 se înfiinţează la Bucureşti, pe lângă Academia Română, Cen-

trul de cercetări fonetice şi dialectale, unde un colectiv condus de prof. Boris
Cazacu demarează lucrările pentru Noul Atlas lingvistic pe regiuni (NALR),
lucrare iniţiată în 1958 şi elaborată concomitent şi de Institutele de lingvistică
ale Academiei din Cluj şi Iaşi. Atlasele regionale, aflate în lucru în majoritatea
centrelor de studii dialectale cu tradiţie din România, reprezintă o detaliere şi o
actualizare a stadiului de dezvoltare a graiurilor locale surprins prin aceeaşi
metodă a geografiei lingvistice utilizată şi de Atlasele naţionale.

Trebuie menţionată şi problema privitoare la dinamica graiurilor.

Deasemenea, trebuie avută în vedere ‘acţiunea nivelatoare a limbii stan-
dard’, care ar putea duce la ştergerea diferenţelor dialectale.
Tendinţa şi procesul de unificare lingvistică – fenomene reale care tre-
buie avute în vedere în concepţia asupra evoluţiei graiurilor – au forme
specifice de manifestare în diferite limbi şi în funcţie de atitudinea
factorului de decizie politică. Astfel, în Franţa, după revoluţia din 1789,
generalizarea dialectului din Île de France ca limbă comună şi unificarea
limbii pe această bază a fost impusă prin decret de stat care prevedea măsuri
punitive în cazul nerespectării legii. În schimb, în Germania, în pofida existen-
ţei unei limbi literare (Hochdeutsch), recunoscută în tot spaţiul germanic (Ger-
mania, Elveţia, Austria), deci utilizată în parlament, în justiţie, în şcoli, în presa
centrală etc., diferenţele dialectale continuă să fie remarcate şi să se menţină
într-un număr impresionant.
Aşadar, factorul politic prin intervenţia sa fermă poate accelera fenome-
nul unificării lingvistice, iar prin neimplicarea lui manifestă îl poate tempera.
Nu este exclus ca formularea în România, în anii 1955-1965, a ideii şter-
gerii graniţelor dialectale să se fi produs sub influenţa modelului sovietic care
teoretiza ideea uniformizării lingvistice ca argument în plus pentru o operă de
integrare statală.
Această presupusă iminentă şi rapidă estompare şi chiar dispariţie a
diferenţelor existente între ramificaţiile teritoriale ale limbii române, se dove-
deşte a fi un proces mult mai complex.
Evoluţia limbii ca fenomen social trebuie studiată în legătură cu evoluţia
societăţii ; mutaţiile sociale se vor repercuta, direct sau indirect, mai repede sau
mai încet, în funcţie de anumiţi factori, şi asupra principalului mijloc de comu
nicare în societate care este limba.
Dar înseşi mutaţiile sociale sunt fenomene complexe a căror direcţie nu
este univocă.
De aceea, orice mutaţie socială şi impactul ei asupra fenomenului lingvis-
tic presupun un examen atent şi îndelungat, singurul care poate duce la formu-
larea unor concluzii viabile.
Astfel, rolul şcolii a fost adesea relevat ca factor de unificare a limbii,
deoarece, în procesul de învăţare, elevul este elementul subiectiv supus confrun
tării dintre vorbirea locală şi modelul limbii literare pe care şcoala are misiunea
să îl prezinte într-o manieră sistematică pentru a fi acceptat şi urmat.
Obligativitatea învăţământului de şapte ani după Reforma din 1948 ar fi
trebuit, teoretic, să determine o generalizare a modelului standard în conştiinţa
vorbitorilor, cu efecte imediate în practica lingvistică curentă; cel puţin aceasta
a fost intenţia declarată a legiuitorului de a asigura în mod egal accesul direct la
cultură, ceea ce presupune ca prim element însuşirea sistemului limbii comune.
Examinarea unor texte care au fost înregistrate în anii 1970-1980, aşadar
după treizeci de ani de învăţământ generalizat, impune constatarea că diferen-
ţele dialectale continuă să existe.
Interesantă este în aceste texte surprinderea elementelor de evoluţie din
vorbirea locală ; această evoluţie se manifestă în două sensuri :
a) influenţa limbii literare moderne care se manifestă cu precădere la in-
formatorii mai tineri şi care este evidenţiată mai ales la nivelul lexicu-
lui prin introducerea în graiuri a unor neologisme ;trebuie, însă, remarcat,
pe de o parte, că, din punct de vedere cantitativ, acestea nu sunt prea nu-
meroase şi, pe de altă parte, că există anumite zone mai permeabile la a-
cest fenomen decât altele : fenomenul pare firesc în Muntenia, dar sur-
prinzător în Bucovina, de exemplu. Din punct de vedere al asimilării ele-
mentelor neologice se înregistrează adesea încercarea de adaptare (mai a-
les fonetică, dar şi morfo-sintactică) a acestora la sistemul graiului local ;
b) elemente de evoluţie internă a graiului atestate de textele înregistrate
în anii 1970-1980, în sensul dezvoltării unor particularităţi regionale,
 independent de ‘acţiunea nivelatoare’ a limbii literare.
Aşadar, în condiţiile în care diferenţele dialectale persistă şi chiar cu-
nosc o evoluţie specifică, iar unificarea lingvistică este un proces complex şi
de lungă durată, cercetarea dialectală reprezintă o necesitate, ei revenindu-i
sarcina de a interpreta dinamica acestor fenomene.

LIMBA ROMÂNĂ ÎN CONTEXT EUROPEAN

(pe baza „Atlasului limbilor Europei”)

Atlas Linguarum Europae (ALE) este cea mai amplă şi

cea mai complexă operă de geografie lingvistică elaborată până în prezent.
Patronat de UNESCO, ALE a fost iniţiat cu peste trei decenii în urmă de un grup
de lingvişti. Până în prezent s-au publicat, în perioada 1983 – 2002, şase
volume, cuprinzând hărţi lexicale (în principal hărţi onomasiologice şi hărţi de
motivaţie), fiecare volum fiind însoţit de o carte de comentarii la hărţi.

Onomasiologie = ramură a lingvisticii care studiază mijloacele

folosite de o
limbă pentru a exprima o anumită noţiune.

Atlas Linguarum Europae (ALE) inaugurează seria

atlaselor lingvistice din „a patra generaţie”, generaţiile anterioare fiind
reprezentate de atlasele regionale, atlasele naţionale şi atlasele pe zone
geografice sau pe familii de limbi, de exemplu:
•ALM (Atlasul lingvistic mediteranean)
•OLA (Atlasul lingvistic slav)
La elaborarea ALE participă toate ţările europene, prin 47 de comitete naţionale;
în unele ţări s-au constituit mai multe subcomitete:
•în Belgia, pentru wallonă şi pentru flamandă;
•în Marea Britanie şi în Republica Irlanda, pentru engleză şi pentru limbile
celtice;
•în Finlanda, pentru finlandeză şi pentru suedeză;
•în Spania, pentru castiliană, catalană şi galegă;
•la acestea se adaugă comitete pentru limbile minoritare: bască, frisonă, laponă
şi limbile ţigăneşti.
În atlas sunt reprezentate peste 90 de limbi şi de dialecte
vorbite pe continentul european (de la Oceanul Atlantic până în Ural şi în
Caucaz), aparţinând următoarelor familii de limbi:
●indo-europene (celtice, romanice, germanice, baltice, slave, iraniene, la care
se adaugă albaneza, greaca şi limbile ţiganilor din Europa) – cele mai
numeroase;
●hamito-semitice (malteza);
●uralice (fino-ugrice, permiene, volgaice, la care se adaugă neneţa, din grupul
samoed, şi lapona);
●altaice (turcice, la care se adaugă calmuca, din grupul limbilor mongole);
●caucaziene;
●basca.
Reţeaua atlasului cuprinde 2 631 de localităţi
(aproximativ o localitate la 2 000 km2), fiind – în funcţie de densitatea populaţiei
– mai rară în estul continentului.
În România reţeaua e alcătuită din 84 de localităţi, dintre
care 77 pentru graiurile româneşti şi 7 pentru graiurile principalelor minorităţi
(maghiari: 3; germani: 2; sârbi: 1; ucrainieni: 1). Limba română e reprezentată în
ALE de alte 19 localităţi, din ţările învecinate: 13 în Republica Moldova; 5 în
Ucraina (4 în regiunea Cernăuţi, 1 în regiunea Odesa), 1 în Iugoslavia – Serbia.
Pentru graiurile româneşti vorbite în afara României, materialul dialectal a fost
furnizat de comitetul iugoslav (pentru Serbia) şi, respectiv, de colectivul de
dialectologi de la Chişinău (pentru R. Moldova şi Ucraina).
Alfabetul utilizat pentru transcrierea materialului
lingvistic este cel latin, în care se transpun şi datele ilustrând limbi care folosesc
alte alfabete (chirilic, grecesc, arab). Comentariile la hărţi sunt redactate în
franceză, engleză sau germană. Cuvântul din titlul hărţii e dat în franceză şi în
alte cinci limbi (rusă, engleză, germană, spaniolă şi italiană).
Hărţile ALE sunt hărţi de simboluri; termenii propriu-zişi,
reprezentaţi pe hartă prin simboluri, apar în legenda care însoţeşte harta.
Pentru hărţile onomasiologice criteriul de bază în
prelucrarea datelor este cel etimologic: formele sunt grupate în funcţie de
originea lor, fapt care permite stabilirea împrumuturilor şi circulaţia termenilor.
ALE a adus o inovaţie în materie de hărţi lexicale: harta
de motivaţie, necunoscută atlaselor anterioare (naţionale, regionale etc.).
„Motivaţia” termenilor este mai puţin evidentă la nivelul unui domeniu
lingvistic unitar (sau relativ unitar) din punct de vedere genealogic (de exemplu,
la nivelul unei limbi sau al unei familii de limbi). Ea devine, însă, „transparentă”
atunci când se regăseşte în limbi aparţinând unor familii diferite.
Hărţi de motivaţie au fost elaborate, de exemplu, pentru termeni precum
curcubeu, nevăstuică, cosaş (insectă), licurici, floarea-soarelui etc. Reunind
limbi diferite sau grupuri de limbi diferite, motivaţia evidenţiază „raţiunea” sau
„mentalitatea comună” care a stat la baza denumirilor.

ALE pune fiecare limbă europeană într-o perspectivă

nouă. Ariile lingvistice, depăşind graniţele unei limbi sau ale unei familii de
limbi, evidenţiază conexiuni insuficient cunoscute sau necunoscute anterior.
Vom comenta două hărţi ALE, relevând semnificaţia lor
pentru limba română.
Harta 2. ‚LUNĂ’ (astrul) (ALE I/1, 1983) pune o problemă interesantă, care
priveşte şi limba română, referitoare la raportul dintre numele ‚lunii’ (astrul) şi
termenii utilizaţi pentru a desemna noţiunea de ‚lună (de zile)’. Există o legătură
directă între astru şi intervalul de timp (de aproximativ 30 de zile) în care astrul,
luna, realizează o rotaţie completă în jurul pământului, o lună (de zile), ceea ce
explică faptul că în diferite limbi se foloseşte un singur termen pentru ambele
noţiuni.
Cele mai multe denumiri pentru ‚lună’ (astrul) în limbile
europene provin de la doi radicali indo-europeni:
(a) ie. *louksnā (sau *leuksnā), cu sensul primar de ‚lumină’, din care provine:
•atât lat. lux, lumen ‚lumină’ (> rom. lume înv. ‚lumină’, cf. lumea ochiului
[= lumina ochiului] ‚pupilă’)
(cf. şi engl. light, germ. Licht ‚lumină’
•cât şi lat. luna ‚lună’ (astrul), termen moştenit cu acest sens de limbile
romanice;
(b) ie. *mēnes-, *mē(n)s- (de la o rădăcină ie. *mē- ‚a măsura’), însemnând
‚lună’ (astrul), care apare în latină ca mensis, cu sensul ‚lună (de zile)’, termen
transmis cu acest sens limbilor romanice (fr. mois, it.mese, sp. mes), cu excepţia
românei, de fapt a dacoromânei, pentru că în aromână şi în meglenoromână s-a
păstrat mes ‚lună (de zile)’.

La fel ca în latină (mensis – luna), existau termeni diferiţi

pentru cele două noţiuni în:
●greaca veche (cf. greaca actuală: ménas ‚lună de zile’) – feggári, seléne
‚lună’, astrul),
●probabil şi în tracă (cf. alb. muaj ‚lună (de zile)’ – hënë (hënëz) ‚lună’,
astrul).

Cum se explică situaţia din dacoromână, unde avem

astăzi un singur termen, lună, pentru cele două noţiuni, ‚lună’ (astrul) şi ‚lună
(de zile)’? Constatăm că lat. mensis nu s-a păstrat, sensul lui fiind preluat de lat.
luna.

Harta ALE ‚LUNĂ’ pune în evidenţă următoarea situaţie cu privire la termenii

folosiţi pentru denumirea astrului şi, respectiv, pentru noţiunea ‚lună (de zile)’:
●diferenţierea formală a celor două noţiuni, pe baza unor radicali diferiţi în
indo-europeană. Este ceea ce se constată în:
•latină – mensis ‚lună (de zile)’ < ie. *mēnes-, *mē(n)s- şi
luna ‚lună’ (astrul) < ie. *louksnā
•limbile romanice actuale (cu excepţia dacoromânei);
•greaca veche, continuată în greaca actuală;
•(probabil) iliră, continuată în albaneză.

●Diferenţierea formală a celor două noţiuni, pornindu-se de la un singur radical

indo-european. Este situaţia care se constată, de exemplu, în limbile germanice:
pornindu-se de la ie. *mēnes-, *mē(n)s-, s-a ajuns la două cuvinte:
•germ. Mond ‚lună’ (astrul) şi Monat ‚lună (de zile)’
 •engl. moon ‚lună’ (astrul) şi month ‚lună (de zile)’.

●Nediferenţierea formală a celor două noţiuni, adică utilizarea unui singur

termen pentru a le denumi. Este situaţia care se constată într-o largă arie est-
europeană, incluzând atât limbi indo-europene (baltice, slave, iraniene) cât şi
limbi neindo-europene (uralice, altaice).

După cum ştim din atestările istorice, începând cu

antichitatea, în acest vast spaţiu est-european se găsea şi traca (de care aparţinea
limba dacilor), care, foarte probabil, la fel ca limbile menţionate mai sus, avea
un singur termen pentru cele două noţiuni. Româna nord-dunăreană
(dacoromâna) atestă o veche trecere de la utilizarea a doi termeni la folosirea
unui singur termen pentru cele două noţiuni: ‚lună’ (astrul), ‚lună (de zile)’, după
modelul limbii autohtonilor, luna preluând şi sensul lui mensis.

Harta 37, ‚MUNTE’ (ALE I/4, 1990)

Numele de munţi sunt cele dintâi care au permis reconstituirea unor baze
şi grupuri lingvistice vechi, unele dintre ele preindoeuropene [cf. Albert
Dauzat, Introduction à l’étudedes noms de rivières et des noms de montagnes
en France, Paris, 1955, p. 251 (apud. Nicolae Saramandu, Limba română în
context european, în Tradiţie şi inovaţie în studiul limbii române,
coordonator Gabriela Pană Dindelegan, 2004, Editura Universităţii din
Bucureşti, p. 556)].
Diferitele denumiri pentru ‘MUNTE’ în idiomurile romanice au fost
adesea luate în consideraţie în dezbaterile despre substrat, pentru motivul
evident că regiunile muntoase păstrează adesea trăsături primitive ale
limbilor (Rita Caprini, Montagne, carte onomasiologique. Commentaire, în
ALE I/4, 1990, p. 6, apud. Saramandu, op. cit., p. 556).
Faptul că în denumirile pentru ‘MUNTE’ şi pentru munţi, în general, se
păstrează termeni vechi e ilustrat chiar de numele sub care sunt cunoscute
încă din antichitate principalele două lanţuri muntoase din Europa : Alpii şi
Carpaţii. Numele Alpi conţine rădăcina alp- (alb-), de origine preindo-
europeană. În germană şi în italiana de nord cuvântul apare chiar ca termen
comun : germ. Alp ‘păşune înaltă’ < germ. medie Albe, care însemna ‘platou’.
În Italia de nord, alpe (pl. alpi) înseamnă acelaşi lucru: ‘platou la înălţime (în
munte)’. Radicalul *alb- apare în numele de origine celtă al unui oraş din
nordul Italiei : Alba (probabil şi în numele Albania ‘ţinutul muntos’ (apud
Saramandu, p. 556-557, nota 4).
La originea numelui Carpaţi se găseşte un termen trac (traca era o limbă
indo-europeană), pe care îl recunoaştem până azi în alb. karpë ‘stâncă’ ; cf. şi
Kárpathos, numele unei insule (stâncoase) din Marea Egee.
În albaneză, termenul comun pentru ‘munte’ este mal, cuvânt autohton (de
origine tracă sau traco-dacă), pe care îl regăsim în română : mal, dar nu cu
sensul de ‘munte’, ci cu cel de ‘margine (abruptă) a unui râu ; râpă ;
povârniş ; coastă abruptă’ (cf. DEX, s.v.).
 Ca termen entopic, însă, mal are aproape totdeauna sensul originar de
‘munte, deal, ridicătură de pământ’ (Iordan, Topon. rom. ; apud. Gr. Brâncuş,
Vocabularul autohton al limbii române, 1983, Bucureşti, p. 91), sens pe care,
ca apelativ, îl păstrează, regional, până astăzi (Densusianu ; apud. Brâncuş ;
ibid).
‘Sinonimia cu munte (< lat. montem) a determinat modificarea semantică a
lui mal’ (Brâncuş ; ibid), ceea ce nu a fost cazul în albaneză. Schimbarea de
sens a început într-o epocă foarte veche, dat fiind că în daco-moesiană mal
însemna deja ‘râpă, mal stâncos’. Proba o avem în toponimul Dacia
malvensis (cf. şi toponimul Dimallum la Titus Livius ; cf. şi let. mala ‘mal’
(apud. Caprini 1990, 24), devenit, în timpul stăpânirii romane, Dacia
ripensis. În adj. ripensis, care l-a înlocuit pe malvensis, se recunoaşte lat ripa,
devenit ulterior, în română, râpă (cf. şi fr. rive ‘mal’).

Exemplele prezentate pun în evidenţă modificări semantice ale termenilor

din română explicabile prin tracă (traco-dacă), pentru care se pot stabili
conexiuni cu alte limbi europene vechi şi actuale (cf. Saramandu 1998, pp.
673-675, 677-678)