ROMÂNA COMUNĂ

 Româna descinde din latina dunăreană (sau carpato-dunăreană), acel aspect al latinei
orientale vorbite în provinciile dunărene romanizate (Dacia, cele două Moesii şi Panonia
Inferioară).
 Limba română s-a format mai devreme decât limbile romanice apusene, din cauză că latina
dunăreană a fost izolată de timpuriu de centrul inovaţiilor, de influenţa latinei clasice.
 Considerând latina dunăreană ca prima etapă a istoriei limbii noastre, spunem că faza
imediat următoare este aşa-numita română comună, caracterizată printr-un număr suficient
de modificări pentru a se putea vorbi de o schimbare calitativă a latinei.
 Pentru denumirea acestei perioade au fost propuşi diverşi termeni: străromână
(S. Puşcariu), care ar fi o traducere a germ. Urrumänisch, română primitivă
(Al. Philippide), română primitivă comună (D. Macrea), romanică balcanică
(Ov. Densusianu), romanică-dunăreană (E. Petrovici), traco-romanică (după
modelul galo-romanică, ibero-romanică) sau protoromână (ambele denumiri la I.
Coteanu). S-a impus însă termenul română comună, folosit întâi de I. Şiadbei în
1932, apoi de Al. Rosetti, care şi-a subintitulat vol. al IV-lea al Istoriei limbii
române chiar Româna comună.
 Aşadar, româna comună este perioada de dinainte de separarea celor patru
dialecte: dacoromâna, aromâna, meglenoromâna şi istroromâna. Româna comună
avea caracter unitar, dialectele nu se conturaseră încă, iar vorbitorii acesteia, de la
nord şi de la sud de Dunăre, aparţineau unui trunchi etnic unitar.
 Rosetti precizează că „nu există niciun indiciu despre vreo sciziune dialectală a
latinei vorbite la nordul şi la sudul Dunării”.
 Româna comună se plasează în timp din momentul în care latina vulgară îşi
pierde unitatea, fărâmiţându-se în limbile romanice de astăzi, deci după secolul al
IV-lea, când Dacia este izolată de lumea romanică occidentală.
 Putem admite astfel că româna comună începe prin secolul al VI-lea (sau chiar
al VII-lea), când ea se distinge de latina dunăreană şi de celelalte idiomuri
romanice. Limita superioară a perioadei române comune poate fi stabilită
prin secolele al XI-lea- al XII-lea, în funcţie de separarea celor patru grupuri de
români.
 Se desprind de trunchiul român comun mai întâi aromânii în secolul al X-lea,
care, de la malul drept al Dunării, se răspândesc în toate ţările balcanice.
 În secolul al XII-lea, istroromânii sunt împinşi din Banat, Hunedoara şi sudul
Crişanei, în Istria, spre vestul Peninsulei.
 Meglenoromânii sunt, foarte probabil, o ramură de aromâni care, înainte de a se
stabili la nordul golfului Salonic, au stat în contact mai îndelungat cu
dacoromânii.
 Această dispersare a unor grupuri de români spre sudul şi vestul Peninsulei
Balcanice (şi chiar spre nord-vest, în Moravia) a fost provocată de interpunerea
slavilor în sud şi de aşezarea maghiarilor în vest.
 O observaţie lingvistică preţioasă este aceea că în niciunul dintre dialectele
româneşti din sudul Dunării nu există elemente ungureşti, acesta fiind argumentul
decisiv că la stabilirea maghiarilor în Transilvania cele trei dialecte nu mai formau
o unitate cu dacoromâna. De aci înainte, aceste dialecte evoluează independent
unul de altul, dar evoluează ca dialecte, nu ca limbi diferite.
 Tendinţele de evoluţie ale românei comune se pot continua în dialecte. În felul acesta se
explică inovaţiile identice în aromână şi dacoromână care au loc după separarea acestora.
 Examinarea divergenţelor dintre aromână şi dacoromână ne duce la concluzia certă că
grupul social care avea să devină aromân nu a fost separat de la origine de cel dacoromân.
Toate grupurile sociale de români formau un trunchi unitar în perioada românei comune.
 Formată pe o întinsă arie romanizată, la nord şi la sud de Dunăre, româna comună reflectă,
prin caracterul ei unitar, o civilizaţie şi o cultură populară unitare, specifice grupurilor de
români. Era o civilizaţie de tip rural, adică pastoral şi agricol. Limba comună asigura
unitatea grupurilor sociale de români.
 Româna comună este reconstruită din compararea dialectelor nord şi sud-
dunărene şi raportarea la latină a datelor obţinute. Prin urmare, româna
comună reprezintă stadiul intermediar de raportare a dialectelor româneşti la
latină, căci ea este, de fapt, o fază a evoluţiei latinei. Pentru că această fază nu
este cunoscută, ea trebuie reconstruită.
 Fenomenele care se regăsesc în toate cele patru dialecte (sau cel puţin în
dacoromână şi aromână) sunt caracteristice românei comune. Nu este exclus ca
unele fenomene să se fi produs mai târziu, în fiecare dialect în mod independent .
 FONETICĂ
 1. în aromână, -u şi -i etimologici au caracter silabic: sg. bărbatu bunu, pl. bărbaţi buni; eu
cântu, tu cânţi, cu -u şi -i silabici.
 2. Sub impulsul substratului, apăruse vocala ă din a neaccentuat: lat. casa > casă, lat.
camisia > cămaşă. Urmarea apariţiei vocalei ă a fost constituirea unui sistem vocalic din
şase unităţi fonologice.
 Fonemul î, prin care sistemul vocalic românesc se dezvoltă la şapte termeni, aşa cum este
în limba de astăzi, a apărut mai târziu, independent în dacoromână de aromână. De adăugat
că a accentuat în poziţie nazală a devenit mai întâi ă şi apoi, în dacoromână, după perioada
românei comune, î: panis > păne (ulterior pâne).
 3. Apăruse foarte devreme diftongul ie din é (lat. cl. ĕ): lat. fĕrrum > fier, lat. pĕllem >
piele.
 4. Apăruseră diftongii condiţionaţi ea şi oa, dezvoltaţi din vocalele e şi o, având în silaba
următoare ă sau e: lat. feta > feată, lat. solem > soare, lat. porta > poartă.
 5. În româna comună, vocala e şi diftongul ea se păstrează neschimbate după labiale: lat.
fetus > fetu, lat. melum > meru, lat. pĭrum > peru, lat. feta > feată, lat. pĭra > peară.
Variantele cu ă, respectiv a după labiale în poziţie tare au apărut mai târziu în dacoromână:
făt, măr; fată, pară (dar în poziţie moale: pl. feţi, pl. meri, mere, fete, pere).
 6. În poziţie nazală, vocalele e şi o se închid în i, respectiv u: lat. dentem > dinte, lat. bene
> bine, lat. bonus > bun, lat. montem > munte, lat. corona > curună, cunună. Şi o
neaccentuat trecuse la u: lat. romanus > rumân, lat. hospitium > uspăţ (şi ospăţ).
 7. Apăruseră de timpuriu africatele č, ğ şi ţ, dz, ca rezultat al alterării velarelor c, g şi
dentalelor t, d sub influenţa unui iot. Africatele au fost iniţial variante ale consoanelor din
care au luat naştere: lat. caelum > cer, lat. cena > cină, lat. gelu > ger, lat. brachium > braţ,
lat. socius > soţ, lat. tenere > ţinea, lat. *inaltiare > înălţa, lat. dico > dzicu.
 8. Apăruse consoana ş dintr-un s urmat de e, i: lat. sic > şi, lat. caseus > caş.
 9. În româna comună, apar două consoane dentale moi: n', l', dezvoltate din n, l sub
influenţa unui iot. Lat. filius > fil'u, ar. h'il'u (dr. fiu este o inovaţie), lat. leporem > l'epure
(dr. iepure), lat. *antaneus > întâńu (dr. întâi este o inovaţie târzie).
 10. Consoanele b şi v dispăruseră când se aflau în poziţie intervocalică: lat. cantabat >
cânta, lat. caballus > calu, lat. vivus > viu.
 11. În elementele latine, grupurile consonantice cl, gl deveniseră cl', gl', cu l' muiat: lat.
clavis > cl'aie (dr. cheie), lat. glacies > gl'aţă (dr. gheaţă); cl', gl' se pronunţă încă în
dialectele din sudul Dunării. În dacoromână, cl', gl' au devenit k', g'.
 12. În cuvintele latine, -l- simplu intervocalic (pronunţat velar) se transformase în -r-: lat.
mola > moară, lat. pilus > peru, păr; lat. boletus > burete. Aceasta este una dintre cele mai
importante legi fonetice care acţionează asupra elementelor latine din română.
 13. Tot în cuvintele de origine latină, ll (geminat) urmat de a neaccentuat dispăruse: lat.
stella > stea, lat. catella > căţea.
 14. Labiovelarele qu, gu (oclusive velare cu un apendice labial) urmate de a deveniseră p,
b: lat. aqua > apă, lat. lingua > limbă.
 15. Grupurile consonantice cs şi ct s-au labializat foarte devreme, adică velara c a devenit
p: ps, pt, lat. coxa > coapsă, lat. frixit > fripse; lat. noctem > noapte, lat. octo > optu.
 16. Grupul consonantic gn se transformase în mn: lat. lignus > lemnu, lat.
cognatus > cumnatu.
 17. Grupurile consonantice -bl-, -br- în poziţie intervocalică deveniseră -ul-, -ur-:
lat. cribrum (cibrum) > ciur, lat. stabulum > staul, lat. subula (subla) > sulă.
 18. Grupurile sc, st urmate de e, i deveniseră şt: lat. crescere > creştere, castigare
> câştigare.
 Prin urmare, în româna comună au apărut sunetele noi:
 ă, diftongii įe, ea, oa, africatele palatale č, ğ şi dentale ţ, dz, dentalele muiate
ń, l', fricativa ş, poate şi h, grupurile consonantice cl', gl’.
 De asemenea, în româna comună existau semivocalele i, u cu care se formau
diftongi ascendenţi şi descendenţi.
 În româna comună, se produseseră cele mai importante modificări fonetice ale
limbii române.
 GRAMATICĂ
 1. Genul neutru, propriu inanimatului, este organizat diferit faţă de latină: determinări
masculine la singular şi feminine la plural. S-au păstrat din latină desinenţele de plural: -a
(> rom. -e) şi -ora (> rom. -ure, -uri).
 2. Numărul declinărilor s-a redus la trei, prin dispariţia declinărilor a V-a şi a IV-a. Se
păstrează în româna comună mânu şi noru, urme ale declinării a IV-a; de asemenea, dzi, de
la declinarea a V-a.
 3. S-a redus numărul de cazuri: nominativ-acuzativ, dativ-genitiv şi vocativ. Încă din latina
vulgară se impusese dativul ca formă unică pentru genitiv-dativ. Lăsând deoparte
vocativul, spunem că la masculin avem un singur caz la singular şi altul la plural: lupu-
lupi, iar la feminin două cazuri la singular: nom.-ac. casă, genitiv-dat. case, cu sincretismul
genitiv-dativului cu pluralul: (unei) case, (nişte) case. În aromână, există un sincretism
total la feminin singular.
 4. Encliza articolului definit, explicată prin intervenţia substratului, caracterizează toate
dialectele româneşti.
 5. În româna comună, există trei clase de adjective: a. cu patru forme: bunu, bună, buni,
bune; b.cu trei forme: nou, noauă, noi, noauă; c. cu două forme: dulce, dulci.
 Comparaţia adjectivului se exprimă analitic, cu ajutorul adverbelor mai, foarte şi multu +
pozitivul adjectivului. În dacoromână, pentru superlativ s-a generalizat construcţia cu
foarte (popular şi cea cu mult), iar în aromână construcţia cu multu.
 Probabil că şi superlativul relativ cu ille se constituise încă din perioada românei comune,
mai ales că şi în celelalte limbi romanice acest tip de superlativ se construieşte la fel:
 dr. cel mai frumos dintre toţi
 ar. ma muşatlu di tuţ (cu art. lu enclitic)
 fr. le plus beau de tous
 it. il più bello di tutti
 sp. el más hermoso de todos.
 6. Numeralele cardinale de la unu la zece, conservate din latină, sunt cunoscute în toate
dialectele. Aromâna a păstrat şi pe viginti: γiγinţ.
 Procedeul de numărare de la unsprezece la nouăsprezece, cunoscut şi albanezei (dar şi
limbilor slave), pare să fi fost determinat de influenţa substratului.
 Numărătoarea zecilor, prin multiplicare, de la 20 la 90, este o inovaţie a românei comune:
douăzeci, ar. daodzăţi (la fel în albaneză şi în limbile slave).
 O inovaţie de tip balcanic o reprezintă şi numeralele compuse de felul douăzeci şi unu, cu
conjuncţia şi între unitate şi zeci.
 7. La pronumele personal apăruse seria accentuat-neaccentuat la cazurile dativ şi acuzativ:
mie–mi, mine–mă etc. Demonstrativul ille devenise pronume personal de persoana a III-a:
el, ea; la fel ipse: dr. însu, ar. năsu.
 Formele de genitiv ale pronumelui personal lui, ei, lor intraseră deja în seria posesivelor,
din cauză că său, sa exprimau insuficient raporturile dintre posesor şi obiectul posedat.
 Se creaseră cele două serii de pronume demonstrativ: simple (din iste, ille) şi compuse (cu
ecce-): estu, acesta etc. Apăruseră şi compusele cu alt (< alter): alaltu, alaltă, ar. alantu,
anantu (cestălalt, celălalt sunt creaţii târzii). Pronumele relativ-interogative: cene (> cine)
din lat. quis, ce din lat. quid, care din lat. qualis, căntu (dr. cât) din lat. quantus.
 8. Flexiunea verbală a românei comune diferă prea puţin de flexiunea verbală din
perioadele următoare. Reţinem câteva dintre trăsăturile verbului cunoscute în cele patru
dialecte.
 Se păstrează cele patru conjugări latineşti: lat. cantare > cântare, lat. vidēre > vedeare, lat.
crédere > credere, lat. fugire > fugire.
 Apăruseră în româna comună şi clasele de verbe în -ez: lucrez şi -esc (-ăsc): înfloresc,
urăsc.
 În paradigma prezentului indicativ se produc cele două tipuri de omonimii desinenţiale: 3
sing. – 3 pl. la verbele în -a: el cântă – ei cântă şi 1 sing. – 3 pl. la verbele în -ea, -e şi -i;
eu vedzu – ei vedzu, eu dzicu – ei dzicu, eu audzu – ei audzu.
 Imperativul, atât pozitiv cât şi negativ, nu diferă de cel din limba de astăzi: cântă! (lat.
canta!), cântaţi! (lat. cantate, cu impunerea timpurie a desinenţei -ţi); nu cântare! (lat. non
cantare!), o formă probabil unică pentru singular şi plural (cf. ILR, II, p. 275).
 Infinitivul avea în româna comună numai formă lungă: căntare, vedeare. Scurtarea
infinitivului e un fenomen posterior epocii românei comune; la fel, apariţia morfemului a
din dacoromână.
 Gerunziul şi participiul au aceleaşi caracteristici morfematice ca în limba de astăzi:
căntăndu (lat. cantando, ablativul gerunziului), căntatu (lat. cantatus, participiul perfect
pasiv).
 Vorbită pe un teritoriu întins, la nord şi la sud de Dunăre, româna comună e posibil să fi
avut unele deosebiri dialectale, mai exact spus, e posibil ca unele inovaţii să fi început în
perioada românei comune, fără să se fi generalizat, rămânând dialectale până astăzi.
 „Limba străromânilor nu trebuie să ne-o închipuim unitară. Avem chiar probe că existau
deosebiri regionale de grai în epoca străromână” (S. Puşcariu, Limba română, I, p. 249).
Iată câteva dintre aceste inovaţii considerate de S. Puşcariu ca fenomene dialectale:
 1. Palatalizarea labialelor, fenomen care constă în mutarea punctului de articulaţie al
consoanelor p, b, f, v, m de pe buze, pe palat, sub influenţa unui i: g'ine, k'atră, h'il'u „fiu”.
În aromână, fenomenul acesta e general, în meglenoromână e parţial, în istroromână
lipseşte, iar în dacoromână e cunoscut numai în aria de est.
 2. Rotacismul lui -n- intervocalic în elementele latine: lură „lună”, bire „bine”, mâră
„mână”. În perioada românei comune, acest fenomen caracteriza aria de nord a
dacoromânei. El se întâlneşte în textele nordice din secolul al XVI-lea, iar astăzi în puncte
izolate din Crişana. În istroromână e un fenomen general, iar în aromână şi
meglenoromână lipseşte cu totul.
 3. Africatelor palatale č, ğ din dacoromână: cer (din lat. caelum), ger (din lat. gelum) le
corespund în dialectele sudice africatele dentale ţ, dz: ţer, dzinere (din lat. generem), ar.
văţi „vaci”, fudzi „fugi”. E posibil ca tratamentul din sud al evoluţiei lui c, g, urmate de e,
i la ţ, dz să fi fost influenţat şi de limbile greacă şi albaneză.
 4. Alternanţa a / ă sub accent în radicalul femininelor cu pluralul în -i: parte-părţi, cărare-
cărări. În dacoromâna veche, sunt obişnuite şi variantele cu a la plural: parţi, cetaţi,
adunari. În aromână, inovaţia s-a extins şi asupra adjectivelor.
 5. Verbele cu radical iotacizat: văz, auz, poci, scoţ, înghiţ, viu, sai, ţiu erau generale în
textele româneşti din secolul al XVI-lea. În sudul Dunării, se aud numai forme
deiotacizate: aud, ved, ceea ce înseamnă că revenirea la formele cu dentală: aud, văd se
producea încă din perioada românei comune.
 După Al. Rosetti (ILR, p. 360 ş.u.) româna comună era o limbă unitară, fără diferenţe
dialectale. În dacoromână şi aromână s-au putut dezvolta separat, în fiecare dialect,
trăsături noi „potrivit unei tendinţe comune de a inova în aceeaşi direcţie după despărţirea
lor de trunchiul comun”. Iată câteva dintre numeroasele trăsături despre care Al. Rosetti
crede că au apărut după epoca de comunitate:
 – Vocala î (din a accentuat în poziţie nazală) e caracteristică dacoromânei: canis > căne >
câne. În aromână s-a păstrat varianta intermediară, cu ă: căne, cămpu. În unele graiuri
aromâne de sud a apărut însă şi î.
 – Transformarea lui i în î după r, rr, s, ţ, dz: ripa > râpă, rivus > râu, tittia > ţâţă, sinus >
sân, Diana > (d)zână; la fel în aromână: puţân, subţâre, ţâţă, arâu „râu”, arâpă „râpă”,
dzâcu.
 – Consonantizarea lui u ca al doilea element al diftongilor au, eu: ar. alavdu, caftu „caut”,
preftu „preut”, dar şi dr. regional: captu „caut”, cheptoare „cheutoare”.
 – Diftongii cu i ca al doilea element la tipul câine (după pl. câini, cu anticiparea lui i) apar
şi în meglenoromână: coini, poini şi, sporadic, în aromână.
 LEXICUL ROMÂNEI COMUNE
 Vocabularul românei comune e constituit, în principiu, din toate elementele lexicale
moştenite din latină, indiferent de dispersiunea lor geografică sau de frecvenţa în
comunicare. În general, româna a moştenit, ca şi celelalte limbi romanice, aproximativ
2.000 de cuvinte. E un fond lexical cristalizat, care nu s-a mai putut îmbogăţi decât prin
mijloace interne, adică prin derivare şi compunere.
 Bineînţeles că o parte a lexicului moştenit a dispărut din cauze diverse, în primul rând din
concurenţa cu sinonimele datorate influenţelor ulterioare. De asemenea, numeroase cuvinte
latineşti aveau caracter dialectal în româna comună.
 Ion Coteanu (ILR, II, p. 283 ş.u.), fără să ia în consideraţie cuvintele de la
periferia vocabularului, a întocmit o listă de aproape 600 de cuvinte de origine
latină, comune dacoromânei şi aromânei, utilizate şi astăzi în cele două dialecte,
deci cuvinte importante care în mod sigur aveau acest statut şi în româna comună.
Se pot adăuga la acestea cca 30 de cuvinte din substrat, cu o poziţie solidă în
ansamblul vocabularului, care vor fi fost larg utilizate şi în româna comună.
 Există, de asemenea, un număr important de cuvinte, de origine latină, cunoscute numai în
aromână. E greu de dovedit că acestea vor fi avut caracter general în româna comună, de
aceea e mai prudent să le considerăm dialectale şi în perioada de comunitate.
 Iată câteva dintre aceste cuvinte: bâşari „sărutare” (lat. basiare), câroari „căldură mare”
(lat. calorem), câstâńu „castan” (lat. castaneus), câşari „brânzărie la stână” (lat. casearia),
dimâdari „a chema, a porunci” (lat. demandare), fauă „linte” (lat. faba), furnu „cuptor”
(lat. furnus), g'ing'iţ, „douăzeci” (lat. viginti), h'ic „smochin” (lat. ficus), mes „lună” (lat.
mensis), nuiarcă „mamă vitregă” (lat. noverca), sân „sănătos” (lat. sanus).
 Româna comună e o reconstrucţie bazată pe comparaţia interdialectală şi raportarea la
latină. Există însă un document real de limbă română care datează de la sfârşitul secolului
al VI-lea.
 E vorba de o întâmplare relatată de cronicarii bizantini Simokattes şi Theophanes în
legătură cu o incursiune a armatei bizantine împotriva avarilor, în anul 587. În timp de
noapte, pe o cărare din Munţii Balcani, unuia dintre ostaşi dădea să-i cadă sarcina de pe
catâr, iar tovarăşii din urmă i-au strigat „în limba părintească”, „în limba locului”, Torna,
torna, fratre! „Întoarce-te, întoarce-te, frate”, ca să aşeze cum trebuie povara pe animal.
 Ceilalţi ostaşi, auzind strigătul, s-au speriat, crezând că au dat duşmanii peste ei şi
au rupt-o la fugă în debandadă. Textul acesta a fost mult discutat. Unii istorici l-au
interpretat ca o comandă militară. Dar într-o astfel de comandă nu şi-ar avea locul
cuvântul fratre şi nici repetarea verbului. În mod cert e vorba de un text în limba
română comună. Mai mult, ar fi primul text într-un idiom romanic, care
devansează cu mult Jurămintele de la Strasbourg, primul text în franceză, de la
842.