MORFOLOGIE ŞI SINTAXĂ

• În latina populară, se produc modificări importante în structura

gramaticală faţă de latina clasică. Acestea se reflectă în limbile romanice.
• Schimbările fonetice, în special dispariţia consoanelor finale, au dus la
perturbări mari în flexiune, prin confuziile formelor de caz, gen, persoană
la nume şi la verb.
• Se adaugă aici tendinţa generală a limbii populare de a simplifica
paradigmele. În procesul de reorganizare a acestora, se preferă construcţii
analitice, mai concrete, în locul celor sintetice din latina clasică.
 SUBSTANTIVUL

Cazurile
Din cauza căderii consoanelor finale şi a evoluţiei particulare a unor sunete, se reduce
numărul de forme cazuale, de la cinci, câte avea latina clasică, la trei forme în latina
populară.
Un substantiv ca lupus (N), lupi (G), lupo (D), lupum (Ac), lupe (Abl., V) devine lupu, lupi,
lupe, prin eliminarea lui -s de la nominativ şi a lui -m de la acuzativ şi prin închiderea lui o
neaccentuat la u. La plural: lupi, luporum, lupis, lupos devin lupi, luporu, lupe, prin
dispariţia lui -m şi -s; lupi şi lupu se regăsesc la singular, iar luporu, izolată, va fi eliminată
curând. Aşadar, rămân trei forme în declinarea masculinelor: lupu şi lupe pentru singular,
iar lupi generalizată la plural. Româna conservă forma de vocativ în -e a masculinelor.
• Spre deosebire de celelalte limbi romanice, româna, mai fidelă latinităţii,
menţine forma de genitiv-dativ a femininelor: casa, casae, casae, casam
devin casă, case; genitiv-dativul singular este omonim cu pluralul: case
(casae).
• În concluzie, se poate spune că româna a pierdut flexiunea cazuală, dar,
mai conservatoare decât limbile romanice occidentale, a păstrat vocativul
la masculinele de declinarea a II-a şi dativul feminin la declinările I şi a
III-a (unei case < lat. casae; unei morţi < lat. morti).
 Clasificarea în declinări a substantivelor
în româna actuală
• În româna actuală, gramatica tradițională clasifică substantivele în trei declinări, în
funcție de finalul formelor de N singular nearticulat:
• 1. declinarea I – substantivele feminine terminate în: - ă: casă, scară; -ea: stea, saltea;
-a: basma, mahala; masculinele: tată, papă, popă, pașă, vodă; substantivul zi.
• 2. declinarea a II-a: masculinele și neutrele terminate în: consoană: bărbat, lup; în –u
vocalic și semivocalic: codru, suflu, bou, leu; -i semivocalic: rai, pisoi
• 3. Declinarea a III-a: masculine, feminine și neutre terminate în –e: perete, nume,
femeie, și numele primelor 5 zile ale săptămânii, deoarece se articulează la fel ca
subst. din această declinare: femeia, vulpea.
• Zdruncinarea sistemului de desinenţe din flexiunea nominală a fost suplinită în latina
carpato-dunăreană prin dezvoltarea construcţiilor cu prepoziţie. Cu ajutorul
acestora se exprimă în română valorile ablativului, acuzativului, locativului şi chiar
ale genitivului şi dativului. Ablativul şi acuzativul, cazurile prepoziţionale prin
excelenţă, se contopesc în unul singur prin dispariţia formală a ablativului.
• Sporirea rolului prepoziţiilor este în acord cu tendinţa generală spre analitism a
latinei vorbite. Prepoziţiile ad şi de, de exemplu, exprimând valori ale genitivului şi
dativului, se întâlnesc cu acest rol încă din latina clasică. În româna veche şi cea
populară, a, de, la, introducând sensuri proprii genitivului şi dativului, sunt foarte
frecvente.
• Grație a trei profesori = grație a ... profesori = C instr. (D, grație profesorilor)
• Cartea a două eleve = G (cartea a ... eleve)
• Plecarea a câțiva colegi = G: plecarea câtorva colegi * plecarea a câtorva colegi (incorectă)
• mijloc de besearecă = G (mijlocul bisericii), cale de cetate; Jurnalul de Argeș, Gazeta de
Transilvania; căutarea de anumiți clienți vs căutarea anumitor clienți
• acoperișul la casă, urmările la secetă = G (incorect)
• Dau la copii mâncare. = D (incorectă)
• Dau la trei copii. Cărțile aparțin la tot felul de oameni = D analitic
Genurile
• Româna este singura limbă romanică în care se păstrează neutrul ca gen al
neînsufleţitelor. Se menţin din latină şi desinenţele de plural -a: scamna devenit scaune
şi -ora (de fapt tot -a, cu interpretarea ca desinenţă a segmentului -or din radical) la
substantivele în -us: tempus, -ora > rom. timp, timpuri. Tendinţa eliminării neutrului se
manifestă încă din latină.
• Reorganizarea lui în română prin determinări masculine la singular şi feminine la plural
pare să-şi aibă începutul chiar în latina târzie. Nu trebuie exclusă însă influenţa
substratului traco-dac, mai cu seamă că în albaneză neutrul este organizat la fel ca în
română.
Numerele
• Se continuă tendinţa de întărire a distincţiei dintre singular şi plural.
Desinenţa -i se extinde la toate clasele de masculine şi, în plus, la o bună
parte dintre feminine. În română -i devine semnul cel mai important
pentru marcarea pluralului.
• Româna reţine un grup de imparisilabice, la care opoziţia de număr este
redată nu numai prin desinenţe, ci şi prin deosebiri de radical: cap-capete
(lat. caput-capita), om-oameni (lat. homo-homines), oaspe-oaspeţi (lat.
hospes-hospites), mamă-mămâni (lat. mamma-mammanae), tată-tătâni
(lat. tatta-tattanae), sor(ă)-surori (lat. soror-sorores). Extinderea
desinenţei -uri (lat. -ora) asigură, de asemenea, o distanţă mai clară între
singularul şi pluralul neutrelor.
• * imparisilabic: substantiv sau adjectiv a cărui temă nu are același număr
de silabe în cursul declinării
Declinările
• În latina dunăreană se simplifică numărul tipurilor flexionare, numite, de obicei,
„declinări”. Din cele cinci tipuri câte erau în latina clasică, se conservă trei tipuri şi
unele urme ale celorlalte două. Declinările a V-a şi a IV-a se contopesc în celelalte.
• Substantive ca facies „faţă”, effigies „imagine”, glacies „gheaţă”, materies „material,
lemn”, de declinarea a V-a, devin facia, glacia, materia etc., de declinarea I. Cele
transmise românei aparţin declinării I: faţă, gheaţă. A supravieţuit în română, din
vechea declinare a V-a, numai dies: zi, înglobat la declinarea I în gramaticile
tradiţionale, din motive care privesc tendinţa generală a evoluţiei declinărilor latineşti.
• Declinarea a IV-a, restrânsă numeric ca şi a V-a, s-a contopit cu a II-a, cu
care se şi aseamănă la singular (-u, -us, acuz.-um): cornu, gelu se conservă
în română la declinarea a II-a, la care trecuseră încă din faza latină a
limbii: corn, ger. Motive semantice justifică integrarea substantivelor
socrus şi nurus la declinarea I: socrus non socra şi nurus non nura
(Appendix Probi), devenite în română soacră şi noră.
• Ca urmă a declinării a IV-a, româna a conservat substantivele manus:
mânu (articulat mânule) şi nurus: nor(u) (noru-mea); mână şi noră sunt
refăcute.
• Tendinţa de îmbogăţire a declinării I, rezervată femininelor în -a, care se manifestă în
latină se continuă în tot cursul istoriei limbii române. Substantive aparţinând declinărilor a
V-a şi a IV-a trec la declinarea I;
• Substantive de declinarea a III-a pătrund la declinarea I: glans, -dis devine glanda, de unde
rom. ghindă, diminutivele oricla, ungula de declinarea I provin de la auris, unguis, de
declinarea a III-a. În română, cele două diminutive au devenit, din cauze fonetice, ureche,
unghie.
• Plurale neutre de felul folia (rom. foaie), viridia (rom. varză) au fost tratate ca feminine de
declinarea I. Multe nume de fructe de genul neutru devin feminine de declinarea I:
(malum) persicum > persica (rom. piersică), prunum > pruna (rom. prună) etc.
• Şi declinarea a II-a, specifică masculinelor în -us şi neutrelor în -um, se
îmbogăţeşte necontenit încă din latină.
• Substantive de declinarea a IV-a trec la declinarea a II-a. La fel, sunt de
declinarea a II-a diminutive (cu baze aparţinând la declinări diferite) ca
genuculum (de la genu), cauliculus şi coliculus (de la caulis), reniculus şi
*renunculus (de la pl. renes), devenite în română genunchi, curechi,
rinichi (şi rărunchi).
 Adjectivul
• Latina populară are tendinţa de a dezvolta categoria adjectivelor în -us, -a, -um,
de tipul bonus, -a, -um, devenit, după dispariţia consoanelor finale, bonu, bona,
pl. boni, bonae (rom. bunu, bună, pl. buni, bune).
• În Appendix Probi, ne întâmpină recomandări de felul: tristis non tristus (în
latina clasică: tristis m.f., triste n.), acre non acrum (în latina clasică: acer,
acris, acre).
• Rom. ager se explică din *agilus (lat. cl. agilis ar fi devenit *agere), lin din
*lenus (lat. cl. lenis). Această tendinţă a latinei se continuă în română: categoria
adjectivelor cu patru forme (tipul bun) devine foarte productivă.
• Comparaţia se redă tot mai frecvent prin construcţii analitice, adică prin
adverbe însoţind adjectivul propriu-zis. E posibil ca încă din latina
dunăreană să se fi impus magis (rom. mai) pentru comparativ şi multum
(rom. mult) şi forte (rom. foarte) pentru superlativ.
 Pronumele
• Are o flexiune mai rezistentă din cauza frecvenţei ridicate în uzul vorbirii
şi a numărului restrâns de termeni ai paradigmei. Cea mai importantă
inovaţie care se produce în latina populară în legătură cu pronumele este
integrarea lui ille în seria pronumelor personale alături de ego şi tu.
Valoarea lui ille de pronume personal de persoana a III-a, pe care nu o
avea în latina clasică, derivă din aceea de pronume demonstrativ de
depărtare. Cu aceeaşi funcţie începe să fie folosit şi ipse (devenit în
română însu).
• La demonstrative, apare seria compuselor cu ecce „iată”: ecce-iste
„acesta”, ecce-ille „acela”, care coexistă cu seria formelor simple: iste, ille
(rom. ăsta, ăla)
 Verbul
• Se păstrează în latina dunăreană cele patru clase de flexiune în -are
(cantare), -ēre (vidēre), -ĕre (credĕre), -ire (fugire). Cele mai productive
sunt conjugările I şi a IV-a.
• Se produc treceri de la o conjugare la alta: ardēre (II) – ardĕre (III),
respondēre (II) – respondĕre (III), lucēre (II) – lucire (IV), fugĕre (III) –
fugire (IV). Procesul acesta se continuă în tot cursul istoriei limbii noastre.
• Verbele posse „a putea” şi velle „a vrea” s-au regularizat: potēre şi volēre,
forme pe care le regăsim în română.
• Apar două clase de verbe noi în latina dunăreană târzie: 1. în -esc (sufix
care avea iniţial valoare incoativă): floresco „înfloresc” (iniţial „încep să
înflorească”); 2. în -izare: baptizare „a boteza”.
• Ambele sufixe, care caracterizează prezentul indicativului, al
conjunctivului şi al imperativului, capătă o foarte mare extindere în
română.
• În cadrul conjugărilor a II-a şi a III-a, se conturează o subclasă nouă cu
perfectul în -ui: tacui (rom. tăcui), facui (rom. făcui).
• Dispar verbele deponente (cu forme pasive şi înţeles activ); ele capătă
flexiunea proprie verbelor active: lat. cl. mori devine morire „a muri” şi la
fel pati > patire „a păţi”, ordiri > ordire „a urzi”.
• Se reorganizează diateza pasivă. Auxiliarul sum, esse, fui exprimă timpul şi modul
construcţiei pasive. De exemplu, laudatus sum, care însemna în latina clasică „am fost
lăudat”, deci valoare de perfect, capătă rol de prezent indicativ în latina vulgară: „sunt
lăudat”.
• Construcţia cu sum readus la valoarea de prezent în construcţia pasivă devine paralelă
cu perifrazele cu habeo plus participiul, de tipul habeo scriptum = am scris, din
construcţia activă.
• O inovaţie importantă a latinei târzii este apariţia perfectului compus cu habeo: habeo
scriptum > am scris. În acest tip de perifrază, habeo exprima, iniţial, ideea de posesie;
după secolul al IV-lea devine un component gramatical al perfectului.
• Tendinţa generală a latinei populare de a dezvolta construcţiile analitice a
determinat şi apariţia formelor de viitor cu velle (volēre) şi habere, prin
care se explică rom. voi + infinitivul (tip voi cânta) şi am + infinitivul cu
a (tip am a cânta).
• Conjunctivul, ca mod al subordonării, era, de regulă, precedat de o
conjuncţie (quia, quod, ut); în latina dunăreană, s-a impus si (rom. se, să),
care a devenit morfem al conjunctivului ca şi echivalentele lui din
celelalte limbi balcanice.
 Adverbul
• În latina populară, apar numeroase compuse adverbiale cu ad, de, eccum,
in. Reţinem aici o parte din cele care au fost transmise românei:
• ad-foras (> afară), ad-post (> apoi), ad-prope (> aproape), ad-supra (>
asupră), ad-*tuncce (> atunci), ad-vix (> abia); de-hora (> doar), de-
quantum (> decât), de-parte (> departe), de-una-die (> deunăzi)); ecce-hic
şi ad-hicce (> aici, aci), eccum-modo (> acmu, acum), eccum-sic (> aşa),
eccum-illoc (> acolo); in-ab-ante (> înainte), in-de-retro (> îndărăt), in-
per-unam (> împreună), in-contra-ubi (> încotro), in-ad-post (> înapoi),
hac-die (> azi).
 Prepoziţia. Conjuncţia
• Procedeul compunerii e frecvent şi în crearea de prepoziţii şi conjuncţii:
de-in (> din), de-inter (> dintre), de-intro (> dintru), de-post (> după), de-
super (> despre), illac-ad (> la), per-intro (> pentru), per-extra (> peste),
paene-ad (> până), per-in (> prin), per-inter (> printre); de-sic (> deşi), de-
volet-quid (> deoarece), in-quantum (> încât).
• Locuţiunile de acest fel sunt în legătură cu tendinţa generală spre un
limbaj colocvial, cu un caracter mai concret al relaţiilor dintre cuvinte.
 Sintaxa
• Dispariţia consoanelor finale a dus la slăbirea flexiunii, mai ales a
flexiunii nominale. În locul desinenţelor cazuale, apar construcţiile cu
prepoziţie, care dau o mai mare claritate frazei. După cum se va vedea mai
departe, româna continuă tendinţa latinei vorbite de a exprima cu ajutorul
prepoziţiilor valorile genitivului, dativului, acuzativului şi ablativului.
• Flexiunea cazuală exprimată în latină prin desinenţe impunea o ordine
liberă a cuvintelor în frază; prin desinenţă se reda rolul gramatical exact al
cuvântului în frază, indiferent de locul pe care acesta îl ocupa.
• În latina populară, o dată cu dispariţia desinenţelor, ordinea liberă a
cuvintelor e înlocuită cu o ordine fixă. Într-un stil neutru, ordinea preferată
este subiect-predicat-obiect; verbul nu mai e la sfârşit, cum era, de regulă,
în latina clasică.
• Dacoromâna are o ordine fixă, dar, totodată, tinde să dezvolte mai mult
libertatea topicii prin specializarea prepoziţiei pe pentru obiectul direct.
De exemplu, se spune: Mama o îngrijeşte pe Maria, dar şi: Pe Maria o
îngrijeşte mama şi Mama pe Maria o îngrijeşte.
• Concluzia: în latina populară se preferă o sintaxă mai simplă, întemeiată
mai ales pe coordonare, pe utilizarea prepoziţiilor şi pe o ordine fixă a
cuvintelor.
• Cartea este pasiunea mea.
• Pasiunea mea este cartea.