Ion Heliade Rădulescu (continuare)

În fonetică
Sînt nerecomandabile: formele cu e trecut la i (de tipul
carile, binile, trii, (el) vorbești, ci, față de carele, binele,
trei, vorbește, ce), formele cu ă (înțăleg, zisă, iubăsc,
galbăn, față de înțeleg, zise, iubesc, galben). Susține
scrierea și pronunțarea cu ea în prea, mea, putea (în loc
de pre, me, pute), cu i în singur (față de sîngur);
menținerea diftongului în seară, seamănă (în loc de sară,
samănă). Velarizarea vocalelor e și i se întîlnește după
consoanele ș, j, r: înșîrare, șîr, așăzate, sfîrșăsc, vitejaște
etc.
În vocabular
IHR a fost adeptul împrumutului. De fapt, „noi nu
împrumutăm, ci luăm cu îndrăzneală de la maica noastră
moștenire și de la surorile noastre partea ce ni se cuvine”.
Necesitatea adaptării neologismelor: „Vorbele streine
trebuie să se îmfățoșeze în haine rumânești și cu mască de
rumân înaintea noastră. Romanii, strămoșii noștri, de au
priimit vorbe streine le-au dat typarul limbii lor; ei nu zic
patriotismos, enthusiasmos, cliros, ci patriotismus,
entusiasmus, clerus. Francezii, asemenea, nu zic
gheografia, energhia, chentron, ci jeografi, enerji, santr,
precum și italienii, geografia, energia, centro. Asemenea
și noi, de vom voi să rumânim zicerile aceste, trebuie să
zicem patriotism, entusiasm, cler”.
De asemenea, vom spune nație, ocazie, comisie (în loc de
națion, ocazion, comision), coleghiu, privileghiu sau, mai
bine, colegiu, privilegiu (în loc de coleghium,
privileghium), soțietate, libertate (în loc de soțieta,
liberta), „după geniul și natura limbii”.
Am putea ca, în loc de împrumuturi, să îmbogățim
termeni populari vechi cu sensuri noi (prin calc
semantic)? Soluția ar fi neinspirată și ar duce la ridicol,
căci, procedînd astfel, ar trebui să se spună în loc de
persoană (gramaticală), obraz și atunci pronumele
personale ar fi numite obraznice, iar personalitatea ar fi
numită obrăznicie.
Pe lîngă împrumut, IHR recomandă și derivarea: cu
prefixul re- se pot forma de la sare, resare, de la ducere,
reducere, cu prefixul con- se pot forma concetățean,
compatriot, compătimire. Sugestia o găsise la Paul
Iorgovici, pe care-l citează elogios (cu lucrarea Observații
de limba rumânească, 1799).

Direcții în dezvoltarea limbii române literare moderne

Discuțiile despre problemele limbii literare purtate în
deceniile 4, 5, 6 ale secolului 19 sînt risipite în numeroase
publicații ale vremii. Cunoașterea acestor opinii este
necesară pentru a înțelege întregul curs al istoriei limbii
noastre literare.
Direcția latino-romanică (curentul latinist, curentul
francez, curentul italienist)
Continuă activitatea Școlii Ardelene, mișcarea care a
ridicat problema cultivării limbii la rangul de preocupare
științifică. Respectarea modelului latino-romanic în
selectarea normelor limbii literare a devenit obiectivul
principal al majorității intelectualilor români din secolul
al XIX-lea.
„Relatinizare”, „reromanizare” sau „occidentalizare
romanică”
Termenul reromanizare a fost utilizat mai întîi de Sextil
Pușcariu într-un studiu publicat în 1931 (Despre
neologisme), pentru a denumi succint procesul rapid de
înnoire și modernizare a lexicului românesc, prin
asimilarea, în numai cîteva decenii, a unui număr mare de
împrumuturi latino-romanice. Acest termen a fost
acceptat de unii lingviști și respins de alții. Utilitatea lui a
fost contestată, de exemplu, de Iorgu Iordan, care
considera că nu se poate vorbi de reromanizare în cazul
unei limbi ca româna, care nu și-a pierdut niciodată
caracterul romanic. Termenul relatinizare a fost utilizat
de Alexandru Graur. Al. Niculescu a propus sintagma
occidentalizare romanică, considerată mai cuprinzătoare
și mai potrivită pentru a denumi metamorfoza prin care a
trecut lexicul românesc în secolul al XIX-lea.
O accepție mai largă a cuvîntului relatinizare întîlnim la
Helga Bogdan Oprea: relatinizarea e privită ca un proces
care s-a desfășurat fără întrerupere, din momentul
constituirii limbii române ca idiom de sine stătător și pînă
astăzi (Relatinizarea limbii române, Editura Universității
din București, 2011).
Modernizarea în spirit latino-romanic a limbii române s-a
manifestat în toate compartimentele, nu doar în lexic.
Consecințe în plan lingvistic: în ortografie – introducerea
(după parcurgerea mai multor etape) a alfabetului latin; în
fonetică – reducerea frecvenței vocalelor ă și î,
generalizarea rostirii diftongilor ea și oa, eliminarea unor
forme cu largă circulație în epoca veche, cum ar fi
velarizarea vocalelor e și i după consoanele dure s, z, ș, j,
ț sau după labiale, renunțarea la africata ğ, evitarea
palatalizării labialelor etc.; în morfologie – substantive
terminate în consoane dure, ca pahar, car, nu mai fac
pluralul în ă, ci în e (pahare, care), genitivul în îi (de tipul
țărîi) este înlocuit cu ii, se impun formele verbale
neiotacizate (văd, spun, aud, pot, trimit, față de văz, spui,
auz, poci, trimiț), sînt abondonate formele perifrastice de
mai-mult-ca-perfect, perfectul simplu este inclus printre
timpurile acceptate de limba literară etc.
Efectul cel mai important al acestei direcții se vede în
lexic și constă în numărul mare de împrumuturi din latină,
franceză și italiană. De asemenea, prin intermediul
derivatelor străine care au fost împrumutate în română, au
pătruns și numeroase afixe și afixoide: -al (fr. -al), -anță
(it. -anza, fr. -ance), -bil (lat. -bilis, it. -bile), -ism (fr.
-isme), -ist (fr. -iste) etc. Occidentalizarea lexicului, care a
avut ca efect înlăturarea unor împrumuturi vechi din
slavonă, turcă, greacă sau maghiară, s-a produs în două
etape: prima, cuprinsă între 1780 și 1840, se
caracterizează prin introducerea prudentă a neologismelor
latino-romanice; a doua etapă, cuprinsă între 1840 și
1900, se caracterizează printr-o mare afluență de
neologisme din latină, franceză sau italiană (sau din toate
trei deodată).
1. Curentul latinist
Reprezintă prelungirea și amplificarea ideilor Școlii
Ardelene, acest curent manifestîndu-se în paralel cu
influența franceză și cea italiană. Reprezentanții cei mai
importanți: Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian,
I.C. Massim.
Cipariu, Laurian, Massim recomandau repunerea în
circulație și folosirea intensă a cuvintelor de origine latină
păstrate doar în unele texte vechi sau în unele graiuri
românești (deci termeni de origine latină arhaici sau
regionali).
Latiniștii considerau că „limba română toată e limba
romană”, iar slavonismele și împrumuturile infiltrate în
română n-au afectat decît la nivel superficial limba
română. Refacerea caracterului străvechi, curat latinesc,
ar fi posibilă dacă românii ar fi de acord să elimine din
limba lor cuvintele slavone și străine, în general. Se
propunea deci revenirea la formele primitive, latinești
printr-o acțiune de curățire a lexicului de adaosurile
nelatinești, tîrzii și prin întoarcerea la ortografia latină
„inițială”. Româna trebuia reconstruită, restituindu-i-se
structura și forma inițială.
A.T. Laurian, Tentamen criticum (1844, scrisă în latină):
româna și-a păstrat caracterul latin neîntrerupt, din
vremea lui Traian pînă astăzi; ea nu și-a schimbat
înfățișarea, exceptînd cîteva barbarisme introduse prin
contactul cu popoarele vecine. Laurian nu recunoaște
existența sunetelor românești ă, î, ț, z, ș, care nu se
regăseau în latină.
T. Cipariu, Elemente de limbă română după dialecte și
monumente vechi (1854), Crestomație sau analecte
literare (1858), Principia de limbă și scriptură (1866),
Gramatica limbii române (1867, 1877). Cipariu este, de
asemenea, apărătorul consecvent al ideii purității latine a
limbii române, care nu s-a născut din amestecul cu alte
limbi. Împrumuturile au fost și au rămas un corp străin.
Relatinizarea limbii române ar fi posibilă prin recuperarea
cuvintelor latinești vechi, prin întoarcerea la starea
originară a limbii române, la fondul ei străvechi. În
gramatica sa, Cipariu propune îndepărtarea din limba
literară a unor particularități fonetice considerate corupte
și constituind „vițiuri în vorbire”: rostirile cu i de tipul
videm, judicată etc., confuzia între j și ğ, „uzul
nestîmpărat” al vocalelor „obscure” ă și î în cuvinte ca
sămn, sîngur etc., palatalizarea labialelor etc.
A.T. Laurian, I.C. Massim, Dicționarul limbii române.
Primele fascicule au apărut în 1871, ultimele, în 1877. La
dicționarul propriu-zis, publicat în două volume, au
colaborat din 1874 și G. Sion, G. Barițiu, I. Hodoș.
Autorii sînt călăuziți de concepția latinistă. În prefață se
arată că orice formă „curat romanică” are dreptul,
indiferent de răspîndirea ei, de a figura în dicționar.
Cuvintele de origine neromanică (inclusiv neologisme) au
fost trecute în Glosar. Cuvinte vechi și populare (balaur,
chip, cireadă, scump, vreme, zăpadă etc.) sînt expediate
în Glosar. Intransigența autorilor face ca neologismele
recente să fie considerate tot elemente neromânești și să
fie introduse în Glosar (abandonare, achitare, abordare
etc.). Materialul a fost înregistrat după criterii etimologice
stricte, pentru a distinge elementele latine de cele nelatine.
Autorii au fost criticați pentru atitudinea puristă și
discriminatorie.
Totuși, se poate observa că în dicționar (nu în Glosar) sînt
înregistrați și mulți termeni nelatini (bursuc, cioară, a
ciopli, gard, sanie, scrum, seamă, smîntînă etc.), motivele
invocate de autori fiind vechimea și răspîndirea acestor
cuvinte. De asemenea, dicționarul a contribuit la fixarea
în limbă a numeroase neologisme latine și romanice. Un
alt merit constă în sistematizarea lexicului (neologismele
care conțin un anumit afix sînt adaptate la fel). Ortografia
folosită trebuia să reflecte formele vechi, cît mai apropiate
de prototipul latin: acietu (oțet), scie (știe), oftedia
(oftează), camesia (cămașă), despretiu (dispreț) etc.
Ideile curentului latinist sînt asociate cu cîteva
personalități, dar aceste idei au fost foarte răspândite în
secolul 19.
2. Curentul francez
A avut cea mai mare importanță pentru modernizarea
limbii române. Influența franceză este consecința
evenimentelor politice petrecute în Franța la sfîrșitul
secolului al XVIII-lea; sînt mai mulți factori care au
favorizat această influență: emigrația franceză, după
Revoluția de la 1789, prestigiul limbii și culturii franceze,
traducerile, învățămîntul în limba franceză etc. În
Regulamentul organic se reglementa posibilitatea predării
în limba franceză. După 1820, tot mai mulți tineri sînt
trimiși la studii în străinătate, unde iau contact direct cu
limba franceză (printre ei, M. Kogălniceanu, V.
Alecsandri, I. Ghica, D. Bolintineanu, C. Bolliac, N.
Bălcescu în Franța, Al. Russo în Elveția). Întorși în țară,
acești tineri, ridiculizați de politicienii conservatori sub
denumirea de „bonjuriști”, devin exponenții influenței
franceze în ideologia epocii, în cultura și în limba română.
Una din explicațiile cu privire la rolul influenței franceze
îi aparține lui Ibrăileanu, care considera că, dacă latina era
numită de cei cu preocupări filologice „maica” limbii
române, franceza era „sora” ei mai mare și mai
„norocoasă”. La baza influenței limbii franceze a stat
așadar conștiința latinistă a descendenței romanice
comune, a înrudirii dintre limbile franceză și română. A
doua explicație constă în imensul prestigiu politic și
cultural al Franței în epoca respectivă.
Împrumuturile franceze sînt extrem de numeroase și s-au
adaptat foarte ușor în română. Este practic imposibil de
stabilit cine a folosit prima dată un neologism sau altul,
pentru că după 1840 foarte multe texte ale vremii abundă
în împrumuturi din franceză, unele cu forma actuală:
confuzie, electric, eterogen, opinie, galant, figurant,
reformă, alianță, ambasadă, disciplină, energie, rezervă,
a organiza, bazin, impozant, ermetic, magazin, marin,
rivaliza, variabil, formă, idee, imagina etc.
Alte franțuzisme s-au adaptat mai greu, trecînd prin mai
multe faze de asimilare. De asemenea, pot fi observate
variante diferite de adaptare de la un autor la altul sau de
la o publicație la alta. De exemplu, neologismele lui N.
Bălcescu sînt luate adesea exact ca în franceză și folosite
în forme care nu s-au impus: a abima „a ruina” (fr.
abîmer), concherant „cuceritor” (fr. conquérant), a
developa „a dezvolta” (fr. développer), a dispoza „a
dispune” (fr. disposer), a mepriza „a disprețui” (fr.
mépriser), a redija „a redacta” (fr. rédiger), seanță
„ședință” (fr. séance), solenel „solemn” (fr. solennel) etc.
Franceza a devenit în secolul al XIX-lea limba „la modă”,
a protipendadei, în locul celei neogrecești. Cunoașterea ei
varia însă în funcție de treapta ocupată de clasele sociale.
Boierimea se folosea de ea ca limbă de conversație și în
corespondență. Mica boierime încerca să țină pasul cu
moda vremii și amesteca, adesea, expresii franțuzești în
limbajul familiar.
3. Curentul italienist
În 1842, în Paralelism între limba română și italiană, Ion
Heliade Rădulescu observa că procesul de cultivare a
limbii române suferea de pe urma a numeroase „ciume
literare”. El avea în vedere germanismele și
maghiarismele din Transilvania, precum și rusismele,
grecismele și franțuzismele din Moldova. Cît despre
Muntenia, Heliade afirma: „noi, aici, pînă la o vreme
îmbătați de grecisme, acum nea găsit boala Franței, în
toate articolele și închieturile limbii”.
Căutînd o soluție pentru remedierea situației, Heliade
construiește o întreagă teorie pe care își sprijină
încercarea de italienizare a limbii. El pornește de la
premisa că româna și italiana nu sînt limbi diferite, ci
două dialecte ale uneia și aceleiași limbi vorbite inițial în
Italia. Dacă ele nu seamănă astăzi întru totul, aceasta se
explică prin faptul că asupra limbii italiene s-a exercitat
timp de secole influența culturii, pe cînd româna a fost
lipsită de acest privilegiu. Comparația cu dialectele
italiene ar arăta mari asemănări: în unele părți ale Italiei
se aude „pronunțînd curat românește”, de exemplu, în
toate cuvintele care conțin vocala u, pe care scriitorii
italieni, crede Heliade, au schimbat-o în o pentru a
apropia limba lor de limba clasică a Italiei. Astfel, fronte,
monte, ponte se pronunță în multe graiuri italiene frunte,
munte, punte. Pentru a se ajunge la unitatea limbii,
Heliade considera că trebuie să i se restituie românei
formele ei vechi, care nu trebuie căutate în latina clasică;
este nevoie să ne întoarcem la o anumită fază din istoria
limbii cînd româna era foarte aproape de italiană. Vrînd să
readucă româna la înfățișarea dintr-o perioadă veche, cînd
înrudirea strînsă cu italiana i se părea evidentă, el pornește
de la un număr de peste 1300 de cuvinte de origine latină
care puteau servi ca punct de plecare pentru formarea de
noi familii de cuvinte, după modelul limbii italiene.
În lucrarea Vocabular de vorbe streine în limba română
(1846), el susține îndepărtarea elementelor slavone,
turcești, maghiare, germane și grecești și înlocuirea lor cu
altele de origine italiană și latină. Bogat trebuie înlocuit
cu avut, cu bani prin averos, vrednicie cu dignitate,
viclean prin astuț, în zadar prin în darn, război cu belum,
silă cu putere, veac cu secol, clopot cu campană, mîndrie
cu fiertate, oboseală cu fatică, oglindă cu specol etc.
Heliade era convins că româna „a uitat” sau „a pierdut”
aceste cuvinte în decursul istoriei.
Traducerile din italiană pe care le propune Heliade conțin
un hibrid româno-italian; iată două versuri dintr-un sonet
de Pindemonte, închinat lui Petrarca:
Quando rimbombera l'ultima tromba
Che i piu chusi sepolcri investa e sferra... .
(Cînd va răsuna trîmbița de apoi/ care lovește și deschide
cele mai închise morminte).
Traducerea lui Heliade:
Quand va resbumba ultima trumbă,
Quare quele mai închise morminte investe și desferră... .
Ecoul teoriilor lui Heliade, manifestat între 1850 și 1870,
a fost destul de limitat. Adepții lui au fost C. Aristia, I.D.
Negulici, N. Locusteanu, I. Rîureanu, N. Rucăreanu.
Italienismul s-a manifestat în unele traduceri și în
activitatea unor lexicografi. De exemplu, I.D. Negulici
este autorul unui dicționar alcătuit în spirit heliadist:
Vocabularu românu de tote vorbele străbune reprimite
pînă acum în limba română și de tote quelle que suntu a
se mai priimi de acum înainte și mai ales în șciințe
(1848).
Un profesor italian din București, Spinazzola, s-a
prezentat alături de Cipariu la concursul publicat de
Academia Română pentru elaborarea unei gramatici a
limbii române. Iată o mostră de limbă propusă de el:
„Lu studiu de la literature greca e latina facilitandu-ne lu
studiu de la literatura italica, gallica, ispanica, ne avea
incoratu a collaborare a la elevațiune de lu edificiu
literariu de la Romania et meditavamu supra lu modu de
incepere le lucubrațiuni nostre primordiali, per indicare a
li romani lu mediu meliore de purificare et amplificare la
lingua romena”.
Heliade și-a propus așadar modernizarea în spirit
italienizant a limbii române, punînd însă teoria înaintea
faptelor.

Direcția analogistă
Teoreticianul principal a fost Aron Pumnul. În 1849 este
numit profesor de limbă română la Gimnaziul Superior
din Cernăuți, unde l-a avut elev pe Eminescu. Concepția
sa a fost expusă în mai multe studii publicate în decurs de
20 de ani. Ideile lui stau la baza a ceea ce s-a numit
„școala fonetică bucovineană” sau „analogismul
pumnist”.
Pumnul a fost adeptul scrierii fonetice cu litere latine,
acestea fiind literele „străbunești” ale limbii române.
El a propus respectarea principiului analogiei, potrivit
căruia cuvintelor noi urmează să li se aplice legile care au
prezidat la transformările petrecute în elementele
moștenite.
De exemplu, dacă vocala a accentuată din latina populară
urmată de n, n + consoană sau m + consoană a evoluat în
română la î (lat. campus > rom. cîmp, lat. lana > rom.
lînă), atunci vom supune acestei reguli toate cuvintele noi
care conțin același context fonetic; prin urmare, este „în
firea” limbii române să se scrie și să se pronunțe plîntă
(nu plantă), germînă (nu germană). Deoarece a latin
neaccentuat a dat în română ă, vom zice lătină, nu latină.
Tot astfel, fiindcă grupul ct a devenit pt, vom spune
cărăpter, subiept, leptură, viptorie etc.
În Formăciunea cuvintelor românești el cere, ca și
latiniștii, eliminarea elementelor neromanice, care „strică”
natura limbii române, precum slujbă, slugă, isnoavă. Alte
cuvinte sînt „mincinoase”, precum gramatică, etimologie,
filologie, filozofie, în loc de care propune limbămînt,
vorbămînt, știință limbistică, cugetămînt. „Prin această
formă (adică pornind de la o rădăcină existentă în română
și adăugîndu-i sufixul -mînt) se pot face în limba
românească, cu mult mai bine și mai răspicativ”, toți
termenii științifici: literemînt (abecedariu), așezămînt
limbariu (sintaxă), scriemînt (ortografie), descriemînt
pămîntal (geografie), tîmplămînt (istorie), cugetămînt
(filozofie), simțămînt (estetică), spirămînt (psihologie),
stelămînt (astronomie). S-a pronunțat împotriva
neologismelor terminate în -(ț)ie, din exemple ca nație,
care e o formă „foarte tinerică” față de cea veche în
-țiune. Înlocuirea uneia cu cealaltă ar fi, după A. Pumnul,
rezultatul necunoașterii istoriei limbii. Forma în -ție, scrie
el, este „o rană a limbii înfiptă de fiii cei nepricepuți”.
Neromânești ar fi și formele național și naționalitate.
Corect ar fi să spunem năciunal, năciunalitate.
Aron Pumnul își motivează pornirea contra neologismelor
prin faptul că numai apelînd la materialul și regulile
limbii române va fi posibil ca termenii tehnici să fie
înțeleși pînă și de țăranul incult. Originea acestui program
radical trebuie căutată în teama lui Pumnul în fața invaziei
neologismelor provenite din limbi foarte diferite, în care
el vedea o reală primejdie care amenința să ducă la
înstrăinarea și la stricarea limbii.
Această teorie nu a găsit ecou decît în rîndul unora din
elevii lui A. Pumnul. A fost ridiculizat îndeosebi de
Alecsandri și de Negruzzi. Ideile lui nu au avut consecințe
asupra istoriei limbii române moderne.