Universitatea din Craiova

Facultatea de Litere

Istoria limbii române

Prof. Univ. Dr. Bădescu Ilona

Student: Pătru Andreea

An II
 SUBIECTUL I

Moştenirea latină– cu privire specială asupra lexicului.

Limba română este o limbă romanică, din grupul italic al familiei de limbi indo-europene,
prezentând multe similarități cu limbile franceză, italiană, spaniolă, portugheză, catalană și reto-
romană.

Limba română a evoluat din latina orientală, deși cea mai mare parte a gramaticii și
morfologiei românești se bazează pe cea a latinei vulgare, limba română prezintă câteva trăsături
specifice Balcanilor, care nu se găsesc în celelalte limbi romanice.

Câteva cuvinte de origine latină au pătruns în limba română de două ori, o dată în nucleul
lexical (în vocabularul popular) și ulterior ca neologisme. De obicei cuvântul popular este un
substantiv, iar neologismul este adjectiv (de exemplu: frate / fratern, apă / acvatic, deget/digital,
simțământ/sentiment, înger/angelic, frig / frigid, ochi / ocular).

Din cele 9.920 cuvinte latine numai 1.849 sunt primite direct din latină, 8.071 constituie
derivate pe teren românesc de la rădăcini aparținînd cuvintelor moștenite din latină.

Elementul latin moștenit constituie baza lexicului românesc în circulație, elementul lui
invariabil mai ales ca frecvență[

Cuvântul român (cu forma veche rumân), provenit din lat. romanus, este o dovadă
puternică a permanenţei româneşti la nord de Dunăre. Semnificaţia populară a acestui cuvânt de
„ţăran, agricultor”, de la care a derivat aceea de „iobag, vecin”, exprimă în sens larg legătura

românului cu pământul. Şi vlah, termen cu care vecinii îi numeau pe români, este un

semn al continuităţii; în vechea germanică, şi de acolo în slavă, vlah avea înţelesul de „romanic”.

țară, din lat. terra, a avut o evoluţie semantică specific românească: „şes, câmpie, loc
cultivat, loc de agricultură, aşezare rurală, sat”, apoi „popor, ţinut, stat, patrie”, sensuri pe care
ţară nu le putea dezvolta decât în graiul unei populaţii stabile de agricultori şi păstori.
 Terminologia fundamentală a aşezărilor sociale (sat, cătun), a casei şi a gospodăriei
rurale provine din latină şi din substratul traco-dac.

S. Puşcariu a arătat că există un număr important de cuvinte de origine latină cunoscute

numai în aria transcarpatică: arină, păcurar, nea, pedestru, „om nevoiaş”, cute, moare (muria),
curechi, rărunchi etc. Dacă românii ar fi revenit în Transilvania târziu, după secolul al XIII-lea,
ar fi pierdut aceste elemente şi şi-ar fi însuşit corespondentele care circulă prin Muntenia: nisip,
varză, usturoi, cioban, zăpadă, gresie etc.

În afară de inscripţii, există şi unele documente în care se precizează cu exactitate

formele de latină vulgară în raport cu cele clasice. Conform Appendix Probi, un fel de îndreptar
ortoepic şi grammatical, un document normativ, cu autor necunoscut, care ar data din secolul al
III-lea, iată câteva exemple care interesează în mod special limba română: uetulus non ueclus
(rom. vechi), pecten non pectinis (rom. pieptene), acre non acrum (rom. acru) , calida non calda
(rom. caldă), tristis non tristus (rom. trist), alueus non albeus (rom. albie),auris non oricla (rom.
ureche), palumbes non palumbus (rom. porumb), oculus non oclus (rom. ochi), stabulum non
stablum (rom. staur), nurus non nura (rom. noră), socrus non socra (rom. soacră), riuus non
rius (rom. râu), viridis non virdis (rom. verde), februarius non febrarius (rom. făurar).

Latina populară are tendinţa de a dezvolta categoria adjectivelor în -us, -a, -um, de tipul
bonus, -a, -um, devenit, după dispariţia consoanelor finale, bonu, bona, pl. boni, bonae (rom.
bunu, bună, pl. buni, bune). În Appendix Probi, ne întâmpină recomandări de felul: tristis non
tristus (în latina clasică: tristis m.f., triste n.), acre non acrum (în latina clasică: acer, acris,
acre). Rom. ager se explică din *agilus (lat. cl. agilis ar fi devenit *agere), lin din *lenus (lat. cl.
lenis). E posibil ca încă din latina dunăreană să se fi impus magis (rom. mai) pentru comparativ
şi multum (rom. mult) şi forte (rom. foarte) pentru superlativ.

În latina populară, apar numeroase compuse adverbiale cu ad, de, eccum, in. Reţinem aici
o parte din cele care au fost transmise românei: ad-foras (> afară), ad-post (> apoi), ad-prope (>
aproape), ad-supra (> asupră), ad-*tuncce (> atunci), ad-vix (> abia); de-hora (> doar), de-
quantum (> decât), de-parte (> departe), de-una-die (> deunăzi)); ecce-hic şi ad-hicce (> aici,
aci), eccum-modo (> acmu, acum), eccum-sic (> aşa), eccum-illoc (> acolo); in-ab-ante (>
înainte), in-de-retro (> îndărăt), in-per-unam (> împreună), in-contra-ubi (> încotro), in-ad-post
(> înapoi), hac-die (> azi).

Procedeul compunerii e frecvent şi în crearea de prepoziţii şi conjuncţii: de-in (> din),

de-inter (> dintre), de-intro (> dintru), de-post (> după), de-super (> despre), illac-ad (> la), per-
intro (> pentru), per-extra (> peste), paene-ad (> până), per-in (> prin), per-inter (> printre); de-
sic (> deşi), de-volet-quid (> deoarece), in-quantum (> încât).

În afară de cuvintele moştenite în comun de toate cele zece limbi romanice, există altele
păstrate numai în unele limbi din această familie. De exemplu, numai în română şi spaniolă (în
unele cazuri şi portugheza) s-au păstrat: equa > rom. iapă, sp. yegua, passer > rom. pasăre, sp.
pajaro, formosus > rom. frumos, sp. hermoso (port. formoso), fervere > rom. fierbe, sp. hervir
(part. ferver). Aceste concordanţe se explică prin aceea că limbile respective s-au dezvoltat pe
arii laterale ale Imperiului Roman. Există, bineînţeles, şi cuvinte moştenite numai de câte o
singură limbă romanică. Numai în română s-au păstrat aproximativ 100 de cuvinte latineşti,
dintre care reţinem: adăpost, ager, ajutor, apuca, armar „dulap”, asuda, aşterne, cerceta,
creştin, feri, ferice, flămând, ierta, întâi, judeţ (cu sensul vechi de „judecată”), legăna, leşina,
lingură, lânced, mărgea, negustor, oaie, plăcintă, plimba, purcede, puroi, putred, sănătoare
(=sunătoare), suoară (=subsuară).

SUBIECTUL II

Explicaţi diversitatea de opinii privind teritoriul şi epoca de formare a limbii române.

Diversitatea de opinii privind teritoriul și epoca de formare a limbii române se datorează

istoriei controversate, atât a limbii, cât si a poporului. Acest fapt are la bază mai multe motive
printre care unele de natură științifică, iar altele de natură politică. Limba română a jucat un rol
foarte important și în ceea ce privește demonstrarea romanității românilor.
 Desăvârșirea procesului de formare a poporului și a limbii române s-a realizat în condițiile
continuității daco-romane (după retragerea aureliană) și venirea migratorilor slavi (sec. V-VII)
după cum susțin mulți istorici.

Etnogeneza românească a durat mai multe secole (II-VIII), românii formându-se atât la nord
de Dunăre, cât și la sud de Dunăre, unitatea lor fiind compromisă de trecerea slavilor la sudul
Dunării.

Caracterul limbii române este unul neolatin, așa cum o demonstrează și structura acestei
limbi care conține: strat latin (60%), substrat traco-dacic (10 %), adstrat slav (20%), preluări din
alte limbi (10%).

După așezarea slavilor la sud de Dunăre, limba română cunoaște și ea o fragmentare în mai
multe dialecte: dialectul nord-dunărean (daco-roman), dialectele sud-dunărene
(aromân/macedoromân; istroromân; meglenoromân).

Originea latină a poporului român a fost subliniată și de termenii cu care în Evul Mediu
vecinii îi desemnau pe români: walach, olah, vlah, blachi.

În sec. XV-XVII, călătorii străini i-au numit pe locuitorii Țărilor Române romani.

Pe de altă parte, istorici precum Robert Roesler, în lucrarea sa apărută în 1871 intitulată
“Studii românești. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor” susținea, ,printer altele, că Poporul
român și limba română s-ar fi format la sud de Dunăre (argumente: lipsa elementelor germanice
în limba română; existența unor elemente lexicale comune în limbile albaneză și română;
asimilarea dialectelor dacoromân și macedoromân; influența slavă resimțită de locuitorii de la
nord de Dunăre). Teoria a fost combătută cu succes de lucrările istoricilor B. P. Hasdeu și A.D.
Xenopol.

Contraargumentele lui A.D. Xenopol au fost prezentate în lucrarea “Teoria lui Roesler. Studii
asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană” (1884): continuitatea dacică este demonstrată de
revolta dacilor din 117, de dovezi arheologice, de prezența unor soldați daci în armata romană,
de păstrarea unor toponime locale, toponimele (Napoca-Cluj, Apula- Alba-Iulia, şi hidronimele
(Argeș- Argessos, Buseos-Buzău, Crisus-Criș, Dunărea, Maris-Mureș, Tyras-Nistru, Alutus-Olt,
Pyretus-Prut, Hyerassus-Siret, Samu-Someș, Tibisis-Timiș, Patissus-Tisa) de origine daco-
romană existente până azi în limba română nu ar fi putut fi păstrate fără o continuitate
neîntreruptă de locuire din antichitate până în evul mediu.

Pentru perioada secolelor IV-VIII, când au loc marile migraţii pe teritoriul României, au fost
descoperite unelte utilizate în muncile agricole. Cum migratorii nu se ocupau cu agricultura, este
foarte clar că singura populaţie sedentară de aici nu putea fi decât cea daco-romană. etapa de
romanizare la care se referă Roesler este doar cea oficală, continuitatea daco-romană este
demonstrată prin dovezi arheologice, numismatice, lingvistice există izvoare istorice care atestă
prezența românilor la nord de Dunăre încă din sec. al IX-le.

În concluzie, există mai multe variante a istoriei limbii române, implicit de formare a
poporului roman, însă cea mai răspândită este aceea de romanizarii definitive a Daciei.

Bibliografie

 Dicţionarul limbii române, II, 1, Academia Română, 1940, şi XI, 3, 1983.

 Grigore Brâncuş, Introducere în istoria limbii române I, Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2005.
 Ovid Densusianu, Contribuţii la studiul latinei vulgare, în „Buletinul Societăţei filologice,
I, 1905, p. 18–19.
 Ion Iordan, Petre Gâştescu, D.I. Oancea, Indicatorul localităţilor din România, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1974.
 Fischer, în Istoria limbii române. Volumul II, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1969, p. 110–174.
 Gheorghe Guţu, Dicţionar latin-român, ediţia 2003, Editura Humanitas. Iorgu Iordan,
 H. Mihăescu, La langue latine dans le Sud-Est de l’Europe, Editura Academiei,
Bucureşti, 1978, p. 129–317, 321–325 şi 387.
 Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân general şi etimologic. Dictionnaire
aroumain (macédoroumain) général et étymologique, ediţia a 2-a, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1974.