Recenzii

Cristina BOCOȘ, G.G. NEAMȚU (coord.), Diana-Maria ROMAN,

Limba română contemporană. Caiete de seminar. Teoria și practica
analizei fonetico-fonologice, Cluj-Napoca,Editura Casa Cărții de Știință,
2019, 357 p.
Lucrarea de față, însumând 357 de pagini, cuprinde două secțiuni: prima secțiune, al
cărei autor este G.G.Neamțu, are un caracter preponderent teoretic și are în vedere
conceptualizările și exemplificările proceselor fonologice, prezentarea algorimului/ a
algoritmilor de analiză și oferirea de instrumente necesare elaborării acesteia, iar cea de-a
doua secțiune, Analize fonetico-fonologice, ale cărei autoare sunt Cristina Bocoș și Diana-
Maria Roman, are un caracter practic, fiind analizate 95 de cuvinte, integral sau parțial:
zmeu, familia, creioane, iobagii, pomi ș.a.m.d.
Cele două secțiuni sunt precedate de un inventar de simboluri utilizate, precum și de
un Cuvânt-înainte, în care autorii subliniază că ,,originalitatea acestui material nu constă în
noutatea informațiilor, a algoritmului pe care îl promovează, a schemelor, a simbolurilor, a
tabelelor, a proceselor fonetice etc., acestea fiind preluate din cursul și seminarul de
specialitate […], ci în anumite problematizări, reconsiderări, coduri de analiză (a se vedea,
de exemplu, algoritmul de analiză a alofonelor asilabice, a lui č, ğ ș.a.m.d., model de analiză
1 și 2 pentru anumite alofone etc.) și, desigur, în exemplele alese cu grijă, cu scopul de a
inventaria și de a analiza un număr cât mai mare de alofone poziționale diferite între ele” (p. 15).
În ceea ce privește direcția de cercetare, lucrarea este de orientare preponderent
structuralistă și continuă, în liniile sale fundamentale de concepție și de analiză, cu unele
modificări și ajustări, lucrarea lui Cornel Săteanu, profesorul de fonetică și fonologie al lui
G.G. Neamțu, Fonemica limbii române. Introducere în descrierea structurală a limbii
române contemporane, uz intern, Universitatea ,,Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, Facultatea de
Filologie, 1978.
Abordarea inovativă și rigoarea științifică de înaltă ținută academică se observă încă
din sintagma utilizată în titlul lucrării, respectiv cea de ,,analiză fonetico-fonologică”. În
acest sens, autorii subliniază faptul că termenii, metodele de abordare, raționamentele,
generalizările și abstractizările nu sunt ,,doar fonetice sau fonologice, ci și una, și alta, fără a
putea, în fapt, separa, cu exactitate, ce ține exclusiv de una și ce ține exclusiv de alta” (p. 19).
Prin urmare, se subliniază, în mod tranșant, diferența dintre fonetică și fonologie (distincție
pe care unii cercetători nu o fac), ,,care au același obiect de studiu, și anume sunetele
vorbirii/sunetele articulate (în termenii arhicunoscuți: vocale și consoane), dar abordate din
două perspective/unghiuri de vedere: materiale și funcționale” (p. 19).
În secțiunea întâi, autorul acesteia, G.G. Neamțu, are în vedere următoarele
conținuturi: tipurile de sunete (vocalele și consoanele), fiecare cu trăsăturile sale articulatorii
de supraclasă (neclasificatoare) și de clasă (clasificatoare), generalități despre fonologie și
un subcapitol intitulat Concepte și cunoștințe implicate în realizarea unor analize fonetico-
fonologice, unde sunt vehiculate noțiuni ca transcriere, simboluri alfabetice, reprezentare
fonetico-fonologică, efectuată înaintea analizei fonetico-fonologice și constând în despărțirea
în silabe/sintagme fonologice minimale, notarea fonemelor prin literele/semnele aferente,
marcarea seriilor implozive vs. explozive ale alofonelor consonantice și vocalice
asilabice/semivocalice și utilizarea unor semne speciale/auxiliare grafice pentru fiecare tip de
alofon; serii, clasificate în seria explozivă (cuprinde alofonele consonantice (și semivocalice)
situate în poziție prevocalică: ta-ta și seria implozivă (cuprinde alofonele consonantice (și
semivocalele) situate în poziție postvocalică: ar-de;corelații (situație în care două foneme se
opun printr-o singură marcă distinctivă, numită marcă de corelație); poziție fonetică, în

293
 Recenzii

strânsă legătură cu cea de coarticulare (definită că articularea și rostirea, într-o măsură mai
mică sau mai mare, împreună cu sunetele învecinate).
Un aspect de noutate al acestei viziuni este distincția pe care o face G.G. Neamțu între
poziția neutrală/poziția zero, în care sunetul este cel mai puțin influențat de sunetele vecine –
de exemplu, [m] din [masă] –, situație în care alofonul se numește alofon neutral/
fundamental/ primar, și poziția coarticulatorie, în care sunetul este influențat propriu-zis de
sunetele din dreapta sau din stânga lui, dar și influența acestuia asupra acelora din jurul său.
În funcție de transformările fonetice, produse într-o poziție fonetică sau alta, autorul
admite două tipuri de coarticulări: de tip A, situație în care transformările fonetice se
realizează prin adăugare/dobândire de mărci, și de tip B, atunci când transformările fonetice
presupun pierderea/scăderea de mărci. În prima categorie, sunt incluse următoarele
coarticulări: asimilarea, anularea stopului glotal(apare în cazul hiatului și determină trecerea
de la articularea primei silabe la articularea celei de-a doua în mod fluid, fără pronunțare
sacadată: [vojit], cu apendice palatal, sau [awud], cu apendice labial) aspirarea,
desonantizarea și neutralizarea, iar, în cea de-a doua, apar asilabizarea(i.e. pierderea
calității de centru silabic de către vocalele |e, i, o, u|.
Grupările vocală silabică + vocală asilabică (una sau două) constituie segmente
vocalice complexe, cunoscute în fonetica tradițională ca diftongi și triftongi,și scurtarea
vocalică postconsonantică(procesul fonetic care vizează vocala | i | și constă în pronunțarea
foarte scurtă a acesteia și cu o intensitate foarte redusă. Denumirea acestui alofon este cea de
i final postconsonantic/i ,,șoptit”: stâlpi̥ ).
În ceea ce privește statutul fonetico-fonologic controversat al sunetului i, G.G.
Neamțu are în vedere următoarele două ipostaze ale acestuia: nerecunoscut ca entitate sonoră
de sine stătătoare, ci asimilat unui indice palatal în consoana precedentă; entitate de sine
stătătoare, alofon al vocalei i sau al unui alt fonem decât vocala i.
În secțiunea a doua – Analize fonetico-fonologice –sunt prezentate modele de analiză
fonetico-fonologice, precedate de o sinteză de specialitate cu referire la conceptele,
operațiunile și termenii de bază utilizați într-o anumită succesiune, definiți sau explicați,
precum și sfera acestora de aplicare. Aceste seturi de analiză fonetico-fonologică îi ajută pe
studenți să-și consolideze cunoștințele însușite în cadrul unui curs magistral de fonetică și
fonologie.
Întrucât lucrarea este nu numai un curs universitar, ci și un ghid al analizei fonetico-
fonologice,menit să faciliteze demersul didactic,autoarele acestei secțiuni propun câteva
,,instrucțiuni” de organizare a materialului examinat: (1) având în vedere numărul destul de
mare al cuvintelor fonetice analizate, s-a urmărit prezentarea ,,aproape a tuturor alofonelor
vocalice și consonantice din limba română în poziții fonetice relevante.”; (2) cuvintele sunt
analizate fonetico-fonologic diferit din punct de vedere cantitativ/ca extensiune: ,,unele sunt
analizate integral (= cu toate alofonele componente), altele, destul de multe, parțial (=
anumite alofone), diminuându-se, pe cât posibil, caracterul repetitiv al unora și al acelorași
alofone ca analiză, iar altora li se dă doar transcrierea fonetică” (p. 83).
În cazul alofonelor neanalizate, ,,se face trimitere la analiza lor (în aceleași poziții)
deja efectuată la alte cuvinte. (Se indică atât cuvântul/cuvintele la care se face trimiterea, cât
și numărul de ordine al acestuia/al acestora)” (p. 83). De exemplu, în cazul alofonelor
cuvântului autism, se fac următoarele trimiteri: [a] →vezi: 4. [iobaği]; [wu] → vezi: 42.
[g'iawur]; [t'] → vezi: 35. [șt'iință]; [i] → vezi: 2. [familia]; [s/z] → vezi: 1. [z/zmeu].
În subsidiar, autoarele precizează că apar unele repetiții, și anume alofone analizate de
mai multe ori și a căror recunoaștere și interpretare sunt mai dificile, existând diferențe mari
în ceea ce privește scrierea și pronunțarea. De asemenea, se menționează că ,,la segmentul 5
din algoritm (Alte alofone) din analiza desfășurată, în transcrierea fonetică, se dă doar

294
 Recenzii

alofonul în cauză, nu cuvântul integral în care apare, evitând aglomerarea de complicații

grafice” (p. 83).
Cea de-a treia ,,instrucțiune” se referă la alofonele care nu ridică probleme de
interpretare și reprezentare grafică, de aceea, în literatura de specialitate, se observă un punct
de vedere unitar. ,,În aceste situații, derularea algoritmului de analiză fiind integral ,«lină» și
unitară, vorbim de un singur MODEL de analiză” (p. 84). De exemplu, în cazul cuvintelor
zmeu, familia, iobagii, pomi, neomenit ș.a.m.d., s-a avut în vedere un singur model de
analiză, pe când cuvintele creioane, chior, leoarcă, înzeceai, înmuietoare ș.a.m.d. prezintă
două modele de analiză fonetico-fonologică.
Este peremptoriu faptul că probleme controversate de fonetico-fonologie au reflexe și
în planul analizei, de aceea lucrarea propune, ca o notă distinctivă, două coduri de analiză,
respectiv două modele de prezentare, numite MODEL 1 și MODEL 2. Deosebirea dintre cele
două modele are în vedere următoarele aspecte: ,,(1) analiza unor unități sonore reprezentând
(a) alofone derivate ale unor foneme vs (b) alofone fundamentale/neutrale ale altor foneme
(de sine stătătoare) și (2) interpretarea (a) sintetică (= monofonematică) vs (b)
analitică/disociată (= bifonematică) a altor secvențe sonore” (p. 84). De exemplu,
semivocalele (e,i,o,u) sunt analizate, în funcție de cele două modele, astfel: MODEL 1:
foneme de sine stătătoare (| ḙ |, | i̯ |, |o̯ |, | ṷ |) realizate ca alofone neutrale ([ḙ], [i̯ ], [o̯], [ṷ]):
seară, piară ș.a.m.d.; MODEL 2: alofone asilabice ([ḙ], [i̯ ], [o̯], [ṷ]) ale fonemelor vocalice
(| e |, | i |, | o |, | u |).
După reprezentarea grafică a anumitor foneme vs alofone și grupuri, autoarele oferă și
un inventar al alofonelor (neutrale și derivate) analizate după MODEL 1.
Lucrarea are și un caracter normativ, demonstrat atât prin prezentarea, într-o anexă la
secțiunea întâi, a unor aspecte legate de scrierea cu 1i, 2i și 3i la finală de cuvânt, cât și prin
trimiterile la normele stabilite de DOOM. În acest sens, autoarele ultimei secțiuni, constată,
pe bună dreptate, că ,,DOOM2 nu oferă recomandări clare referitoare la despărțirea în silabe a
cuvântului axă, dar precizează că litera x se comportă în astfel de situații ca o singură
consoană” (p. 182). Optând pentru despărțirea a-xă, Cristina Bocoș și Diana-Maria Roman
concluzionează că ,,despărțirea în silabe a secvenței grafice diferă de despărțirea în silabe a
secvenței fonice, iar, în studiul de față, unul fonetico-fonologic, se optează pentru despărțirea
după pronunțare” (p. 182).
Adresându-se unui public cu grade diferite de specializare, de la filologii preocupați
de problemele de fonologie structurală românească, studenții de la Facultatea de Litere,
specializarea Limba și literatura română, și până la cadrele didactice din învățământul
preuniversitar, pentru studiul individual sau pentru pregătirea unor examene și grade
profesionale, lucrarea se remarcă prin caracterul original și inovator al abordării și al
terminologiei adoptate, diferit de toate lucrările de fonetică-fonologie publicate în spațiul
românesc, precum și prin demersul științific riguros și cu înclinație spre problematizare,
prilej cu care sunt oferite noi interpretări la care unii vor adera, iar alții vor putea polemiza pe
baza acestora.

Valentin Roman
Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca
România

295
Reproduced with permission of copyright owner. Further
reproduction prohibited without permission.