Clasificarea limbilor

Clasificarea limbilor
Deşi limbile se deosebesc între ele sub toate aspectele (fonetic, lexical, grammatical),
aceastǎ mare varietate a limbilor de pe glob ascunde în sine o dublǎ unitate: de structurǎ
(criteriul tipologic) şi de origine (criteriul genealogic).
Astfel, lingvistica are în vedere douǎ criterii principale de clasificare a limbilor:
1. Clasificarea limbilor dupǎ caracteristicile lor structurale (clasificarea
tipologicǎ)
2. Clasificarea limbilor dupǎ originea lor comunǎ (clasificarea genealogicǎ)
– ia în considerare apariţia, formarea şi evoluţia limbilor.
Aceste criterii au fost formulate prin metoda de cercetare comparativ-istoricǎ.

I. Clasificarea tipologicǎ a limbilor

1.Scurt istoric
Cele mai importante tipologii ale limbilor au fost fǎcute de :
- Friedrich Schlegel (1808) – stabileşte două tipuri de limbi: flexionare şi
afixale. Din aceasǎ clasificare lipsesc limbile care nu folosesc mijloace
morfologice.
- August Schlegel (1818) – stabileşte trei tipuri de limbi: flexionare, afixale şi
amorfe (termen nefericit – sugereazǎ cǎ limbile din aceastǎ clasǎ nu au formǎ.
Or, limbi fǎrǎ formǎ nu existǎ).
- Wilhelm von Humboldt are în vedere trei criterii de clasificare: exprimarea
raporturilor dintre cuvinte, mijloacele de formare a propoziţiilor şi forma
sonorǎ. El înlocuieşte termenul de limbi amorfe cu cel de limbi izolante
(semnificaţia gramaticalǎ şi rolul sintactic sunt exprimate prin mijloace
sintactice).
- August Schleicher prezintǎ o clasificare detaliatǎ a celor trei tipuri
fundamentale (izolante, aglutinante şi flexionare), valorificând clasificǎrile
anterioare.
 2. Clasificarea tipologicǎ ia în considerare modul în care e structuratǎ o limbǎ (tipul
lingvistic), adicǎ principiile funcţionale de configurare a structurilor lexicale şi gramaticale ale
limbii, tipurile de procedee. (De exemplu, unele limbi au ca tipuri de procedee flexiunea, altele
“compunerea” sau expresii perifrastice).

Dupǎ modalitǎţile în care se realizeazǎ raporturile dintre cuvinte în fiecare limbǎ

existǎ:
- mijloace morfologice (sintetice)
- mijloace sintactice (analitice)

Realizarea raporturilor dintre cuvinte prin Realizarea raporturilor dintre cuvinte prin
mijloace morfologice (sintetice) mijloace sintactice (analitice)
Presupun modificǎri în interiorul cuvântului: Presupun modificǎri auxiliare în afara
flexiune cuvântului
Raporturile dintre cuvinte se realizeazǎ prin Raporturile dintre cuvinte se realizeazǎ prin
afixe morfologice (desinenţe, sufixe formarea unor construcţii perifrastice.
gramaticale, infixe) Funcţiile gramaticale se realizeazǎ cu ajutorul
- uneori se produc alternanţe fonetice cuvintelor auxiliare cu rol sintactic:
prepoziţii, conjuncţii, verbe auxiliare etc.
Ex. de l’homme, al lui Vasile, of the man, voi
Ex. fatǎ – fete, bǎiat - bǎieţi, cânta, la plus belle, j’etais venu, j’avais chanté
venisem, cântam, cantabo (voi cânta), etc.
embernek (omului) etc.

structuri sintetice structuri analitice

 Tipurile de limbi :
I. Fǎrǎ afixe – limbile izolante (ex. chineza veche, vietnameza, indoneziana etc.)
II. Cu afixe
II 1. Limbile flexionare
a. limbi flexionare sintetice (ex. limbile indoeuropene vechi - latina, sanscrita,
greaca veche)
b. limbi flexionare analitice (ex. franceza, româna, italiana, engleza, germana etc.)
II 2. Limbile aglutinate
a. limbi aglutinante sintetice (ex. maghiara, finlandeza, estona, turca, coreanǎ,
japonezǎ etc.)
b. limbi aglutinante analitice (ex. tibetana)

I. Limbile izolante sunt limbi fǎrǎ afixe.

Cuvintele din aceste limbi sunt invariabile, neflexibile (nu îşi schimbǎ forma, nu cunosc
fenomenul flexiunii).
Termenul ‘izolant’ face aluzie la faptul cǎ relaţiile dintre cuvinte nu sunt marcate formal,
ca şi cum ar fi « izolate » unele de altele.
Raporturile dintre cuvinte în propoziţii sunt realizate prin mijloace extramorfologice
(accent, intonaţie, topicǎ).
Limbile izolante sunt limbi care nu au morfologie, ci doar sintaxǎ (structurarea în pǎrţi de
propoziţie nu se realizeazǎ prin elemente morfologice, ci prin elemente sintactice).

II. Clasa limbilor cu afixe se caracterizeazǎ prin faptul cǎ pentru exprimarea raporturilor
dintre cuvinte se folosesc afixe adǎugate rǎdǎcinii sau temei.
II 1. Limbile flexionare au urmǎtoarele caracteristici principale :
1. Unirea afixului cu rǎdǎcina are caracterul unei întrepǎtrunderi (fonemele finale ale
rǎdǎcinii şi cele iniţiale ale afixului se întrepǎtrund). Astfel, afixele nu sunt uşor
detaşabile de rǎdǎcinǎ (ex. bǎiat – bǎieţi, carte - cărți).
2. Rǎdǎcina poate prezenta modificǎri fonologice (alternanţe fonetice) – ex. fatǎ – fetei,
mascǎ – mǎşti, noapte – nopţi.
 3. Unui afix îi corespund mai multe semnificate gramaticale cumulante (un afix exprimǎ
mai multe categorii gramaticale) – ex. masǎ : singular, feminin, nearticulat, N / Ac ;
mesei : singular, feminin, art. hot., G / D.
4. Un semnificat gramatical are mai multe expresii. Ex. plural, neutru : - e (creioane), - uri
(ceasuri), - i (suplicii).
5. Un semnificat gramatical se exprimǎ de mai multe ori, datoritǎ legii acordului – desinenţa
apare la fiecare membru al sintagmei. Ex Au fost construite case frumoase.

II 2. Limbile aglutinante au urmǎtoarele caracteristici :

1. Unirea afixului cu rǎdǎcina are caracterul unei alipiri mecanice ("aglutinare" - lipire) ;
graniţele morfemelor pot fi delimitate precis, iar afixele pot fi uşor detaşate de rǎdǎcinǎ.
Ex. magh. embernél : ember (om) + nél (la)
2. Rǎdǎcina cuvintelor este invariabilǎ din punct de vedere fonologic. Ex. magh. ember
(om) – emberek (oameni) (-ek – desinenţǎ de plural) ; tc. adam – adamlar (om – oameni)
(-lar – desinenţǎ de plural).
3. Unui afix îi corespunde un singur semnificat gramatical (o desinenţǎ exprimǎ o singurǎ
valoare). Ex. magh. –t, -et - pentru Ac., - nek – pentru D, indiferent de numǎr ; -(e)k –
pentru plural, independent de caz. Astfel, pentru a exprima, de exemplu, D plural e
nevoie de douǎ afixe : embereknek.
4. Un semnificat gramatical are o singurǎ expresie. Afixele sunt univoce şi specializate. Ex.
în magh. pluralul are ca expresie doar desinenţa –(e)k.
5. Un semnificat gramatical se exprimǎ o singurǎ datǎ într-o structurǎ (afixul apare o
singurǎ datǎ în interiorul unei sintagme).

OBS. Nici o limbǎ nu este reprezentanta purǎ a unui tip lingvistic, adicǎ nu se poate încadra pe
deplin în unul din tipurile cunoscute. De asemenea, o limbǎ îşi poate schimba tipul pe parcursul
dezvoltǎrii sale (de ex., engleza veche era o limbǎ flexionar-sinteticǎ, iar engleza actualǎ este
flexionar-analiticǎ).
Studiul tipologic al limbilor este important atât pentru studierea dezvoltǎrii diacronice a
unei anumite forme gramaticale, cât şi în învǎţarea unei limbi strǎine.
Bibliografie :

Ionescu, Emil, Manual de lingvisticǎ generalǎ, Editura ALL, 2001

- -Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 452-470

(Clasificarea limbilor ; Clasificarea tipologică)