CONCEPTUL „NIVEL”.

INTERDEPENDENŢA NIVELURILOR

Potrivit concepţiei funcţionalistului praghez J.Vachek, dacă limba este definită ca „sistem al
sistemelor”, o asemenea abordare presupune existenţa în limbă a câtorva subsisteme. Fiecare din
aceste niveluri (fonematic, morfematic, glosematic, sintaxematic) se caracterizează printr-o
structură specifică şi denotă o strânsă legătură cu celelalte.
De exemplu, modificările de ordin fonetic pot implica schimbări la nivel morfologic. Astfel,
suprimarea consoanelor finale în latina târzie a dus la restructurarea întregului sistem de
declinare latin şi la eliminarea treptată, în idiomurile romanice occidentale, a categoriei de caz.
Particularităţile de ordin sintactic şi modificările corespunzătoare, în special ale topicii,
influenţează morfologia. Schimbările topicii implică modificarea sensului: „homme pauvre”
(om sărac) şi „pauvre homme” (sărmanul om);
Nivelul este „o parte sau un subsistem (microsistem) al sistemului general al limbii ce se
caracterizează prin unităţi proprii omogene, de acelaşi grad de complexitate, indivizibile în
unităţi similare în cadrul subsistemului dat şi între care există acelaşi tip de relaţii non-ierahice”
La baza tuturor nivelurilor se află două principii fundamentale: al izomorfismului şi al
stratificării. Principiul izomorfismului presupune aceleaşi premise de organizare, iar principiul
stratificării constă în următoarele: unitatea aparţinând unui nivel superior este formată din
asocierea unor unităţi de rang inferior.
Constatăm prezenţa nivelurilor de bază – nivelul fonematic (fonologic), ale cărui unităţi sunt
fonemele; nivelul morfematic (morfologic) ce include unităţi biplane, morfemele; nivelul
glosematic (lexical), alcătuit din cuvinte; nivelul sintaxematic (sintactic) ale cărui unităţi sunt
propoziţiile sau enunţurile. Se mai remarcă şi unele niveluri intermediare – morfonematic, situat
între nivelul fonematic şi cel morfematic; servologic, aflat între nivelul morfematic şi cel
glosematic, frazematic, amplasat între nivelul glosematic şi cel sintaxematic.
B. de Courtenay distinge trei subsisteme: fonetic, morfologic şi sintactic. B.Golovin, în
colaborare cu F.Berezin formulează ideea despre structura limbii ca un „mecanism de
comunicare” şi examinează „mecanismele autonome ale limbii”, subînţelegând conceptul „niveluri”.
Aceşti savanţi disting şase mecanisme autonome:
fonetica
lexicul sintaxa
morfemica
formarea morfologia
cuvintelor
a) Nivelul fonematic dispune de unităţi monoplane, fonemele, ce posedă multiple trăsături
distinctive (pertinente) şi realizează opoziţii fonologice, servind pentru a diferenţia morfemele şi
cuvintele. Unităţile în cauză îndeplinesc funcţiile perceptivă, constitutivă şi distinctivă şi se
opun, în cadrul sistemului fonologic, în baza trăsăturilor pertinente.
În vorbire se realizează variantele fonemelor – alofonele, iar sunetele concrete sunt numite
fone.
b) Nivelul morfematic cuprinde morfemele – unităţi biplane, exteriorizate în planul expresiei
prin intermediul morfilor (mes-e, scaun-e, cânt-a, scri-a) şi în planul conţinutului prin sememe.
Morful constituie o asociere de foneme, mai rar este reprezentat printr-un singur fonem, iar
sememul posedă anumite semnificaţii lexicale sau gramaticale. Funcţia de bază a morfemelor
este cea constitutivă, întrucât unităţile în cauză ajută la formarea cuvintelor.
 Alomorfele sunt categorisite drept „reprezentări alternative ale unui morfem” (J.Lyons).
Alomorfele /s/, /z/, /iz/ reprezintă morfemul de plural -S: cats, /cats/; bets, /bets/; dogs, /dogz/;
beds, /bedz/, ladyes, /ladiz/; sizes, /saisiz/ etc/.
Morfemele: radicale şi extraradicale
Radicalul poate fi continuu, ca în majoritatea limbilor indo-europene, sau discontinuu, ca în
idiomurile semito-hamitice. În limba română cuvintele „bun”, „bunicel”, „bunătate” au radicalul
„bun” În limba arabă, „kitab” (carte), „kutub” (cărţi) au acelaşi radical discontinuu ca şi
substantivul „maktabu” (şcoală), constituit din trei consoane: K - T - B.
Morfemele extraradicale (afixale) se deosebesc şi ele în diferite limbi, în special după
poziţia ce o ocupă în cuvânt şi după funcţia ce le revine în structura cuvântului şi a limbii
respective. De remarcat, alături de prefixe şi sufixe, şi alte tipuri de morfeme, bunăoară infixele,
confixele, transfixele ş.a.
Astfel, în limbile indo-europene vechi (sanscrita, latina ş.a.) unele sonante (m, n) funcţionau
în calitate de infixe ce întrerupeau radicalul şi serveau pentru a distinge tema nominală de cea
verbală, dar şi tema infectului de cea a perfectului. A se compara: „iugum” (jug) şi „iunxi” (am
legat); „vinco” (eu înving) şi „vici” (am învins), „rumpo” (eu rup) şi „rupi” (am rupt).
Interfixele se înregistrează frecvent în limba rusă: водопровод, бурелом, лесоповал, dar
aeroplan, fizico-matematic.
În limbă rusă există şi postfixe, amplasate după flexiune, bunăoară postfixul - ся: учиться,
вернуться ş.a.
c) Nivelul glosematic (lexematic) include gloseme (cuvinte), unităţi biplane, al căror
complex sonor se actualizează în planul expresiei, iar sensul se manifestă în planul conţinutului.
În unele studii şi manuale se utilizează termenii „lexem”, desemnând aspectul material al
cuvântului, şi s e m e m (semantem), raportat la aspectul ideal al acestuia. Orice cuvânt
numeşte obiecte, fenomene, acţiuni, stări, calităţi etc., funcţia de bază a unităţii date fiind cea
nominativă.
d) Nivelul sintaxematic înglobează unităţi biplane de tip superior, sintaxemele, al căror
aspect material este numit „propoziţie”. Funcţia de bază a propoziţiei este cea comunicativă.

RELAŢII ÎNTRE UNITĂŢILE LIMBII

Relaţia sintagmatică vizează îmbinarea succesivă a unităţilor unuia şi aceluiaşi nivel. Noţiunile
„sintagmă” şi „relaţie sintagmatică” au la bază principiul linearităţii, ce implică ordinea succesivă a
unităţilor. Criteriul în cauză nu admite simultaneitatea unităţilor, ci doar succesiunea lor, astfel încât două
elemente coexistând simultan nu pot fi calificate drept sintagmă. Nu trebuie neglijat nici caracterul
omogen al unităţilor ce se îmbină, realizând relaţia sintagmatică: la nivel morfematic, morfemele se asociază
cu morfemele; la nivel glosematic, se constată aceeaşi relaţie între gloseme, iar la nivel sintaxematic – între
propoziţii.
În limbile cu topică fixă (mai cu seamă, în engleză, franceză ş.a.) se atestă relaţia sintagmatică
secvenţială, prin care se evită alterarea sensului. Schimbând ordinea cuvintelor în enunţul: „Brutus killed
Caesar” (Brutus l-a ucis pe Caesar), vom obţine un enunţ alogic: „Caesar killed Brutus” (Caesar l-a ucis
pe Brutus).
În idiomurile cu topică liberă unde există şi o bogată flexiune nominală, are preponderenţă relaţia
non-secvenţială. Mostre concludente ne oferă latina: „Populus Romanus Ciceronem consulem creavit”
(Poporul roman l-a ales pe Cicero consul); compară: „Ciceronem populus Romanus consulem creavit”,
„Ciceronem consulem populus Romanus creavit” etc.
În lingvistica contemporană, termenului saussurian „relaţie asociativă” i se preferă termenul „relaţie
paradigmatică”, reliefându-se conceptul paradigmă. Relaţia paradigmatică se stabileşte între elementele
aceluiaşi nivel, reunite conform unei trăsături comune şi opuse prin trăsăturile lor diferenţiale. Paradigma
se constituie atunci când „sunt exprimate distinct variantele unei invariante” [12, p. 224; 60, p. 90] şi
cuprinde o clasă de unităţi omogene, de la acelaşi nivel.
Relaţia sintagmatică presupune succesiunea unităţilor unui nivel, iar relaţia paradigmatică constituie
gruparea unităţilor unui nivel
în anumite clase în baza multiplelor opoziţii, ţinând seama de trăsăturile diferenţiale ale elementelor
opozante. Astfel, cel dintâi tip de relaţii corespunde formulei logice „şi – şi”, pe când raportul
paradigmatic realizează formula disjunctivă „sau – sau”. În ultimul caz, este vorba despre principiul
opozitivităţii, când unităţile de limbă alternează sau se pretează substituirii în aceeaşi poziţie. Să ilustrăm
corelaţia dintre cele două tipuri de relaţii în următoarea schemă.
Sintagmatica
(raportul pe orizontală)
------------------------------------------------------------------------------
Paradigmatica Eu plec la odihnă.
(raportul pe verticală) Tu pleci acasă.
El pleacă departe.
Noi plecăm la ţară.
Voi plecaţi în excursie.
Ei pleacă la rude.
Relaţia de ierarhie este proprie unităţilor eterogene ale nivelurilor adiacente (foneme şi morfeme,
morfeme şi gloseme, gloseme şi propoziţii) şi este întemeiată pe principiul succesiunii: un asemenea raport
nu se va stabili între foneme şi gloseme, între morfeme şi propoziţii etc.

(apud Oglindă E., Păduraru G. Introducere în lingvistică (suport didactic). Chişinău: CEP
USM, 2011)