Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Departamentul pentru
Departamentul pentru Învațământ la Distanță
Învațământ la Distanță
și cu Frecvență Redusă
și cu Frecvență Redusă
Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați
Facultatea de Litere
Aplicaţii 65
Bibliografie 69
3
4
Limbă și comunicare
Unităţile limbii
Unităţile limbii pot fi analizabile sau neanalizabile (după posibilitatea de segmentare
în unităţi semnificative mai mici).
Morfem – cuvânt (poate coincide cu un morfem: aşa, vai, cum) – enunţul (poate fi
realizat printr-un singur cuvânt).
1.1. Morfemul
vânt din vântuţ e comutabil cu codr(uţ), brăd(uţ) etc.; cas- dincas/ă poate fi
comutat cu mas(ă), fat(ă), lad(ă) etc. sau cu măs/uţ(ă), fet/iţ(ă) etc.
Altă caracteristică a lor constă în faptul că sunt selectate de alte
morfeme: morfemele dependente „cer”, pentru a putea apărea, prezenţa
unui morfem Independent.
Morfemele dependente se caracterizează prin aceea că apariţia lor
presupune cu necesitate un morfem Independent. Afară de acesta,
considerate individual sau ca clasă, ele sunt comutabile cu zero: -uţ din
brăd/uţ, căs/uţ/ă e comutabil cu zero: brad, casă; morfemul -u din codr/u
putem să-l considerăm comutabil cu zero numai în măsura în care se
încadrează într-o clasă de morfeme care include şi un morfem zero:
codr/u se opune lui codr/i, aşa cum pom/q se opune lui pom/i.
Morfemele dependente pot comuta unele cu altele: clas/ă – clas/e;
cânt/ă – cânt/a – cânt/ând; fet/iţ/ă – fet/ic/ă – făt/uţ/ă.
Morfemele dependente se repartizează în clase diferite şi după
numărul de morfeme cu care se pot combina în cadrul unei singure
grupări. Unele morfeme dependente presupun numai apariţia unui morfem
Independent: -a din cânt/a, -el din băieţ/el. Altele cer, pe lângă morfemul
Independent, şi unul sau mai multe morfeme dependente realizate
concret– este cazul morfemului -iţ- din fet/iţ/ă, domn/iţ/ă etc., al morfemului
-m din cânt/a/m, cânt/ase/m, cânt/a/ră/m etc. Alte morfeme, în sfârşit, cum
ar fi, de ex., morfemul -uţ pot apărea şi într-o situaţie şi în cealaltă: păt/uţ,
dar căs/uţ/ă, păt/uţ/uri.
Morfemele dependente susceptibile de combinare cu alte morfeme
dependente se caracterizează şi prin posibilităţile lor de combinare. Astfel
-m din exemplele anterioare se poate combina cu -a-, -se-, -ră-, -ea-
(veneam) etc., dar nu se poate combina cu -ând, cu -uri, -e etc.; -uţ se
caracterizează prin faptul că poate apărea neînsoţit de un morfem
dependent concret (brăd/uţ) sau se poate combina cu -ă (căs/uţ/ă), -e
(căs/uţ/e), -i (brăd/uţ/i) etc., pe când -iţ- nu admite decât combinarea cu -ă,
-e: fet/iţ/ă, fet/iţ/e.
Morfemele dependente se pot clasifica şi în funcţie de poziţia lor
faţă de morfemul Independent. O primă clasificare, globală, distinge
sufixele, adică morfemele aşezate după morfemul Independent (v. toate
exemplele anterioare), prefixele, morfemele aşezate înaintea morfemului
Independent (des/fac, pre/fac, re/fac), şi În fixele, morfemele incluse în
morfemul Independent.
Prefixele, sufixele şi În fixele sunt reunite, de obicei, prin termenul
generic de afix, care cuprinde toate morfemele dependente.
Fiecare dintre aceste categorii poate fi supusă, la rândul ei, unei
clasificări după depărtarea faţă de morfemul Independent. Aşa, de ex.,
putem spune că sufixul -uţ se află pe poziţia I, încadrându-se în aceeaşi
categorie cu sufixul -iţ, de ex. Sufixul -ă poate ocupa însă poziţia I sau
poziţia II (cas/ă, dar căs/uţ/ă) încadrându-se, din acest punct de vedere, în
aceeaşi categorie cu sufixul -e sau -i, de ex. (fet/e, fet/iţ/e, braz/i,
Astfel distingem :
Clasa pronumelor
Clasa cantitativelor
Clasa determinanţilor
Clasa proformelor
Clasa substitutelor
Categoria deicticelor
Clasa jonctivelor
Clasa conectorilor
Flexiunea
Flexiunea, manifestare a categoriilor gramaticale asociate diferitelor
unităţi lexicale, clasifică cuvintele în părţi de vorbire flexibile şi neflexibile.
Totalitatea formelor sub care se manifestă în comunicare un cuvânt
flexibil constituie flexiunea sau paradigma lui.
Părţile de vorbire flexibile sunt părţile de vorbire care-şi schimbă
forma în funcţie de anumite categorii gramaticale.
O clasificare importantă a părţilor de vorbire flexibile (substantive,
adjective, pronume, verbe) este cea impusa de particularităţile
morfologice. Aceste particularităţi impun repartizarea cuvintelor flexibile în
clase flexionare (declinări, conjugări). Părţile de vorbire care aparţin
categoriei numelui se declină, în timp ce verbul se conjugă. Categoriile
gramaticale în funcţie de care flexionează un cuvânt, îl integrează într-o
anumită parte de vorbire :
substantivul flexionează în funcţie de număr, caz şi determinare.
Determinarea este categoria gramaticală care individualizează
substantivul în cadrul categoriei numelui.
adjectivul flexionează în funcţie de gen, număr, caz şi grad de
comparaţie, gradul de comparaţie fiind categoria gramaticală care
individualizează adjectivul. În lipsa categoriei comparaţiei, la unele
adjective, lipsa categoriei determinării este cea care îl individualizează.
Dacă adjectivul este În variabil, atunci apelam la criteriul sintactic.
pronumele (numai unele subclase) îşi schimbă forma în raport cu o
categorie specifică, persoana care da şi specificul flexiuni pronominale, ca
variantă a flexiuni nominale cu care împărtăşeşte flexiunea după gen,
număr şi caz.
numeralul nu are o categorie gramaticală care să-l individualizeze, ceea
ce susţine şi la nivel formal punctul de vedere al unor gramaticieni care-l
elimină dintre părţile de vorbire ale limbii române. Unele numerale (cele
cardinale) se pot individualiza în cadrul categoriei numelui prin absenţa
flexiuni în raport cu numărul.
verbul se individualizează printr-o flexiune specifică, flexiunea verbală, în
raport cu diateza, modul, timpul, persoana şi numărul. Categoriile diatezei,
modului şi timpului sunt specifice pentru verb. Celelalte două sunt
obţinute de verb, prin acord, de la pronume sau substantiv.
Datorită importantei deosebirilor flexionare dintre verb şi toate celelalte
parţi de vorbire flexibile, acestea din urma se grupează la un loc în
categoria numelui şi se vorbeşte de flexiune nominală în opoziţie cu cea
verbală.
a) Uneia sau mai multor semnificaţii îi corespund unul sau mai multe
morfeme în planul expresiei. Mai multe categorii gramaticale pot fi
exprimate printr-un singur morfem.
Articolul hotărât este morfem al determinării, dar are şi
comportament desinenţial, marcând genul unic al substantivului, numărul
şi cazul acestuia ; sufixul gramatical exprimă sincretic şi modul şi timpul
verbului; desinenţa verbală exprimă persoana şi numărul. O categorie
gramaticală deci poate fi exprimată prin mai multe morfeme gramaticale,
după cum s-a putut vedea în cazul articolului.
La adjectiv, genul şi numărul sunt exprimate uneori nu numai prin
desinenţă, ci şi prin alternanţe fonetice : frumos – frumoşi – frumoasă –
frumoase.
În lipsa unei mărci gramaticale la nivelul expresiei, o distincţie la
nivelul conţinutului nu este o distincţie gramaticală. Astfel, la nivelul
conţinutului, diferenţa dintre condiţie şi dorinţă este apreciabilă, dar la
nivelul expresiei nu avem decât un morfem gramatical pentru a le exprima
pe amândouă. De aceea în gramatică nu vorbim despre două moduri
(unul condiţional şi unul optativ), ci despre un singur mod : condiţional–
optativ. Pe de alta parte, faptul ca la nivelul expresiei în limba română
avem două forme de viitor (cu auxiliarul a voi + infinitivul verbului : voi
pleca şi cu auxiliarul a avea + conjunctivul verbului : am sa plec) dar la
nivelul conţinutului lipseşte o distincţie în cadrul semnificaţiei categoriale
de viitor ne împiedică să vorbim despre o distincţie gramaticală în cadrul
viitorului I .
b) Între doi sau mai mulţi termeni care aparţin categoriei respective
există o opoziţie. De exemplu, dacă toate substantivele din limba română
ar fi defective de singular (sau de plural) n-am mai putea vorbi la
substantiv despre categoria gramaticală a numărului.
Formarea pluralului
Pluralul masculinelor
Toate masculinele formează pluralul cu desinenţa - i, În diferent de
desinenţa de singular: cele terminate la singular în - e, - i sau - u
înlocuiesc pe - e, - i sau –u cu - i: brusture - brusture, lămâi - lămâi, buhai
- buhai, tigru – tigri; cele terminate în - iu fac pluralul în - ii: geamgiu -
geamgii, vizitiu-vizitii cele terminate în consoană fac pluralul prin
adăugarea desinenţei - i după consoană: corb - corbi, mag-magi, mânz -
mânji, pas - paşi, cal - cai, sfinx - sfincşi masculinele terminate în - ă:
papă, popă, tată, fac de asemenea pluralul în - i: papi, popi, taţi; au
pluralul neregulat: om - oameni; o formă neregulată a lui tată - tătâni una
analogică - frate - frăţâni.
Pluralul femininelor
Femininele îşi formează pluralul cu două desinenţe principale, - e
şi – i mai rar cu - uri şi cu desinenţele secundare - ale - ele - le: femininele
în - a fac pluralul în - ale: saca – sacale; fac excepţie: nuia - nuiele, cele în
- ea fac pluralul în ele: acadea-acadele curea-curele; feminine terminate în
- i fac pluralul în - le: zi - zile, desinenţa - uri apare la pluralul unor
feminine ca: ceartă, cedă, ceată şi la o parte dintre cele care denumesc
materii: făinuri, săruri ; femininele cu pluralul în - e care denumesc obiecte
neînsufleţite şi noţiuni abstracte formează pluralul în - i: atitudine-atitudini,
pădure-păduri, mare – mări, urbe - urbi, vale – văi; femininele terminate în
- ie precedate de o consoană fac pluralul în - îi: anemie - anemii, bestie –
bestii; femininele terminate în - ie precedate de vocală fac pluralul într-un
singur - i: baie - băi, foaie - foi.
Fac excepţie de la această regulă numai femininele cu sufixul -
oaie de la substantivele derivate: lădoaie al căror plural este tot în - oaie.
Majoritatea femininelor care denumesc fiinţe şi au la singular
terminaţia -ă sau - e fac pluralul în - e: babă - babe, soacră - soacre;
Sunt excepţii având pluralul în - i, feminine că: mătuşa - mătuşi,
vulpe - vulpi. Sunt de asemenea excepţii: noră - nurori, soră - surori - la
care pluralul este singular.
Majoritatea femininelor care denumesc lucruri şi au la singular
terminaţia - că sau - gă fac pluralul în - i: fabrică - fabrici, vargă - vergi.
Fac excepţie: oră ore, băltoacă băltoace; o serie de feminine
diminutive terminate în - ică au pluralul în - ele: ciuboţică - ciuboţele,
pietricică - pietricele.
Cazul nominativ
Cazul nominativ la substantive este însăşi situaţia în care se află substantivul ca nume. În
această calitate, el intră în relaţie cu restul propoziţiei:
1. Este subiectul propoziţiei.
Au înflorit cireşii!
Vremea s-a încălzit.
Este şi subiect al unui verb la o formă care constituie numai în mod excepţional un
predicat ca: Sosind şi oaspeţii ne-am aşezat la masă.
2. Este parte dintr-un predicat alcătuit din verbul a fi sau un echivalent al lui în aşa
numitul predicat nominal.
3. Este juxtapus, adică în opoziţie, pe lângă un alt substantiv:
Vasile, gornistul, mergea în frunte.
Hangiţei Ancuţa îi plăceau poveştile.
Subsemnatul, Ion Ion, va rog să binevoiţi...
Obs. Subsemnatul în apoziţie poate să stea şi în alt caz, de ex.: Fiului tău, lui
Dumitru, îi merge bine.
Cazul acuzativ
Acuzativul este cazul substantivului cu funcţie de obiect direct sau cu alte
funcţii exprimate cu ajutorul unei prepoziţii, dacă această nu cere genitivul
sau dativul. Prin obiect direct se înţelege situaţia inversă subiectului. Pe
când subiectul arată cine sau ce acţionează în propoziţie sau suportă
Limba română contemporană. Morfologia 29
Capitolul 3 - Categorii gramaticale
acţiune a unui verb la pasiv, obiectul direct arată cine sau ce completează
ori primeşte acţiune a unui verb; de exemplu:
Pisica bea lapte.
Subiect
Cazul genitiv
În general raportul de atribuire dintre două substantive este
genitivul. Tatăl elevei era bolnav. / Fratele lui Ilie are mult de lucru. / Se
auzea trilul privighetorilor. / S-au ascuns cu toţii în fundul grădinii.
Formarea genitivului
a) genitivul fără articol. Masculinele şi neutrele nu au formă
proprie de genitiv când sunt nearticulate. Astfel:
Nominativ: Un om aşteaptă trenul. /Acel lac strălucea în soare.
Genitiv: Aşteptarea acestui om. /Adâncimea acelui lac o cunoştea.
Genitivul este aşadar În dicat de acestui, acelui. Femininele au însă
formă de genitiv:
Nominativ: O vulpe umbla după vânat. /Această stradă se
numeşte Galaţi.
Acuzativ: Un vânător umbla după vulpe. /O luaţi pe această stradă.
Genitiv: Mişcările acelei vulpi erau foarte vioi. / Numele acelei străzi
este Galaţi.
Forma nearticulată de genitiv a substantivelor feminine este
identică cu formă lor de plural, exceptând pe cel în - uri. Acest fapt are
mare importanţă practică, pentru a pune în lumina formă corectă a
genitivului feminin atât la singular cât şi la plural.
b) genitivul cu articol
La masculin şi neutre - articolul de genitiv la masculin şi neutru este
- lui la singular şi - lor la plural. El se uneşte cu substantivul, dar la numele
proprii masculine - lui se aşează înaintea numărului şi nu se uneşte cu
acesta:
GENITIV
singular plural singular plural
masculine neutre
bărbatului bărbaţilor arcului
arcurilor
calului cailor bagajului
bagajelor
Nume proprii: lui Andrei, lui Barbu, lui llie.
32 Limba română contemporană. Morfologia
Capitolul 3 - Categorii gramaticale
La feminine:
Articolul de genitiv al femininelor este - i la singular, - lor la plural, unit
cu formă de genitiv rezultata din triunghiul de control:
GENITIV
singular plural singular plural
casei caselor valorii valorilor
fetei fetelor stelei stelelor
Funcţiile genitivului
Principala funcţie a genitivului este aceea de atribut: Ajunsese la
capătul puterilor. / E ziua mamei. Atributul în genitiv poate să aibă el însuşi
următoarele înţelesuri:
1. genitiv subiectiv, când arată cine face lucrarea (acţiunea) exprimată de
celălalt substantiv, dacă acesta denumeşte o lucrare, de ex.:
A profitat de teama hoţilor (unde hoţilor - hoţii care se temeau).
2. genitivul autorului, când Indică pe autorul unei cărţi, al unei invenţii:
Poeziile lui M. Eminescu. / Lampa lui Teclu.
3. genitivul obiectiv, când exprimă un obiect gramatical, ca în :
Lupta pentru naţionalizarea industriei (adică pentru că (ei) să naţionalizeze
industria)
4. genitivul apozitiv, când substantivul îndeplineşte rolul unei opoziţii:
Cetatea Branului faţă de Cetatea Bran.
5. genitivul care indică locul unde se află sau de unde provine o fiinţă, un
lucru, numit locativ: Valea Morii (unde a fost sau este o comoară).
Cazul dativ
Dativul este cazul care arată către cine sau către ce este orientată
acţiunea unui verb: Iezilor le ardea de joacă. Substantivele şi pronumele în
dativ au rolul de obiect al verbului. Cum el diferă de obiectul direct i s-a
spus indirect, se explică prin aceea că în multe propoziţii apar două
obiecte: Să dea Vioricăi o bursă. Primului i s-a spus obiect indirect nu
Limba română contemporană. Morfologia 33
Capitolul 3 - Categorii gramaticale
numai pentru că celuilalt i s-a spus direct, ci pentru că se construieşte de
multe ori cu prepoziţii.
Formarea dativului
Substantivele îşi formează dativul în acelaşi mod ca genitivul.
Cazul vocativ
Deşi desinenţa nu este singura posibilitate prin care se exprimă
vocativul, acest caz, are în limba română desinenţe proprii atât la
decimarea masculină (prietene !), cât şi la declinarea feminină (soro !).
Desinenţele vocativului sunt:
- e pentru masculin singular: la declinarea nearticulată - prietene
şi la cea articulată - omule.
- o la singular, pentru feminin şi pentru unele nume de persoană
masculine,terminate în - a sau a, - lor pentru toate genurile la plural;
Formarea vocativului
Vocativul este un caz mult deosebit de celelalte, nu numai pentru că are legături sintactice
propriu zise cu celelalte cuvinte din propoziţie ci pentru că este încărcat de activitatea
interlocutorilor.
a) vocativul pentru masculinele terminate în - u precedate de un grup de
consoane: băieţandru - e, Dumitru - e. Fac excepţie: socru - socrule.
Cu desinenţa - e după articol (-ule) se formează vocativul singular
de la:
1. masculine terminate în - au, - eu, -iu, - ou: flăcău-le / derbedeu-le /
fiu-ule, zmeu-ule.
2. masculine, nume proprii de persoane terminate în - u: Barbu-ule / Doru-
ule.
3. masculine, nume de agent terminate în – aş, - eţ, -ist, -or, -sor, -tor:
codaş-ule /
drumeţ-ule / dreso-ule / idealist-ule.
4. masculine provenite din adjective: amărât-ule / frumos-ule / rău –
răule, supărăcios-ule.
5. masculine care denumesc pe locuitorii unei ţări, ai unui oraş, provincii:
danez-ule / turc-ule, cu excepţia român - române, oltean – oltene;
6. câteva nume de rudenii: bunic - bunicule / naş - nasule;
7. substantivul om - omule.
Feminine singular
Marea majoritate a femininelor au vocativul singular ca nominativul: mama - femeie.
Acelaşi lucru se întâmplă şi la numele proprii, afară de numele proprii în - a, care au
tendinţa de a-şi forma un vocativ în - a: Ana - Ana, Ileana - Ileana. Numele proprii în - ia
au aceeaşi tendinţă: Cornelia - Cornelie, Mana - Mărie, deoarece după - a care urmează
după - i devine - e. Câteva feminine primesc la vocativ desinenţa - o: sora - soro şi la
unele nume proprii: Leana - Lenuţo / Maria - Mario, în vorbirea regională.
Vocativul plural
Ca vocativ plural apare fie formă de nominativ plural fără articol, fie o formă cu articol de
dativ - lor, această fiind obligatorie numai la substantivele provenite din adjectiv:
amărâţilor!, nenorociţilor! La celelalte substantive vocativul plural are aceeaşi formă cu
nominativul plural. Câteva au un vocativ în - lor. fraţilor, fetelor, mamelor!, dar cu un
caracter familiar evident.
Folosirea vocativului
Vocativul are prin natura sa o poziţie aparte între celelalte cazuri. El
nu se întrebuinţează decât ca mijloc familiar de adresare sau ca mijloc de
invocare. Pentru adresarea obişnuită se foloseşte una din formulele:
Domnule: Director / Profesor;
Doamna: Directoare / Profesoară.
3.3.1.4. Determinarea
Determinarea este categoria gramaticală specifică substantivului şi
se referă la gradul de Individualizare a unui obiect, arătând în ce măsură
este cunoscut vorbitorului.
Considerând determinarea drept a patra categorie gramaticală a
substantivului cercetători români afirmă că formele nominale se
organizează într-un sistem paradigmatic de opoziţii iar mărcile prin care
aceasta se realizează sunt cele ale articolului.
Considerat fie parte de vorbire (conform direcţiei tradiţionaliste), fie
morfem al categoriei gramaticale a determinării (conform direcţiei
structuraliste), elementele ce compun casa articolului au atât caracteristici
improprii unei părţi de vorbire, cât şi un comportament gramatical
neomogen, fapt ce face imposibilă menţinerea lor în aceeaşi clasă. Se
disting, astfel, două grupe: pe de o parte, articolul posesiv şi cel
demonstrativ, iar, pe de alta parte, articolul hotărât şi cel nehotărât.
Unii autori resping clasificarea articolului în cele patru subclase
nemaiadmiţând funcţionarea unităţilor al (a, ai, ale) şi cel (cea, cei, cele)
ca articole întrucât atât distribuţia, cât şi valorile articolului le sunt
improprii. În consecinţă s-a propus interpretarea acestora ca
pronume (adjective pronominale) semiidependente, deoarece, din punct
de vedere sintactic; ele pot sa apară ca centru al grupului nominal având
determinanţii proprii acestuia (adjectivali, prepoziţionali, propoziţii relative).
Datorită comportamentului funcţional diferit al acestei clase, se
considera morfeme ale categoriei gramaticale a determinării doar
articolele hotărât şi nehotărât. Din acest punct de vedere determinarea are
următoarele valori :
- nedeterminare (= substantive nearticulate, marca este
zero) : om, frate, băiat, fată ;
- determinare hotărâtă (= substantive articulate
hotărât; marca este articolul hotărât enclitic sau proclitic): omul,
fratele, băiatul, fata;
Nedeterminarea
Nedeterminarea semnifică rămânerea obiectului denumit de
substantiv în afara opoziţiei cunoscut – necunoscut.
Nedeterminarea poate fi obiectivă sau subiectivă. Nedeterminarea
obiectivă are natură sintactică; în interiorul funcţiei sintactice pe care o
realizează, substantivul se caracterizează prin conţinut semantic
descriptiv. Aceasta valoare semantică este dezvoltată mai ales de
substantive care intră în structura predicatului analitic:
,, Dan întoarse foile, şopti şi umbra deveni om‖
Nedeterminarea subiectivă este reprezentată de În diferenţa
subiectului vorbitor faţă de Individualitatea ,,obiectul‟‟ denumit de
substantiv; el este interesat de ,,obiect „‟ ca reprezentând o anumită clasă
semantic-lexicală:
,,Arald pe un cal negru zbura, şi dealuri, vale.
În juru-i fug ca visuri – prin nouri joacă luna.’’
Determinarea
Determinarea, în general, ca termen opus nedeterminării, are mai
ales conţinut sintactic. Din acest punct de vedere, asocierea substantivului
cu afixele specifice determinării nedefinite sau definite depinde de: poziţie
(funcţia) sintactică a substantivului; topica în cadrul enunţului în raport cu
regentul; condiţionările contextuale.
În poziţia de subiect, substantivul la nominativ, singular sau plural
prezintă atât forme nearticulate cât şi forme articulate nedefinite şi definite
Acest elev învaţă. / Elevul învăţa
Vine furtuna. / vine o furtuna.
Sosesc nişte copii. / Sosesc copiii
Ca subiect al unui predicat verbal, în antepoziţie, substantivul este de
obicei determinat prin articol nedefinit sau definit, atât de singular, cât şi
plural :
Adjective defective
La adjectivele variabile se încadrează şi cele defective de gen, ceea
ce reduce numărul de forme fără a schimba clasa flexionară. Alte adjective
variabile, mai ales din limbajul tehnico-ştiinţific, au o distribuţie limitată
semantic la asocierea cu un unic substantiv de un anumit gen, celelalte
forme gramaticale nefiind înregistrate. Din aceasta categorie fac parte :
- adjective numai cu formă de masculin / neutru singular: lapte covăsit,
zahăr farin, hidrogen sulfurat ;
- adjective numai cu forme de masculin singular şi plural: ţânţar anofel,
ţânţari anofeli, an bisect, ani bisecţi ;
- adjective numai cu forme de feminin singular şi plural: liră sterlină, lire
sterline, glandă sudoripară, glande sudoripare ;
- adjective numai cu forme de neutru (singular şi plural): accent circumflex,
accente circumflexe ; substantiv epicen, substantive epicene.
Adjectivele invariabile
Un număr de adjective relativ restrâns, dar în continuă creştere nu
cunoaşte opoziţiile de gen, număr şi caz. Din clasa adjectivelor În variabile
fac parte unele adjective simple: bleu, maro, otova sau compuse grena
3.3.2.3. Comparaţia
Comparaţia, numită de unii autori ,,categoria intensităţii‟‟,
este ,,singura categorie gramaticală autentică din flexiunea adjectivului, cu
conţinut propriu şi mijloace specifice de exprimare‟‟. (Dumitru Irimia,
Structura gramaticală, pag. 105)
După Mioara Avram, comparaţia ,,este o categorie morfologică
specifică părţilor de vorbire care exprimă însuşiri ale obiectelor (adjectivul)
sau ale acţiunilor (adverbul)‟‟ (Mioara Avram, Gramatica, pag. 121).
Intensitatea unei însuşiri poate fi comparabilă sau noncomparabilă.
Poziţia reflexivului
În raport cu inventarul tradiţional de diateze, care include şi termenul
reflexiv, în cadrul gramaticii actuale, categoria diatezei se limitează la
opoziţiile activ-pasiv, activ-impersonal. Eliminarea reflexivului dintre
valorile de diateză are următoarele explicaţii: a) eterogenitatea sintactică
a reflexivului în limba română; b) niciuna dintre ipostazele reflexivului,
exceptând reflexivul pasiv şi reflexivul impersonal, nu îndeplineşte
caracteristicile definitorii ale categoriei diatezei.
3.3.5.2. Modul este „categoria gramaticală flexionară definită
semantic ca exprimând aprecierea vorbitorului faţă de proces, felul în care
acesta prezintă procesul” (Dobridor, Morfologia, pag. 219)
Valorile prin care se manifestă aceasta categorie gramaticală în
limba română se bazează pe distincţia realitate / posibilitate. Acţiunea
reală este exprimată prin indicativ, iar acţiunea posibilă, concepută foarte
diferit, este exprimată prin mai multe moduri:
- posibilitatea propriu-zisă prin conjunctiv;
- posibilitatea dorită – prin optativ;
- posibilitatea realizabilă – prin potenţial;
- posibilitatea concepută ca ordin, îndemn, sfat, rugăminte –prin imperativ;
- posibilitatea probabilă – prin prezumtiv.
Pentru gramatica tradiţională, modul care exprimă ,,numele acţiunii”
poate fi infinitivul sau supinul; cel care exprimă ,,o valoare adjectivală”
este participiul, iar cel care exprimă ,,un proces în desfăşurare” este
gerunziul.
Fiecare mod se caracterizează prin anumite particularităţi de
flexiune, prin anumite particularităţi de ordin sintagmatic şi morfematic,
printr-o valoare specifică.
După particularităţile flexionare, modurile se împart în: personale şi
nepersonale.
Sunt personale modurile care au în flexiunea lor categoriile
gramaticale de persoană şi de număr, precum şi morfemele necesare
Limba română contemporană. Morfologia 57
Capitolul 3 - Categorii gramaticale
marcării acestora: indicativul, conjunctivul, condiţional-optativ-potenţial,
imperativul şi prezumtivul.
Acestea se mai numesc şi verbe predicative, deoarece pot apărea
independent în comunicare, formând singure predicatul.
Sunt nepersonale modurile care nu au în flexiunea lor categoriile
gramaticale de persoană şi de număr şi nici morfemele necesare marcării
acestora: infinitivul, gerunziul, participiul şi supinul. Verbele nepersonale
mai sunt numite şi verbe nepredicative, care nu pot forma singure
predicatul.
Modurile personale (predicative)
Indicativul este modul personal caracterizat prin morfem zero şi
printr-un conţinut ce exprimă o acţiune reală, sub forma unor timpuri bine
delimitate: prezentul, trecutul (cu patru aspecte: imperfectul, perfectul
simplu, perfectul compus, mai mult ca perfectul) şi viitorul (cu două
aspecte: viitorul I şi viitorul al II -lea sau anterior).
Este un mod independent, deoarece e folosit frecvent în propoziţii
independente sau principale regente:
Muncim pentru binele ţării şi al poporului nostru
poate apărea însă şi în propoziţii subordonate:
Ştim / că te străduieşti zilnic / .
Indicativul este modul specific propoziţiilor enunţiative.
Imperativul este modul personal caracterizat prin morfemul
suprasegmental Intonaţie şi printr-un conţinut ce exprimă un proces
realizabil, o posibilitate voită, cu mai multe semnificaţii: ordin, indemn,
chemare, sfat, rugăminte. Apare doar în propoziţii principale şi are forme
pentru afirmativ şi negativ.
Verbul la imperativ formează predicatul propoziţiei. Imperativul nu
are timpuri şi are forme numai pentru persoana II a singular şi plural:
Aleargă mai repede!
Alergaţi mai repede!
Imperativul poate să exprime:
a) un ordin: Pleacă de aici!;
b) rugăminte: Nu mă lăsa singură aici!;
c) un îndemn: Încearcă şi poate ai să reuşeşti!;
d) urare: Fiţi fericiţi!
În limbajul popular şi în cel familiar, imperativul poate apărea fără
referire la o persoană anume:
Dă-i înainte cu gura!
Conjunctivul este modul personal caracterizat prin morfemul
segmental să, de origine conjuncţională şi printr-un conţinut ce exprimă o
posibilitate realizabilă - conjunctiv prezent sau o posibilitate ireală-
conjunctivul perfect. Conjunctivul este modul subordonării, deoarece apare
obişnuit în propoziţiile subordonate, justificându-şi în acest fel denumirile
sale de ,,conjunctiv” sau de ,,subjonctiv” ( ,,care leagă”) : Ştie / să lucreze/,
Era bine / sa fi citit/.
El poate apărea însă şi în propoziţii independente sau principale
regente, uneori cu valoare modală de imperativ:
Sa treci pe la noi!
Să fi plecat şi tu / cum puteai/
În anumite propoziţii subordonate se poate utiliza fie conjunctivul,
fie indicativul, fără să se modifice sensul frazei sau structura ei:
58 Limba română contemporană. Morfologia
Capitolul 3 - Categorii gramaticale
Vreau sa cumpăr o casa care are gradină mare.
Vreau sa cumpăr o casa care sa aibă gradină mare.
Diferenţa dintre indicativ şi conjunctiv este dată de faptul ca indicativul
exprimă un fapt declarat ca sigur, iar conjunctivul exprimă ceea ce este
dorit.
În propoziţiile exprimând o condiţie sau o concesie, conjunctivul
poate avea valoare de condiţional:
Să-mi fi spus că ai nevoie de mine, veneam imediat.
În limba literală curentă, conjunctivul este echivalent cu infinitivul,
pe care tinde să-l înlocuiască.
După verbe ca a se cuveni, a-i veni (impersonal) a începe, a se
grăbi, a se hotărî se poate utiliza atât conjunctivul, cât şi infinitivul:
Mă grăbesc să spun asta.
Ideea de acţiune presupusă, specifică modului prezumtiv se poate
exprima şi cu ajutorul conjunctivului :
Să fi aflat oare cine e vinovatul.
Condiţional – optativ este modul personal caracterizat prin
morfemele segmentale as, ai, ar, am, aţi, ar şi printr-un conţinut ce
exprimă o posibilitate realizabilă. Are două forme temporale: prezentul şi
perfectul. Condiţionalul prezintă trei valori:
a) valoarea de condiţional presupune existenţa a două procese diferite,
legate între ele printr-un raport de condiţie: ,,…..de aş fi grămătic, aş
călători pe toate malurile româneşti şi aş culege limba‖
b) valoarea de optativ presupune un proces prezentat ca dorit, în cadrul
unor propoziţii independente, principale regente sau coordonate. ,,De-aş
avea pe gându meu, / Un cal aprig ca un leu, / Negru ca păcatul greu/‖
―De-ar veni iarna, să te mai dau odată la şcoală undeva‖
Valoarea de optativ au şi expresiile ce reprezintă urări, imprecaţii,
injurii şi blesteme: ,,Bătu-te-ar norocul!, Lua-te-ar naiba! Arde-te-ar focul!
c) valoarea de potenţial, presupune un proces prezentat ca posibil,
realizabil, în cadrul unor propoziţii principale. ,,Când îi vezi aşa, ai zice ca
n-au griji!‖
Prezumtivul este un mod al verbului, care arată că acţiunea este
posibilă, presupusă, dar nu este certă: O fi ştiind la ce oră soseşte
avionul? Este un mod personal caracterizat prin morfemele segmentale de
viitor, de conjunctiv şi de condiţional-optativ ale auxiliarului morfologic a fi
şi printr-un conţinut ce exprima o posibilitate probabilă, sub două forme
temporale: prezentul ( timp specific, construit cu gerunziul) şi perfectul
(timp nespecific, omonim, construit cu participiul):
―Va fi ştiind, dar de la mine nu‖ (I. Slavici)
―Să fi trecut două săptămâni‖ (E. Barbu)
Prezumtivul apare cu o frecvenţă mai mare în limba vorbită.
Aplicaţii
4. Identificaţi valoarea morfologică a cuvântului subliniat din enunţul Vine care când poate.
A. pronume relativ;
B. adjectiv pronominal relativ;
C. pronume Interogativ;
D. pronume nehotărât;
E. adjectiv pronominal nehotărât.
9. Precizaţi valoarea morfologică a cuvintelor subliniate din versurile: Sălbaticul vodă e-n
zale şi-n fier/ Şi zalele-i zuruie crunte.
A. substantiv, pronume personal, adverb;
B. substantiv, pronume posesiv, adjectiv;
C. adjectiv , pronume personal, adjectiv;
D. adjectiv, verb copulativ, adjectiv;
E. adjectiv, pronume posesiv, adjectiv.
10. Precizaţi cazul substantivelor din versurile (în ordinea apariţiei): De greul negrei
vecinicii,/ Părinte, mă dezleagă/ Şi lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară-ntreagă.
A. Ac. + G + V+ G + Ac;
B. Ac. + G + N+ G + Ac;
C. Ac. + D + V+ D + Ac;
D. Ac. + D + N+ D + Ac;
E. Ac. + D + N+ G + Ac.
11. Indicaţi varianta corectă de analiză pentru cuvântul subliniat din enunţul: Toată averea
unchiului a rămas a noastră.
A. complement Indirect / pronume posesiv, caz G;
B. complement circumstanţial de mod / pronume posesiv, caz G;
C. nume predicativ / pronume posesiv, caz G;
D. nume predicativ / pronume posesiv, caz N;
E. nume predicativ / pronume personal, caz G.
12. În enunţul " Omului celui harnic nu-i lipseşte nimic", cuvântul subliniat este :
A. pronume demonstrativ;
B. adjectiv demonstrativ;
C. articol demonstrativ (adjectival);
D. articol posesiv (genitival);
E. adjectiv nehotărât.
15. Precizaţi cazul cuvintelor subliniate din enunţul: Codrule, codruţule, / Mult mă-chin
drăguţule:
A. vocativ + vocativ;
B. vocativ + nominativ;
C. nominativ + vocativ;
D. nominativ + nominativ;
E. vocativ + dativ.
19. În enunţul: " Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul", cuvântul subliniat are funcţie
sintactică de:
A. complement indirect;
B. atribut;
C. complement direct;
D. nu are funcţie sintactică;
E. subiect.
20. În exemplele: a) Nişte elevi au plecat în excursie; b) Cei mai mici aveau şi nişte miere,
cuvintele subliniate sunt:
A. articole nehotărâte;
B. pronume nehotărâte;
C. adjective pronominale nehotărâte;
D. articol nehotărât în a şi pronume nehotărât în b;
E. articol nehotărât în a şi adjectiv pronominal nehotărât în b.
66 Limba română contemporană. Morfologia
Aplicaţii
21.În enunţul: Datorită celui mai bine pregătit şi mai silitor elev, echipa noastră a câştigat
concursul, cuvântul subliniat este în cazul:
A. nominativ;
B. acuzativ;
C. genitiv;
D. dativ;
E. vocativ.
22. În enunţul: Întrebuinţarea a tot felul de arme neconvenţionale a fost denunţată pe plan
internaţional, cuvântul subliniat este:
A. articol posesiv;
B. verb auxiliar;
C. prepoziţie;
D. conjuncţie;
E. altă parte de vorbire.
23. În enunţul: Angajarea a trei profesori de limba română şi a altor profesori de limbi
străine s-a făcut prin concurs, cuvintele subliniate sunt:
A. primul este articol posesiv iar al doilea, prepoziţie;
B. al doilea a este conjuncţie;
C. primul a este prepoziţie;
D. ambele cuvinte sunt articole posesive;
E. ambele cuvinte sunt prepoziţii.
24. În enunţul: A cumpărat zece caiete a 20.000 de lei bucata, cuvântul subliniat este:
A. conjuncţie;
B. prepoziţie;
C. articol posesiv;
D. verb auxiliar;
E. marcă a numeralului ordinal.
*** Gramatica limbii române, vol. I., ediţia a II-a revăzută şi adăugită, tiraj nou, Editura
Academiei, Bucureşti, 1966 (=GA).
*** Gramatica limbii române, vol. I., Editura Academiei, Bucureşti, 2005 (=GALR).
*** Dicţionar general de ştiinţe . Ştiinţe ale limbii, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1997 (=DSL).
*** Dicţionar de argon şi expresii familiare ale limbii romane, Editura Arnina, Slobozia, 1996
(=DAEF).
Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1997.
Cârâc, Ioan, Introducere în morfologie, Editura Edmunt, Brăila, 2002.
Constantinescu – Dobridor, Gh., Morfologia limbii romane, ediţia a II-a (revăzută), Editura VOX,
Bucureşti, 1996.
Coteanu, Ion, Gramatica de baza a limbii romane, Editura Albatros, Bucureşti, 1982.
Coteanu, Ion, Forăscu, Narcisa, Bidu-Vrânceanu, Angela, Limba română contemporană.
Vocabularul, Ediţie revizuită şi adăugită, EDP, Bucureşti, 1985.
Diaconescu, Paula, Structura şi evoluţie în morfologia substantivului românesc, Editura Academica
R.S.R., Bucureşti, 1970.
Dimitrescu, Florica, Dicţionar de cuvinte recente, ediţia a II-a, Logos, Bucureşti, 1997 (=DRC 2).
Dimitriu, Corneliu, Gramatica limbii române explicită, Morfologia, Editura Junimea, Iaşi, 1979.
Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a limbii române, vol. I., Morfologia, Editura Institutul
European, Iaşi, 1999.
Graur, Alexandru, Gramatica azi, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973.
Graur, Alexandru, Avram Mioara, Vasiliu Laura, Gramatica limbii române, vol. I şi vol. II., Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966.
Iordan, Iorgu, Gutu – Romalo, Valeria, Niculescu, Alexandru, Structura morfologică a limbii române
contemporane, Bucureşti, ES, 1967.
Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporana, Bucureşti, EDP, 1978.
Irimia, Dumitru, Structura gramaticală a limbii române. Numele şi pronumele. Adevărul, Editura
Junimea, Iaşi, 1987.
Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
Manoliu – Manea, Maria, Asupra categoriei comparaţiei în limba română, în „Studii şi cercetări
lingvistice”, 1962, 22, p. 201-211.
Pană Dindelegan, Gabriela, Teoria şi analiza gramaticală, Editura Coresi, Bucureşti, 1994.
Pană Dindelegan, Gabriela, Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi interpretări,
Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2003.
Pană Dindelegan, Gabriela (coord.), Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, vol. II., Editura
Universităţii din Bucureşti, 2003.
Guţu Romalo, Valeria, Morfologia structurală a limbii române (substantiv, adjectiv, verb), Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1968.
Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influenţe, creativitate,
Editura All, Bucureşti, 2001.
Trandafir, Gh., Probleme controversate de gramatică a limbii române actuale, Editura Scrisul
românesc, Craiova, 1982.