ARGUMENT

A vorbi şi a scrie corect româneşte este o obligaţie elementară a oricărui

român. Avem o limbă plină de culoare şi vitalitate din care Eminescu, Blaga, Arghezi
şi mulţi alţi maeştri ai cuvântului şi-au extras seva creaţiei contribuind astfel la
îmbogăţirea tezaurului de expresivităţi şi variante stilistice.

Prin limbă se identifică un neam, prin ea poporul îşi exercită propria-i

personalitate şi îşi îmbogăţeşte valorile spirituale.

Fondul lexical al limbii române este foarte bogat şi variat, vocabularul limbii
noastre aflându-se într-un continuu proces de schimbare si înnoire. Este adevărat că
trăim într-o era a tehnicii zării, dar cum avem nevoie de ingineri şi savanţi, tot aşa ne
trebuie poeţi şi artişti ai cuvântului.

Odată cu progresul social, economic şi cultural structura vocabularului se

îmbogăţeşte cu termeni noi. Neologismele au darul de a completa vocabularul,
sporindu-i capacitatea de a exprima cât mai precis, mai nuanţat şi cu mai multă fineţe
unele idei şi sentimente. Cine vorbeşte despre ştiinţă, literatură, artă sau tehnică are
nevoie de o gramatică mai dezvoltată.

În şcoală unul dintre obiectivele majore ale ciclului primar constă în

dezvoltarea achiziţiilor lingvistice şi încurajarea limbii române pentru exprimarea în
situaţii noi de comunicare. Prin lecţiile de limbă şi literatură elevii sunt învăţaţi cum
să se folosească eficient de limbă ca mijloc de comunicare şi de gândire.

4
 Gramatica dezvoltă pas cu pas funcţia logica a vorbirii, prin folosirea
construcţiilor corecte, prin formarea deprinderilor practice, prin exemple şi exerciţii.

Lucrarea pe care am realizat-o reprezintă o sinteză de teorii gramaticale a cărei

bază ştiinţifică o constituie materialul dat de ambasadori de renume ai lingvisticii
româneşti cum ar fi : Mioara Avram, Gheorghe Bulgăr, Theodor Hristea, Ion
Coteanu, Violeta Bărbulescu şi mulţi alţii.

Am ales această temă, pentru că substantivul este o clasă lexico-gramaticală,

ce reprezintă aproximativ 50% din masa vocabularului limbii române, fiind alături de
verb o clasă fundamentală, implicată în definirea celorlalte clase lexico-gramaticale.

Lucrarea este structurată in patru capitole. În primul capitol am abordat

substantivul din prisma particularităţilor morfologice şi semantico-gramaticale care îl
caracterizează. Aspectele teoretice din cuprinsul acestui capitol sunt organizate pe
unităţi mici de informare în care am inserat exemple practice legate de informaţia
dată.

În capitolul al doilea am prezentat aspecte metodice privind predarea şi

însuşirea limbii române în ciclul primar. Problematica abordată se bazează pe
adaptarea şi sistematizarea informaţiei valoroase din domeniul didacticii generale in
procesul de predare şi învăţare.

Pentru a ilustra însuşirea noţiunii de substantiv de cătr elevi am folosit exemple

concrete care corespund conţinutului programei pentru clasele I-IV. Învăţarea
noţiunii de substantiv este pregătită de un complex de activităţi ce se desfăşoară încă
din clasa I cu prilejul analizei propoziţiilor în cuvinte.Ulterior elevii vor afla desprte
cuvinte că sunt părţi de vorbire iar cele care denumesc ceva sunt substantive.

Am pus accent pe metodele şi tehnicile utilizate în activitatea de didactică în

vederea dezvoltării gândirii practice a elevilor şi pentru obţinerea finalităţilor dorite.

5
 În capitolul al treilea, am abordat pe scurt noţiuni generale despre
substantiv,rolul şi importanţa studierii acestuia.

În capitolul al patrulea am sintetizat o culegere de exerciţii ce cuprind atât

variante simple cât şi complexe in vederea însuşirii corecte, a consolidării şi
sistematizării cunoştinţelor elevilor.

Am folosit ca suport orientativ atât manualele de limbă şi literatură română de

clasele I – IV, cât şi culegeri şi caiete speciale care vin să întregească aplicaţia
practică a teoriilor aplicate la clasă.

6
CAPITOLUL I

SUBSTANTIVUL

1.1. NOŢIUNI GENERALE

Morfologia „ca secţiune a gramaticii în care se studiază flexiunea cuvintelor” 1,

reprezintă partea cea mai stabilă a unei limbi. Limba română moşteneşte din latină
esenţa morfologiei. Cu extrem de puţine şi neînsemnate excepţii, se poate spune ca
morfologia românească este identică cu cea latinească.

Felul în care sunt alcătuite cuvintele se numeşte structură. În structura unui

cuvânt intră unităţi minimale, care pot fi analizate din punct de vedere gramatical
numite morfeme. Acestea sunt : radicalul – care reprezintă partea principală a
cuvântului; afixele (sufixele şi prefixele) şi desinenţele.

Morfologia studiază, aşadar, cuvintele ca unităţi gramaticale, regulile privitoare

la formarea acestora, la structura lor internă şi la modificările formale în diferite
întrebuinţări.

Ca unităţi ale gramaticii, cuvintele sunt împărţite în clase cunoscute sub

numele de părţi de vorbire, care reprezintă unităţile fundamentale ale morfologiei.

Cuvintele limbii române se grupează in zece clase lexicale şi gramaticale în

acelaşi timp :

1. Clasa substantivelor – substantivul 6.Clasa verbelor – verbul

2. Clasa adverbelor – adverbul. 7.Clasa adjectivelor – adjectivul
3. Clasa prepoziţiilor – prepoziţia 8. Clasa numeralelor - numeralul
4. Clasa conjuncţiilor – conjuncţia 4. Clasa pronumelor - pronumele
5. Clasa interjecţiilor – interjecţia 5. Clasa articolelor - articolul

1
Ion, Coteanu şi colaboratorii, Limba română contemporană, Bucureşti, 1974, vol. I, p. 216
7
 Clasa substantivelor

Clasa substantivelor „clasă unitară cuprinzând elemente ce sunt întotdeauna

părţi de vorbire propriu-zise, este reprezentată prin cuvinte noţionale ce indică
numele entităţilor sau numele numelor entităţilor, care au categorie gramaticală de
gen, număr şi caz.”2

Substantivul este partea de vorbire flexibilă care denumeşte substanţa

(„substanţia – esenţa unui lucru în sensul cel mai larg cuvântului.” 3), materializată in
cuvinte care denumesc: lucruri (şcoală, caiet); fiinţe (copil, căţel); fenomene ale
naturii (ploaie, tunet); însuşiri (frumuseţe, verdele); stări sufleteşti (veselie, jale);
acţiuni (muncă, mersul); relaţii dintre oameni (prietenie, duşmănie).

Substantivului i se alătură o altă clasă de cuvinte care are ca referinţă diferite

aspecte ale substanţei – adjectivul – unitate lexico-gramaticală, care denumeşte
însuşiri ale „obiectului” in care s-a fixat „substanţa”.

Faptul că orice substantiv poate primi un adjectiv constituie un mijloc de

control, pentru a nu fi confundat un substantiv care denumeşte o însuşire sau o
acţiune cu un adjectiv sau un verb.

Exemplu :

Roşul este culoarea mea preferată. / Roşul închis este culoarea mea
preferată.

Plecarea Anei m-a mirat. / Plecarea grabnică a Anei m-a mirat.

Valoarea de substantiv a unui cuvânt poate fi indicată şi de faptul că poate

primi un numeral.

Exemplu : o floare – doua flori / un creion – cinci creioane

2
Corneliu, Dumitru, Tratat de gramatica limbii române, Morfologia, Ed. Europeană, Institutul European, Iaşi, 1999, p.
55
3
Gheorghe, Bulgăre, Limba Română, Ed. Vox, Bucureşti, 1995, p. 42
8
 De reţinut este faptul că substantivele defective de număr, care arată obiecte
nenumărabile nu pot primi un numeral. Valoarea de substantiv a acestor cuvinte
făcându-se numai prin adăugarea unui adjectiv.

Exemplu : unt – unt cremos / aur – aur strălucitor

1.2. Structura morfologică

„Substantivul este partea de vorbire care este susceptibilă de un anumit gen şi

care îşi schimbă forma în funcţie de număr, de determinare şi de caz, iar uneori şi în
funcţie de modificările de gen”4. Din această definiţie reiese că in structura
substantivului se pot întâlni elemente de formare care pot fi încadrate în categorii
gramaticale de gen, număr sau caz.

Toate elementele componente ale unui cuvânt – radicalul, tema, afixele,

desinenţele – poartă denumirea generală de morfeme. Morfemul ca noţiune
definitoare a morfologiei reprezintă unitatea minimală a expresiei dotată cu
semnificaţie lexicală sau gramaticala.

În structura substantivului, ca de altfel, în structura oricărui cuvânt flexibil se

disting pe de o parte, elemente constante de cele variabile şi pe de alta, elemente cu
valoare lexicală, de cele cu valoare gramaticală.

Componentele structurii morfologice a substantivului sunt : radicalul, tema,

prefixele, sufixele şi desinenţele. Alături de aceste componente, în structura cuvintelor
sunt prezente alternanţele fonetice, accentul şi intonaţia, care contribuie la
exprimarea unor valori gramaticale.

1. Radicalul
Reprezintă segmentul fonic care rămâne neschimbat în timpul flexiunii,iar

4
Paula, Diaconescu, Structură şi evoluţie în morfologia substantivului românesc, ed. , Bucureşti, 1970, p. 73
9
din punct de vedere morfologic este neanalizabil, comun mai multor cuvinte cu sens
înrudit ce formează împreună o tema lexicală (de exemplu : drept - ate –ar ne-).

Trebuie avut în vedere că unii radicali aparţin mai multor cuvinte care nu
alcătuiesc o clasă lexicală. În acest caz sensurile lexicale posibile rezultă numai prin
luarea în considerare a flectivelor:

colţi (de animal)

colţ
colţuri (de masă)
Substantivele compuse pot avea câte două sau mai multe rădăcini care ţin de
tot atâtea familii lexicale :

drept -ar
dreptunghi
unghi –uri

Delimitarea radicalului la substantive se face prin luarea în consideraţie a două

aspecte opozabile flexiunii de număr singular – plural (acolo unde este cazul) şi
opoziţiile interne de gen şi caz : mătur – ă / mătur – i; vulp – e / vulp – oi

2. Prefixul

Este un afix adăugat înaintea rădăcinii. Din punct de vedere lexical în limba
română prefixele care intră în structura unui substantiv sunt considerate elemente cu
ajutorul cărora se formează cuvinte noi (de exemplu : cruce – răscruce, om – neom).

Procedeul prin care se formează cuvinte noi cu ajutorul prefixelor se numeşte

derivare. Fiind „segmente de cuvinte” nu transmit singure informaţie semantică.
Unele prefixe au însă şi valori apropiate de cele gramaticale. Atunci când intră în
structura unui adjectiv prefixele ca : arhi - , super - , hiper - , ultra - , dau acestora
valoare de superlativ.

10
 3. Sufixul

Este un afix adăugat după rădăcina substantivului. Un substantiv poate avea

unul sau mai multe sufixe.

Sufixele sunt de două feluri :

 lexicale – atunci când formează cuvinte noi (de exemplu : – ist /

fotbalist, -ime mulţime, -aş / covoraş).
 flexionare sau morfologice – când creează forme ale aceluiaşi cuvânt (de
exemplu : cais / caisă / caisată).

Procedeul de formare a cuvintelor noi cu ajutorul sufixului se numeşte ( ca şi la

prefix) derivare. Atunci când substantivul nou se formează prin adăugarea unui sufix
se numeşte derivare progresivă (de exemplu : român / românesc). Când un substantiv
nou se formează prin „luarea” unui sufix se numeşte derivare regresivă (de exemplu :
cotit / cot).

4. Tema

Rădăcina împreună cu sufixele şi prefixele care intră în structura unui

substantiv alcătuiesc tema substantivului respectiv.

Spre deosebire de rădăcină tema este comună numai formelor unuia şi aceluiaşi
cuvânt. În familia lexicală a cuvântului frunză există o rădăcină comună de la care se
formează mai multe teme:

frunzuliţă , frunzişoară, frunze, frunzărie, infrunzit, desfrunzit

Există situaţii când în flexiune se produc schimbări de temă prin înlocuirea

unui sufix lexical cu altul. Astfel substantivele formate cu sufixul diminutival – ică au
pluralul în – ele (de exemplu : floricică / floricele). Ca şi rădăcina tema nu constituie
de obicei singură un cuvânt ci i se adaugă desinenţe.
11
 5. Desinenţele

Pentru substantive desinenţele reprezintă afixele gramaticale care se adaugă

după rădăcină sau temă pentru a le determina numărul sau cazul.

De exemplu : sg. scaun / pl. scaune

N/Ac scaun / D scaunului

În flexiunea unor cuvinte pot exista forme flexionare care se identifică cu

rădăcina sau radicalul. În asemenea situaţii este vorba de desinenţa zero, deoarece,
lipsa unui afix constituie ea însăşi o marcă (de exemplu : gând – Ø / gânduri)

În literatura de specialitate desinenţa este definită ca fiind „flectivul propriu-zis

care are la substantivul din care face parte funcţia principală de marcă a categoriei
gramaticale de gen, număr şi caz şi funcţia secundară de a contribui la realizarea
sensului lexical şi la consistenţa ca atare a substantivului respectiv”5.

Clasificarea desinenţelor pentru substantivele feminine :

SINGULAR PLURAL
-ă masă -e mese
-ă şcoală -i şcoli
-ă blană -uri blănuri
-ă nucă -Ø nuci
-e baie -i băi
-e lume -i lumi
-e muncitoare -e muncitoare
-i marţi -i marţi
-e ureche -Ø urechi
-e vreme -uri vremuri
-Ø stea -le stele
-Ø ledy -Ø ledy

5
Corneliu, Dumitru, Tratat de gramatica limbii române, Morfologia, Ed. Europeană, Institutul European, Iaşi, 1999,
p.74
12
 Clasificarea desinenţelor pentru substantivele masculine :

SINGULAR PLURAL
-e perete -i pereţi
-u codru -i codri
-u fiu -i fii
-ă popă -i popi
-ă vlădică -Ø vlădici
-Ø lup -i lupi
-Ø copil -i copii
-Ø pui -Ø pui

Clasificarea desinenţelor pentru substantivele neutre :

SINGULAR PLURAL
-u registru -e registre
-u ghişeu -e ghişee
-u lucru -uri lucruri
-u tablou -uri tablouri
-u studiu -i studii
-e nume -e nume
-Ø grai -uri graiuri
-Ø scaun -e scaune
-Ø seminar -i seminarii
-Ø ou -ă ouă

6. Alternanţe fonetice

Sunt variaţii suferite de foneme în diferite forme gramaticale ale aceluiaşi

cuvânt sau în cuvinte derivate din aceeaşi familie 6. Marchează, pe lângă mijloacele
flexionare propriu-zise, unele categorii gramaticale de gen, număr sau caz.
Alternanţele vocalice se produc de obicei în structura rădăcinii sau al sufixelor
lexicale iar cele consonantice în partea finală a cuvântului la graniţa cu desinenţa.

6
Mioara, Avram, Gramatica pentru toţi, Ed. Humanitas, Ediţia a III-a, Bucureşti, 2001, p. 40
13
 7.Accentul
Accentul, element component al cuvântului, poate marca diferite categorii
gramaticale prin schimbarea locului de pe o silabă pe alta. Întrucât însoţeşte
întotdeauna alte modificări formale, accentul nu are valoare morfologică.
de exemplu : sόră – surόri / zéro – zerόuri

8.Intonaţia
Constituie în flexiunea nominală o marcă a cazului vocativ. Se identifică prin
variaţii de înălţime în pronunţare.
Poate apărea însoţind alte mărci în formaţii speciale de vocativ (de exemplu :
Eleno!, Mariano!, prietene!) sau poate constitui singură marcă a acestor valori
gramaticale : formele de vocativ identice cu nominativul ( de exemplu : Elena!,
Mariana!)

1.3. Declinarea substantivului

Forma flexionară pe care o ia substantivul la trecerea prin cele cinci cazuri se
numeşte declinare. Substantivele pot fi grupate în clase flexionare după anumite
particularităţi. „Eficiente şi suficiente pentru declinarea lor sunt, pe de o parte, genul,
iar pe de altă parte, clasificarea în substantive variabile şi invariabile”7.
Gramatica tradiţională distinge trei declinări ale substantivului identificate
după terminaţia formei de singular la N. / Ac. astfel :
Declinarea I cuprinde substantivele comune terminate în :
- ă : fată, ţară, casă
- ea: stea, şosea, cafea
- á : pijamá, basmá, sarmá

7
Mioara, Avram, Gramatica pentru toţi, Ed. Humanitas, Bucureşti, Ediţia a III-a, 2001, p. 70

14
 Tot la declinarea I corespund şi substantivele zi şi cacao.
Declinarea a II-a cuprinde substantive masculine şi neutre terminate în :
- consoană : pom, scaun
- u / ú : tablou, atú
- ό / ό : radiό, studiό
- i / į : taxi, craį
- é : soté
Articolul specific pentru substantivele acestei declinări este –l.
Declinarea a III-a cuprinde substantive feminine, masculine şi neutre
terminate în :
- e : frate, carte, mâncare
- primele cinci zile ale săptămânii : luni, marţi, miercuri, joi, vineri.

În literatura de specialitate există şi alte tipuri de clasificări ale declinării

substantivelor după diferite criterii şi în grade diferite de detaliere.:8

Declinarea nearticută:
Substantivele masculine nearticulate au o singură forma pentru N, D, G şi A,
atât la singular cât şi la plural. Numele de persoane, animale, plante sau obiecte
personificate au la vocativ o singură formă deosebită terminată în –e.
singular
N. G. D. Ac. (şi V) tată cumătru bărbat erou
V. (forma specială) - cumetre bărbate -
plural
N. G. D. Ac. (şi V) taţi cumetrii bărbaţi eroi

8
***Gramatica limbii române,vol.Ie, ediţia a II-a,Ed.Academiei române, Bucureşti, 2005. P.p. 87-88.
15
Substantivele feminine au la singular o formă pentru nominativ – acuzativ şi alta
pentru genitiv – dativ.Pentru vocativ au o formă specială cu desinenţa – o.
singular
N. Ac. (şi V.) fetiţa ţara vie basma
G. şi D. fetiţe ţări vii basmale
V. (forma specială) fetiţo - - -
plural
N. Ac. fetiţe ţări vii basmale
G. D. V. fetiţe ţări vii basmale

Substantivele neutre nearticulate au o formă pentru toate cazurile la singular şi altă

forma pentru toate cazurile la plural.
singular

N. G. D. Ac. (şi V) loc suflet bici lucru

V. (formă specială) - suflete - -
plural
N. G. D. Ac. (şi V) locuri siflete bice lucruri

Declinarea articulată :
Declinarea articulată este o particularitate a substantivelor însoţite de articolul
hotărât enclitic..
Substantive masculine articulate :
singular
N. Ac. şi V. tata eroul puiul şeful
G. D. tatei eroului puiului şefului
V. (forma specială) - eroule puiule şefule
plural
N. Ac. şi V. taţii eroii puii şefii
16
 G. D. Şi V. taţilor eroilor puilor şefilor

Substantive feminine articulate :

singular
N. Ac. şi V. Fetiţa ţara via basmaua
G. D. Fetiţei ţării viei basmalei
plural
N. Ac. şi V. fetiţele ţările viile basmalele
G. D. Şi V. fetiţelor ţărilor viilor basmalelor

Substantive neutre articulate :

singular
N. Ac. (şi V.) locul sufletul biciul lucrul
G. D. locului sufletului biciului lucrului
V. (forma specială) lucule sufletule - -
plural
N. Ac. (şi V.) locurile sufletele biciurile lucrurile
G. D. şi V. locurilor sufletelor biciurilor lucrurilor

1.4. Categorii gramaticale

Părţile de vorbire flexibile suferă modificări formale prin care se exprimă
noţiunile morfologice fundamentale numite – categorii gramaticale.
„Categoriile gramaticale reprezintă nişte datumu-ri constând în expresia
lingvistică a unor categorii logice, în sensul raporturilor stabilite de mintea omului
între noţiuni, care corespund raporturilor existente în realitate între entităţi şi
caracteristicile acestora sau între caracteristicile acestora”9.

9
Iorgu, Iordan, Limba română contemporană, Bucureşti, p. 238
17
 1.4.1. Genul
„Este
acea calitate a substantivelor, adjectivelor, pronumelorarticolului, şi în
parte a numeralului care face ca aceste părţi de vorbire să se grupeze în clase de gen
şi să se schimbe în cursul vorbirii după numărul şi cazul gramatical”10

În limba română substantivele nu flexionează după gen, acestea constituind

principalul reper pentru formarea pluralului şi a cazurilor. Substantivele se clasifică în
trei genuri : feminin, masculin şi neutru. Genurile substantivelor se recunosc prin
formarea determinantului care admite unul din contextele :
- un – doi sau acesta – aceştia pentru genul masculin
- o – două sau aceasta – acestea pentru genul feminin
- un – doua sau acesta – acestea pentru genul neutru
După gen, „substantivele limbii române se grupează în două mari clase,
animate si inanimate, iar acţiunea principiilor biologice masculine şi feminine
reorganizează distincţia animat – inanimat în trei clase care constituie nucleul
semantic al celor trei genuri din limba română : feminin, masculin şi neutru”11.
În categoria substantivelor animate intră cuvinte care trimit la fiinţe, care pot fi
unele de sex bărbătesc sau masculin (tată, răţoi, câine) şi altele de sex femeiesc sau
feminin (mama, raţă, căţea). Inanimatele reprezintă lucruri care sunt în afara sexului
sau neutre (creion, perete, telefon).
În ce priveşte genul gramatical, masculin, acesta admite nu numai nulele
fiinţelor de sex bărbătesc (tată, răţoi, câine) cât şi nume de entităţi la care în mod
firesc nu se poate vorbi de gen natural (copac, perete, crin). La fel şi din categoria
genului gramatical feminin, fac parte pe lângă fiinţe de sex femeiesc (femeie, gâscă,
vulpe) şi unele nume de entităţi la care nu există gen natural (floare, masă,
saltea).Neutrele sunt reprezentate în general de nume de entităţi neanimate
(stilou,pat,tablou). Sunt şi câteva excepţii de cuvinte neutre care trimit la fiinţe
(animal, popor, mamifer).
10
Ion, Coteanu, Gramatică Stilistică Compoziţie Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, p.113
11
Dumitru, Irimia, Structura gramaticală a limbii române, Iaşi, 1987, pp. 39-40
18
 Substantive cu forme şi genuri diferite:
 substantive cu variante paralele pentru acelaşi gen:
masculin: (pl) tutori - (sg) tutore / tutor
feminin: (pl) vâlcele – (sg) vâlcea / vâlcică
neutru: (sg) cămp – (pl) câmpi / câmpuri
 substantive cu genuri diferite şi variante paralele:
plural:colinde – (m) colind / (f) colindă ;desagi – (m) desag / (f) desagă
singular: astru – (m) aştri / (f) astre ; virus – (m)viruşi / (n) virusuri
 substantive cu genuri diferitre şi variante diferite:
 singular: măr – plural: - (f) mere (fructe) / meri (copaci)
plural: ghicitori – singular: -(f) ghicitoare (cimilitură) / ghicitor (bărbat)

Concordanţă dintre gen şi sex:

La numele de însufleţite se pune problema dintre gen şi sex. Opoziţia
masculin-feminin clasifică substantivele în limba română astfel :
Substantive mobile : sunt substantivele perechi de cuvinte care redau cele
două sexe prin derivare cu sufixe moţionale.
Feminine formate de la masculine cu sufixele :
- ă : student – studentă; socru - soacră
- iţă : doctor – doctoriţă; pictor - pictoriţă
- că : pui – puică; sătean - săteancă; român - româncă
- oaică : urs – ursoaică; tigru – tigroaică; lup - lupoaică
- easă : croitor – croitoreasă ; lăptar - lăptăreasă
- esă : prinţ – prinţesă; negru – negresă
Masculine formate de la feminine cu sifixele :
- oi : broască – broscoi; raţă – răţoi; vulpe – vulpoi
- an : ciocârlie – ciocârlan; curcă – curcan; gâscă – gâscan
19
 Substantive epicene : reprezintă nume de însufleţite care nu sunt constituite în
perechi pentru ambele sexe :
- substantiv cu forme numai pentru masculin : bâtlan, cocostârc, fluture, jder, liliac,
papagal, piţigoi, struţ, tânţar, uliu, zimbru, vultur ş.a.
- substantive cu forme numai pentru feminin : privighetoare, lebădă, prepeliţă, vidră,
viperă, cămilă, lăcustă ş.a.
- substantive animate, nume de persoane de ambele sexe, încadrate la genul neutru :
star, vip.
Substantive heteronime : sunt perechi de cuvinte la care distincţia dintre cele
două genuri se face la nivelul rădăcinii : mamă – tată, frate – soră, cocoş – găină,
băiat – fată.
Arhigenul : se referă la substantive defective care nu au genul precizat prin
nicio marcă gramaticală. Substantivele din categoria arhigenului încadrează în sfera
lor semantică amândoi termenii opoziţiei masculin – feminin.
copil : m. – bâiat / f. – fată;
porc : m. – vier / f. – scroafă;
Genul comun : încadează un număr redus de substantive, derivate sau
compuse care pot funcţiona, după caz, atât ca feminine, cât şi ca masculine :
mogâldeaţă, gură-cască, găgăuţă, Vali, Gabi, Adi, terchea-berchea, târâie-brâu, papă-
lapte.
1.4.2. Numărul substantivelor

Numărul reprezintă categoria gramaticalăcare exprimă distincţia dintre unitate

şi pluritate în cadrul unei clase de obiecte de acelaşi fel.Majoritatea substantivelor au
două numere diferenţiate sau nu formal , care participă la opoziţia de număr singular /
plural şi se numesc substantive numărabile sau discrete. Există şi substantive care se
folosesc numai la singular- singularia tantum,sau numai la plural-pluralia

20
tantum.Acestea nu participă la opoziţia de număr, flexiunea lor reducăndu-se la unul
din termenii opoziţiei singular-plural.
În categoria substantivelor defective de număr se regăsesc:
-nume de materie:aur, miere, unt,sânge, cânepă, mazăre, confeti tărâţe;
-sustantive abstracte nume de stări, însuşiri: ruşine, teamă, curaj chibzuinţă,
împăcare interes, lene;
-denumirea unor discipline ştiinţifice, sporturi:biologie, geometrie, grafică,
şah, fotbal;
-apelative masculine:bade nică taică, vodă;
-nume de obiecte formate din două părţi identice: blugi, foarfece, ochelari,
ghilimele, iţari;
- nume de specii botanice:zorele, graminee, echinoderme, celenterate, fungi;
-subtantive care apar numai in unele expresii: mendrele (a-şi face~),
berbeleaca (de-a~), şoşele( cu~cu momele), vileag ( a da în ~), fofârlica( a duce cu ~);
-nume care pot prezenta o pluritate:coclauri, moravuri, aplauze, nuri nazuri;
-nume propri: Ana, România, Carpaţi, Videle, Drobeta Turnu Severin, Crişul
Repede.
Substantivele numărabile au flexiune completă, cu forme distince pentru
număr(măr-mere, carte-cărţi, paşaport-paşapoarte), sau prezintă o formă unică
pentru singular şi plural(învăţătoare, arici, ochi, tei).Substantivele nonnumărabile au
flexiune incompletă sau defectivă, având formă numai pentru singular(sânge, curaj)
sau numai de plurel(ochelari, blugi).
În plan morfologic categoria numărului se realizează prin selectarea anumitor
afixe sau prin alternanţe fonetice specifice în funcţie de apartenenţa substantivului la
o anumită clasă de gen
Desinenţe de formare a pluralului la substantive:
 masculin:-i (plopi,fii, pomi, socri, arbitri, câine, băieţi, clovni, elefanţi ),
 feminin:-e (mame, case, fete , pietre ,maimute,
21
 -i (lumi, alei, idei, roti, pisici, flori, carti, ciori,
-le (zile, măsele, saltele, pijamale
- uri ( certuri, lecturi,
 neutru:-e (ziare, teatre, scaune)
-uri( locuri, lacuri, dulapuri, ceruri, stilouri
-i( studii, exerciţii,premii, vicii)12
La unele substantive există mai multe forme de plural ale aceluiaş cuvânt ; de
obicei numai una dintre acestea fiind admisă in limba literară. Sunt însă şi situaţii în
care sunt acceptate ambele forme de plural nediferenţiate semantic şi fără restricţii
contextuale.
Forme paralele de plural ale aceluiaş cuvânt aceceptate de DOOM sunt :
(poiană)- poiene/ poieni, (râpă) –râpe/râpi,( ţărancă)- ţărănce/ ţărănci, (chipiu)-
chipie/ chipiuri,(tunel)-tunele/ tuneluri, (seminar)-seminare/ seminarii,ş.a.

Alternanţe fonetice de formare a pluralului la substantive:

Alternanţele fonetice sunt utilizate, pe lângă desinenţe, pentru marcarea

suplimentară a opoziţiei de număr.
Alternanţe vocalice:
-a/-ă : corabie/corăbii,sabie/săbii
-a/-e : băiat/băieţi, şapcă/şepci
-ă/-e : cumătru/ cumetri, măr/meri
-ea/-e : moşneag/moşnegi, seară/seri
-oa/-o : comoară/comori, floare/flori
-â/-i : cuvânt/cuvinte, sămânţă/seminţe
-o/-oa : bob/boabe, covor/covoare
-ea/-e : briceag/bricege, mireasă/mirese
Alternanţe consonantice:
-k/-c : ac/ace, sac/saci
-g/-g : belciug/belciuge, frag/fragi
-sk/-şt : cască/căşti, broască/broaşte
-şk/-st: morişcă/morişti, găluşcă/găluşti
-st/-şt : veste/veşti,
-str/ştr : astru/aştri, ministru/miniştri

12
Theodor Hristea, Sinteze de limba română,Ed. Albatros, bucureşti, 1984, p.209
22
 Substantive cu forme neregulate de plural:
masculin : om/oameni,
feminin : noră/nurori, soră/ surori
neutru : cap/capete, râs/râsete, pistol /pistoale

1.4.3. Cazurile substantivului

Pentru substantiv cazul exprimă tipurile de relaţi şi funcţiile sintactice ale
acestuia în cadrul enunţului.În limba română cazul se realizează prin cinci valori:
nominativ(N), genitiv(G), dativ(D), acuzativ(Ac) şi vocativ(V).
În flexiunea substantivului, nominativul, este întotdeauna omonim cu
acuzativul şi uneori cu vocativul, iar genitivul cu dativul.Valoarea cauzală a formelor
omonime se disting prin funcţia sintactică şi prin cuvântul regent.
Nominativul „este cazul gramatical în care stau substantivele şi echivalentele
lor când arată cine este fiinţa sau ce este lucrul aflat intr-o anumită stare sau mişcare
şi cum este fiinţa sau lucrul pentru care am construit propoziţia”13.
Acuzativul „este cazul substantivului cu funcţie de obiect direct sau cu alte
funcţii, exprimate cu ajutorul unei prepoziţii, dacă aceasta nu cere genitivul sau
dativul”14.
Genitivul „este cazul prin care substantivul arată posesiunea, apartenenţa sau
în general raportul de atribuire dintre două substantive”15. Poate apărea în context
însoţit de articol posesiv (a, ai, al, ale), cu prepoziţii ori locuţiuni prepoziţionale
specifice cazului (împotriva, contra, în faţa, de-a curmezişul). Locuţiunile
prepoziţionale din construcţia genitivului „au în comun la finală, un articol hotărât
sau un sunet identic cu articolul –a”16.

13
Ion, Coteanu, Gramatică stilistică compoziţie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, p. 159
14
Idem, Gramatica de bază a limbii române, Ed. Albatros, Bucureşti, 1982, p. 55
15
Idem, p. 60
16
Mioara, Avram, Gramatica pentru toţi, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001, p.64
23
 Dativul este cazul destinaţiei şi atribuirii unei acţiuni. Substantivele în dativ au
rolul de obiect al verbului. Categoria gramaticală a acestui caz se exprimă prin
desinenţe şi articole specifice.
Vocativul este cazul adresării caracteristic, în general, substantivelor animate,
atât comune cât şi proprii. Prin personificare pot fi folosite la vocativ şi substantive
inanimate. ,,Vocativul face parte din propoziţie, având funcţia de semnal, dar nu
îndeplineşte rolul nici unei părţi de propoziţie.” 17 Poate construi singur o propoziţie
(neanalizabilă), iar atunci când intră în construcţia unei propoziţii, vocativul este
plasat intotdeauna între virgule, indiferent de topică:

Funcţiile sintactice ale substantivelor clasificate pe cazuri18

Nominativul

Funcţia Întrebări Exemple

sintactică
Subiect Cine? Natura înverzeşte.
Ce? Se zăresc munţii.
Nume predicativ Cine este? Acesta este profesorul.
Ce este? Matei este elev.
Atribut Care? Elevul Popescu este olimpic.
apoziţional Anca, fiica mea, mi-a făcut acest cadou.
Element Ce? Eu te văd studentă peste câteva luni.
predicativ Cum? A fost pus ca examinator.
suplimentar

Genitivul
Funcţia Intrebări Exemple
sintactică
17
Gramatica limbii române,Editura Academiei Române,Bucureşti, 1966, p.79
18
Ion, Popa, Limba română, Editura Niculescu, Bucureşti, 2o1o
24
Subiect cine? Ai casei s-au întors din vacanţă.
Nume a(al, ai, ale) cui sunt? Meritele sunt ale inginerului-şef.
predicativ împotriva(contra) Ei au fost contra măsurilor luate.b
cui?
Atribut a(al,ai,ale) cui? Meritul colegei noastre este de necontestat.
substantival
Atribut care? Măsurile împotriva colegului sunt
prepoziţional ce fel de? nedrepte.
Copacul din dreapta casei este un brad.
Mersul înaintea maşinii este periculos.
Atribut care? Soţul Dariei, adică al prietenei mele, este
apoziţional medic.
Complement împotriva, contra, Tinerii luptă impotriva minciunii.
indirect asupra(cui) ? Ei s-au ridicat contra nedreptăţii.
C circumstanţial unde?, de unde? Maşina a staţionat in stânga străzii.
de loc până unde?, încotro? Elevii s-au adunat în curtea şcolii.
C. circumstanţial când? A plecat de acasă in toiul nopţii.
de timp Cornelia a sosit acasă inaintea părinţilor.
C. circumstanţial cum? în ce fel? Înoată împotriva curentului.
de mod in ce mod? în ce El a decis contra propriei sale dorinţe.
chip?
C. circumstanţial din ce cauză? Am întârziat la cursuri din cauza
de cauză din ce pricină? autobuzuliui.
Te-ai lovit din pricina ambiţiei tale.
C. circumstanţial
cu ce condiţie? În locul lui Marius nu m-aş îmbrăca aşa,
condiţional

C.circumstanţial în ce privinţă? Nu ne putem pronunţa supra măsurilor

25
 de relaţie din ce punct de luate şi nici în privinţa urmărilor acestora.
vedere?
C. circumstanţial cu ajutorul cui? A plecat în excursie prin intermediul
prin intermediul bunicilor.
instrumental
A rezolvat problema cu ajutorul colegilor.
cui ?
C. circumstanţial cu ce excepţie ? Cu excepţia incidentului petrecerea a fost
reuşită.
de excepţie
C.circumstanţial în locul cui? În locul patului a mutat masa.
opoziţional
Element cum? Îl ştiam împotriva acestor fapte.
predicativ
suplimentar

Dativul
Ffuncţia Întrebări Exemple
sintactică

Nume predicativ cum este? Ea este asemenea unei flori.

cum sunt? Rezultatele sunt comform aşteptărilor.
Atribut care? ce fel de? Întârzierea datorită accidentului a fost
prepoziţional iertată.
Am văzut un fluture ca o floare.
Atribut care? I-am dat colegei mele, Mihaela, un mesaj.
apoziţional I-a dat floarea Danei, adică prietenri lui.

Atribut cui? Este necesară acordarea de ajutor săracilor.

Ea este verişoară prietenei mele.
C. indirect cui? Bravo câştigătorilor!
Medicul prescrie medicamente bolnavilor.
C.circumstanţial în ce fel? în ce Se căţăra asemenea unei maimuţe.
de mod mod? Traian a acţionat comform regulamentului.
în ce chip?
C. circumstanţial din ce cauză? Trenul a deraiat din cauza îngheţului.

26
de cauză din ce pricină? Datorită epidemiei de gripă elevii stau
acasă.
C. circumstanţial datorită, graţie cui? Bunicul a reuşit în viaţă graţie
muncii lui. Instrumental A reuşit
datorită pregătirii intense.

Acuzativul
Funcţie sintactică Întrebări Exemple
Subiect cine? Au mai plecat dintre oameni.
Nume predicativ de la cine este (sunt) Scrisoarea este de la Maria.
? Cadoul este pentru prietena mea.
pentru cine este
(sunt) ?
Atribut care ? ce fel de ? Lovitura sub centură este interzisă.
prepoziţional
Atribut care ? Cu Ana, cu verişoara mea, mă întâlnesc la
apoziţional bunici.
Complement pe cine? ce? Nu a băgat de seamă fenomenul..
direct
Complement despre (pentru, cu, Vorbea tot timpul despre examen.
indirect la, de la, ) cine? cu ( Ne gândim mereu la viitor.
la, de la, pentru, Mă bazez pe cunoştinţele mele.
despre) ce?
C. circumstanţial unde? de unde? A luat-o spre marginea pădurii.
de loc până unde? încotro? De la oraş s-a mutat la ţară.

C. circumstanţial cum? în ce fel? cât? A plecat fără nicio rezolvare.

de mod în ce mod? în ce Acuzatul a răspuns fără remuşcări.
chip?
C. circumstanţial când? de când? Denis şi-a terminat temele spre seară.
de timp până când? cât A stat la bunici toată vacanţa.
timp?
C. circumstanţial cu ce scop? Elevii se pregătesc pentru examen.
de scop în ce scop? S-a prezentat la spital pentru analize.
C.C condiţional cu ce condiţie? În caz de incendiu trbuie anunţaţi
27
 pompierii.
C. C. concesiv în ciuda cărui fapt? Cu tot efortul depus nu a reuşit să termine.
C. C. consecutiv care este urmarea ? A ratat mult spre disperarea suporterilor.
C. C. cu (prin, la,după) A ajuns la timp prin intermediul
instrumental cine? prietenilor.
cu (prin, fără, la) Ca să alungi mai repede poţi să mergi cu
ce? avionul.
C. C. sociativ împreună cu cine M-am dus cu prietenele la cinema.
(ce) ?
C. C. cumulativ în afară de cine În afară de cunoscuţi, au venit şi străini.
(ce) ?
C. C. opoziţional în loc de cine (ce) ? In loc de mare preferă muntele.
C. C. de excepţie cu ce excepţie ? Toate florile îngheţaseră, afară de
crizanteme.
Element cum? ce? Noi îl ştiam în concediu.
predicativ Îşi alesese drept model pe tatăl său.
suplimentar

Vocativul
Funcţie sintactică Întrebări Exemple
Fără funcţie Fără întrebări Elevule, fi atent!
sintactică Maria, mergi la şcoala?
Atribut Care? -Ioane, vecine, vino până la mine!
opoziţional
Valoare de propoziţie neanalizabilă -Ioane! / -Da!

1.4. Clasificarea substantivului

Marele număr de substantive care intră în alcătuirea vocabularului limbii române
se grupează în numeroase clase şi subclase flexionare inegale ca importanţă.
1.4.1. Substantive comune
Substantivele comune denumesc obiecte de acelaşi fel şi sunt lipsite de
posibilitatea de a se individualiza prin ele înseşi, întrucât indica un exemplar oarecare

28
dintr-o categorie de entităţi materiale (case, scaun, flori) sau nemateriale (viaţă,
frică).
Substantivele comune au un sens lexical stabilit unic pentru toţi vorbitorii unei
limbi şi traductibil într-o altă limbă. În afara începutului de enunţ se scriu cu literă
mică, scrierea cu iniţială majusculă fiind permisă numai în situaţii excepţionale. Spre
deosebire de substantivele proprii care nu au „sens” şi numai „denotant”,
substantivele comune au proprietatea de a numi obiectele cât şi de a le descrie.
Exemplu : şchiop – om + particularitatea handicapului
învăţător – om + particularitatea profesiei
Ţinând cont de anumite trăsături generale, esenţiale, substantivele comune pot fi
grupate în trei clase astfel :
 Substantive comune apelative care indică un exemplar dintr-o categorie
de obiecte (om, casă, câine)
 Substantive comune colective, care denomină entităţi constituite din mai
multe exemplare (armată, turmă, popor)
 Substantive comune materiale care numesc substanţa constitutivă a unei
entităţi (pământ, apă, lapte, aer)

1.4.2. Substantive proprii

Substantivele proprii reprezintă o clasă de cuvinte care se opune aceleia din care
fac parte substantivele comune prin particularităţi semantice şi gramaticale.
Substantivele proprii denumesc obiecte pe care le identifică, individualizându-le
în cadrul unei clase generale. Numele proprii sunt lipsite de sens în afara actului
denominativ de individualizare a unui anumit obiect. Relaţia care se stabileşte între
numele propriu şi obiectul denumit atribuie numelui o semnificaţie legată exclusiv de
obiectul individualizat.
Exemplu : „Luceafărul” – poezia lui Mihai Eminescu
„Luceafărul” – astru ceresc
29
 Substantivele proprii se încadrează în numeroase grupe semantice :
 Nume de persoane : Ilinca, Grigorescu, Slavici;
 Nume mitologice şi religioase : Dumnezeu, Allah, Zeus;
 Nume geografice şi teritorial-administrative : Slatina, Bucureşti, Bucegi,
Olt, Europa;
 Nume de corpuri cereşti : Saturn, Terra, Sirius;
 Nume comerciale – marci de produse, firme, magazine : Londa, Unirea,
Metro;
 Titluri oficiale şi onorifice : Ordinul Mihai Viteazul, Virtutea Militară;
 Denumirea edificiilor şi ale monumentelor : Arcul de Triumf,
Monumentul Aviatorilor, Muzeul „Grigore Antipa”;
 Titlurile publicaţiilor ale operelor literare, ştiinţifice şi artistice : România
literară, Amintiri din copilărie, Moromeţii;
 Denumiri ale evenimentelor istorice : Unirea Principatelor Române,
Revoluţia din Decembrie;
 Numiri ale intreprinderilor şi instituţiilor : Facultatea de Ştiinţe ale
Educaţiei, Spitalul Municipal, Parcul „Constantin Poroineanu”
Substantivele proprii se scriu totdeauna cu iniţială majusculă, indiferent de locul
pe care îl ocupă în enunţ. Pentru scrierea substantivelor proprii compuse se ţinea
seama şi de ceea ce denumesc ele. Majoritatea se scriu cu iniţială majusculă la toţi
termenii cu excepţia cuvintelor ajutătoare (Ştefan cel Mare). Cuvintele care numesc
titlurile unor opere ştiinţifice sau artistice se scriu cu iniţială majusculă numai la
primul termen (Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române). La
toponime este necesar să se distinga situaţiile în care un termen generic face parte din
numele propriu, de cele în care un asemenea termen nu intră în alcătuirea numelui
propriu (Lacul Sărat / lacul Sfânta Ana, Vârful cu Dor / vârful Omu)

30
 Sunt situaţii în care printr-o anumită întrebuinţare substantivele proprii pot
deveni substantive comune. Astfel unele obiecte sunt numite după inventatorii sau
descoperitorii lor (amper / Ampére; ohm – de la Ohm; volt – de la Volta).
De asemenea substantive comune pot deveni substantive proprii : Brad, Buşteni,
(Ion) Creangă, (Vasile) Lupu.

1.5.3.Substantive simple

Reprezintă majoritatea substantivelor. Din punct de vedere sintetic sunt

reprezentate „printr-un cuvânt, adică prin segmentul fonic accentuat, izolat prin pauze
în limbajul natural, care, transmiţând informaţie semantică, gramaticală, logică şi/sau
stilistică, îndeplineşte principal o singură funcţie sintactică, de marcă şi/sau
stilistică”19.
Substantivele simple pot fi :
 cuvinte de bază nederivative (caiet, carte, Ionuţ);
 cuvinte cu sufixe (copilaş, pădurar);
 rezultate prin derivare regresivă, formate de la verbe sau substantive (auz <
auzi; cânt < cânta; alun < aluniş);

1.5.4.Substantive compuse
Atât substantivele comune cât şi substantivele proprii compuse, sunt unităţi
provenite din minimum două morfeme independente, care pot exista în limbă şi
separat.
Convergenţa substantivelor compuse se poate face prin :
1. Contopirea componentelor cu articulare şi flexiune, numai la ultimul element
format din :

19
Corneliu, Dumitru, Tratat de gramatica limbii române, Morfologia, Ed. Europeană, Institutul European, Iaşi, 1999,
p.48
31
 a) Cuvinte în care substantivul este precedat de un adjectiv (dreptunghi);
adverb (binecuvântare); una sau două prepoziţii (subsol, fărădelege); un
substantiv (omucidere);
b) Cuvinte în care substantivele sunt legate între ele prin prepoziţie
(untdelemn);
c) Cuvinte unite prin vocala de legătură „o” (anotimp);
d) Elemente de compunere neologice (teleconferinţă);
e) Comuse parasintetic (codobatură);

2. Substantive compuse neaglutinate în a căror structură pot intra :

a) Substantiv + substantiv (ochiul-boului, câine-lup)
b) Substantiv + prepoziţie + substantiv (luare în râs, Curtea de Argeş)
c) Substantiv + adjectiv (mama-mare, Baia-Mare)
d) Substantiv + verb (gură cască, papă-lapte)
e) Numeral cardinal + substantiv ± adjectiv (doi fraţi, trei fraţi pătaţi)

3. Substantive compuse formate numai din elemente tematice – sufixoide şi

prefixoide care în limba de origine au sens lexical : mega – gr. megos = mare,
micro – gr. micros = mic. În literatura de specialitate se exprimă ideea că
elementele cu pseudoprefixe „seamănă foarte mult cu cuvintele compuse. Se
poate spune că ele fac trecerea de la formaţii cu prefixe la compuneri”20.

4. Substantive compuse prin abreviere pot fi realizate prin combinarea :

a) Unor silabe din cuvintele componente (PLAFAR – plante farmaceutice,
ROMARTA – arta românească)
b) Din iniţialele de cuvinte (ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite, SUA –
Statele Unite ale Americii)
20
Iorgu, Iordan, Limba română contemporană, Bucureşti, 1978, p. 318
32
 c) Din iniţiale şi fragmente de cuvinte (TAROM – Transporturile Aeriene
Române)
Substantivele compuse prezintă o serie de particularităţi în flexiune şi pun
frecvent problema de ortografie, mai ales în scrierea cu cratimă sau fără cratimă.

1.4.3. Locuţiunile substantivale

Locuţiunile substantivale sunt grupuri de cuvinte cu sens unitar şi component
morfologic de substantiv. Spre deosebire de substantivele compuse al căror grad de
sudură este foarte avansat, substantivele care alcătuiesc locuţiunea substantivală îşi
pierd individualitatea semantică şi ocupă o ordine fixă în grupul locuţional.
Locuţiunile substantivale au, în general, aceleaşi categorii gramaticale şi
aceleaşi funcţii sintactice ca şi substantivele. Sunt frecvent înlocuite cu acestea
considerate echivalenţi unici. În afară de articol se pot găsi echivalente cu toate
părţile de vorbire.

Locuţiunile substantivale provin din :

a) Conversiunea unor locuţiuni verbale : făcător de bine < a face bine /
aducere aminte +< a-şi aminti
b) Grupuri ce includ pronume : un nu ştiu cine, o te miri ce.
Locuţiunile pot prezenta diverse grade de sudură care merg de la limita cu
îmbinările libere până la transformarea unora dintre ele în cuvinte compuse. Unele
locuţiuni sunt sinonime cu un singur cuvânt (fel de fel – diverşi, nod în papură –
cusur), dar nu orice sinonime între un grup şi un cuvânt fac dovada caracterului
locuţional (a se duce la fund ≠ a se scufunda). De asemenea sunt locuţiuni care nu au
echivalente simple (în loc să, ca şi cum).
În structura locuţiunilor substantivale se regăsesc substantive feminine şi
masculine care flexionează cu ajutorul articolului hotărât enclitic sau a articolului
nehotărât proclitic (dare de mână – o generozitate / generozitatea, aducere aminte – o
33
amintire / amintirea, încetarea din viaţă – o moarte / moartea, nod în papură – un
cusur / cusurul).
Recunoaşterea sau nerecunoaştereacaracterului de locuţiune a unui grup de
cuvinte are consecinţe importante pentru analiza sintsactică a părţilor de propoziţie şi
a propoziţiilor subordonate.

1.5. Clase semantico-gramaticale

1.6.1.Substantive masive
Substantivele masive reprezintă o clasă semantică a substantivelor comune care
desemnează materia nediferenţiată, care nu poate fi împărţită în entităţi discrete
(nisip, pământ, apă, vin, aur,sânge).
În definirea semantică a masivelor, două caracteriatici sunt esenţiale : aspectul
continuu şi omogenitatea.
Ca să fie „ continue ” masivele au nevoie de un suport, de o măsură sau de o
raportare la altă entitate pentru delimitarea referentului: „o halbă de bere” , „un
kilogram de zahăr”, „un litru de lapte”.Caracterul omogen rezultă din faptul că
fracţionarea păstreză calitatea întregului: o parte din pământ este tot, pe când o
parte din om nu mai este om. Testul reuniunii părţilor demonstreză de asemenea că
referentul masivelor se caracterizeză printr-un conţinut omogen: pământ + pământ =
pământ, pe când pom + pom= doi pomi.
Subclasa masivelor cuprinde substantive non numărabile, care denumesc atât
materia propriu-zisă (lapte, aur, nisip), cât şi ,substantive care indică obiecte discrete,
dar care au suferit un proces de masificare, marcat de un determinativ cantitativ de
tipul „mult”, „puţin” , „destul”, „nişte” (mult nisip, puţin lapte, nişte aur).
Uneori masivele pot căpăta în context un sens colectiv: „La pescărie se vinde
peşte proaspăt”, substantivul peşte indicând aici nu materia propriu-zisă, ci „obiecte”
concrete.

34
 Sub aspectul determinării masivele pluralia tantum, pot fi concretizate în cele
trei situaţii de articulare: nearticulate( tărâţe), articulate cu articol hotărât( tărâţele),
articulate cu articol nehotărât( nişte tărâţe). Masivele singularia tantum , nu pot fi
combinate cu articol nehotărât: „Folosesc un ulei rafinat” – ulei capătă semnificaţia
de „sort”./ „Cumpăr nişte zahăr”– zahăr exprimă o cantitate neprecizată.
Exprimarea cantităţilor substantivelor masive cu formă de singular se poate
realiza cu ajutorul cuantificatorilor: mult, puţin, destul, câtva (lapte aur, nisip),
forme neacceptate în vecinătatea substantivelor numărabile,la singular: mult, puţin,
destul,câtva (scaun, masă, casă).
Cuantificarea aproximativă a masivelor poate fi exprimată în construcţii
precum; o mână de făină, un vârf de cuţit de sare, un praf de piper. Cuantificarea
definită a masivelor poate fi exprimată cu ajutorul uno nume de unităţi de măsură: un
kilogram de untură, un litru de vin, un calup de brânză, o halbă de bere. Alte
construcţii folosite cu sens conotiv pot fi:un nor de fum, un munte de nisip, un cub de
gheaţă, 0 tabletă de ciocolată.

1.5.1. Substantive colective

Reprezintă o subclasă de substantive caracterizate semantic prin referire la o
entitate prezentă ca ansamblu de unităţi omogene între ele, dar autonome şi eterogene
faţă de întreg. Proprietatea de referinţă cumulativă distinge substantivele colective de
substantivele masive. Posibilitatea de a descompune o entitate colectivă şi de a obţine
o entitate individuală, reprezintă o altă particularitate care diferenţiază substamtivele
colective de cele masive.
Tipuri de substantive colective:
a) Substantive al căror sens specifică natura membriilor ansamblului: buchet
(mănunchi de flori), livadă (totalitatea pomilor cultivaţi pe o suprafaţă de
teren), cor (totalitatea persoanelor care formează un ansambu muzical), popor
(totalitatea locuitorilor unei ţări).
35
b) Substantive colective al căror sens specifică numărul membrilor ansamblului:
duzină (zece/douăsprezece, obiecte de acelaşi fel care formează un întreg),
cvartet (ansamblu de patru unităţi).
c) Substantive colective care au nevoie de un determinativ care să specifice
componenţa acestuia: clasă – de elevi, maldăr – de lemne, grup – de oameni,
serie – de exerciţii.
d) Substantive colective care admit utilizări contextuale pentru membrii clasei:
cartuş – de ţigari, ciorchine – de struguri, muşuroi – de furnici, roi – de
insecte, herghelie – de cai.
e) Substantive care primesc accepţie colectivă: „Timişoara era în stradă”, „Inamicul
a fost învins”, „La paradă a fost prezentă crema societăţii”.
Din punct de vedere al structurii morfologice substantivele colective pot fi
constituite din unităţi simple neanalizabile: armată, muşuroi, stol etc., sau derivate
analizabile: studenţime, mulţime, adunătură etc.
În ce priveşte categoria gramaticală de gen substantivele colective sunt fie de
genul feminin (haită/haite, mulţime/mulţimi, trupă/trupe), fie de genul neutru
(stol/stoluri, clan/clanuri, trib/triburi).
Deşi denotă indivizi constituiţi într-un ansamblu, substantivele colective admit
şi categoria gramaticală de număr: un stol/mai multe stoluri, o formaţie artistică/mai
multe formaţii artistice, o grămadă/mai multe grămezi.
Mijlocul de control de delimitare a substantivelor colective îl reprezintă
incompabilitatea la singular cu determinantul nişte (specific substantivelor masive) şi
posibilitatea de a se combina cu un verb reflexiv de tipul a se aduna – cu sensul de a
forma un grup, context care exclude substantivele individuale la singular.

1.5.2. Substantive verbale şi adjectivale

36
 Sunt subclase de substantive care au caracteristici gramaticale de substantiv şi
verb (nume de acţiuni, stări, activităţi) sau caracteristici gramaticale de substantiv şi
verb (nume de acţiuni, stări, activităţi) sau caracteristici de substantiv şi adjectiv
(nume de stări sau însuşiri).21
Din punct de vedere morfologic atât substantivele verbale cât şi cele adjectivale
au flexiune de tip nominal: au mărci specifice de gen, număr şi caz (cântare/cântări,
bunătate/bunătăţi) şi morfeme de determinare (voioşie/o voioşie/voioşia, alegere/o
alegere/alegerea).
Majoritatea substantivelor verbale şi adjectivale sunt feminine (bucurie, tristeţe)
sau neutre (cules, dezgust). Foarte puţine (nume de agent) sunt masculine (drumeţ,
fumător). Din punct de vedere sintactic substantivele verbale şi adjectivale sunt
compatibile cu funcţiile îndeplinite de substantive propriu-zise.
Trăsăturile verbale sau adjectivale ale formaţiilor substantivale interpretabile ca
nominalizări ale verbului sau adjectivului se explică prin legătura acestor substantive
cu baza din care provin: Rana sângerând a fost dezinfectată./Rana sângerată a fost
dezinfectată.
Caracteristicile de tip verbal ale substantivelor variază în ce priveşte tipul de
substantiv. Dintre formele verbale substantivul este mai apropiat de supin având în
comun cu acesta, o serie de trăsături cum este neacceptarea determinativelor enclitice.
Substantivele verbale şi cele adjectivale nonnumărabile se combină cu
cuantificatori atât(a) (atâta credulitate, atâta mers) sau niciun şi compatibile în
construcţii verbale cu adverbele deloc, defel şi gruparea câtuşi de puţin(ă) (Nu-ţi dau
deloc întâietate).
Substantivele verbale şi adjectivale numărabile se combină cu cuantificatori de
tipul atât(a) la plural şi la singular (atâtea crize, atâta insistenţă), cu numeralele
cardinale şi cu adjectivele nehotărâte (doua plecări, multe aptitudini, fiecare

21
Gramatica limbii române, Cuvântul, Editura Academiei Române, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan, Al.
Rosetti.Bucureşti,2008, p. 114
37
infidelitate), cu articolul nişte la plural, cu negativul niciun, cu adverbele deloc, defel
etc., substantivul având formă de singular sau de plural.
1.5.3.Substantive abstracte
Reprezintă o subclasă de substantive care se opune substantivelor concrete.
Concretele sunt substantive care denumesc, prin intermediul noţiunii, obiecte, în sens
larg, obiecte animate sau inanimate, compatibile cu categoria gramaticală de număr
singular/plural. Abstractele sunt substantive care denumesc concepte: adevăr,
libertate, conştiinţă sau care se absolutizează noţional, trasături ale obiectelor, stări în
care se pot afla obiectele sau relaţiile dintre ele: frumuseţe, inteligenţă, teamă,
nelinişte, prietenie.
Substantivele abstracte denumesc obiecte nereflectate în conştiinţa lingvistică a
subiectului vorbitor prin intermediul simţurilor. Orice substantiv este concret prin
latura sa sonoră sau grafică şi abstract prin latura sa ideală – informaţia pe care o
transmite. Trebuie ţinută seama de faptul că nu substantivele în sine sunt abstracte sau
concrete, ci referenţii acestora. În funcţie de referentul lor, unele substantive concrete
pot fi abstracte: „Nu orice locuinţă poate fi numită casă”. Unele substantive sunt
concrete pentru unele din proprietăţiile lor şi abstracte pentru altele: „Şi-a pus
emblema în piept” / „Noi suntem emblema ţării”.
Substantivele abatracte sunt,în general, defective de număr, dar devin
numărabile în diferite situaţii cum ar fi: „politici monetare”, „ păreri diferite” ş.a.
Unele abstracte formează pluralul numai atunci când se asociază cu referenţi de tip
concret, devenind substantive concrete. De exemplu substantivul abstract
„bunătate”-însuşirea de a fi bun, la plural devine substantiv concret „bunătăţi”-
mâncare bună. Forma de plural a unor substantive abstracte poate fi marcată stilistic
prin utilizarea în formula deferentă de salut: „Respectele mele”, sau în expresii
populare „a-şi ieşi din fire”, ,,a scoate din răbdări”.
În ce priveşte cuantificarea, abstractele, ca şi concretele, admit numeralele
cardinale cât şi adjective nehotărâte cu valoare distributivă (două motive ;
38
fiecare/oricare motiv). Nu admit la singular combinarea cu articolul nedefinit
„nişte”(„nişte” realitate ≠ „nişte”realităţi)
CAPITOLUL AL II-LEA
ASPECTE METODICE PRIVIND PREDAREA
SUBSTANTIVULUI ÎN CICLUL PRIMAR

2.1.Sinteză a structurii programei şcolare de limba şi literatura română

Pentru studiu limbii române în ciclul primar se disting două etape:

 etapa pregramaticală, oral-practică, în care elevii sunt familiarizaţi cu
noţiuni de limbă; este etapa noţiunilor empirice de gramatică în care se
consolidează baza pentru însuşirea noţiunilor ştiinţifice (clasele I si a II-a)
 etapa gramaticală, în care se trece la formarea primelor noţiuni propriu-zise
de limbă, prin formarea de reguli şi definiţii (clasele a III-a şi a IV-a)
În Curriculum Naţional pentru învăţământul primar obiectul de studiu „Limba
şi literatura română” corespunde ariei curriculare „Limbă şi comunicare” şi vizează
următoarele obiective cadru:
 Dezvoltarea capacităţilor de recepatare a mesajului oral;
 Dezvoltarea capacităţilor de exprimare orală;
 Dezvoltarea capacităţilor de recepatare a mesajului scris;
 Dezvolatrea capacităţilor de exprimare scrisă.
Obiectivele de referinţă derivă din obiectivele cadru, fiind specifice fiecăruia,
şi enunţă rezultatele aşteptate ale învăţării pe fiecare an de studiu, urmărind
progresele achiziţionate de competenţe şi capacităţi de la un an de studio la altu.
La clasa I, conform prevederilor programei şcolare, elevul deprinde sunetele
limbii române, alfabetul, citirea cuvintelor şi propoziţiilor.
La clasa aII-a, elevul conştientizează noţiunea de cuvânt, cuvinte cu sens
asemănător, cuvinte cu sens opus, precum şi noţiuni de fonetică:vocale şi consoane,
39
 silaba, corespondenţa dintre sunet şi literă.
La clasa a III-a, se reiau elementele de lexic din clasa a II-a, se introduc
noţiuni noi de fonetică, precum şi noţiuni de morfologie: cuvântul parte de vorbire,
noţiuni de sintaxă, cuvântul parte de propoziţie (substantivul – felul, definiţia,
numărul).
La clasa a IV-a, se reactualizează cunoştinţele din clasele anterioare
introducându-se elemente noi (substantivul – definiţie, felul, numărul, genul, funcţia
sintactică, parte secundară de propoziţie).
Obiectivele operaţionale sunt elaborate de fiecare învăţător în parte în funcţie
de tipul şi forma lecţiei.

2.2. Introducere în metodică

Termenul de metodică vine de la cuvântul metodă iar cuvântul metodă
provine din latinescul methodus – cale, drum, mod de lucru.
Metodica este o didactică specială. ,,Didactica este o ramura a pedagogiei care
analizează: scopurile şi obiectivele instruirii, conţinutul instruirii, metodele şi
mijloacele de învăţământ, procesul de învăţare, organizarea şi principiile
învăţământului, planificarea muncii didactice în sfera unui obiect de învăţământ”22.
Metodele didactice ,,reprezintă un ansamblu de procedee şi mijloace integrate
la nivelul unor acţiuni implicate în realizarea obiectivelor pedagogice concrete ale
activităţii de instruire-educaţie, proiectate de educatoare, învăţător şi professor”23.
Alegerea şi combinarea metodelor potrivite nu se poate realiza decât în
condiţiile existenţei unei gândiri metodice bazate pe informaţie suficientă pe o mare
capacitate de imaginaţie şi pe exersare creativă
Transformările prin care a trecut procesul de învăţare, mai ales în ultimele
decenii, au pus problema elaborării unor noi metodici care se ridică la nivelul ştiinţei

22
Vincenti, Okon’, Didactica generală, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1974, pp. 29-30
23
Sorin, Cristea, Dicţionar de pedagogie, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1996, pp. 302-303
40
şi experienţei timpului actual. Cadrele didactice organizează şi conduc procesul de
predare – învăţare – evaluare, respectând normele teoretice ale principiilor didactice.

2.3. Principii didactice în formarea conceptelor gamaticale la clasele

primare
Principiile didactice reprezintă ideile orientative de bază în organizarea şi
desfăşurarea procesului de învăţământ. Ele sunt categorii metodologice şi au menirea
de a fi puncte de reper orientative şi normative pentru acţiunea corelată a tuturor
laturilor procesului de învăţământ. Se cer respectate atât în planificarea obiectivelor şi
structurarea cunoştinţelor, cât şi în selectarea metodelor instructiv-educative şi a
mijloacelor de învăţământ.
1.Principiul intuiţiei

Activitatea de transmitere a cunoştinţelor trebuie să respecte în totalitate legile

şi şi cele două trpte ale cunoaşterii: intuirea vie şi gândirea abstractă.
Acest principiu implică următoarele aspecte:
 material didactic intuitiv concret: ilustraţii, planşe, tabelr, scheme;
 ateriale de limba română: texte, propoziţii, fraze;
2.Principiul legării teoriei de practiă Acesta este un principiu de mare

generalitate şi presupune ca, în activitatea şcolară, să existe preocuparea ca noţiunile

teoretice să poată fi aplicate în practică.
Acest principiu are în vedere două aspecte:
 legătura dintre activitatea şcplară , în ansamblul său şi practica socială;
 aplicarea în practică a noţiunilor teoretice comform modalităţilor specifice
fiecărui obiect de învăţământ.
Limbii şi literaturii române i se comferă un loc privilegiat în planurile de
învăţămât, datorită importanţei acestei discipline în însuşirea conţinutului celorlalte
obiete de învăţământ. De aceea predarea trebuie să faciliteze transferul de informaţii
şi de competenţe de la o disciplină la alta şi să se desfăşoare în contexte care leagă
41
activitatea şcolară de viaţa cotidiană.
Acest principiu implică aspectele:
 În clasele I şi a II-a, elevii îşi însuşesc noţiunile pe cale practic-operaţională,
apoi urmează teoria prin care se generalizează aspectele descoperite;
 În clasele a III-a şi a IV-a, se porneşte de la formularea teoretică şi se aplică
la exerciţii practice.
1. Principiul sistematizării şi al continuităţii cunoştinţelor
Exprimă necesitatea ca materia de studiu să fie structurată în unităţi metodice. În
activitatea şcolară, întâlnim două forme prin care se realizeză sistematiyarea şi
continuarea cunoştinţelor: forma lineară capitolele sunt înlănţuite,adăugând la
fiecare cunoştinţe noi), şi forma comncentrică (se tratează aceleaşi probleme, dar
din ce în ce mai complex). În practica şcolară, predomină sistematizarea concentrică,
întrucât ea corespunde mai bine particularităţilor de vârstă ale elevului.
2. Principiul accesibilităţii cunoştinţelor
Respectarea acestui principiu, presupune interes din partea învăţătorului, astfel
încât, noţiunile transmise să fie înţelese, asimilate şi păstrate de către elevi în condiţii
optime.Predarea trebuie organizată, astfel încât, învăţarea să se realizreze gradat, de
la uşor la greu, de la cunoscut la necunoscut, de la simplu la comlex.
3. Principiul respectării particularităţilor de vârstă ale elevilor
Conţinutul şi forma de organizare ale activităţii dedactice pot avea finaloitatea
scontată dacă această activitate ţinea seama permanent de particularităţile de vârstă
ale elevilor.
Noţiunile gramaticale, pe care elevii le învaţă, de fapt, începând din clasa a III-a,
reprezintă conştientizarea pe o treaptă superiară a noţiunilor generale pe care le-au
deprins în clasele mici.
Noile programe analitice stabilesc conţinutul învăţării, care este adaptat
particularităţilor de vârstă ale elevilor şi care trebuie respectată cu stricteţe.

42
 4. Principiul participării conştiente şi active
Se referă, în primul rând, la tehnologia de lucru a învăţătorului, la metodele
folosite de el la clasă.
Pentru realizarea acestui principiu se face apel la un întreg sistem de mijloace:
conţinuturile trebuie astfel organizate încât să trezească interesul elevului, metodele şi
procedeele folosite trebuie să asigure o învăţare activă şi eficientă, relatia educator-
educat trebuie să fie pusă sub semnul activizării elevilor, învăţătorul îndeplinind doar
rolul unui ghid competent şi abil, care să îşi pună elevii în situaţii concrete de învăţare
prin efortul lor propriu
Acest principiu implică aspectele :
 Îmţelegerea şi asumarea scopului pentru care se studiază gramatica;
 Înţelegerea rolului pe care îl au cunoaşterea regulilor gramaticale şi
aplicarea lor în dezvoltarea capacităţii de exprimare;
 Dorinţa şi acţiunea de a învăţa şi de a exersa exprimarea corectă sub
aspectul formei şi al logicii structurii sintactice.
5. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor
Acest principiu îşi propune să asigure trăinicia în timp a cunoştinţelor, a
priceperilor şi a deprinderilor, fidelitatea şi mobilitatea în reproducerea informaţiei
acumulate, asimilarea profundă a materiei predate şi folosirea eficientă şi operativă a
priceperilor şi a deprinderilor dobândite la lasă; este cerinţa care trebuie să ţină seama
de cele trei momente ale învăţării: perceperea informaţiei, reţinerea ei şi reproducerea
acesteia.
6. Principiul individualizării (al diferenţierii învăţării)
Presupune ca procesul de predare-învăţare să se desfăşoare în ritmul de muncă al
elevilor printr-o tratare diferenţiată a acestora.
Diferenţierea învăţării nu vizează şi predarea. Lecţia se predă în acelaşi fel
pentru întreaga clasă, întrucât materia este aceeaşi pentru toţi elevii. Individualizarea,
adică tratarea diferenţiată a elevilor intervine în momentul sistematizării, al fixării, al
43
consolidării şi al verificării materiei predate. Elevii învaţă în stiluri diferite şi în
ritmuri diferite. Se pot folosi fişe de lucru individualizate, „de recuperare” pentru
elevii rămaşi în urmă la învăţătură, „de dezvoltare” pentru elevii buni şi foarte buni.

2.4. Formarea noţiunilor gramaticale în ciclul primar

2.4.1. Strategii didactice folosite la ora de limba română

„Strategiile didactice sunt demersuri acţionale şi operaţionale flexibile (ce se
pot modifica, reforma, schimba), coordonate şi racordate la obiective şi situaţii prin
care se creează condiţiile predării şi generării învăţării, ale schimbărilor de atitudini şi
de conduite în contextele didactice diverse, particulare”.24 Strategia didactică
educaţională presupune combinarea de metode şi mijloace de învăţământ cu ajutorul
cărora pot fi atinse unul sau mai multe obiective operaţionale.
Strategiile didactice fac parte din mijloacele prin care se înfăptuiesc finalităţiile
concepute sub formă de obiectiv-cadru şi obiectiv de referinţă.

Procedee de instruire

Mijloace de învaţamânt Strategii didactice Metode didactice

Forme de organizare
Din punct de vedere psiho-pedagogic strategiile didactice în ce priveşte studiul
limbii române în ciclul primar pot fi privite sub următoarele aspecte:
 metode şi procedee: observaţia, exerciţiul, munca cu manualul;
 mijloace de învăţământ: clasa de elevi, planşe, manuale, culegeri de exerciţii,
fişe de evaluare, fişe de lucru;
 forme de organizare: frontal, individual, pe grupe;
24
Constantin, Cucoş, Pedagogie, Ediţia a II-arevizuită şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p.282
44
 2.4.2. Metode utilizate în predarea şi învăţarea limbii române
Cadrele didactice au menirea să organizeze şi să conducă procesul de predare-
învăţare-evaluare, încât elevii sa obţină rezltate superioare de învăţare. În acest scop
accentul se pune pe folosirea pe scară largă a metodelor activ-participative pe
tehnicile de învăţare eficientă, pe folosirea unui stil didactic integrat, pe creşterea
efortului de învăţare al elevilor şi pe formarea capacităţilor de autoevaluare.
Predarea cu pricepere, simţ de răspundere şi dăruire a noţiunilor gramaticale are
o mare importanţă în asigurarea unei temelii solide pe care să se sprijine multitudinea
şi varietatea de cunoştinţe dobândite atât în cadrul orelor de limba română cât şi a
celorlalte obiecte de învăţământ.
Textele literare incluse în manualele de „Limba şi literatura română”, sunt
astfel alese încât cuprind toate elementele de limba română prevăzute în programa
şcolară pentru clasele a III-a si a IV-a, însuşirea acestora realizându-se pe baza
principiilor integrate. Acestea sunt texte suport pentru noţiunile de limbă română care
au aplicabilitate imediată.
Ora de limba română nu este doar o oră în care se repetă cunoştiinţele teoretice,
ci şi ora în care elevii deprind „elemente de construcţie a comunicării” prin care
conştientizează exprimarea corectă şi le folosesc în comunicarea de orice fel.
Noţiunile de gramatică încep încă din primii ani de şcoală, cu corectarea
exprimării orale, prin comunicări care se fac în orice moment al lecţiei. Pentru elev,
în această etapă, pregramaticală, este mult mai important să devină conştienţi de
funcţionarea mecanismului limbii şi numai după aceea să-şi însuşească aspectele
teoretice: noţiuni, termeni, definiţii, clasificări şi analize ca necesare pentru practica
vorbirii şi ca sistem de norme la care să se raporteze atunci când se află în faţa unor
dificultăţi lingvistice.
„Obiectivele de referinţă formulate pentru casa a III-a sunt concepute în
progresie, realizându-se corelaţiile cu obiectivele urmărite în clasele I şi a II-a,

45
propunându-se activităţi de învăţare cât mai potrivite pentru atingerea obiectivelor
propuse”25
Volumul de cunoştinţe se realizează concentric, materialul nou sprijinindu-se la
fiecare clasă pe cunoştinţele învăţate anterior, sfera noţiunilor lărgindu-se la fiecare
clasă cu informaţii noi.
Noţiunea de substantiv este introdusă în clasa a III-a elevii conştientizând felul
şi numărul acestuia. În clasa a IV-a se reiau noţiunile din clasa a III-a la care e adaugă
informaţii noi, parte secundară de propoziţie şi gen.

Spre deosebire de clasele mari, în învăţământul primar se ajunge la definiţiile

elementelor de construcţie a comunicării prin descoperirea paşiilor acestora
Noţiunile de gramatică trebuie însuşite total şi corect. Fiecare noţiune însuşită
incorect aduce greutăţi în însuşirea celorlalte noţiuni. De aceea este necesar să se
cunoască în orice moment nivelul de cunoştinţe al fiecărui elev în parte. Alegerea şi

25
M.E.C. Programe şcolare pentru clasa a III-a, Bucureşti, 2oo5
46
combinarea metodelor potrivite de către cadrul didactic nu se poate realiza decât în
condiţiile existenţei unei gândiri metodice bazate pe informaţie suficientă, pe o mare
capacitate de imaginaţie şi pe exersarea creativă.

2.4.2.1. Metode tradiţionale de predare – învăţare a limbii române

1.Conversaţia

Conversaţia ca metodă implică ideea de comunicare. Pentru realizarea unei

comunicări autentice cadrul didactic trebuie să ţină seama de câteva cerinţe:

 mesajul să fie formulat clar să fie sesizabil la nivelul de înţelegere al elevilor;

 mesajul să conţină un plus de informaţie care să asigure receptarea cu interes
de către elevi;
 tonul conversaţiei să fie apropiat, plin de înţelegere şi sinceritate;
 răspunsurile să nu fie întrerupte până nu se epuizează mesajul;
 corectările sau observaţiile să fie bine motivate astfel încât să fie acceptate fără
inhibări.
Adresate frontal sau individual, întrebările trebuie să creeze starea de
comunicare.

Exemplu:
Învăţătorul: -Ce fel de parte de vorbire este substantivul?
Elevul: -Substantivul este parte de vorbire flexibilă.
Învăţătorul: -De ce este numită ,,parte de vorbire flexibilă”?
Elevul: Deoarece îşi modifică forma după gen şi număr.
Învăţătorul: -Care sunt categoriile gramaticale ale substantivului?
Elevul: -Categoriile gramaticale ale substantivului sunt genul şi numărul.

47
 2.Exercitiul
Exerciţiul presupune ,,a executa o acţiune în mod repetat şi conştient, a face un
lucru de mai multe ori în vederea dobândirii unei deprinderi, a supune la effort repetat
anumite funcţii mintale sau motrice în scopul dezvoltării şi menţinerii lor în formă”26.
Din punct de vedere grammatical exerciţiile vizează formarea deprinderilor de
exprimare corectă. Eficienţa exerciţiilor este asigurată prin stabilirea unei permanente
legături între cunoştinţele de gramatică şi aplicaţiile lor practice.
Tipuri de exerciţii:
 După conţinut: fonetice, lexical, gramaticale, ortografice;
 După modul de exprimare: scrise, orale;
 După gradul de complexitate: simple, complexe;
 După gradul de socializare: individuale, de grup, mixte;
 După funcţia îndeplinită: introductive, de bază, de consolidare, de evaluare.
Din punct de vedere lingvistic exerciţiile structurale ,,sunt lanţuri de operaţii cu
structure, obiectul acestora fiind întregul sistem al limbii: silabe, structuri prozodice,
cuvinte, sintagme, enunţuri”27.
Aplicate la nivele de vârste diferite, exerciţiile de limbă şi literatură vor viza
operaţii de tipul: citirii conştiente, scrierii corecte şi rapide, înţelegerii diferitelor
tipuri de limbaj, deprinderii de a formula idei principale, de a rezuma un conţinut sau
de a-l reda cursiv, expresiv şi clar, de a exprima oral şi scris noţiuni, judecăţi,
raţionamente cu ajutorul unităţiilor lingvistice, cuvinte, propoziţii, fraze.
Exerciţiile reprezintă o metodă care poate fi utilizată în toate formele de
învăţare a limbii române. Specificul exerciţiului ca metodă de învăţământ activă
constă în aceea că se desfăşoară în mod algoritmic şi contribuie la:
 Formarea de priceperi şi deprinderi gramaticale;
 Conştientizarea noţiunilor, regulilor, principiilor şi teoriilor învăţate;

26
Ioan, Cerghit, Metode de învăţământ, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1980, pp. 87-88
27
Georgeta, Corniţa, Metodica predării şi învăţării limbii române, Editura Umbria, Baia Mare, 1993, p. 80
48
  Sporirea capacităţii operatorii a cunoştinţelor;
 Prevenirea uitării;
 Dezvoltarea unor capacităţi şi aptitudini intelectuale.
Exerciţiile pot fi folosite în orice moment al lecţiei de limba şi literatura
română urmărindu-se atat consolidarea cât şi evaluare cunoştinţelor.
În procesul de formare propriu-zisă a priceperilor şi deprinderilor se poate
apela la exerciţii de recunoaştere sau exerciţii cu caracter creator.
 Exerciţii de recunoaştere pot fi:
a)Exerciţii de recunoaştere simplă.
Exemplu: recunoaşteţi şi subliniaţi substantivele din textul:
„Prin curţi, prin grădini, pe lângă grămezile de paie gainile cotcorezeau
răsunător ca şi când le-ar fi zburătăcit cineva. Cocoşii trâmbiţau a fală de pe garduri.
Purceii mici, ca nişte şobolani, guiţau prin curşi alergând spre mamele lor”
Ciocârlia – Ion Agârbiceanu
b)exerciţii de recunoaştere şi grupare:
Exemplu: Recunoaşteţi substantivele şi grupaţile într-un tabel, după ceea ce
denumesc ele.
Vântul bate puternic. Animalele se ascund în vizuini şi stau cuminţi pe paiele
calde. Norii se ciocnesc şi se aud trăsnete. Oamenii intră in colibe.
fiinţe lucruri fenomene ale naturii
animalele vizuini vântul
oamenii paiele norii
colibele trăsnete

c)Exerciţii de recunoaştere şi caracterizare:

Exemplu: recunoaşteţi şi analizati substantivele din textul următor precizând felul,
numărul şi genul acestora după exemplu:
zile = substantiv comun, numărul plural, gen feminin.

49
 „Peste câteva zile după asta auzim că Nică Oşlobanu s-a dus să înveţe la şcoala
catihetică din Folticeni, vorbă să fie. Văru-meo Ion Mogorogea, Gâtlan, Trăsnea şi
alţi cunoscuţi ai mei se duse tot acolo”.
Amintiri din copilărie – Ion Creangă
d)Exerciţii de recunoaştere şi motivare:
Exemplu: recunoaşteţi şi corectaţi substantivele scrse greşit şi motivaţi de ce a-ţi
făcut-o.
„M-am dus de sf. ioan să fac o vizită doamnei maria popescu, o veche prietenă,
ca s-o felicit pentru onomastica unicului său fiu, ionel popescu, (...). doamna mi-a
răspuns că de la o vreme i se urăşte chiar şi unei Femei cu petrecerile mai ales când
are copii”.
Vizită – Ion Luca Caragiale
Exemplu: ion = Ion (deoarece este substantiv propriu, nume de persoană şi se scrie cu
iniţială mare).
doamna = Doamna (deşi este substantiv comun şi se scrie cu literă
minusculă, ocupă primul loc în propoziţie şi trebuie scris cu literă majusculă)

e)Exerciţii de recunoaştere şi disociere:

Exemplu:Arătaţi de ce substantivul „tablou” este în primul enunţ subiect iar în al
doilea enunţ este complement.
Tabloul este deosebit
Maria a cumpărat un tablou deosebit.

f)Exerciţii cu caracter creator:

 Exerciţii de modificare:
După modelul: vagon→vagoane→vagoanele→vagoanelor modificaţi
forma substantivelor următoare, exprimând nuanţele de plural:
creion: _________ şoarece:______________
mapa:___________ pistol:_______________

50
  Exerciţii de exemplificare:
Daţi exemple de substantive proprii care denumesc:

Nume de ape: Olt................................. Nume de oraşe: Caracal.........................

Nume de ţări: România........................ Nume de persoane: Ancuţa....................

Nume de animale: Azorel..................... Nume de sărbători: 1 Decembrie...........

 Exerciţii de completare:

Competataţi propoziţiile cu substantive, ghid fiind întrebările:

(ce?)__________de conducere.

Dau (cui?)__________votul meu.

(pentru cine?)___________jucăriile mele.

(unde?)__________în vacanţa cea mare.

Voi pleca (cu ce?)__________prin parc.

(cu cine?)___________să vizităm muzeul.

Caută în coloană substantive cu sens asemănător şi completează spaţiile

punctate:

Frunzele (copacilor) ............. s-au îngălbenit. coamele

Pe (crestele) ............... munţilor este încă zăpadă. elevii

Pe câmp (oile) ................. pasc iarba fragedă. pomilor

(Copiii) .............. merg bucuroşi spre şcoală. mioarele

51
4.Analiza gramaticală:

Analiza gramaticală reprezintă metoda de recunoaştere şi caracterizare a

structurilor gramaticale. Asociată cu metoda conversaţiei şi cea a exerciţiului
presupune consolidarea noţiunilor de limbă, ajutându-i pe elevi să se exprime corect,
dovedind prin competenţă de limbaj cunoştinţe de gramatică.

Textele utilizate în vederea analizei gramaticale sunt selectate din opere

literare cunoscute de copii şi accesibile lor. Conţinutul textelor trebuie să răspundă
componentelor gramaticale care urmează să fie dezbătute, să cuprindă cât mai multe
şi mai variate forme ale acestuia. Pe lângă textelor extrase din operele literare se pot
utiliza texte improvizate care să corespundă secvenţei gramaticale propuse. Analiza
gramaticală se realizează într-o ordine logică pornind de la caracteristicile generale
ale cuvântului analizat la cele particulare.

Analizele gramaticale pot fi parţiale – se are în vedere analiza unei singure

părţi de vorbire sau complete – când se analizează toate faptele de limbă învăţate.

Exemple de analiză gramaticală:

Pentru clasa a III-a: Analizaţi substantivele din textul următor:

„Şi uite aşa au zidit feciorii boierilor răzvrătiţi cetatea care se numeşte Poienari şi
care se află şi astăzi în munţii Argeşului”.

Substantivul Felul Numărul

feciorii comun plural
Poienari propriu singular
Flori Cristea – Povestea neamului nostru

Pentru clasa a IV-a: Analizaţi sintactic şi morfologic substantivele din textul

următor:

52
 „Alisa se uită curioasă prin uşiţa deschisă şi zări o grădină minunată. Flori
multicolre scânteiau şi cântau mângâiate de razele unui soare mov, strălucit”.

Lewis Caroll - Alisa şi Iepuraşul Alb

Substantivul Felul Numărul Genul F. sintactică

Alisa propriu singular feminin subiect
uşiţa comun singular feminin complement

s s v s a s

b) S A P C A A
s s v s a s

c) cine?
Cerul plutea
ce făcea?
care? pe ce?

de primăvară pe apele

ce fel de? ale cui?

aurii ale văzduhului

d) cerul=subiect, substantiv comun, genul neutru, numărul singular;

plutea= predicat verbal, verb, timpul trecut, persoana a III-a, numărul singular;
de primavară= atribut, substantiv comun, genul feminin, numărul singular;
pe apele= complement, substantiv comun, genul feminin, numărul plural;
aurii= atribut, adjectiv, genul feminin, numărul plural;
ale văzduhului=atribut, substantiv comun, genul neutru, numărul singular.

5.Jocul didactic

53
 Jocul didactic, ca metodă de predare a limbii române, reprezintă o activitate
cognitivă care asigură o asimilare activă şi conştientă a noţiunilor categoriilor şi
regulilor.

Dicţionarul de termeni pedagogici precizează că „jocul didactic reprezintă o

metodă de invăţământ în care predomină acţiunea didactică simulată, ce valorifică la
nivelul instrucţiei, finalităţi adaptative de tip recreativ proprii activităţii umane în
general, în anumite momente ale evoluţiei sale ontogenetice, în mod special”.28

Jocul didactic, face apel la cunoştinţele elevilor, reuşindu-se aprofundarea şi

sistematizarea lor intr-o formă placută; este inlaturată starea de pasivitate, se
dezvoltă capacităţile intelectuale, este stimulat interesul copiilor, se dezvoltă spiritul
de echipă. Acest tip de activităţi işi menţine esenţa de joc, dar şi specificul
instructiv-educativ.

Structura unui joc didactic este următoarea: sarcina didactică, conţinutul

jocului, elementelejocului, reguli de desfăşurare.

Modele de jocuri didactice

1. Continuaţi după modelul dat. Ce observaţi?

“un” / “o”

un cal ____ o cală. un foc______ o focă un circ un rol

un banc un gard un cod un rod

un pat un par un cep un cord

un coc un lup un pom un tren

2. „Litera mobilă” :Descoperi substantive noi schimbând litera subliniată.

28
Sorin, Cristea , Dicţionar de termeni pedagogici, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1998, p. 156
54
 Exemplu: copac -> conac -> colac
soc -> _______________________________________________________
coasă -> _____________________________________________________

2. Înscrie-n grilă substantive care au acelaşi sens cu cele enunţate:

1 7

8
3 5
2
6

1 – nea 4 – oiţă 7 – steag

2 – coală 5 – odaie 8 - creangă
3 – şcolari 6 – luptă

3.„Scara literelor”:Scrieţi cuvinte în ordine crescătoare care să înceapă cu litera

dată. Model: a

a – ac

a - aşa

a - acum

a - albină

a - aşteaptă

a - ascultător.

2.4.2.2. Metode moderne de predare-învăţare a limbii române

55
 „De-a lungul timpului, metodele de predare-învăţare au cunoscut îmbunătăţiri
şi reevaluări, progrese şi diversificări permanent raportându-se atât la cadre didactice
cât şi la elevi”29.

Promovarea metodelor moderne de predare a limbii române în procesul

educaţional au capacitatea de a stimula participarea activă şi deplină individuală sau
colectivă a elevilor.

1. Ciorchinele
Exemplu de lecţie: Sustantivul- recapitulare

pat

Este o metodă de brainstorming, reprezentând o activitate de scriere. Tema

propusă trebuie să fie familiară elevilor, mai ales atunci când ciorchinele se utilizează
individual. Poate fi folosit şi pe perechi sau pe grupe de elevi. Această metodă este
folosită cu succes mai ales în cadrul leciilor de recapitulare şi sistematizare a
cunoştinţelor despre o anumită parte de vorbire, realizându-se sub forma jocului şi
într-un mod plăcut schemele recapitulative:

2..Mozaicul

Pentru această metodă se lucrează pe grupe de câte patru elevi, fiecărui elev din
grupă atribuindu-se câte un număr de la 1 la 4. Subiectul abordat va fi împărţit în
patru părţi urmărindu-se ca fiecare parte să aibă acelaşi grad de dificultate. Elevii din
sală vor fi reaşezaţi astfel încât toţi elevii cu acelaşi număr să formeze câte un grup de
experţi, obţinându-se astfel patru grupe. Elevii vor primi fişe de lucru. După
îndeplinirea sarcinilor de lucru fiecare grupă de elevi specializaţi în rezolvarea unei
părţi a lecţiei revin în grupurile iniţiale şi predau colegilor partea pregătită cu ceilalţi
experţi. Fiecare elev va avea responsabilitatea predării şi învăţării de la colegi.
29
Ioan, Cerghit, Metode de învăţă,ânt, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 30
56
 Exemplu de lecţie: Genul substantivelor

Obiective de referinţă: să integreze adecvat în exprimare orală proprie

elemente de construcţie a comunicării studiate; să recunoască în textele studiate
elemente de construcţie a elementelor învăţate.

Obiective operaţionale:

- Să identifice substantivele din text specificând felul, numărul şi ce denumesc ele;

- Să identifice genul substantivelor prin numărare;
- Să dea exemple de substantive de genul masculin, femini şi neutru;

Activităţi de învăţare:

- Exerciţii de identificare a substantivelor din text;

- Comunicare orală între membrii grupului care să ducă la soluţionarea sarcinilor
care le au spre rezolvare;
- Exerciţii de scriere şi completare a fişelor;

Conţinutul învăţării:

„Experţii 1”: Exerciţii de identificare a substantivelor din text specificând felul,

numârul lor şi ce denumesc ele.

„Experţii 2”: Exerciţii de trecere a unui substantiv masculin de la numărul

singular la numărul plural.

Exemple de substantive comune de gen masculin.

Suportul teoretic referitor la substantivele de genul masculin.

Exemple de substantive proprii de genul masculin.

„Experţii 3”: Exerciţii de trecere a unui substantiv feminin de la numărul

singular la numărul plural.

Exemple de substantive comune de gen feminin.

57
 Suportul teoretic referitor la substantivele de genul feminin.

Exemple de substantive proprii de genul feminin.

„Experţii 4”: Exerciţii de trecere a unui substantiv neutru de la numărul

singular la numărul plural.

Exemple de substantive comune de genul neutru.

Suportul teoretic referitor la substantivele de genul neutru.

La finalul orei învăţătorul pune întrebări suplimentare tuturor elevilor pentru a

se convinge dacă au înţeles ceea ce le-a fost predat de colegii lor.

3.Ştiu, Vreau să ştiu, Am învăţat

Prin utilizarea acestei metode se urmăreşte reactualizarea cunoştinţelor studiate

anterior făcându-se legătura cu noi cunoştinţe ce urmează să fie predate.

Se vor folosi fişe de lucru pe care elevii le vor completa împreună cu

învăţătorul care va exemplifica la tablă.

Exemplu de lecţie:Funcţia sintactică a substantivului

„În acele ţinuturi, Fram se simţea pierdut. Îi lipseau dragostea oamenilor şi

lumea lor, cu care se obişnuise”.

1.Subliniaţi substantivele din textul următor şi precizaţi felul lor;

2.Analizaţi substantivele găsite precizând genul şi numărul lor;

3.Arătaţi ce denumeşte fiecare substantiv din text;

4.Scrieţi pentru fiecare substantiv întrbarea corespunzătoare.

ŞTIU VREAU SĂ ŞTIU AM ÎNVĂŢAT

58
 Ce este substantivul; Cum se află funcţia Substantivul este partea de
Să recunosc substantivele; sintactică a vorbire flexibilă, care denumeşte,
Să aflu genul şi numărul substantivelor? fiinţe, lucruri, fenomene ale
sustantivelor; naturii. Pot fi numărate. În
Felul substantivelor. funcţie de număr se află genul.
În funcţie de întrebarea la care
răspund se află funcţia sintactică

4.Cubul

Această metodă poate fi utilizată cu succes în orele de recapitulare şi

sistematizare a cunoştinţelor. Elevii vor fi împărţiţi în grupe egale fiecare primind
câte un cub pe feţele căruia sunt trecute activităţile: descrie, compară, asociază,
analizează, argumentează şi aplică. Sub îndrumarea conducătorului de grup elevii
prezintă cunoştinţele teoretice referitoare la tema abordată.

Exemplu: substantivul - recapitulare

aplică
1. Descrie substantivul.
2. Asociază substantivul cu altă parte de vorbire.
3. Compară substantivul corn din cele două enunţuri: Am cumpărat un corn
cu gem. / Iedul avea un corn mai mic.
4. Argumentează scrierea substantivului propriu cu iniţială majusculă.
5. Analizează substantivul vestitorii din enunţul: Vestitorii primăverii au sosit.
6. Aplică – formulează o propoziţie cu substantivul şcoală.

“Calitatea pedagogica a metodei didactice presupune transformarea acesteia

dint-o cale de cunoastere propusa de profesor intr-o cale de invaţare realizată efectiv
de prescolar, elev, student, in cadrul instruirii formale si nonformale, cu deschideri 
spre educatia permanenta.” 30
  Invatamantul modern preconizeaza o metodologie

30
Sorin, Cristea, Metode şi tehnici interactive de grup, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, i998,p, 303.
59
axata pe actiune, operatorie, deci pe promovarea metodelor interactive care să solicite
mecanismele gândirii, ale inteligenţei, ale imaginaţiei şi creativităţii.

“Creatia, in materie de metodologie, inseamna o necontenita cautare, reinnoire

si imbunatatire a conditiilor de munca in institutiile scolare.”31

CAPITOLUL AL III-LEA
CONCLUZII

În şcoala primară studiul limbii are rolul primordial de a-i învăţa pe elevi să
vorbească şi să scrie corect.
Gramatica studiază elementele constitutive ale limbii , regulile privitoare la
modificarea formelor cuvintelor şi îmbinarea lor în propoziţii. Necunoaşterea
regulilor gramaticale poate duce la grave greşeli de exprimare şi chiar la neputinţa de
înţelegere între vorbitorii aceleiaşi limbi.
În procesul însuşirii cunoştinţelor gramaticale, a noţiunilor şi regulilor
gramaticale, elevii analizează, diferenţiază, compară, clasifică, generalizează, adică
realizează diferite operaţii de gândire.

Printre metodele folosite în practica şcolară în predarea gramaticii, un loc

foarte important îl ocupă analiza gramaticală, metodă specifică predării gramaticii, ca
metodă de predare a gramaticii, analiza gramaticală aduce contribuţii însemnate la
dezvoltarea gândirii elevilor, la însuşirea conştientă a fenomenelor gramaticale.

Încă din clasa I, după ce şi-au însuşit propoziţia în mod practic, denumirea unor
fiinţe şi lucruri (prin intuirea lor, prin povestiri etc), copiii sunt puşi să grupeze
denumirea lucrurilor şi fiinţelor, operaţii ce-i vor conduce spre însuşirea ulterioară a
noţiunii de substantive.
31
Ioan, Cerghit, Metode de învăţământ, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 44
60
 Substantivul este partea de vorbire care denumeşte obiecte în sens larg: fiinţe,
lucruri, fenomene ale naturii, însuşiri, acţiuni, stări sufleteşti

Substantivele pot fi:

 Commune – care denumesc obiecte de acelaşi fel (scaun,student, căţel, floare) ;
 Proprii – care denomină “obiecte”unice (Maria,Piteşti,România,Europa);
 Simple – care reprezintă un cuvânt format dintr-un singur segment fonic;
 Compuse – formate prin convergenţa a două sau mai multe component cu sens
lexical (fărădelege, Curtea de Argeş, ochiul-boului, TAROM);

Din punct de vedere semantico-gramatical distingem următoarele subclase de

substantive:

 Abstracte – care reflectă concepte sau trăsături ale obiectelor noţionale( adevăr,
minciună, frumuseţe, urâţenie);
 Colective – denumesc mai multe obiecte cosiderate ca un întreg (mulţime,
oaste,cor, turmă);
 Masive –desemnează materia care nu poate fi diferenţiată în entităţi separate (aur,
sânge, petrol);
 Verbale şi adjectivale – au caracteristici gramaticale de substantiv şi verb,
respectiv de substantiv şi adjectiv (alergare, cântare, voioşie,slăbiciune);

Substantivele pot pot fi însoţite sau nu de un articol. Substantivele nearticulate nu

ne oferă nicio informaţie cu privire la gradul de cunoaştere al obiectului (casă,
copil,maşină ).

Articolul poate fi hotărât sau nehotârât

Articolul hotărât se adaugă direct la sfârşitul substantivului formând cu acesta o

singură unitate sonoră şi grafică (copilul, fata ).

61
 Articolul nehotărât se află înaintea substantrivului fiind un cuvânt scris separat
de acesta având forme diferite în funcţie de genul şi numărul substantivului (un copil,
nişte fete ).

Categoriile gramaticale specifice substantivului sunt:genul, numărul şi cazul.

În limba română se disting trei genuri: feminin, masculin şi neutru.

Substantivele epicene au aceeaşi formă atât pentru masculin cât şi pentru

feminin (elefant, fluture, veveriţă).Heteronimele încadrează în sfera lor semantică
substantive a căror genuri se diferenţiază la nivelul radicalului (mamă – tată / unchi –
mătuşă).

În ce priveşte categoria numărului, acestea sunt două: singular şi plural.Există

substantive defective de singular –singularia tantum (zori, câlţi, ochelari), şi
substantive defective de plural – pluralia tantum (miere, lpte, isteţime, egoism).

Cazul reprezită categoria gramaticală a substantivului care exprimă funcţia

sintactică a acestuia în enunţ. Cazurile substantivului sunt:acuzativ, nominativ,
genitiv, dativ şi vocativ.

În acuzativ substantivele nu se declină acestea având în general funcţia

sintactică de complemente care se află prin întrebările specific acestora.Substantivul
în acuzativ este însoţit de prepoziţie. Nominativul reprezintă, în general, cazul
subiectului.Dativul este cazul complementului indirect şi răspunde la întrbarea
cui?.Genitivul este cazul care arată posesia apartenenţa. Vocativul reprezintă cazul
“adresării”, neatribuindu-se nicio întrebare.

Substantivul reprezintă o parte de vorbire extrem de importantă..

62
63