INTRODUCERE – SINTAXA

În evoluţia lingvisticii ca disciplină ştiinţifică, secolul al XX-lea a

reprezentat o etapă de spectaculoasă dezvoltare, determinată de
diversificarea perspectivelor de abordare a faptelor, dar şi ca urmare a
deplasării atenţiei dinspre sistemul limbii „în sine şi pentru sine”
(Saussure) către procesul comunicativ: dacă în prima parte a secolului
interesul lingvisticii teoretice şi aplicative s-a concentrat, preponderent,
asupra organizării interne a limbii, asupra limbii ca sistem, cercetările
ultimei etape privilegiază aspectul funcţional, al limbii considerate din
perspectiva utilizării ei, ca instrument al comunicării (capitol din volumul:
Acad. Graur, S. Stati, Lucia Wald, Tratat de lingvistică generală, 1972, p.
221–233).
Teoretic, integrarea acestor numeroase informaţii într-o viziune
unitară s-a realizat prin asocierea aspectului descriptiv cu perspectiva
funcţională asupra limbii, în termenii gramaticii funcţionale, a cărei
caracteristică principală o reprezintă implicarea procesului de comunicare
în descrierea sistemului: fenomenul gramatical este studiat şi descris ca
parte componentă a sistemului, dar şi sub aspectul utilizării în activitatea
comunicativă, ceea ce impune numeroase reinterpretări şi completări.
Considerarea din această dublă perspectivă - a sistemului şi a
utilizării lui (a mecanismului şi a funcţionării) - impune ca unităţi
(lingvistice) fundamentale : cuvântul şi enunţul:
Cuvântul reprezintă o unitate care aparţine sistemului (este integrată
în sistem şi individualizată ca entitate prin multiplele tipuri de relaţii -
lexicale, sintactice, flexionare - la care participă), dar şi actului discursiv, în
măsura în care reprezintă materialul comunicării lingvistice.
Enunţul este unitatea de bază a comunicării, entitate a discursului.
Suport lingvistic (constituit din mijloacele oferite de limbă), enunţul face
posibil transferul de la un vorbitor la altul a unor informaţii exterioare
sistemului lingvistic, informaţii referitoare la ,realitate" în ipostaza ei
obiectivă, dar şi subiectivă, reală sau ipotetică, imaginară; prin enunţ se
realizează schimbul de informaţii, îmbogăţirea, completarea, corectarea
informaţiei, orice proces discursiv - dialog sau monolog - se întemeiază pe
această unitate lingvistică, care presupune existenţa sistemului (enunţul
se constituie din fapte de limbă), dar nu aparţine sistemului, nu face parte
din sistem, decât ca virtualitate, ca actualizare eventuală a uneia dintre
,schemele" compatibile cu posibilităţile de care dispune sistemul.
Această distincţie fundamentală explică organizarea de ansamblu a
noii Gramatici a limbii române, realizată de Academia Română,
repartizarea faptelor în cele două volume: - primul volum, Cuvântul,
grupează fenomenele aparţinând gramaticii cuvântului: privite în calitatea
lor de componente ale sistemului, unităţile lexicale sunt descrise sub
aspectul particularităţilor flexionare, combinatorii şi semantice, care
reprezintă modalităţi de implicare în discurs; - volumul al II-lea, Enunţul,
prezintă problematica gramaticii enunţului, descriind, sub aspect structural
şi funcţional, ansamblurile sintactice - din perspectiva organizării ierarhice
a enunţului şi ca organizare pragmatico-discursivă.

Limba română contemporană. Sintaxa 5

 Abordarea sub aspect funcţional a fenomenelor gramaticale are
avantajul de a pune în evidenţă dependenţa comunicării (a enunţului) nu
numai de sistem, ca ansamblu structural organizat reprezentând o limbă
dată, ci şi faţă de exigenţele selective ale informaţiei comunicate şi ale
contextului situaţional - cadrul spaţio-temporal, în care poziţia centrală
revine locutorului şi alocutorului. Reconsiderarea din această perspectivă
a fenomenului gramatical a pus în evidenţă profunda implicare a
componentelor contextului situaţional şi în organizarea sistemului. Astfel,
raportarea la locutor, de pildă, separă tranşant - semantic şi gramatical -
pronumele personale de celelalte categorii de pronume, iar corelarea cu
momentul realizării actului discursiv /comunicativ se impune ca reper
necesar al categoriei gramaticale a timpului (care situează cronologic
evenimentul), pentru a limita exemplificarea la situaţiile cele mai izbitoare.
Sintaxa şi morfologia
Asupra diviziunii propuse s-au emis diverse păreri de-a lungul
timpului, unii lingvişti considerând-o oportună, iar alţii contestând-o
vehement. Oricare ar fi optica asupra acestei distincţii, se poate afirma cu
siguranţă faptul că între cele două nu se poate face o distincţie clară şi
definitivă.
L. Helmslev este unul dintre lingviştii care arată că materia
repartizată de lingvistica tradiţională în morfologie şi sintaxă este
clasificată de teoria modernă în conformitate cu împărţirea limbii în două
planuri (conţinutul, expresia) şi două axe (paradigmatică şi sintagmatică).
Fenomenele denumite de tradiţie „morfologice” intră în studiul
dependenţelor paradigmatice, iar cele denumite „sintactice” intră în studiul
dependenţelor sintagmatice. Relaţiile paradigmatice (asociative sau “in
absentia”) se stabilesc între termeni care se substituie în acelaşi punct al
lanţului lingvistic. Relaţiile sintagmatice (“in praesentia”) se stabilesc între
termeni care se succedă în lanţul lingvistic. Aceeaşi unitate se angajează
simultan în relaţiile de succesiune şi de înlocuire, intrând într-o reţea al
cărei specific (ca tip de raport sau ca formă de manifestare) poate
constitui un criteriu formal, obiectiv de definire şi de diferenţiere a fiecărei
unităţi.
Opoziţia morfologie-sintaxă este o realizare a opoziţiei paradigmatic-
sintagmatic:
- sintaxa se ocupă de relaţiile dintre cuvinte ca membre ale unei
structuri;
- morfologia se ocupă de relaţiile dintre cuvinte ca membre ale
unei clase definite prin funcţia sintactică primară a membrilor
săi.
Există şi lingvişti care consideră că faptele sintactice ţin de planul
vorbirii, în vreme ce faptele morfologice ţin de planul limbii.

6 Limba română contemporană. Sintaxa

 Capitolul I
UNITĂŢI SINTACTICE

Compartimentarea studiului limbii în fonetică, gramatică, lexic duce la

evidenţierea mai multor tipuri de unităţi lingvistice, fiecare cu specificul ei
calitativ. În funcţie de numărul nivelelor identificate şi de anumite detalii de
concepţie, studiile actuale propun diferite ierarhii de unităţi; cităm aici
numai câteva:
– fonem/morfem/cuvânt/parte de propoziţie/propoziţie/frază;
–fonem/morfem/cuvânt/îmbinare de cuvinte (sau sintagmă) /
propoziţie / enunţ;
– fonem/monem/sintagmă/enunţ;
– sunet/formă/sens;
– fonem/morfem/glosem/enunţ;
– fonem/cuvânt/frază/enunţ.
În genere, structuraliştii (ca şi tradiţionaliştii) recunosc existenţa mai
multor tipuri de unităţi în cadrul aceluiaşi nivel, dar există diferenţe în ceea
ce priveşte unitatea fundamentală a fiecărui nivel:
– în fonologie: fonemul sau trăsătura distinctivă;
– în morfologie: cuvântul sau morfemul;
– în sintaxă: cuvântul, sintagma, propoziţia sau enunţul.
Sintaxa se ocupă cu studiul unităţilor sintactice, al relaţiilor care se
stabilesc între ele şi al funcţiilor pe care se actualizează, cele trei
elemente – unităţi, relaţii, funcţii- constituind coordonatele majore ale
demersului analitic la nivelul structurii sintactice. Cu alte cuvinte, sintaxa
are ca obiect unităţile sintactice privite dintr-o dublă perspectivă:
relaţională şi funcţională; perspectiva relaţională pune în evidenţă
trăsăturile trăsăturile de expresie, iar cea funcţională, trăsăturile de
conţinut. Astfel, studiul relaţiilor evidenţiază tipologia unităţilor sintactice,
iar studiul funcţiilor conduce la determinarea şi interpretarea unităţilor de
conţinut.
O ierarhie a unităţilor sintactice utilizată relativ frecvent conţine
următoarele entităţi: parte de propoziţie, sintagmă, propoziţie, enunţ, frază.
Există şi lucrări care abordează discuţia unităţilor sintactice ca variante şi
invariante.
Conceptul de parte de propoziţie a găsit interpretări variate, care se
grupează în două tendinţe principale, după cum urmează:
– Termenii propoziţiei sunt (a) cuvinte, sau (b) grupuri de cuvinte, în
structura cărora intră uneori şi propoziţii subordonate. O propoziţie
oricât de lungă se reduce astfel la un tipar care conţine două, trei,
patru, cel mult cinci părţi de propoziţie, fiecare fiind realizată prin
unul sau mai multe cuvinte.
– Enunţul se împarte mai întâi în propoziţii, în aşa fel încât fiecare
verb la mod personal să formeze centrul unei propoziţii. În
interiorul unei propoziţii, părţile ei se suprapun peste părţile de
vorbire „cu sens lexical deplin” şi peste grupurile prepoziţie +
nume, verb copulativ + nume predicativ. De aceea numărul părţilor
de propoziţie dintr-un text nu e cu mult inferior numărului părţilor
de vorbire. Predicatul e unic, subiectul e fie unic, fie multiplu
(format prin coordonare), dar celelalte părţi de propoziţie pot
apărea în număr nelimitat.

Limba română contemporană. Sintaxa 7

 – Numeroşi structuralişti renunţă la terminologia tradiţională a
părţilor de propoziţie (subiect, complement etc.), din cauza
conţinutului lor vag, foarte greu– dacă nu imposibil – de definit în
termeni pur lingvistici.
– Gramatica tradiţională şi unele studii structuraliste încearcă să
îmbine o analiză formală a propoziţiei, care ţine seama de calităţile
morfologice ale cuvintelor şi de marcarea prin flexiune a relaţiilor
sintagmatice dintre ele, cu o analiză semantică (cf. unor concepte
ca autor al acţiunii”, rezultat al acţiunii” etc.).
– Oricâte divergenţe ar exista în problema sintagmei, concepţia care
se conturează cel mai clar şi pare să întrunească cele mai multe
adeziuni consideră sintagma o structură binară, formată dintr-un
termen regent şi unul subordonat (termenii sunt cuvinte – după
unii –, părţi de propoziţie – după alţii).
– Discuţia atât de îndelungată purtată în jurul conceptului de
propoziţie nu mai suscită un interes major în literatura de după al
doilea război mondial. Eşecul a fost pus pe seama logicismului
vechii gramatici, mai precis a încercării de a stabili un paralelism
logico-gramatical judecată-propoziţie, de unde şi ideea necesităţii
structurii subiect-predicat în orice propoziţie.
– Propoziţiei i-a luat locul enunţul (engl. utterance, sentence, fr.
phrase, enoncé), definit drept comunicare de sine stătătoare”, care
conţine un singur cuvânt sau oricât de multe cuvinte legate direct
sau indirect de un nucleu numit în genere predicat. În planul
expresiei, enunţul apare ca un corp fonetic precedat şi urmat de
pauze care se pot prelungi, teoretic, la infinit. Majoritatea
specialiştilor văd în enunţ o unitate a vorbirii, o unitate concretă,
ireductibilă la o invariantă. Totuşi unii preconizează reducerea
enunţurilor sonore concrete la „tipuri propoziţionale de bază”, la
scheme structurale în raport de opoziţie; acestea ar fi deci
variantele corespunzătoare enunţurilor.
Fiecare unitate lingvistică este definită prin raporturile pe care le are
cu celelalte unităţi dintr-un sistem dat sau prin locul sau poziţia în acest
sistem, unele unităţi se integrează altele sunt integratoare. Raportate la
propoziţie, partea de propoziţie şi îmbinarea de cuvinte apar ca unităţi
inferioare, fraza ca unitate superioară, iar enunţul ca unitate care le poate
substitui pe celelalte.

1.1. Partea de propoziţie

În terminologia modernă, îi corespund conceptele de poziţie
sintactică şi funcţie sintactică. În ierarhia unităţilor sintactice, partea de
propoziţie este unitatea minimală, în sensul că este purtătoare a unei
funcţii sintactice.

1.1.1. Criterii de clasificare:

1.1.1.1. după alcătuire (structură):
a. simplă = exprimată printr-un singur cuvânt plin semantic (cu sens
denotativ).
 O parte de vorbire sau, în prezenţa instrumentelor gramaticale, din
două părţi de vorbire (şi cele exprimate prin forme verbale compuse sau
prin construcţii cu verb copulativ)
A fi student este o onoare.
b. dezvoltată (sau complexă) = exprimată prin:
− cuvinte compuse
− locuţiuni cu valoarea unor părţi de vorbire cu conţinut lexical de
sine stătător
− îmbinări de tipul: acum doi ani, de azi înainte, prima oară
etc.
Se includ aici şi câteva tipuri considerate ca punând şi probleme
specifice:
− construcţiile absolute (= construcţii circumstanţiale, participiale,
gerunziale şi infinitivale)
− sunt izolate,
− au o structură complexă, cu un subiect al lor, diferit de
subiectul propoziţiei:
Acestea zise, noi ne-am conformat.
- construcţiile infinitivale relative (infinitiv + pronume relativ sau
adverb relativ, cu diverse funcţii pe lângă infinitiv: subiect, complement
direct, circumstanţial etc.)
Nu-i cine înţelege. cine = subiect
N-are cine mă aproba. cine = subiect
N-are ce se întâmpla.
Nu-i ce vinde. ce = complement direct
Era de unde umple golurile.
N-ai ce mânca.
N-am cu cine-mi petrece.
Construcţiile sunt echivalente directe ale unor subiective sau
complemente directe cu verbul la conjunctiv - pe lângă a fi – rol de
subiect; pe lângă a avea “a exista, a se găsi” – rol de subiect; pe lângă a
avea – sensul curent - rol de complement direct; construcţii alcătuite dintr-
un cuvânt repetat: braţ la / de braţ, umăr la / lângă umăr, picior peste
picior etc. şi construcţiile cu pronume nehotărât unul şi altul: unul altuia,
unul pe/ spre / după altul etc.
− construcţii comparative marcate prin ca (şi), cât (şi), decât
funcţii de complement circumstantial de mod (comparativ), atribut, nume
predicativ.
− construcţii cu semiadverbe de restricţie, de intensificare, de
aproximare, explicative etc.
c. multiplă = realizată prin mai multe cuvinte pline legate printr-o
relaţie de coordonare (orice parte, cu excepţia predicatului, dar nu şi a
numelui predicativ).
Părţile multiple pun probleme specifice:
− acord, la subiectul multiplu
− repetarea sau nerepetarea unor cuvinte ajutătoare (prepoziţii,
articole, adverbe de comparaţie) la nume predicative, atribute
şi complemente.
d. dublate (reluate sau anticipate): subiect anticipat şi reluat /
complement direct anticipat şi reluat / complement indirect anticipat:
Vine ea o vreme mai bună.

Limba română contemporană. Sintaxa 9

 Vremea ne influenţează ea pe noi.
L-am văzut pe colegul tău ieri.
I-am scris Mariei aseară.

1.1.1.2. după importanţa lor exclusiv gramaticală (poziţia

ocupată în relaţiile sintactice dÎn interiorul propoziţiei):
a. principale
- subiectul
- predicatul
cele socotite ca reprezentând minimul necesar pentru existenţa unei
propoziţii şi nucleul ei de organizare.
Formează propoziţii singure sau pot strânge în jurul lor alte părţi de
propoziţie organizate ca GN sau GV.
Se definesc una prin alta sau altfel spus se raportează una la alta
în aşa – numita relaţie de interdependenţă sau inerenţă
O ierarhie funcţională situează predicatul pe primul plan = este
indispensabilă în organizarea propoziţiilor.
Argumente în favoarea predicatului:
- prin el se realizează în mod obişnuit predicaţia care este esenţa
propoziţiei. Un termen cu valoare de nume, capabil de a avea funcţie de
subiect, nu-şi poate dobândi această calitate decât dacă e însoţit de un
cuvânt care să comunice ceva despre el, adică de un predicat verbal sau
nominal.
Verbul – predicativ sau copulativ – are capacitatea de a situa în timp
- nu poate fi multiplu
- întrebarea referitoare la el se răsfrânge asupra întregii
propoziţii, dându-i acesteia caracter de interogativă totală
- doar negarea lui dă caracter negativ propoziţiei de întregime.
b. secundare
Se subordonează unor părţi principale, altor părţi secundare sau
chiar unor cuvinte izolate (v.atributul pe lângă vocativ).
Se definesc în raport cu termenul determinat (regent), care este
calificat de obicei din punct de vedere morfologic.
regentul: substantiv sau substitut ← atribut
regentul: verb, adverb, adjectiv, interjecţie ← complement
În cazul e.p.s. –ului, unul dintre regenţi se caracterizează şi sintactic.
= „partea secundară de propoziţie care însoţeşte un verb, exprimând o
caracteristică sau o acţiune simultană cu acţiunea verbului şi referitoare
la nume (sau construcţii echivalente) cu diferite funcţiuni pe lângă acel
verb” (GA,II,21).
GALR renunţă la distincţia principale/secundare atunci când discută
funcţiile sintactice (eliminând din discuţie conceptul parte de propoziţie şi
folosind doar termenul enunţ).

1.2. Îmbinarea de cuvinte

Îmbinările denumesc obiecte, acţiuni, însuşiri, exprind sensuri unice,
dar analizabile, alcătuite din cel puţin două cuvinte cu sens lexical deplin.
Accepţii:
a) grup de cuvinte alcătuind într-un enunţ dat o unitate de sens.
Stati (Teorie, 86) găseşte utilitatea acestor unităţi semantico-intonaţionale
doar în arta oratoriei, a declamaţiei şi a lecturii expresive.
 b) îmbinare de două părţi de propoziţie (inclusiv sau exclusiv grupul
subiect+predicat).
c) grup sintactic binar, format dintr-un determinat şi un determinant,
indiferent de gradul de complexitate a termenilor.
Stati (Teorie, 86) consideră că “enunţul este o sintagmă formată dÎn
termeni care sunt şi ei sintagme, ai căror termeni sunt tot sintagme şi aşa
mai departe până ajungem la termeni ale căror părţi nu mai au caracter de
unităţi sintactice.
Accepţia după care un enunţ se prezintă ca o ierarhie de sintagme
este dezvoltată din ideile lui Ferdinand de Saussure, fiind proprie
lingvisticii structurale.
Dat fiind că prin accepţiile sale acoperă realităţi diverse, termenul
sintagmă este, de regulă, evitat în sintaxa tradiţională.
Unii autori consideră că poate fi menţinut ca termen neutral pentru
segmentul de vorbire în legătură cu care apare intuiţia că nu poate fi
analizat la prima vedere:
În faţa anumitor oameni îmi scot pălăria.
grupul = permite două interpretări: fie o perifrază verbală predicativă
cu semnificaţia “mă plec” (mă închin) fie un verb predicativ + un
complement şi un pronume atribut.
Sintagma este alcătuită dintr-un centru şi determinanţii acestuia.
În funcţie de centru, se disting: sintagmă nominală (centru = subst,
pron., num.), sintagmă verbală (centru = verb la mod. predicativ; verb la
modul nepredicativ), sintagmă adjectivală (centru = adjectiv), sintagmă
adverbială (centru = adverb), sintagmă interjecţională ( centru = interjecţie)
În prezent, autorii de sintaxe nu mai reţin unitatea îmbinare de
cuvinte.

1.3. Propoziţia
Conceptul de propoziţie transpune în plan lingvistic conceptul de
judecată din plan logic, de unde preia atât dihotomia subiect-predicat, cât
şi sfera lor de extensiune.
Definiţie: „Propoziţia este cea mai mică unitate a sintaxei care poate
apărea de sine stătătoare şi care comunica prÎn cuvinte cu indici de
predicaţie o judecată logică sau o idee cu caracter afectiv ori voliţional”
(GA,II,1963, p. 17).

1.3.1.Trăsături fundamentale ale propoziţiei

Propoziţia se defineşte prin următoarele trăsături fundamentale:
predicaţia, modalitatea, calitatea (conformitatea), structura (Diaconescu,
Unităţi..., p. 100).
1. Predicaţia este actul prin care un lanţ sintagmatic este ridicat la
rangul de propoziţie. Predicaţia se manifestă prin indici de
predicaţie:
Indici de predicaţie:
- verb predicativ / locuţiune verbală la un mod predicativ
(personal), orice timp, orice diateză.
- adverb / locţiune adverbială predicativă
- interjecţiile predicative

Limba română contemporană. Sintaxa 11

 - verb copulativ (purtător al mărcilor gramaticale: mod, timp,
persoană, număr + nume predicativ (purtător de informaţie
semantică)
2. Modalitatea este actul prin care se indică atitudinea vorbitorilor
faţă de obiectul comunicării. Modalitatea, ca proprietate
fundamentală a propoziţiei, exprimă opoziţia dintre diversele forme
de comunicare şi obiectul comunicării propriu-zise în raport cu
atitudinea subiectului vorbitor, cu scopul pe care îl urmăreşte prin
actul de comunicare. După modalitatea sau scopul comunicării,
propoziţiile se clasifică în: enunţiative şi interogative.
3. Calitatea este proprietatea inerentă de a confirma sau de a infirma
ceea ce se instituie în act de comunicare. Propoziţiile se împart în
afirmative şi negative după calitatea comunicării.
4. Structura reprezintă organizarea propoziţiei. În componenţa sa, o
propoziţie prezintă o structură de bază/primară şi o structură
derivată/secundară. Structura de bază a propoziţiei se
organizează în jurul unui nucleu predicativ explicit sau implicit şi
include în componenţa sa toate unităţile sintagmatice dominate
direct de baza predicativă, iar structura derivată rezultă din
expansiunea structurii de bază, faţă de care îndeplineşte o funcţie
de determinare, constituind totodată un mod de amplificare
structurală a propoziţiei, în plan ierarhic.
Narcisa Forăscu (Dificultăţi, p. 79) discută statutul propoziţiei pornind
de la un exemplu: Am să-ţi telefonez când mă întorc din vacanţă. este o
frază compusă din două părţi, reunite în jurul câte unui verb predicat: Am
să-ţi telefonez şi când mă întorc din vacanţă. Aceste grupuri de cuvinte
care împreună formează o frază sunt numite «propoziţii». Fraza de mai
sus este deci compusă din două propoziţii legate între ele printr-un raport
de subordonare (vezi acest cuvânt): Am să-ţi telefonez este propoziţia
principală, cea care are independenţă, iar când mă întorc din vacanţă.
este subordonată principalei, adică depinde de aceasta din punct de
vedere gramatical.
O frază poate fi formată din două sau mai multe propoziţii, dintre care
cel puţin una este principală. Dar într-o frază pot fi mai multe principale.
Fraza: Am telefonat de mai multe ori, dar nu a răspuns nimeni. este, de
asemenea, formată din două propoziţii, ambele principale, deci se află pe
acelaşi plan sintactic şi sunt legate între ele printr-un raport de coordonare
(vezi acest cuvânt).

1.3.2. Clasificarea propoziţiilor

1. Clasificarea propoziţiilor după scopul comunicării, conţinutul
exprimat şi expresivitate are la bază faptul că în procesul vorbirii
comunicarea (locutorul) urmăreşte fie să-l informeze pe interlocutor
(alocutor) fie să ceară de la aceasta informaţii asupra unui lucru
necunoscut. Conţinutul e determinat de intenţia de comunicare, iar
espresivitatea, de atitudinea locutorului faţă de comunicare şi faţă de
destinatar.
Clasificare:
1.1. enunţiative / delarative/asertive
1.2. interogative
1.3. imperative
1.4. exclamative
 1.1. În cazul propoziţiilor enunţiative, locutorul oferă alocutorului
informaţii, îi comunică un eveniment din realitate, distincţia
exclamativ/neexclamativ realizându-se prin intonaţie, în aspectul
vorbit, sau prin punctuaţie specifică, în aspectul scris.
Oamenii sunt răi./Oamenii sunt răi!
1.2. În cazul propoziţiilor interogative, locutorul solicită informaţii de
la alocutor, deci alocutorului i se cere un răspuns verbal.
Clasificare:
1.2.1. propriu-zise – cele care solicită o informaţie de la
alocutor.
1.2.2. retorice – fac o aserţiune sub forma unei întrebări.
1.2.3. false interogative - se situează între enunţiative şi
interogative, ca o categorie de mijloc fiind interogative prin
formă şi intonaţie, dar enunţative prin conţinut.
Ei, apoi! minte ai, omule? (Creangă)
De asta ne arde nouă acum?
Acest tip de interogative au scop persuasiv, de implicare a
alocutorului în răspuns, de inducere a răspunsului de către locutor.
1.2.4. totale, atunci când întrebarea vizează predicatul, fiind
chestionată întreaga propoziţie prin nucleul ei verbal, iar
răspunsul care se aşteaptă este o afirmare sau o negare: da,
nu, ba, fireşte.
1.2.5. disjunctive – întrebarea vizează predicatul şi presupune
selecţia uneia dintre alternativele propuse: Vii sau nu vii?
1.2.6. parţiale – întrebarea vizează un constituent (altul decât
predicatul) şi aşteaptă ca răspuns specificarea variabilei din
întrebarea: Cine eşti?, Când vii?
1.2.7. directe – când sunt principale, deci când întrebarea se
adresează direct, independent de un regent oarecare.
1.2.8. indirecte – când sunt subordonate, deci când întrebarea
este reprodusă în dependenţă de un regent: A întrebat dacă vii.
sau, neliterar, A întrebat că dacă vii.
Există şi o categorie intermediară între interogativele directe şi cele
indirecte: interogativele directe legate - M-a întrebat că “unde plecaţi ?”
GA, II, 1963, p.21 include interogativele indirecte într-o categorie
intermediară, mixtă (alături de retorice): “propoziţiile interogative indirecte
şi cele retorice sunt propoziţii enunţiative deoarece nu cer informaţii, ci
informează”.
În funcţie de conţinutul modal (conţinut modal = felul cum consideră
locutorul acţiunea) şi de realizarea acestuia prin forma verbului,
propoziţiile enunţiative şi cele interogative sunt subclasificate în:
a. reale (sau propriu-zise) - exprimă un fapt prezentat de locutor
ca real şi se construiesc întotdeauna cu indicativul;
b. optative - exprimă dorinţa de a se realiza sau de a se realiza o
acţiunea sau o stare şi se construiesc cu condiţionalul;
c. potenţiale – exprimă acţiuni sau stări posibile, fără precizări
privitoare la realizarea acţiunii (exprimă posibilitatea în viitor
sau irealitatea în trecut) şi se construiesc cu condiţionalul sau
indicativul imperfect;
d. dubitative - exprimă o acţiune nesigură, nehotărâtă, îndoielnică
sau bănuită sau incertitudinea în legătură cu cele enunţate ori
întrebate şi se construiesc cu prezumtivul.

Limba română contemporană. Sintaxa 13

 Clasificarea se bazează în mare măsură pe un element morfologic,
şi anume pe modul verbului din cadrul predicatului.
1.3. imperativele sunt propoziţii adresate, orientate spre alocutor.
Ele transmit un ordin, un îndemn, un sfat, o rugăminte, o
recomandare şi cer alocutorului un răspuns în act (alocutorului i
se cere să facă ceva).
În sintaxa românească, tipul imperativ este subordonat celui
enunţiativ, ca subtip în clasificarea după conţinutul modal şi realizarea
acestuia prin forma verbului.
Dacă se stabileşte că scopul unei comunicări este ori de a informa,
ori de a cere informaţii, rezultă clar că propoziţia imperativă nu intră în nici
unul din aceste două tipuri, întrucât scopul ei nu este de a informa
(adică nu informează pur şi simplu pe interlocutor asupra voinţei
vorbitorului), ci de a provoca un răspuns în acţiune: Du-te!, Vino!, Adu-mi
cartea!”
Dacă se acceptă că “ şi ea comunică ceva, un ordin şi că are numai
caracter enunţiativ [...] atunci s-ar putea spune că şi interogativa
informează asupra dorinţei de a afla ceva” (Gabrea, Observaţii, 50)
Teodorescu, Curs şi Dimitriu, Gramatica socotesc întemeiată
distinţia: “enunţiativă, termen de referire, nu cere nimic de la convorbitor,
interogativa şi imperativa opunându-se enunţiativei, întrucât fiecare
pretinde ceva de la convorbitor, şi anume: propoziţia interogativă cere un
răspuns verbal, iar propoziţia imperativă cere un răspuns în act (prin
acţiune) (Gabrea, Observaţii, 50).
Mărci:
- modul verbului:
- imperativ sau alte forme verbale cu valoare de imperativ cum ar
fi:
- indicativ prezent: Scrii acum!
- Conjunctiv prezent: Să înveţi bine!
- infinitiv: A se verifica zilnic!
- supin: De verificat zilnic!
În cazul modurilor:
- se observă diferenţe pragmatice în funcţie de contextul de utilizare
imperativ – nemarca / conjunctiv – voinţă puternică dÎn partea vorbitorului
/ indicativ prezent – rapiditate / infinitiv şi supÎn – specializate stilistic:
impersonalizare a ordinului prÎn trecerea emiţătorului în plan secundar;
- imperativele – întotdeauna principale conferă caracter imperativ
întregii fraze.
False imperative = imperativă ca formă şi enunţiativă ca fond.
Este acesta cazul propoziţiei enunţiative reliefat, cu un imperativ
dramatic de tipul Cartea se deschide la foaia 80, şi eu trage-i tare şi
desluşit.
- interjecţii, vocative mă(i), bă(i), fă, bre etc.
Ioane, domnule/stimate domnule profesor
- interjecţii de adresare = care însoţesc sau substituie un vocativ.
- asocierea cu interjecţii de îndemn: Hai, învaţă!

1.4. Exclamativele exprimă spontan o emoţie puternică sau o

apreciere afectivă a locutorului în legătură cu un fapt care l-a
surprins, l-a emoţionat, etc.
Mărci:
- conturul intonaţional descendent, exclamativ;
 Facultativ, dar frecvent pot apărea şi alte mărci:
1.4.1. cuvinte exclamative pronume, adjectiv, adverb, conjuncţii,
interjecţia - plasate la început
Ce n-aş da să…! (pronume)
Ce viaţă! (adjectiv)
Ce-a oftat! Ce frumos! (adverb)
Că bine mai zici! (complement)
Dacă (de) ar zice mai iute iarna! (conjuncţii)
cât (de) Cât ştii!
cum (de) Cât de inteligent eşti!
cum (de) Cum vorbeşte de frumos!
Cum de te pricepi!
Cuvintele exclamative, atunci când există, reprezintă vârful conturului
intonaţional
1.4.2. fără cuvinte exclamative speciale:
Deştept eşti!
Ambele tipuri au în comun:
- inversiunea: Harnică fată!
- elipsa – se reduce la grupul sintactic cu încărcătura afectivă cea
mai puternică, adesea un grup nominal:
Ce carte interesantă !
Ce bune e că ai reuşit!
Ce bine că ai reuşit
Bine că ai reuşit!
Ai reuşit!
- prezenţa unor tipare sintactice de gradare şi de intensitate a
adjectivelor sau adverbelor: Ce de oameni au venit azi! Cât de
frumoasă se făcu!
- se construiesc cu:
indicativ – Ce bine e aici!
condiţional- optativ: - Ce-aş bea o cafea!
Nuanţele exclamative – variante; se dezambiguizează contextual:
Ai reuşit!
Ah!
Intensitatea aspectului exprimat este marcată suplimentar prin
elemente nonverbale (mimică, gesturi).
2. Clasificarea propoziţiilor după structură:
Acesta este criteriul care a stârnit cele mai multe polemici pentru că
gramatica tradiţională propune, la acest capitol, o împărţire a tipurilor de
propoziţii în: analizabile – cele a căror structură poate fi identificată şi
neanalizabile – cele care nu evidenţiază o structură. În categoria
neanalizabilelor sunt incluse adverbele de afirmaţie sau negaţie ( Da., Nu.
Ba. Fireşte.) şi interjecţiile (Ei!, Au!, Vai!). Problema care rămâne
nerezolvată prin această clasificare este aceea a terminologiei - sunt
numite propoziţii enunţuri care nu prezintă toate elementele specifice
propoziţiei: predicaţia şi structura. Pentru a rezolva această situaţie,
Corneliu Dimitriu (Tratat, pp. 223-225) propune folosirea conceptului de
substitut de propoziţie sau de frază pentru denumirea secvenţelor
amintite, considerând că rolul lor este acela de a substitui o întreagă
propoziţie sau frază pe care locutorul o are în minte, dar pe care nu o mai
rosteşte, alocutorul fiind însă capabil să o reconstituie/subînţeleagă. Alte
gramatici, printre care şi GALR, preferă să renunţe cu totul la unitatea

Limba română contemporană. Sintaxa 15

sintactică propoziţie, pentru a evita confuziile pe care le-ar crea
eventualele clasificări tradiţionale.
3. Clasificarea propoziţiilor după aspect
Aspectul afirmativ sau negativ al propoziţiei este dat de forma
verbului. Astfel, o propoziţie ca:
Să nu-ţi pară rău pentru o zi pierdută.
este o propoziţie negativă, deoarece negaţia se referă la verb, în
timp ce:
Nu pentru o zi pierdută să-ţi pară rău.
este o propoziţie afirmativă.
• Cuvintele de negaţie
Pentru a exprima negaţia se folosesc cuvinte specifice, care însoţesc
părţile de propoziţie pe care vrem să le negăm: adverbele nu, ba (popular)
şi adverbul şi conjuncţia nici, adverbe şi locuţiuni adverbiale: deloc, defel,
niciodată, nicăieri, pronume: nimeni, nimic, nici unul (vezi aceste cuvinte).
Forma negativă a verbului la modul gerunziu, participiu şi supin se
construieşte cu prefixul ne-: neştiind, necunoscut, de neconceput.

• Negaţia poate fi:

3.1. Negaţie totală - aceea care se referă la predicatul propoziţiei şi,
prin aceasta, la întreaga propoziţie. Astfel:
Nu a venit autobuzul şi deci nu am prins trenul.
este forma negativă a enunţului: A venit autobuzul şi deci am prins
trenul.
Într-un limbaj preţios apar uneori exprimări de tipul a fi + infinitiv:
Mă tem de a nu fi ratat ocazia (= mă tem că am ratat ocazia).
Se temea de a nu-l fi supărat (= se temea că l-a supărat).
Mai frecventă este însă aici utilizarea conjunctivului:
Se temea să nu-l fi supărat.
Se temea să nu fi ratat ocazia.
3.2. Negaţie parţială
Priveşte negarea unei alte părţi a propoziţiei, dar propoziţia nu
devine negativă:
Nu pentru asta m-am supărat pe tine.
Vine nu mâine, ci poimâine.
Am aflat de la Radu, dar nu astăzi, ci ieri.
3.3. Negaţie dublă sau multiplă
Construcţia obişnuită a propoziţiilor negative se face prin dublarea
sau chiar triplarea negaţiei. Aceasta se realizează prin utilizarea lui nu
pentru a nega verbul şi a unuia dintre celelalte mijloace pentru a-l dubla:
Nu vine nimeni în vizită astăzi?
Nu mi-a spus niciodată ce s-a întâmplat.
Nimeni nu l-a văzut niciodată.
Totuşi, uneori, verbul negat poate fi însoţit de pronume sau adjective
pronominale pozitive. Acest lucru este posibil însă numai în propoziţii
interogative negative:
Nu m-a căutat cineva? (= nu m-a căutat nimeni?)
 Nu ai vreo cunoştinţă la minister? (= nu cunoşti pe nimeni la
minister?)
Înlocuirea pronumelor negative cu pronume pozitive nu este însă
admisă când propoziţiile sunt enunţiative. Nu vom spune deci niciodată:
*Nu am ceva de citit. (corect: Nu am nimic de citit).
*Nu cunosc vreun doctor (corect: Nu cunosc nici un doctor).
Negarea unei propoziţii afirmative se poate realiza şi prin alte
mijloace decât nu, ca de exemplu prin fără sau fără să:
L-am jignit fără intenţie (= nu am avut intenţia să-l jignesc).
Am auzit discuţia fără să vreau (= nu am vrut să aud discuţia).
dar folosirea lor nu este legată de propoziţiile negative.
Narcisa Forăscu (Dificultăţi, p. 134) vorbeşte despre un tip aparte de
negaţie care se întâlneşte în stilul publicistic: procedeul negării unui
antonim pentru a afirma contrariul:
Rezolvarea nu este deloc simplă (= este grea).
De asemenea, se mai pot utiliza cuvinte formate cu prefixe negative sau
privative: in-, ne-, non-:
El este foarte neatent (= nu este deloc atent).
În limbajul familiar, afectiv negaţia se mai poate exprima prin
interjecţii ca aşi, nţ sau expresii ca da de unde, aiurea, nici poveste, nici în
ruptul capului, Doamne fereşte, pe dracul, mai mult de-o grămadă, mai
mult de-o groază, care apar mai ales în dialog, ca răspuns la o întrebare:
- A recunoscut că el este vinovatul?
- Ei, pe dracul! (= bineînţeles, n-a recunoscut).
Aceste exprimări nu sunt admise de limba literară şi trebuie evitate.
Dubla sau tripla negaţie este o construcţie obişnuită în limba română.
Totuşi, ea trebuie deosebită cu atenţie de construcţiile în care două negaţii
se anulează una pe alta, rezultând o afirmaţie:
El nu era nevinovat (= el era vinovat).
Nu putea să nu răspundă la scrisoare (= a răspuns la scrisoare).
Nu e lipsit de interes să iei legătura cu el (= este interesant să iei
legătura cu el).
Utilizarea fără grijă a dublei negaţii poate duce la confuzii, obţinându-
se astfel contrariul efectului dorit.

1.4. Fraza
Fraza este unitatea sintactică cu relevanţă la nivel frastic, rezultând
din relaţionarea a cel puţin două unităţi de nivel inferior de tip
propoziţional. În ierarhia sintactică, fraza reprezintă unitatea maximală.
Realizarea unei raze ca unitate sintactică maximală este condiţionată, pe
de o parte, de existenţa a cel puţin doi constituenţi cu calitatea de
propoziţii, pe de altă parte, de capacitatea integratoare a propoziţiilor pe
baza unei relaţii sintactice, într-o unitate de nivel superior.
Diaconescu (Unităţi, p. 157) consideră că fraza se defineşte, din
perspectiva trăsăturilor de ordin structural, ca „o unitate sintactică

Limba română contemporană. Sintaxa 17

 superioară propoziţiei, rezultată din integrarea unităţilor de nivel inferior,
pe baza principiului stratificării; între frază şi constituenţii săi (propoziţiile)
este un raport de integrare, fiecare distribuindu-se la niveluri sintactice
diferite. [...] În baza corespondenţei structurale a unităţilor sintactice, o
propoziţie poate fi transformată, prin expansiune, într-o frază: Hainele
împrumutate nu ţin de cald >Hainele care sunt împrumutate nu ţin de cald;
după cum prin contragere, o frază poate fi transformată într-o propoziţie: A
întârziat pentru că a plouat > A întârziat din cauza ploii”.
Ca obiect al analizei, fraza se descompune în constituenţi de tip
propoziţional, marcaţi prin indici relaţionali şi funcţionali specifici, fără a
avea ea însăşi capacitatea de a actualiza o funcţie sintactică. Din acest
motiv, fraza este considerată unitate a discursului.
Fiind o unitate sintactică relaţională, putem distinge mai multe tipuri de
unităţi frastice. Diaconescu (Unităţi, p. 158) identifică trei tipuri de fraze:
1. fraza subordonativă – alcătuită din propoziţii legate prin relaţia
de subordonare;
2. fraza adordonativă/coordonativă – alcătuită din propoziţii care
se dispun pe acelaşi plan, fiind legate prin raport de
coordonare;
3. fraza supraordonativă – alcătuită din propoziţii dispuse în
planuri diferite ale comunicării (în cazul structurilor incidente).

1.4.1. Fraze cu structuri particulare:

1.4.1.1. Frazele intercalate sunt grupuri de propoziţii subordonate,
aşezate între componentele altor propoziţii: – Dă-i / cui îl cunoşti / şi / cui
merită / tot sprijinul tău. Astfel de propoziţii apar fie izolate prin pauze
marcate cu ajutorul virgulelor, fie neizolate, dar rostite cu o intonaţie mai
coborâtă.
1.4.1.2. Frazele incidente sunt grupuri de mai multe propoziţii,
aşezate în interiorul unor fraze de bază, care aduc informaţii suplimentare
sub forma unor explicaţii, apreieri, completări. Frazele incidente nu au
legătură sintactică necesară cu fraza de bază: Am căutat peste tot şi eu, şi
soţia, / dar / – prinde orbul, / scoate-i ochii / – n-am găsit nimic.
1.4.1.3. Frazele izolate au la bază un procedeu sintactic prin care
vorbitorul evidenţiază legătura mai slabă dintre propoziţii sau adaugă un
spor de afectivitate enunţului: Ştia de mult că nu e bine ce face. Şi ştia şi
el că ar trebui să o ajute să se schimbe.

1.4.2. Corespondenţa unităţilor sintactice

După Diaconescu (Sintaxa, p. 210) „una dintre trăsăturile de bază a
unităţilor sintactice o constituie raportul de corespondenţă care se
stabileşte între ele, ca manifestare a unităţilor structurale”.
Corespondenţa unităţilor sintactice se realizează în cadrul unui
sistem determinat, pe baza paralelismului relaţional şi funcţional care se
stabileşte între două niveluri aparţinând aceleiaşi ierarhii. În cadrul
raportului de corespondenţă, partea de propoziţie se corelează funcţional
cu propoziţia, iar sintagma se corelează relaţional cu fraza. Părţile de
propoziţie şi propoziţiile sunt unităţi funcţionale, purtătoare de funcţii
(atribut – atributivă), în timp ce sintagma şi fraza sunt unităţi relaţionale şi
reprezintă sfera de manifestare a relaţiilor sintactice.
 Expansiunea se realizează în cazul transformării unei părţi de
propoziţie în propoziţie prin introducerea unui indice de predicaţie şi a unui
relator frastic, iar contragerea se realizează în cazul transformării inverse,
prin renunţarea la cele două elemente menţionate mai sus.
Diaconescu (loc. cit) afirmă că raportul discutat se manifestă între
părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate corespunzătoare, ca unităţi
funcţionale, iar între sintagmă şi frază, ca unităţi relaţionale. Numai părţile
de propoziţie dependente şi propoziţiile subordonate se pot corela în
planuri paralele, ca expresie a relaţiilor de determinare sau de
subordonare. Relaţiile de coordonare nu au calitatea de a participa la
organizarea ierarhică a unităţilor sintactice şi de aceea unităţile
coordonate nu pot fi corespondente din punct de vedere structural.
➢ Observaţii:
În acest punct constatăm faptul că raportul de corespondenţă
asociază unei părţi de propoziţie principale, o propoziţie subordonată şi,
deci, secundară, aşa cum se întâmplă în cazul raportului subiect –
subiectivă.
Nu se angajează într-un raport de corespondenţă nici predicatul, întrucât
acesta nu implică prezenţa unui antecedent (a unui regent), fiind în
incidenţă zero; ceea ce apare la nivelul frazei ca propoziţie subordonată
predicativă este corespondentul numelui predicativ, care este o parte de
propoziţie dependentă.
• Aspecte de corespondenţă
- atât partea de propoziţie, cât şi propoziţia subordonată se
realizează ca determinanţi ai aceluiaşi termen regent, având bază
de expansiune comună (Om curajos >Om care este curajos);
- partea de propoziţie şi propoziţia subordonată corespunzătoare se
realizează ca expresie sintactică a aceleiaşi relaţii de dependenţă
atât la nivel sintagmatic, cât şi la nivel frastic (Dorinţa de a învăţa
> Dorinţa să înveţe);
- atât partea de propoziţie, cât şi propoziţia subordonată
corespunzătoare îndeplinesc aceeaşi funcţie sintactică faţă de
termenul regent; unitatea funcţională fiind asigurată de referinţa la
acelaşi regent şi de prezenţa aceleiaşi relaţii de determinare în
care sunt angrenate cele două unităţi corespondente;
- paralelismul dintre cele două unităţi este relevat şi de prezenţa
unor elemente comune în componenţa relatorilor sintagmatici (din
cauză de > din cauză că);
- blocarea relaţiei de corespondenţă este împiedicată prin
menţinerea aceleiaşi cantităţi informative
Vin cu prietenul meu. > !Vin cu cine pot.! (nu se mai poate discuta
despre corespondenţă în astfel de cazuri).

1.5. Enunţul
Gramaticile moderne propun termenul de enunţ, fie ca o altă unitate
sintactică, pe lângă parte de propoziţie, propoziţie, frază, fie ca unică
unitate a sintaxei, aşa după cum propune GALR. Acceptând enunţul ca
unică unitate a sintaxei se elimină discuţiile controversate pe care le ridică
corespondenţa unităţilor gen: propoziţie şi frază.
Enunţul este unitatea de bază a comunicării, entitate a discursului.
Suport lingvistic (constituit din mijloacele oferite de limbă), enunţul face

Limba română contemporană. Sintaxa 19

 posibil transferul de la un vorbitor la altul a unor informaţii exterioare
sistemului lingvistic, informaţii referitoare la ,realitate" în ipostaza ei
obiectivă, dar şi subiectivă, reală sau ipotetică, imaginară; prin enunţ se
realizează schimbul de informaţii, îmbogăţirea, completarea, corectarea
informaţiei, orice proces discursiv - dialog sau monolog - se întemeiază pe
această unitate lingvistică, care presupune existenţa sistemului (enunţul
se constituie din fapte de limbă), dar nu aparţine sistemului, nu face parte
din sistem, decât ca virtualitate, ca actualizare eventuală a uneia dintre
,schemele" compatibile cu posibilităţile de care dispune sistemul.
Unitate de bază a comunicării reprezentată printr-o secvenţă
fonică asociată cu o semnificaţie în vederea transferului de
informaţie.
Ca unitate comunicativă, enunţul se caracterizează prin
referenţialitate şi prin corelare pragmatică a unei secvenţe fonice cu o
informaţie.
Ca realizare lingvistică, enunţul reprezintă asocierea secvenţei
fonice, delimitată prin pauze, cu un anumit contur intonaţional.

1.5.1. Clasificare
1.5.1.1. Enunţuri nestructurate
Enunţurile nestructurate = sunt secvenţe fonice care se identifică cu
unitatea lexicală (cuv. Sau locuţiune) şi sunt neanalizabile: - interjecţii,
subst. (Atenţie! Linişte!), adv. (Jos!) + INTONAŢIE care îi conferă
referenţialitate (spre deosebire de unitatea lexicală respectivă).
= comunică o informaţie privind reacţia vorbitorului faţă de un fapt
extralingvistic.
1.5.1.2. Enunţuri structurate = sunt grupări de 2/3 unităţi lexicale
asociate semantic şi sintactic şi referenţializate prin
INTONAŢIE;
= se organizează în jurul unei forme verbale la mod personal care
ancorează referenţial structura lingvistică şi determină configuraţia
lingvistică de ansamblu a comunicării (verbul are poziţie privilegiată
datorită informaţiei gramaticale specifice asociate flexionar, care îi conferă
statutul de marcă principală a referenţializării).

1.5.2. Structura semnificativă a enunţului

Ca unitate a comunicării, enunţul este dependent de „referinţa” a
cărei expresie o reprezintă şi de posibilităţile lingvistice combinatorii oferite
de sistem. În organizarea oricărui enunţ interferează 2 planuri:
informaţional şi sintactic.

1.5.3. Organizarea sintactică a enunţului

Componentele lexicale ale enunţului structurat se asociază prin
afinităţi semantico-referenţiale şi sintactice, constituind ansambluri
coerente informaţional, unităţi sintactic organizate, cu grade dif. de
autonomie.
Organizarea componentelor enunţului se realizează prin relaţiile
sintactice.
 1.5.4. Tipuri de enunţuri în funcţie de scopul comunicării
În procesul comunicării, vorbitorii produc diverse acte de vorbire.
Scopul comunicativ al acestor acte de vorbire este semnalizat prin
structuri sintactice specializate (propoziţii şi fraze) şi prin intonaţie.
Structurile sintactice pot fi:
- enunţiative/asertive: Copiii sunt cuminţi.
- interogative: Sunt copiii cuminţi?
- imperative: Copii, fiţi cuminţi!
- exclamative: Ce copii cuminţi!
Selecţia structurilor sintactice prin care un vorbitor realizează un act
de vorbire depinde de mai mulţi factori:
1. contextul ( participanţii la actul de comunicare, relaţiile dintre
aceştia, locul unde are loc schimbul verbal, momentul, etc.);
2. strategia discursivă adoptată de interlocutori;
3. forţa persuasivă a enunţului.
1.5.4.1. Enunţuri asertive
- sunt enunţuri prin care locutorul comunică alocutorului o informaţie
din realitatea extralingvistică. Acest tip de enunţuri reprezintă enunţurile
fundamentale ale oricărei limbi naturale:
➢ au scopul de a informa;
➢ au caracter structurat.
Structura enunţurilor asertive - se pot delimita în funcţie de diverşi
factori:
- implicarea/nonimplicarea afectivă a locutorului împarte enunţurile
asertive în obiective/neutre (intonaţie de închidere, de continuitate,
enumerativă, parantetică şi de suspensie) şi
subiective/exclamative;
Funcţiile enunţurilor asertive: exprimă adevărul.
Enunţurile asertive pot fi exprimte uneori prin construcţii interogative
retorice: I-am spus să nu spună nimic nimănui. Crezi că m-a ascultat?
Tot asertive sunt şi enunţurile prin care se realizează acte de
solicitare de informaţii introduse prin vb. ca a întreba, a se interesa – Ea a
întrebat dacă mai vine cineva.
Enunţuri asertive care funcţionează în cadrul actelor directive: Ei,
poate răspunzi la întrebare!
Din punct de vedere pragmatico-discursiv, enunţurile asertive pot
exprima o opţiune, o mărturisire, o constatare sau o descriere a unui fapt,
un avertisment, o predicţie, dirijare dinspre locutor spre alocutor.
1.5.4.2. Enunţuri imperative
- exprimă un ordin, o comandă, un îndemn, o interdicţie, intenţia
comunicativă a locutorului fiind de a-l determina pe alocutor să
acţioneze într-un anume fel (nu poartă obligatoriu valoare de
adevăr ca cele asertive).
- pot avea caracter structurat: Du-te mai repede la şcoală! sau
nestructurat: Hai!
2.1. Structura enunţurilor imperative:
Enunţurile imperative se pot structura direct sau indirect (cu sau fără
medierea altor acte – enunţurile imperative indirecte sunt formulate în
cadrul unor acte mediate/asertive: Vrei să taci?).

Limba română contemporană. Sintaxa 21

 Modurile verbale predicative din structura enunţurilor imperative: 1.
structuri realizate prin forme verbale la moduri personale: imperativ
(Pleacă!), indicativ (Vii repede!), conjunctiv (Să vii repede!); 2. structuri
realizate prin forme verbale nepersonale: infinitiv (A se agita înainte de
utilizere!), supin (De învăţat!). În imprecaţii se foloseşte foarte frecvent
condiţionalul: Luate-ar...! Duce-te-ai...!
o specifice enunţurilor imperative sunt formulele de adresare
reprezentate de de nominale le V. sau de interjecţii (Doamnă P,
..., Măi,...).
o prin trecerea la vorbirea indirectă se pierde caracterul imperativ.
2.2. Funţiile enunţurilor imperative: acte directive, prin care locutorul
urmăreşte să îl determine pe alocutor să acţioneze într-un anumit mod.

1.5.4.3. Enunţuri exclamative

Construcţii de tip afectiv ce exprimă o stare afectivă a locutorului –
simultan cu reacţia afectivă, locutorul transmite sau solicită alocutorului o
anumită informaţie.
3.1.Structura enunţurilor exclamative:
- se structurează în funcţie de factori diverşi: contur intonaţional,
organizarea sintactică marcată prin elemente adjectivale sau adverbiale
asociate cu tipare sintactice de gradare şi intensitate + interjecţii şi
elemente exclamative + modificări de topică.
Frumoasă femeie (elipsă)!
Uite vezi! ăsta e cusurul tău. – independente
Şi numai aşa se putea linişti biata mama de răul nostru, biată
să fie de păcate!
– incidentă
Arză-l-ar focul! – modificări de topică
Cât de frumoasă s-a făcut!, Că proastă mai eşti!, Unde nu
începe să plouă!
elemente exclamative
Cum de şi-a permis? – întrebări
Of! Ce m-ai obosit! – interjecţii
- prin trecerea din vorbirea directă în vorbire indirectă enunţurile
exclamative îşi pierd caracterul exclamativ.
3.2. Funţiile enunţurilor exclamative:
- exprimă reacţii, atitudini.

1.5.4.4. Enunţuri interogative

- structuri sintactice specializate pentru a formula întrebări;
- prezintă particularităţi structurale şi intonaţionale specifice (sintaxă
interogativă)
- comportament specific în comunicare (structuri sintactice prin care
se performează acte de vorbire);
- vorbitorii pot formula o întrebare cu scopul de a face o aserţiune nu
de a pune o întrebare: Cine a mai pomenit aşa ceva?
4.1. Pentru a obţine o construcţie interogativă, limba română
utilizează trei procedee.
4.1. 1. Interogaţia fără element interogativ.
În acest caz, tonul este mai ridicat la sfârşitul propoziţiei, indiferent
de ordinea cuvintelor:
Tata ştie? = Ştie tata?
 Este absolut obişnuită marcarea interogaţiei prin simpla ridicare a
tonului. Este vorba de interogaţia „totală”, adică cea la care se răspunde
prin da sau nu. Chiar dacă fraza este mai lungă, dacă există o singură
interogaţie „totală”, tonul este mai ridicat la sfârşitul întregii fraze:
Nu e destul că m-ai minţit de atâtea ori până acum?
Diferenţa dintre fraza enunţiativă şi cea interogativă fără element
interogativ este dată exclusiv de intonaţia ascendentă.
Plasarea subiectului înainte sau după verb, depinde de cuvântul pe
care vrem să-l punem în evidenţă. Deşi româna are o topică destul de
liberă, în principiu, cuvântul care ocupă primul loc în frază este reliefat. De
exemplu, diferenţa dintre:
Răsare luna? şi Luna răsare?
este subtilă. În primul caz, sensul este „răsare sau nu luna?”, iar în al
doilea caz este „luna sau soarele răsare?” Uneori, între cele două
propoziţii cu ordinea inversată nu este nici o diferenţă:
Când pleacă trenul? = Trenul când pleacă?
E gata masa? = Masa e gata?
Inversiunea subiectului este posibilă şi în alte enunţuri, când
vorbitorul vrea să pună în evidenţă primul cuvânt al frazei:
Ştii tu cât efort am depus pentru asta?
Pentru a insista asupra întrebării, se utilizează frecvent adverbul
oare.
Inversiunea subiectului, dublată de adverbul oare sau vreodată se
întâlneşte şi în cazul interogativelor cu sens dubitativ, în care vorbitorul se
întreabă, se îndoieşte de ce spune:
Ştie el oare care este situaţia?
S-a gândit ea vreodată la consecinţe?
Exprimarea subiectului prin pronume personal nu este obligatorie,
mai ales atunci când acesta este cunoscut interlocutorilor.
4.1.2. Interogaţia cu element interogativ.
Se mai numeşte şi interogaţie „parţială”. În limba literară, elementul
interogativ (care, cine, ce, unde, când, cum, cât) este plasat la începutul
propoziţiei, care de obicei, este scurtă:
Cine a venit? Ce faci acolo?
În acest caz, intonaţia nu urcă spre sfârşitul propoziţiei ci este
descendentă. Cuvântul interogativ se află în vârful curbei melodice şi el
este suficient pentru a da frazei un caracter interogativ.
Plasarea elementului interogativ la sfârşitul frazei nu este imposibilă.
Ea poate apărea în limbajul familiar colocativ:
Şi asta se va întâmpla când?
Şedinţa are loc unde?
Această exprimare nu este recomandabilă.
4.1.3. Interogaţia cu element disjunctiv (sau, ori)
Elementul disjunctiv se află întotdeauna în vârful curbei melodice:
Tu vorbeşti serios sau glumeşti?
Interogaţia este uneori utilizată pentru a exprima o îndoială cu
valoare negativă:
Cine ar fi crezut asta despre el? (= nimeni n-ar fi crezut).
Cine ar fi afirmat altceva? (= nimeni n-ar fi afirmat altceva).
Combinaţia dintre o interogaţie şi o negaţie în aceeaşi propoziţie
(interogativ-negativă) echivalează adesea cu o afirmaţie întărită:
Nu ţi-am spus eu? (= ţi-am spus, nu-i aşa?)
Cine nu ştie că totul e o minciună? (= oricine, toată lumea ştie…)

Limba română contemporană. Sintaxa 23

 4.2.Structura enunţurilor interogative:
- există 3 tipuri structurale de enunţuri interogative: - totale,
parţiale, alternative

Comportamentul Trecerea din

in cadrul Organizarea Conturul vorbirea directa
Tipul structurii
perechii de sintactica intonational în vorbirea
adiacenta indirecta
A. Interogative Se solicită un Comună cu a Ascendent; Subordonarea faţă
totale răspuns de tipul enunturilor asertive; un cuvant din de regent prin
da/nu inversiunea subiect cadrul conjuncţia non-
-predicat enuntului circumstanţială
poarta dacă
,,emfaza
interogativa"
B. Interogative Se solicită un Prezenţa unui Descendent Subordonarea faţă
partiale răspuns prin care cuvânt de regent prin
alocutorului i se interogativ(pronume pronume / adverbe
cere sa dea o / adverb relativ-interogative
valoare variabilei interogativ);
din întrebare inversiunea subiect
- predicat
C. Interogative Se solicită un Coordonarea Compus Subordonarea fata
alternative răspuns prin care adversativa intre ascendent - de regent prin
alocutorului i se doua propoziţii sau descendent conjunctia
cere să facă o între doua parti de noncircumstanţială
selecţie între propozitie dacă
doua / mai mulle
elemente
prezentate de
locutor în
întrebare

– Ţi-e frig? / - Da./Nu. – intonaţie ascendentă, marcată grafic prin

semnul întrebării
- unul dintre cuvinte poartă „emfază interogativă”
- dacă emfaza vizează predicatul propoziţiei principale, răspunsul
exprimă dezacordul sau acordul cu răspunsul în ansamblu;
- dacă emfaza vizează predicatul propoziţiei subordonate,
răspunsul exprimă dezacordul sau acordul cu un fragment din
enunţ.
Ce faci mâine?
Vii luni sau marţi?Pleci sau mai stai? – sunt structuri bazate pe
coordonarea disjunctivă
4.3. Mecanisme sintactico-semantice:
Elipsa: Cum [se explică] de ai întârziat?, Cine [zici că minte], eu?
Tematizarea: Cu pixul vrei să scrii? – deplasarea unui conctituent din poziţia
standard la începutul enunţului.
Dislocarea: De citit, cine a citit?- mutarea unui constituent şi separarea lui de
restul enunţului.
Scindarea: Cine [a fost cel care] a zis asta? – ruperea unei propoziţii în două,
prin introducerea verbului „a fi”.
Izolarea: Te duci la el? Sau îi dai telefon?, Ai văzut? Că n-a venit nimeni.
Modalizarea: Oare a venit?, Poţi să vii?, Cine să fi fost la uşă?, Pleci? –
marcarea atitudinii vorbitorilor prin adverbe, verbe de modalitate, intonaţie.
Negaţia: N-a venit?
 4.4. Funcţiile enunţurilor interogative:
- funcţionează ca acte de vorbire de tipul „întrebare”
- structuri constrânse pragmatic.

4.4.1. Enunţuri interogative folosite ca acte de vorbire de tipul „nonîntrebare”:

- interogative retorice: Când nu te-am ajutat eu pe tine?
- interogative ofertă/sugestie: Să răspund eu? Să te ajut?
- interogative de reproş: Nu trebuia să vii la 7?
- interogative de respingere/rejective: Ce curs? Care curs?
- interogative de ameninţare: Mai pupi tu invitaţie la film?
- interogative ecou: Am cumpărat.... – Ce ai cumpărat?

4.4.2. Acte de întrebare cu sintaxă noninterogativă:

- structuri declarative: Ţi-ai luat pantofi noi... [când, de unde, cât]
- structuri imperative: Zi dacă ţi-e frig! (Ţi-e frig?)
- structuri exclamative: Nu-i frumoasă! – Da, e frumoasă.

Limba română contemporană. Sintaxa 25