FONDUL LEXICAL PRINCIPAL

Noțiuni generale de lexicologie

Lexicologie - este disciplina care studiază componența lexicală a unei limbi,cuvinte și

modul lor de organizare în ansamblul lexical, ca subsistem al sistemului integrator al limbii.
Specialiștii vorbesc despre o lexicologie generală sau teoretică, comparativă sau contrastivă,
sincronică sau descriptivă (studiază vocabularul unei limbi la un moment dat al existenței ei de
obicei actual), diacronică sau istorică (urmărește evoluția în timp a cuvintelor și relațiilor dintre
ele), normativă sau didactică (se preocupă de înțelegerea corectă a sensului și a formei
cuvintelor, a compatibilităților lor combinatorii și a efectelor comunicative rezultate, ca și de
cultivarea unor deprinderi de folosire a cuvintelor conform cu aceste exigențe). Majoritatea
lingviștilor concep lexicologia într-un sens larg, înglobând în ea tot ce ține de studiul cuvântului
și a vocabularului.
Lexicul - totalitatea cuvintelor care există și au existat într-o limbă formează lexicul sau
vocabularul limbii. Lexicul limbii române cuprinde 140 mii de cuvinte inventariate în dicționare
(între care ”Dicționarul Limbii Române”, ”Dicționar - tezaur al limbii noastre”; ”Dicționarul
Explicativ al Limbii Române” etc.), dar numărul exact al cuvintelor nu poate fi cunoscut datorită
dezvoltării lexicului românesc în epoca contemporană.
În ceea ce privește structura etimologică a lexicului românesc, acesta cuprinde 60%
cuvinte de origine latină și 40 % cuvinte provenite din alte limbi. După importanța funcțională a
cuvintelor, concretizată în gradul de cunoaștere și folosire de către vorbitori, bogăția și
diversitatea familiilor lexicale pe care le formează îmbogățind astfel limba, vocabularul limbii
române se împarte în:
a) Lexicul activ (fond lexical principal sau vocabular fundamental)
b) Lexicul pasiv (masa vocabularului)
Vocabularul sau lexicul reprezintă ansamblul cuvintelor unei limbi. În limba română
contemporană funcționează potrivit dicționarelor actuale cca 120 mii de cuvinte. Cuvintele limbii
române pot fi clasificate din diverse puncte de vedere. Cel mai cunoscut criteriu reprezintă
importanța funcțională a cuvintelor, concretizată în gradul de cunoaștere și folosire de către
vorbitori, locul obiectelor și noțiunilor denumite în raport cu uzul social.
 Conceptul de cuvânt

Dintre numeroasele definiții date acestui concept am ales pe cea dată de Ion Toma în
volumul Limba Română (fonetică, fonologie, lexicologie), Ed. Niculescu, București 1995,
pagina 75: cuvântul - este unitatea semnificativă autonomă, minimală a limbii, construită prin
asocierea unei forme fonetice (complex sonor) și a unui conținut (complex de sensuri):
a) Forma (expresia sau complexul sonor) reprezintă latura materială a cuvântului (adică
fenomenele, grupate în silabe puse sub un accent, și morfemele, diferențiate în rădăcina, afixe și
desinențe). Menționăm că există și cuvinte care nu conțin morfeme gramaticale, fiind constituite
numai din rădăcină ( prepoziții, conjuncții, adverbe, interjecții). Forma capătă ipostază sonoră
(prin expresia orală) sau ipostază grafică (prin expresia scrisă).
b) Conținutul (înțelesul sau sensul) = reprezintă latura ideală a cuvântului, imaginea prelucrată
mintal a obiectului denumit (denotatul), pe care-l evocă, inclusiv în lipsa acestuia.
Semnificația este imaginea gândită și exprimată verbal a acestei clase, putând fi apropiată
de noțiune, dar neidentificabilă cu aceasta.
Sensul (care nu poate fi confundat cu semnificația) este actualizarea în diferite categorii
de contexte verbale și situaționale, a semnificației.
Semnificația echivalează la cea mai mare parte a cuvintelor polisemantice, cu un
complex de sensuri. Tipurile de sens sunt mai multe în funcție de diverse criterii (de exemplu:
originea, valoarea expresivă ș.a.m.d).
Pe lângă sensul originar (primordial, de bază) există și sensuri derivate. Sensul denotativ
(propriu, cognitiv, apelativ) este însoțit de sensuri conotative (figurate).Dintre sensurile pe care
le poate avea un cuvânt, doar unul este fundamental (de bază), iar celelalte sunt secundare. De
exemplu, cuvântul braț are un sens fundamental, primordial, cel mai vechi și cel mai obișnuit
”parte a corpului omenesc” și mai multe sensuri secundare, derivate: cantitatea care se poate
cuprinde și duce în brațe (un braț de lemne), obiect sau parte a unui care seamănă cu un braț
(brațul unei balanțe), ramificație a cursului principal al unei ape curgătoare (brațul Dunării).
Unele cuvinte au numai sensuri conotative (interjecțiile), iar altele și-au convertit sensurile
denotative în sensuri relaționale (articolul, prepozițiile, conjuncțiile).
 Categoriile de unități lexicale
După criteriul structurii, unitățile lexicale se împart în:
a) simple, care au în structură o singură componentă lexicală stabilită în paradigma proprie,
autonomă (rădăcina) - însoțită de una sau mai multe componente lexicale neautonome (afixe,
sufixe, prefixe) și, firește, în componente gramaticale (sufixe gramaticale și desinențe).
Exemple: școală, școlar, școlăriță, preșcolar;
b) compuse (cuvinte compuse) - care sunt unități rezultate din combinarea și sudarea definitivă
sau în studii foarte avansate a două (cel mai frecvent) sau mai multe unități care funcționează
(sau au funcționat) și ca unități simple.
Exemple: untdelemn, bună-cuviință, bunăstare, binevoitor, mașină-unealtă.
c) unități complexe – reprezintă combinații de unități simple, existente încă sau dispărute din
limbă, care formează împreună o structură stabilă (ce nu admite substituiri) și desemnează un
referent unic. Combinația unităților respective nu este deci lexicalizată ca în cazul cuvintelor
compuse.
Exemple de unități complexe: aducere-aminte, băgare de seamă, punct de vedere, a-și face de
cap, a sta de vorbă.