Sunteți pe pagina 1din 3

FACTORI DE ORGANIZARE LEXICALĂ

ÎnŃelegerea lexicului în ansamblu ca o mulŃime alcătuită din diferite submulŃimi delimitate în funcŃie de diverse criterii: frecvenŃă, stilistico-funcŃional, etimologic, psihologic şi semantic, asigură atingerea obiectivelor analizei lexicale şi evidenŃiază caracterul sistematic al lexicului.

1. Factorul frecvenŃă indică poziŃia statistică a cuvintelor în ansamblul vocabularului şi măsura în

care această poziŃie corespunde cu deprinderile vorbitorilor, în memoria cărora este gravată frecvenŃa lexicală obiectivă. Prin simpla observaŃie se vede că unele cuvinte, de exemplu prepoziŃiile, conjuncŃiile, verbele auxiliare se folosesc mult mai des decât termenii de specialitate din diverse domenii ştiinŃifice. Aplicarea de către specialişti a statisticii matematice în studiul vocabularului evidenŃiază faptul că frecvenŃa cuvintelor este invers proporŃională cu lungimea lor, cuvintele cele mai scurte, ca număr de sunete şi de silabe, fiind mult mai frecvent utilizate decât cele lungi. Prin aplicarea statisticii matemetice în studiul vocabularului se pot descoperi cuvinte curente în decursul mai multor etape de evoluŃie a limbii, se poate cerceta forŃa lor de derivare, prezenŃa lor în limba literară şi în graiuri etc. Cu o asemenea metodă, Al. Graur, în Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române (1954/1957), a alcătuit o listă de 1419 cuvinte româneşti care s-au menŃinut şi au fost productive în limba română în toate timpurile. Lista întocmită după aceste principii reprezintă fondul principal lexical (nucleul lexical imanent) al limbii noastre. Cele cinci criterii de apartenenŃă la acest fond principal, simultan obligatorii sunt: a) importanŃa noŃiunii denumite de cuvinte; b) caracterul polisemantic al cuvântului (un număr mare de sensuri contribuind la o importanŃă sporită); c) marea putere de derivare şi de compunere, aceste cuvinte fiind baze pentru formarea de noi cuvinte; d) prezenŃa acestor cuvinte în expresii şi locuŃiuni; e) originea cuvintelor reflectă vechimea şi stabilitatea mare a cuvintelor din fondul principal: elementele latine au o frecvenŃă de 60%, cele vechi slave 20%, cele maghiare cca 2%, turceşti sub 1%, greceşti peste 1%. Rigiditatea aplicării celor cinci criterii duce la o listă cu puŃine cuvinte (cca. 1500). O lucrare mai nouă, coordonată de Marius Sala, Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice (1988), apreciază reprezentativitatea cuvintelor după trei criterii: frecvenŃa, puterea de derivare şi bogăŃia semantică, lista alcătuită cuprinzând 2581 de cuvinte.

2. Factorul stilistico-funcŃional conduce la clasificarea cuvintelor în funcŃie de aria socio-culturală,

profesiune, situaŃie de comunicare, în mai multe submulŃimi: a) un vocabular de uz general, cunoscut şi utilizat de întreaga comunitate lingvistică, indiferent de nivelul de cultură, domeniul de activitate sau zona geografică din care provin vorbitorii; b) un lexic specializat, adică diversele terminologii specifice unor profesiuni: terminologia medicală, terminologia lingvistică, terminologia ştiinŃelor exacte ş.a. Există şi o altă delimitare a submulŃimilor: a) vocabular cu termeni obligatorii pentru orice variantă a limbii – vocabularul fundamental; b) vocabularul caracteristic nivelului mediu de cultură – limba literară curentă (standard), un sistem mai mult virtual; c) vocabular specific ştiinŃei şi tehnicii – limbajele specializate sau terminologiile. Factorul stilistico-funcŃional este reprezentat la nivelul dicŃionarelor monolingve prin ceea ce se numeşte marcă diastratică sau de uzaj.

3. Factorul etimologic se referă la organizarea vocabularului din perspectiva genezei cuvintelor,

derivatelor şi compuşilor, fără referire obligatorie la originea istorică a cuvintelor. Din această perspectivă, vocabularul limbii române se poate împărŃi în cuvinte primare, care nu pot fi analizate în unităŃi lexicale mai mici, şi cuvinte formate de la acestea prin diverse mijloace constitutive. Marea majoritate a unităŃilor lexicale ale limbii române se află într-o ierarhie formativă, fie pe linia cuvântului bază, în aşa numita familie lexicală, fie pe linia procedeului formal (derivare, compunere, conversiune). Vorbitorii unei limbi au capacitatea de a stabili legăturile presupuse de asemenea grupări prin ceea ce s-a numit sentimentul etimologic. Sentimentul etimologic, ca factor de organizare lexicală, duce la o serie de analogii determinate de recunoaşterea aspectelor strict formale ale cuvintelor (de exemplu, gruparea cuvintelor formate cu acelaşi sufix –ar: morar, rotar, pescar, bucătar etc. sau gruparea cuvintelor care au aceeaşi bază: bucate, bucătar, bucătărie, bucătăreasă, a îmbuca, îmbucătură etc.). Adesea planul de

asocieri formale se întrepătrunde cu cel al asocierilor de conŃinut: dacă din pian derivă pianist, din harpă, harpist, din gură poate fi derivat gurist ’persoană care interpretează prin voce muzica’ etc. Tot sentimentului etimologic i se datorează etimologia populară, modificare greşită a cuvintelor mai puŃin cunoscute de unii vorbitori care le introduc în familia lexicală cea mai plauzibilă pentru ei (de ex., carosabil ia forma căruŃabil şi este introdus în familia de cuvinte a lui car).

4. Factorul psihologic interesează sub aspectul organizării vocabularului fiecărui vorbitor, constituit dintr-o parte activă şi una pasivă. Vocabularul activ este format din cuvintele întrebuinŃate de vorbitor în toate împrejurările în care construieşte şi exprimă mesaje. Vocabularul pasiv este format din cuvinte cunoscute sau recunoscute de vorbitor, dar neîntrebuinŃate. Prin compararea şi suprapunerea subdiviziunilor vocabularului individual al unei limbi, rezultă, în funcŃie de frecvenŃa în vorbire la un moment dat, distincŃia între vocabularul activ şi vocabularul pasiv la nivel social, la nivelul întregii comunităŃi lingvistice. Demarcarea între vocabularul activ şi cel pasiv nu este tranşantă, depinzând de nivelul de frecvenŃă considerat definitoriu. (vezi Coteanu 1985: 152-156).

5. Factorul semantic stabileşte la nivelul lexicului submulŃimi care, pe baza comparării şi diferenŃierii sensului, pot fi considerate paradigme lexico-semantice şi/sau câmpuri lexico-semantice. Termenul paradigmă desemnează o grupare (o submulŃime) de cuvinte care au un sem (sau mai multe) comun. Prin metoda lingvistică a analizei semice (componenŃiale) se urmăreşte degajarea asemănărilor şi diferenŃelor dintre sensurile cuvintelor dintr-o paradigmă. În acest tip de analiză, semul sau componenta de sens este problema de bază, iar delimitarea semelor este o procedură dificilă şi complexă. Semele nu trebuie confundate cu cuvintele dintr-o limbă, prin care sunt în mod inevitabil desemnate, ci, ca elemente ale metalimbajului, ele trebuie specificate prin semne demarcative (ghilimele, croşete, bare oblice), de ex.’cu braŃe’ este semul distinctiv pentru lexemul FOTOLIU. În căutarea unităŃilor elementare semantice, componente ale semnificaŃiei cuvântului, semele, s-a ajuns la stabilirea unor subsisteme de seme operante în câmpuri semantice particulare, cum ar fi denominaŃia animalelor domestice, a locuinŃei, a culorilor, a gradelor de rudenie în limba română. Un ansamblu de seme defineşte un semem, adică semnificatul unui cuvânt şi are drept corespondent formal lexemul. Formula semică a sememului are o structură determinată şi este rezultatul analizei semanticianului; sememul trebuie raportat la definiŃia lexicografică, de care se apropie în mai mare sau mai mică măsură. De exemplu, dacă ne referim la câmpul semantic al gradelor de rudenie (câmpurile lexico-semantice sunt subansambluri din ansamblul lexical al unei limbi, care grupează numai denumiri înrudite din punct de vedere al sensului sau care au un denominator semantic comun), ansamblul de seme +(Rudă), + (Natural=de sânge),+ (Direct), + (Ascendent),+ (Gradul II), +(Sex bărbătesc) este definiŃia semică a cuvântului BUNIC; dacă în acest ansamblu substituim semul (Gradul II) cu semul (Gradul I), obŃinem sememul cuvântului TATĂ. Aceasta înseamnă că putem analiza câmpul semantic al gradelor de rudenie prin microsistemul de seme distinctive +(Natural), + (Ascendent), + (Gradul I), + (Sex Bărbătesc), în care absenŃa unui sem presupune opusul lui determinat, adică +(Contractual), +(Indirect), + (Descendent), + (Gradul II), + (Sex femeiesc). Arhisememul defineşte semnificatul comun al unei paradigme lexico-semantice sau a unui ansamblu mai larg cum este câmpul semantic, reprezentând semele comune tuturor membrilor ansamblului lexical; de exemplu, arhisememul paradigmei „scaunelor” este (Obiect), + (Pe care şezi).Prin asamblarea semelor + (Mobilă), + (Pe care şezi), + (Cu picioare), + (Cu spătar), + (Pentru o persoană), + (ConfecŃionat din material rigid), obŃinem sememele corespunzătoare cuvintelor TABURET, BANCĂ, SCAUN, FOTOLIU, CANAPEA etc. Un mijloc auxiliar de descriere şi de definire riguroasă a laturii semantice a cuvântului este metoda analizei contextuale (combinatorii). Cercetarea din această perspectivă este justificată de faptul că termenul paradigmă îl implică pe cel de sintagmă. Sintagma desemnează combinarea într-un enunŃ a cel puŃin două elemente de limbă care trebuie să se succeadă; sintagma este întotdeauna liniară şi numai unul din termenii unei paradigme pot figura într-o sintagmă. Practicarea analizei contextuale în

semantica lexicală urmăreşte o anumită unitate lexicală sau semantică în raport cu posibilităŃile ei de combinare cu anumite clase de cuvinte, stabilindu-se compatibilităŃile şi incompatibilităŃile ei contextuale. Clasele de cuvinte faŃă de care se stabilesc posibilităŃile combinatorii sunt: animat/inanimat, animat- persoană/animat-non-persoană, vegetal/non-vegetal ş.a. Interesează mai puŃin libertăŃile şi preferinŃele contextuale, atenŃia fixându-se pe incompatibilităŃile sau restricŃiile contextuale, prin care se poate rafina analiza semantică. De exemplu, cuvintele echivalente semantic şi semic, BLOND şi GALBEN, se diferenŃiază prin restricŃiile contextuale ale primului termen, care admite numai contextul ’păr, piele a omului’; prin extindere, ’despre oameni’ sau în contextul specializat bere BLONDĂ. Contextul are rol fundamental în determinarea diverselor sensuri, operaŃie denumită dezambiguizare semantică şi contextuală. OperaŃiunea diferenŃierii semantice prin context este condiŃionată şi de partea de vorbire căreia îi aparŃine cuvântul analizat: contextul este strict necesar în cazul adjectivelor şi verbelor, dar mai puŃin important la substantive. De exemplu, ÎNALT se grupează în aceeaşi clasă cu SCUND, MIC PITIC ş.a. pe baza trăsăturii ‘extensiune verticală’, cum rezultă în contexte ca om ÎNALT, munte ÎNALT; contextele de tipul sunet ÎNALT, voce ÎNALTĂ dictează încadrarea adjectivului în discuŃie în aceeaşi clasă semantică cu ASCUłIT,GRAV. Deşi utilă şi necesară în anumite situaŃii, analiza contextuală nu rezolvă decât parŃial problema determinării sensului, motiv pentru care i s-a atribuit rolul de auxiliar în analiza semantică.

1)

Temă

Pornind de la definiŃia de dicŃionar a cuvintelor:

- pachebot, cargobot, mineralier, feribot;

- a studia, a cerceta, a investiga;

faceŃi analiza semică a unităŃilor şi explicaŃi de ce ele se constituie într-o paradigmă lexico-semantică.

2) ObservaŃi în ce măsură analiza contextuală a termenilor de mai sus contribuie la stabilirea diferenŃelor specifice.