SEMANTICA

LEXICALĂ
Note de curs
I. SEMANTICA LEXICALĂ: NOȚIUNI
GENERALE
Subiecte:
Obiectul de studiu și obiectivele cursului
„Semantica lexicală”.
Evoluția semanticii ca știință.
Direcțiile semanticii moderne.
Semasiologie și onomasiologie – două perspective
ale semanticii lexicale.
Corelația semantică lexicală – lexicologie –
lexicografie.
Bibliografie selectivă:
 Bahnaru, Vasile. Elemente de semasiologie română, Chișinău:
Știința, 2009, 286 p.
 Șăineanu, Lazăr, Încercare asupra semasiologiei limbei
române, București, 1889, 159 p.
 Schaff, Adam, Introducere în semantică, Editura științifică,
București, 1966, 404 p.
 Săteanu, Cornel, Semantica lexicală, Cluj-Napoca, 1981
 Bidu-Vrânceanu, Angela. Modele de structurare semantică,
Timișoara: Facla, 1984
 Berejan, Silviu. Locul semanticii în stratificarea limbii
(Semantica unităților limbii și unitățile semanticii limbii) //
Revistă de lingvistică și știință literară, 1992, nr.2, p.79 – 88.
 1. Obiectul de studiu și obiectivele
cursului
 Semantica (semasiologia) este unul din
compartimentele fundamentale și sistemice ale
lingvisticii, care se ocupă de studierea sensului lexical
al cuvântului și a modificărilor suportate de acest sens.
 Preocupările semanticii:
 identifică tipologia sensurilor,
 cercetează structura și interacțiunea lor,
 relevă trăsăturile comune și diferențiale în structurile semantice ale
unităților lingvistice atât în interiorul limbii, cât și în procesul de
confruntare a limbilor,
 elaborează metodele de descriere a sensurilor unităților lingvistice.
 Caracterul multiaspectual al problemelor legate de
cercetarea sensului cuvântului a contribuit la apariția și
dezvoltarea mai multor orientări ale semanticii lingvistice,
sau semasiologiei:
• semantica lexicală,
• semantica morfologică,
• semantica derivativațională,
• semantica sintagmatică sau combinatorică.
 Acestea își elaborează propriul arsenal de termeni pentru

desemnarea elementelor planului conținutului și planului

expresiei în structura sensului lingvistic.
 Cele mai extinse sarcini și mai avansate rezultate le are
semantica lexicală, care a pus bazele ei ca disciplină
independentă.
Studierea sistemului lexical al unei limbi poate fi
realizată din mai multe perspective:
 lexico-gramaticală;
 lexico-tematică;
 lexico-stilistică;
 lexico-semantică,
însă nu toate aceste abodări reprezintă obiectul
preocupărilor semanticii lexicale.
 Primo: analiza organizării lexico-gramaticale a
vocabularului pe părți de vorbire poate fi interesantă și
utilă pentru un șir de domenii ale lingvisticii, mai puțin
însă pentru lexicologie și semantică, poate doar pentru
lexicografie.
 Secundo: analiza minuțioasă a organizării lexico-
tematice este folositoare și aplicabilă la alcătuirea a tot
felul de enciclopedii speciale și universale, precum și a
dicționarelor enciclopedice, explicative, bilingve etc.
 Tertio: înțelegerea profundă a sistemului lexico-stilistic
al limbii este o condiție importantă pentru cunoașterea
specificului funcționării unităților lexicale și a limbii în
general, ceea ce permite a perfecționa cultura vorbirii și
scrierii.
 Quarto: organizarea lexico-semantică a vocabularului
permite a înțelege mai bine fenomenele cardinale ale
limbii, cum sunt relațiile paradigmatice și asociative din
limbă.
Problema-cheie a semanticii lexicale este studierea
lexicului prin prisma acestor patru macrosisteme, însă
este evident că cel mai caracteristic pentru ea este
sistemul lexico-semantic, în interiorul căruia
funcționează diverse tipuri de forțe și tendințe, ce
delimitează câteva microsisteme sau categorii lexico-
semantice, grupate după niște trăsături specifice:
similitudinea / apropierea sensurilor (sinonimia);
polaritatea / antiteza sensurilor (antonimia);
subordonarea lexemelor cu un volum semantic mai
mic unora cu volum semantic mai mare (hiperonimia și
hiponimia);
unitatea semanticii, comunitatea sensului de bază,
inițial (polisemia și variantele semantice);
 identitatea învelișului sonor (omonimia);
 similitudinea sau asemănarea învelișului sonor
(paronimia);
 reversibilitatea reciprocă în desemnarea aceleiași
acțiuni sau relații (conversia);
 unitatea derivațională (câmp lexical, familie de
cuvinte);
 asemănarea relațiilor sintagmatice (valența lexicală);
 grupări frazeologice reunite printr-un cuvânt-pilon.

Cercetarea lexicului unei limbi din perspectivele și prin

prisma microsistemelor enumerate mai sus constituie
obiectil de studiu al semanticii lexicale.
2. Evoluția semanticii ca știință
 Probleme de semantică au fost discutate – în special,
din perspectivă filozofică – încă în timpurile străvechi.
 Ele trezeau interesul savanților și în antichitate, și în
Evul Mediu, și în epoca Renașterii.
 Până în secolul al XIX-lea însă, aceste probleme n-au
fost abordate de știința lingvistică.
 Se consideră însă că semantica lingvistică sau
semasiologia – în calitate de compartiment
independent al lingvisticii – a început să se formeze în
secolul al XIX-lea.
 Printre fondatorii ei sunt numiți:
 savantul german, filolog clasic, Karl-Christian Reisig
(cu Vorlesungen über lateinische Sprachwissenschaft, 1825 – Manual de limbă
latină), care a pus în circulație termenul semasiologie,

și
 lingvistul francez Michel Bréal, care a propus termenul
semantică, precizând că în cadrul acestei științe trebuie
„să se cerceteze în ce mod cuvintele, odată create și
înzestrate cu o semnificație determinată, și-o lărgesc sau
și-o îngustează, o deplasează de la o sferă de noțiuni la
alta, îi măresc sau îi scad valoarea, pe scurt, o modifică”
(în Essai de sémantique, Paris, Librairie Hachette et Cie, 1897).
Întemeietorii semanticii moderne

Karl-Christian Reisig Michel Bréal

(1792 – 1829) (1832 – 1915)
 Caracteristice pentru acele timpuri erau cercetările
etimologice ale unor cuvinte sau îmbinări de cuvinte, în
rezultatul cărora erau elaborate dicționare etimologice și
istorice.
 Aceste cercetări se efectuau, de regulă, în
corespundere cu rigorile lingvisticii comparativ-istorice.
 În funcţie de diversele aspecte ale cercetării, se fac

delimitări între
 (1) semantica lingvistică şi
 (2) semantica aparţinând altor ştiinţe (logică, filozofică etc.).
 Semantica lingvistică este cu precădere
descriptivă, deoarece se poate dezvolta exclusiv
în interiorul unei limbi şi se referă la o perioadă
limitată de timp din evoluţia ei (sincronie).
 Acest tip de semantică a apărut şi s-a menţinut
ca o disciplină istorică (Şăineanu, 1887, Bréal,
1897, Ullman, 1952, Baldinger, 1957, Guiraud,
1964), fiind preocupată de tipurile şi de cauzele
modificărilor de sens ale cuvintelor sau ale
unităţilor lexicale izolate (este numită şi
semantică lexicală tradiţională).
 Începuturile semanticii lingvistice se leagă de
nume sonore ca:
 W. von Humbold, considerat părintele psihologismului
lingvistic;
A.Potebnea – a impus, în descendența lui Humboldt, direcția
psihologistă în lingvistica rusă;
M.Bréal – unul din primii lingviști care au încercat să dea o
explicație schimbărilor de sens (mutațiilor semantice), drept
cauză principală invocând acțiunea tropilor.
L.Șăineanu – a fost preocupat, și el, de cauzele schimbărilor

de sens, introducâd un nou factor – uitarea sensului originar.

 În accepţia sa originară, semantica nu se
îndepărtează prea mult de lingvistică, definindu-
se mai degrabă ca o ramură a ştiinţei limbii,
prielnică producerii de rezultate notabile în
problema schimbărilor lingvistice, care i-a
preocupat îndeosebi pe indoeuropenişti şi pe
neogramatici.
 Astfel, primii semanticieni propun şi adâncesc
tema schimbărilor lexicale, în completarea celor
privind schimbărie fonetice şi morfologice.
 În secolul următor însă, obiectivele semanticii se
multiplică, domeniul acesteia devenind tot mai amplu
şi mai eterogen.
 Cauza – intersectarea unor puncte de vedere diferite în
privinţa sensului, majoritatea de provenienţă externă
lingvisticii: logic, filosofic, psihologic, sociologic,
semiotic, pragmatic etc.
 Astfel, în ultimele decenii, şi-au făcut loc în semantică
abordările mixte ale unor variate aspecte ale
semnificaţiei, precum cele specifice semanticii
lingvistice, semanticii logice şi semanticii pragmatice.
 Teoriile conținute în lucrările unor
savanți ca F.de Saussure (tezele sale
despre limbă și conceptul de valoare
lingvistică au pus bazele științifice ale
lingvisticii moderne) și L.Hjelmslev
(care susține că sensurile unităților
lexicale sunt susceptibile de analiză
sistematică) marchează trecerea
problemelor sensului de pe axa
diacronică pe axa sincronică.
 F.de Saussure este considerat părintele
structuralismului lingvistic.
 Semantica istorică (diacronică) îşi propune să reducă
varietatea schimbărilor de sens individuale la câteva
legi sau tendinţe generale analoge din fonetica istorică.
 Semantica lexicală sau semantica cuvântului cunoaşte
şi o formă de manifestare sincronică, afaltă în relaţie cu
structuralismul.
 Semantica lexicală sincronică se ocupă de studiul
sensului lexical al cuvântului izolat de enunţ. Acest tip
de semantică este numită şi paradigmatică, deoarece
studiază structural clasele lexicale (câmpuri, sinonime,
antonime).
 În prezent, problema sensului este plasată într-o zonă
de convergenţă a mai multor discipline, reunite sub
eticheta de ştiinţe cognitive: lingvistică, psihologie,
psiholingvistică, biologie, neurolingvistică.
 Coagularea abordărilor de semantică cognitivă este
precedată de cercetările din anii ’80 de tipul frame
semantics (Fillmore 1977, 1982), care încearcă să lege
semantica lingvistică de cunoaşterea enciclopedică,
dezvoltată apoi în gramatica cazurilor şi de teoria
spaţiilor mentale a lui Gilles Fauconnier (1984).
 Extrem de populară în anii ’80,
semantica cognitivă este asociată
cu George Lakoff şi Mark Johnson,
fiind şi cea mai frecventată de către
lingvişti, deoarece evită
formalizarea.
 Sensul conceptelor individuale este
cel care suscită atenţia
cercetătorilor, considerând că sunt
formate din blocuri conceptuale
mici numite protipuri, ce oferă
informaţia esenţială despre
concepte.
3. Direcțiile semanticii moderne
 Direcţiile principale ale semanticii moderne sunt: semantica
tradițională, semantica structurală, semantica
transformaţională şi semantica logică (aceasta din urmă
aparţinând, mai degrabă, studiului limbii din perspectivă logică
şi filozofică).
 Conceptul comun al acestor direcţii este metalimbajul
semantic, termen ce presupune o distincţie mai generală –
între limbaj-obiect şi metalimbaj.
 Limbajul-obiect este reprezentat de orice limbă naturală sau
artificială susceptibilă de a fi supusă unei descrieri globale sau
parţiale.
 Metalimbajul este limbajul în care se realizează descrierea unui alt
limbaj. Un metalimabaj este semantic dacă se ocupă cu studiul
fenomenelor de sens şi/sau de denotaţie dintr-un limbaj-obiect.
• Semantica logică îşi are originile în analiza logică a ştiinţelor
exacte şi a limbajului filozofiei.
• Principalii reprezentanţi sunt Ludwig Wittgenstein şi Rudolf
Carnap. Conjugând teoriile wittgensteiniene asupra limbajului,
în general, şi asupra semnificaţiei, în particular, Rudolf Carnap
elaborează o metodă de analiză semantică numită metoda
intensiunii şi a extensiunii.
• Anii ’60 sunt marcaţi, în semantica logică, de elaborarea metodei
modelelor semantice (sau metoda lumilor posibile). Prin această
metodă se apreciază condiţiile de adevăr ale enunţurilor. Metoda
foloseşte formalizarea logică (de unde şi denumirea paralelă de
semantică formală). Studiul sensului se face cu ajutorul logicii
matematice, din care, de altfel, se preiau concepte, notaţii
simbolice etc.
• Prin asemenea preocupări, semantica logică aspiră să devină o
teorie a limbajului.
• Semantica transformaţională (generativă) se constituie ca
parte a teoriilor generative, al căror autor este Noam Chomsky.
Acesta a publicat, în 1965, versiunea a doua a teoriei generative
(numită şi teoria standard) în Aspects of the Theory of Syntax.
• Teoria are două componente: componenta transformaţională
– care este sintaxa, componenta interpretativă – alcătuită din
semantică şi fonologie.
• Descendenții acestei teorii transformaţionale, Jerrold Katz şi
Jerry Fodor (colaborând mai apoi şi cu Paul Postal), stabilesc,
în cadrul componentei semantice, un lexicon (un vocabular
special) şi un tip de reguli. Cuvintele aparţin limbajului-obiect şi
se numesc formative. Prin reguli se arată cum se compune sensul
unei propoziţii din sensul formativelor.
• Lexiconul uzează de trei categorii de simboluri (sau mărci):
semantice, distinctive şi selective.
 Semantica tradițională, numită și diacronică sau
istorică, este cu precădere descriptivă în fundamentele
ei, pentru că se dezvoltă numai în interiorul unei limbi,
privind o perioadă limitată de timp din evoluţia limbii
respective.
 Acest tip de semantică a debutat cu o metodologie
diacronică, care se menţine și în contemporaneitate,
doar că interferează cu metodologii impuse de
orientările moderne.
 Începuturile semanticii tradiționale sunt legate de nume precum: Michel
Вréal, Lazăr Şăineanu, Antoine Meillet, Hans Sperber şi Pierre Guirod.
Semantica practicată de toţi aceştia este preocupată de tipurile şi cauzele
modificărilor de sens ale cuvintelor sau ale unităţilor lexicale izolate.
 Evoluţia semantică a cuvintelor este explicată prin tropi
(metaforă, sinecdocă, metonimie), ca mecanisme prin
care se ajunge la două mari categorii de schimbări:
lărgirea (extensiunea) şi restrângerea (restricția)
sensului (la care se pot adăuga degradarea şi
înnobilarea lui).
 De exemplu, lat. anima „principiu de viaţă” a devenit rom. inimă
„parte a corpului în care se manifestă acest principiu de viaţă”. În
acest caz, s-a produs o modificare de sens ce reprezintă în egală
măsură o restrângere de sens şi o metonimie (parte pentru
întreg).
 Un alt exemplu: lat. passer „vrabie” a devenit, prin lărgirea
sensului, rom. pasăre „orice fel de zburătoare”.
 Cauzele schimbărilor de sens pot fi de natură
extralingvistică (schimbarea realităţii în diverse
feluri, dispariţia, transformarea, apariţia unor
obiecte, modificarea relaţiilor social-istorice)
ori de natură lingvistică (etimologia populară,
omonimia, sinonimia).
 Semantica istorică (diacronică) îşi propune să
reducă varietatea schimbărilor de sens
individuale la câteva legi sau tendinţe generale
analoge celor din fonetica istorică.
• Semantica structurală expune un principiu unic de descriere a
sensului. Acest principiu este de natură analitică şi constă în a
considera sensul lexical drept o unitate decompozabilă, de unde
rezultă că sensul lexical este un concept (prin aceeaşi analogie cu
fonemul), dovadă a izomorfismului dintre expresie şi conţinut.
• Semantica structurală constituie un fascicul de tendinţe unite,
ce-i drept, printr-o metodologie generală comună, dar există şi un
dezavantaj. Acesta constă în terminologia neunitară (termeni,
precum clasem, izotopie etc., apar cu accepţii diferite la autori
diferiţi).
• Semantica structurală presupune, metodologic vorbind, studiul
structural al conţinutului (conţinutul este înţeles ca structură,
deci este decompozabil).
Principalele trăsături ale acestei direcţii semantice derivă
din faptul că, în studiul structural, toate definiţiile sunt:
• imanente (indiferent de domeniu; adică fac apel în
exclusivitate la factorii interni lingvistici),
• formale (fie în sensul utilizării relaţiilor dintre
componente, fie în acela al utilizării factorilor de
expresie lingvistică) şi
• integral explicitate (fiind însoţite de justificarea fiecărei
etape şi soluţii, a fiecărui detaliu de analiză).
Imanenţa, formalismul şi explicitarea asigură caracterul
obiectiv şi ştiinţific al metodologiei structuraliste.
Alte trăsături ale operaţiilor structuraliste:
•au caracter analitic (urmăresc segmentarea
succesivă a corpusului în elemente componente
până la nivelul unităţilor minimale);
•au caracter sincronic (se aplică în sincronie;
diacronia structurală nu este altceva decât
compararea datelor obţinute în sincronie);
•au caracter descriptiv (urmăresc descrierea stării
surprinse de corpus, fără consideraţii normative).
 Principiile pe care se bazează acest tip de semantică
sunt:
 a) relaţiile lexicului cu realitatea înconjurătoare ţin de
individualizarea proprietăţilor reale care îşi găsesc
reflectarea în cuvânt.
 De exemplu, atunci când se defineşte semantic substantivul
scaun, se specifică proprietăţile necesare şi suficiente pe care
un obiect trebuie să le aibă pentru a se numi astfel. În acelaşi
timp, pentru semantica lexicală structurală, analiza sensului
unui semn este rezultatul relaţiilor acestui semn cu alte
semne, motiv pentru care scaun se defineşte în opoziţie cu
fotoliu, taburet etc.
 b) semantica lexicală structurală analizează cu
precădere relaţiile dintre cuvinte: rece este antonimul
lui cald, a muri este sinonim cu a deceda, sensul lui
cal este în relaţie de hiponimie cu animal. Toate aceste
relaţii sunt stabilite în clase paradigmatice în care se
identifică opoziţii şi identităţi de sens bazate pe seme
(trăsăturile distinctive din planul conţinutului).

Structuralismul lingvistic a contribuit nu doar la

dezvoltarea teoriei semantice, ci şi la extinderea bazei
metodologice a cercetării din domeniul semnificaţiei.
 Viziunea structuralistă asupra fenomenului
semnificaţiei a determinat apariţia unor metode de
referinţă în semantică (v. analiza semică /
componenţială, analiza câmpurilor lexicale).
 Aceste metode, foarte răspândite, duc la rezultate
importante pentru efortul de structurare a
vocabularului, sporesc acurateţea în descrierea
semantică, în ilustrarea caracterului sistemic al
lexicului.
 Baza teoretică a semanticii structurale rezidă în
principiul izomorfismului celor două planuri ale limbii.
În concluzie:
în structuralism constituirea noţiunii de sem, cu înţelesul modelat

după cel de trăsătură distinctivă în fonologie, respectiv cel de

„unitate minimală dotată cu sens semantic”/„trăsătură de sens
distinctivă”, dă imbold studiilor de semantică în epocă.
Însă din cauza formalismului excesiv, semantica structurală este în

numeroase cazuri departe de a da rezolvări corecte problemelor

semnificării, structuraliştii, cu metodologia lor analitică, reușind doar
să demonstreze organizarea paradigmatică a sensului, să includă
formulele de conţinut în (sub)ansambluri semice, precum clasele de
sinonime, antonime, cuvintele polisemantice, câmpurile analogice,
câmpurile lexicale etc.
De aceea, semantica structurală este îndeobşte etichetată drept o
semantică paradigmatică.
 Şcolile structuraliste se subordonează curentului european,
al cărui fondator este F. de Saussure, şi curentului american
(numit și distribuţionalism sau descriptivism), al cărui părinte
este considerat L. Bloomfield.
 Cele două şcoli au elemente principiale şi metodologice în
comun, dar sunt absolut ireconciliabile sub aspectul modului de a
privi semnificaţia, de aici decurgând toate diferenţierile majore.
 Pentru descriptivismul american:
 semnificaţia este exterioară lingvisticii (orientarea iniţială fiind
behavioristă, adică bazată pe psihologia comportamentală);
 semnul lingvistic este o entitate monoplană,
 morfologia şi sintaxa sunt înţelese ca prelungiri ale fonologiei.
 Pentru structuralismul european:
 semnul lingvistic este o entitate biplană (constituită din
unitatea dintre semnificant şi semnificat),
 de unde rezultă că semnificaţia nu trebuie căutată în afara
limbii.
• Lingvistica românească a reuşit, încă de la începuturile
modernizării ei, să se sincronizeze cu cercetările europene.
• În domeniul semanticii moderne trebuie menționată, la noi, printre
altele, lucrarea Modele de structurare semantică, semnată de A. Bidu-
Vrănceanu şi N. Forăscu, contribuţie adusă la descrierea sistematică a
sensurilor cuvintelor. Lucrarea se remarcă prin originalitatea cercetării
şi, nu în ultimul rând, prin claritatea expunerii.
• Analiza lexicală-paradigmatică, promovată de autoarele
menţionate, se încadrează în modalităţile de cercetare şi analiză
specifice semanticii lexicale-paradigmatice.
• În conformitate cu această încadrare generală teoretică,
„obiectul principal de cercetare va fi sensul cuvintelor, spre
deosebire de semantica sintactică (care cercetează sensul
enunţurilor cu ajutorul unor auxiliare metodologice aparţinând
transformaţionalismului, logicii sau altor ştiinţe)”, precizează
autoarele.
 Maniera de cercetare a autoarelor menționate nu se suprapune
însă vreuneia din cele practicate de principalii reprezentanţi ai
acestui tip de semantică (E. Coşeriu, B. Pottièr, A. J. Greimas, G.
Mounin ș.a.).
 Metodologic vorbind, maniera adoptată este una structuralistă în
sens larg, iar scopul acestei analize este acela de a evidenţia
relaţiile de sens dintre cuvinte. Analiza de acest tip este benefică
pentru descrierea sistematică (şi, implicit, mai nuanţată) a anumitor
niveluri semantice: polisemia, sinonimia, antonimia şi câmpurile
lexico-semantice.
 Analiza nu se aplică la omonimie şi paronimie, acestea fiind
niveluri semantice care nu comportă probleme majore în descriere
(omonimia este, oricum, abordată indirect la analiza polisemiei,
nivel care − într-o primă etapă − necesită dezambiguizarea
eventualei omonimii în care intră cuvântul supus analizei).
 Gruparea unităţilor lexicale în clase, pentru care autoarele
preferă termenul paradigme, este o operaţie fundamentală, căci
studiul relaţiilor care se stabilesc între sensurile cuvintelor implică
organizarea unităţilor.
 Rezultatele obţinute se referă la „organizarea vocabularului,
sistematizarea faptelor de vocabular, pentru o mai bună cunoaştere,
descriere şi utilizare a lui” (op.cit., p. 13).
 Avantajele incontestabile ale metodei structuraliste, indiferent de
şcoală, sunt posibilitatea analizei sistematice a unităţilor vizate şi
mutarea problemelor sensului, în ceea ce priveşte semantica, în
sincronie.
 Dezavantajele principale rezidă în terminologia neunitară şi în
caracterul minimal nu totdeauna evident al semului. Acesta este, nu
de puţine ori, interpretabil, ceea ce face ca formularea semelor să fie
discutabilă din mai multe puncte de vedere.
 Alte obiecţii la adresa acestui tip de semantică privesc
aplicarea limitată la anumite taxinomii şi, mai ales,
neglijarea enunţului şi a condiţiilor concrete ale
comunicării lingvistice.
 Desprinse din semantica lexicală structurală sunt
semantica diferenţială, semantica sintactică /
interpretativă şi semantica textuală, care îşi propun să
unifice descrierea lexicală, sintaxa de adâncime şi
structurile textuale. Aceasta corespunde palierelor
descrierii lingvistice – cuvânt, frază, text – dorindu-se
unificarea tuturor disciplinelor care se ocupă de studiul
sensului.
 Semantica sintactică, spre exemplu, se ocupă de
sensul enunţului, al propoziţiilor şi al sintagmelor. În
acest tip de semantică, unitatea de analiză – sensul –
este numai aparent aceeaşi cu cea din semantica
lexicală.
 De exemplu, în sintagma cântecul privighetorii,
semantica sintactică analizează raportul de subordonare
dintre două substantive, valoarea de „agent” a
cuvântului privighetoare, valoarea de „acţiune” a lui
cântec, relaţia de sinonimie dintre această sintagmă şi
propoziţia Privighetoarea cântă.
 Foarte multe din problemele semanticii lingvistice,
rămase nerezolvate cu metodele lingvisticii secolului al
XX-lea, rămân încă puncte nevralgice în această
disciplină, printre care:
 stabilirea formulei semice a unei unităţi superioare
(sintagma, propoziţia) sau inferioare cuvântului
(morfemul);
 imposibilitatea de a modela semantic toate unităţile
dotate cu sens;
 carenţele terminologice;
 eterogenitatea şi insuficienţa metodelor de analiză etc.
4. Semasiologie și onomasiologie – două
direcții ale semanticii lexicale
 O perioadă îndelungată de timp termenii
semasiologie și semantică au fost utilizați ca
sinonime.
 Odată cu dezvoltarea lingvisticii, semasiologia tinde
să rămână un domeniu de cercetare exclusiv a
sensului lexical al cuvântului, constituindu-se ca un
compartiment al semanticii lexicale, pe când
semantica a depășit cadrul acestei discipline și și-a
extins aria de cercetare și asupra altor domenii ale
limbii decât lexicul (sintagma, textul, discursul etc.).
 În cadrul semanticii lexicale se mai identifică o altă
disciplină, oarecum corelată cu semasiologia, numită
onomasiologie.
 Aceasta se ocupă, de asemenea, de studierea
conținutului semantic al lexemelor, pornind însă de la
sens la expresia lui.
 Astfel, semasiologia cercetează ce sensuri concrete
poate exprima, spre exemplu, verbul a merge, pe când
onomasiologia identifică prin ce unități lexicale poate
fi exprimată ideea deplasării în spațiu.
 Cu alte cuvinte, analiza semasiologică este orientată de
la semnificant spre semnificat, iar cea onomasiologică
– de la semnificat spre semnificant.
Onomasiologia (< gr. όνομα “nume” şi ονομάζω “numesc”)
studiază procesul de apariţie a numelui şi de atribuire a lui
obiectului real / ireal.
Onomasiologia caută răspuns la următoarele întrebări:
 Ce mijloace lingvistice întrebuinţează vorbitorii unei limbi
pentru a denumi lucrurile, fenomenele, procesele noi sau
necunoscute de ei anterior?
 Ce tipuri de denumiri există?
 De ce sunt numite obiectele lumii înconjurătoare într-un fel
sau altul şi cum reflectă realitatea aceste denumiri?
Onomasiologia poate fi definită ca ştiinţa despre nume,
despre clasificarea numelor, despre mijloacele şi modalităţile de
creare a lor, precum şi despre funcţia denominativă a limbii în
toate aspectele şi manifestările ei.
 În acest sens, onomasiologia mai este definită ca teorie
a denominaţiei, înţelegând prin denominaţie crearea
unităţilor glotice/de limbă, care au funcţie
denominativă, adică a unităţilor care servesc pentru
denumirea şi relevarea fragmentelor de realitate şi
pentru formarea noţiunilor corespunzătoare lor în
formă de cuvinte, îmbinări de cuvinte, frazeologisme şi
propoziţii.
 Așadar, semasiologia și onomasiologia, teoria
sensului și teoria denominației, sunt, în accepția
contemporană, două aspecte și două metode ale uneia
și aceleiași discipline – semantica lexicală.
5. Corelația dintre Semantica lexicală –
Lexicologie – Lexicografie
Semantica lexicală studiază sensurile cuvintelor ca
unități ale sistemului lexical al limbii (vocabularului /
lexiconului / lexicului).
Оbiectul de studiu în Semantica lexicală este
cuvântul, abordat din perspectiva semnificatului
său.
Сuvântul este și obiectul de studiu al lexicologiei și al
lexicografiei.
Zonele de interferență ale Semanticii și
Lexicologiei:

1) Semnificatul unității lexicale (planul

conținutului);
2) Problema invariantei și variantelor lexico-
semantice;
3) Relațiile sistemice în lexic (paradigmatice și
sintagmatice).

Însă toate aspectele acestea sunt studiate într-un grad

diferit de complexitate și profunzime.
Semantica lexicală:
1. În virtutea concentrării sale asupra semnului lexical,
Semantica lexicală pătrunde mai adânc în esența lui,
relevând toată varietatea de informație ce se conține în
el, analizând mai exact structura lui.
2. Referitor la invariantă, Semantica lexicală elaborează
doar un aspect – cel semantic, adică criteriile de
identificare a mulțimii de logoforme relevate în text ca
variante lexico-semantice ale aceleiași invariante.
3. Relațiile sistemice în lexic (paradigmatice și
sintagmatice) lexicologia și semantica lexicală le
abordează în mod diferit.
Lexicologia:
1.Problema separării cuvântului, cum se diferențiază cuvântul de
morfem și de îmbinarea de cuvinte.
2.Probleme privind stratificarea vocabularului unei limbi după
temeiuri strict determinate:
а) după origine;
б) după frecvență;
в) după apartenența la un anumit stil.

Zonele de interferență ale Semanticii și Lexicografiei:

Lexicografia:
1) știința despre alcătuirea dicționarelor;
2) activitatea propriu-zisă de alcătuire a dicționarelor.
Lexicografia este un impuls pentru dezvoltarea Semanticii
lexicale.
Лексикография