TEORIA CÂMPULUI ÎN

VIZIUNEA LUI E.
COȘERIU
 Introducere
◦ Începând cu anii ’30 ai secolului al XX-lea, obiectivul principal în argumentarea
existenţei câmpurilor lexicale devine demonstrarea interdependenţei conţinuturilor
semantice ale cuvintelor care formează un câmp lexical
◦ Sunt două abordări ale câmpului lexical: cea tradițională, din punct de vedere
diacronic (Jost Trier, Leo Weisgerber) și cea structuralistă, din punct de vedere
sincronic, formulată de Eugen Coșeriu.
◦ ,,Un câmp lexical presupune existenţa unor raporturi la nivel semantic între cuvinte
ca elemente individuale ale limbii, raporturi prin care lexicul unei limbi este
organizat în nişte grupe care acoperă o arie semantică unitară, bazată pe o
interdependenţă a semnificaţiei elementelor ce o compun. Indicaţiile de bază date
mai sus în termenii cei mai generali arată că preocupările majore în teoria câmpului
lexical trebuie să se axeze pe două aspecte: raportul și elementele între care se
stabileşte raportul.”(Dinu Moscal)
Meritul lui Coşeriu:
◦ clarificarea conceptului de«câmp lexical» este acela de a diferenţia între diferitele
tipuri de structuri lexicale şi de a da identitate câmpurilor lexicale în acest cadru
mai larg
◦ delimitare între structurile paradigmatice şi structurile sintagmatice. Structurile
paradigmatice se bazează pe opoziţii de conţinut între termeni, în timp ce
structurile sintagmatice se referă la combinaţii impuse de limbă între două lexeme
◦ găseşte şi o tipologie generală a acestora, el deosebind între raporturile de afinitate
(vechi – clasa „obiecte”, bătrân – clasa „fiinţe şi plante”), de selecţie (a se mărita –
fată/ femeie, a se însura – băiat/ bărbat) şi de implicaţie (roib – cal).
 E. Coşeriu:
◦ delimitarea câmpului sau a subansamblului lexico-semantic prezintă interes teoretic şi practic
◦ criteriul de delimitare este de natură semantică. Termenii unui subansamblu sunt reuniţi pe baza unor
proprietăţi semantice comune
◦ câmpul lexico-semantic este calificat drept o categorie ce are la bază relaţiile semantice dintre cuvinte.
Pe baza trăsăturilor semantice comune, pe baza apropierii obiectelor din realitate pe care le denumesc,
cuvintele dintr-o limbă sunt grupate în cadrul unui câmp lexico-semantic. Numele de rudenie, numele
de culori, denumirile locuinţelor etc
◦ între termenii subansamblului se stabilesc şi diferenţe semantice exprimate prin seme variabile.
◦ un subansamblu dintr-o limbă anume are existenţă practică numai după efectuarea analizei câmpului,
după ce sunt puse în evidenţă opoziţiile semantice caracteristice lui
◦ câmpurile sunt considerate structuri paradigmatice, fiind vorba de alegerea unui singur termen al unei
asemenea structuri, într-un context lexical determinat
◦ câmpul lexical cuprinde toate cuvintele care aparţin aceluiaşi domeniu şi care au trăsături de sens
comune. În câmpul lexical intră sinonimele acestor cuvinte, inclusiv derivatele lor, şi expresiile care le
cuprind.
 Definiția formulată de Coșeriu
◦ O structură paradigmatică constituită din unități lexicale ce se repartizează unei
zone de semnificație comună și se află în opoziție imediată unele cu altele. La acest
nivel câmpul lexical se opune clasei lexicale, care se bazează pe o trăsătură
comună și nu se supune criteriului opoziției imediate, ci formează o clasă prin
combinații lexicale sau gramaticale la un anumit lexem. Structurile primare sunt
numite așa deoarece nu există vreun raport prim-secund între elementele
componente, așa cum este cazul la cele secundare, unde un element prim este
supus unui proces de schimbare: modificarea (pădure-pădurice), dezvoltarea
(pădure-împăduriri) și compunerea (ai-de-pădure, lumină-de-pădure).
◦ ,,Câmpul lexical nu se prezintă ca un întreg ale cărui elemente trebuie identificate,
ci este un întreg la care se ajunge de la lexem, urmărind raporturile sale cu alt(e)
lexem(e) până la identificarea unei structuri complete a unui câmp pe baza unei
trăsături caracteristice tuturor elementelor componente , câmp care poate
funcționa ca o unitate complexă în raport cu un alt câmp privit ca o altă unitate
complexă.”
Vasile Bahnaru explică definiția
lui Coșeriu astfel:
◦ ,,Câmpul lexical este definit astfel ca fiind constituit de termenul prezent într-un
punct dat al lanţului vorbit şi termenii pe care prezenţa sa îi exclude. Dacă ceva e
albastru, se exclud alte culori – verde, roşu, negru. Termenii trebuie să aparţină
aceluiaşi câmp. Eugeniu Coşeriu compară câmpurile lexicale cu sistemele de
consoane sau vocale în fonologie, deoarece acestea sunt analizabile în trăsături
distinctive (seme) sau pot fi contrapuse pentru a stabili opoziţii şi respectiv noi
trăsături distinctive, cum ar fi staticitate/dinamicitate, dimensiune în
timp/dimensiune în spaţiu (tânăr/nou/vechi; mic/mare). Dar analogia nu înseamnă
identitate, prin urmare sunt prezentate şi diferenţe între câmpurile lexicale şi
sistemele de vocale şi consoane, de exemplu arhilexemele, care pot fi mai
numeroase în lexematică.”
Potrivit definiției lui Coșeriu, trebuie să privim câmpul ca pe un ansamblu de semne, iar obiectivul
principal în analiza câmpurilor lexico-semantice e identificarea relațiilor interne ale acestuia, care
e determinată prin opoziția semantică.

«Pentru stabilirea mai riguroasă a relaţiilor de sens prezintă interes delimitarea claselor şi
subclaselor din care este alcătuit un câmp: de exemplu, în câmpul denumirilor locuinţelor în
funcţie de semul „specificul construcţiei” se distinge clasa alcătuită din lexemele casă, locuinţă,
de clasa castel, palat. În această ordine de idei, sunt interesante opoziţiile semantice obţinute, de
exemplu, prin modificări în planul expresiei: lexemele mamă/tată pot fi înlocuite cu
unchi/mătuşă, deoarece semul „linie directă” se înlocuieşte cu semul „linie colaterală”. De fapt,
structurarea şi funcţionarea câmpurilor nu depinde numai de tipurile formale de opoziţie, dar şi
de sensul ontic, de tipul raportului lor cu realitatea extralingvistică pe care o organizează
(referentul).» (Bahnaru)
 Tipologiile câmpurilor lexicale
Ținând cont de criteriile menționate supra și combinându-le cu altele, precum:
„numărul dimensiunilor manifestate de opoziţiile unui câmp”; „felul în care
dimensiunile (când există mai mult de una) se combină în interiorul câmpului”; „tipul
raportului dintre conţinut şi expresia lexemelor (şi a opoziţiilor lor)”, Eugeniu Coşeriu
ajunge la constituirea unei tipologii a câmpurilor lexicale.
Astfel, din punctul de vedere al numărului de dimensiuni care funcţionează în câmpuri, acestea
pot fi clasate în două tipuri foarte generale: câmpurile cu o singură dimensiune (câmpurile simple
sau unidimensionale) şi câmpurile cu mai mult de o dimensiune (câmpuri complexe sau
pluridimensionale).
◦ Sunt unidimensionale câmpurile adjectivelor privind temperatura, în vreme ce câmpurile
adjectivelor privind vârsta sau câmpurile numelor de rudenie sunt câmpuri pluridimensionale.
◦ În câmpul adjectivelor care privesc temperatura funcţionează dimensiunea semantică „grad
relativ de temperatură constatată prin simţul termic”; iar în câmpul adjectivelor care privesc
vârsta avem dimensiunea „vârstă” şi dimensiunea „clasă desemnată pentru vârsta persoanelor şi
pentru vârsta animalelor şi plantelor”, dar şi pentru vârsta lucrurilor. Câmpul numelor de rudenie
se caracterizează prin dimensiuni ca: sex (masculin/feminin), tipuri de rudenie (rudenie
naturală/rudenie socială), linie (directă/colaterală), grad (primul grad/al doilea grad etc.).
Acestea, la rândul lor, pot fi şi ele de mai multe subtipuri, determinate de tipurile formale de
opoziţii pe care se bazează sau care le caracterizează. Să reţinem că termenii unui câmp lexico-
semantic aparţin unei singure părţi de vorbire.”

◦ Pe baza acestor criterii are loc delimitarea semnelor comune și a claselor paradigmatice, astfel se
alcătuiește inventarul câmpului (de la 50 de termeni în cazul numelor de rudenie la aproape
200, de exemplu, pentru termenii cromatici).
◦ Conform lui Coşeriu, trebuie să evităm structurarea lingvistică la cea obiectivă a realului,
astfel va trebui să ignorăm experiența obiectivă și să ne menținem la aspectul lingvistic.
Identificarea perspectivei lingivstice , în raport cu cea a lucrurilor, implică deosebirea între:
lexic și terminologie; cunoașterea cuvintelor și cunoașterea lucrurilor; asociații datorate
ideilor și opiniilor despre lucruri și implicațiile efective și aprecierile încorporate în lexeme
ca trăsături distinctive; structurarea lingvistică și structurarea obiectivă.

◦ Distincția dintre cunoașterea cuvintelor și cunoașterea lucrurilor se manifestă idiomatic.

Coșeriu dă un exemplu relevant, lexemele casă-iglu-bungalov aparțin câmpului semantic al
locuinței, doar că în limba română nu există o opoziție semantică directă ca între bordei-
colibă-casă.
Șapte distincţii lingvistice

„lucruri”

│
limbaj ─ metalimbaj

─ limbaj primar ─ discurs repetat

─ tehnică liberă ─ diacronie

─ sincronie ─ arhitectura (limba istorică)

─ structura (limba funcţională)

 Observăm că:
◦ fiecare distincţie (începând cu cea de-a doua) se substituie realităţii desemnate prin cel de-al
doilea element al distincţiei anterioare.
◦ în acest fel, orice chestiune legată de teoria câmpurilor lexicale nu poate fi discutată la un
nivel „superior” ultimei distincţii, câmpul lexical stabilindu-se doar la nivelul raporturilor de
semnificare în cadrul structurii limbii (limba funcţională).
◦ de exemplu, două cuvinte precum fr. travail şi boulot sau rom. cartof şi barabulă nu pot fi
considerate ca elemente constituente ale unui câmp lexical, deoarece sunt sinonime
complete şi nu formează nici o opoziţie la nivel semantic.
 Perspectiva practică
◦ Teoria câmpurilor lexicale definitivată de Coseriu devine utilă numai dacă este
recuperată de lexicografie
◦ Teoria câmpurilor lexicale scoate în evidență distincțiile semantice
 Dinu Moscal oferă următorul
exemplu:
◦ îngust: „1. care are lăţime mică (în raport cu lungimea). 2. Subţire, delicat. 3. Strâmt,
neîncăpător, mic, limitat”.
◦ Termenii aşezaţi după definiţie la 2 şi la 3 apar aici numai în urma apartenenţei lor la categoria
‘dimensiune mică’, fără să se ia în considerare diferenţele existente în cadrul acestei categorii.
◦ Prima diferenţiere ce trebuie făcută este cea dintre ‘suprafaţă’ şi ‘grosime’, apoi cea dintre ‘mic’
şi ‘mare. Ignorarea acestor principii simple conduce la prezentări ale unui cuvânt ca cea de mai
sus, în care, deşi se specifică faptul că e vorba despre lăţime, deci despre o suprafaţă, se trece
la categoria ‘grosime’ fără a se face vreo specificare (2. Subţire, delicat.), în interiorul căreia
se trece la sensul căpătat prin extensie de către cuvântul subţire (fapt specificat în articolul de
sub cuvântul titlu).
◦ Trecerea la o altă dimensiune (3. Strâmt, neîncăpător, mic, limitat) ar putea fi însoţită
de informaţia că termenul este specific pentru spaţiu interior sau că este folosit cu
perspectiva de spaţiu interior (o sacoşă este strâmtă, dacă ne referim la interior, dar
este îngustă, dacă ne referim la dimensiunile ei), fapt observabil însă prin alăturarea
sinonimului neîncăpător. Apariţia termenului subţire (precum şi termenul alăturat
acestuia, delicat) într-un asemenea mod într-un articol de dicţionar nu prezintă în mod
corect lexicul limbii române şi mai degrabă îl induce în eroare pe utilizator, termenul
constituind o serie cu strâmt, care, în cele mai multe cazuri, nu se opune lui îngust:
„drum strâmt”/ „drum îngust”, „ieşire strâmtă”/ „ieşire îngustă”.
◦ Aceste distincţii rezultate prin cercetarea raporturilor dintre semnificaţi, au ca rezultat revelarea
existenţei unui câmp lexical organizat pentru suprafaţa percepută pe două dimensiuni inegale
(dimensiunea mare şi dimensiunea mică). Aceste observaţii conduc la o definiţie adecvată,
alături de care apar termenii împreună cu care formează un câmp lexical, precizându-se tipul de
opoziţie. Astfel, după definiţia pentru îngust, unde trebuie să se specifice că este vorba despre
suprafaţă (de exemplu, „suprafaţă cu lăţime mică”), trebuie să apară întâi strâmt, termenul cel
mai apropiat din punct de vedere semantic, cu care intră în opoziţie sinonimică (sinonime sunt
cuvintele egale semantic, dar care aparţin unui alt nivel de limbă: pisică, mâţă; cartof, barabulă;
etc.) sau doar să se specifice că intră în opoziţie sinonimică cu strâmt, la care să se indice în
paranteză că este vorba despre ‘spaţiu interior’.

◦ Subţire trebuie să apară cu specificarea că se află în opoziţie echipolentă, la care să se indice că

este vorba despre ‘grosime’.
◦ În opoziţie echipolentă este şi cu scurt, prin raportare la dimensiunea mare a suprafeţei
(lungimea). În sfârşit, trebuie adăugat şi antonimul lat. Prin urmare, o descriere corectă şi utilă
trebuie să conţină toate aceste informaţii.
◦ Aşadar, pentru termenul îngust, descrierea semantică corectă şi completă este:
◦ ÎNGUST 1. Suprafaţă cu lăţime mică. 2. (O p. si n.) Strâmt (pt. spaţiu interior). 3. (O p. ech i
p.) Scurt (pt. lungime), subţire (pt. grosime). 4. (O p. an t.) Larg.
◦ În urma acestei descrieri se adaugă celelalte sensuri ale lui îngust (nu şi ale altor termeni cu
care intră în diferite raporturi, aşa cum apare în DEX la subţire, unde se adaugă delicat). Un
exemplu care validează această organizare este prezentarea dimensiunilor unei fâşii de pânză,
care poate fi scurtă pe dimensiunea mare a asuprafeţei, îngustă pe dimensiunea mică a
suprafeţei, dar nu poate fi strâmtă, pentru că îi lipseşte dimensiunea /+interior/.
În concluzie, teoria câmpurilor formulată de Coșeriu trebuie aplicată în
lexicografie. Dinu Moscal demonstrează acest fapt prin exemplul oferit.
Teoria lingvistului român are o finalitate anume în practică, astfel i se
confirmă utilitatea acesteia.