Enigma

Otiliei
 Romanul realist-balzacian
Scriitorul francez Balzac a impus în literatura universală un model de roman, prin care a dorit: „să scrie o istorie a
moravurilor și să descrie cu minuțiozitate diferitele tipuri umane.
Balzacianismul este un concept ce definește maniera de a scrie prin utilizarea unor tehnici specifice autorului
francez. Scriitorul este un pictor al moravurilor unei epoci, el creează o tipologie de personaje prin raportarea la
mediul social (personajul este construit în strânsă legătură cu lumea în care trăiește, caracterul lui este determinat
de aceasta, el este un produs al mediului său de viață.

„,Descrie-mi vizuina și o să-ți spun cine este animalul care o locuiește”. (Balzac)

George Călinescu (1899-1965) instituie, în perioada interbelică, formula romanului realist obiectiv de factură
balzaciană, prin care a dorit să dea o replică literaturii subiective și cu accente lirice. Opera corespunde estetic
unei concepții realiste a autorului, care transfigurează realitatea în artă printr-o tehnică balzaciană. Perspectiva
narativă este caracterizată prin situarea naratorului în spatele personajelor și a evenimentelor, un narator
omniscient și obiectiv.
 Problematica romanului este dată de
următoarele teme evidente:

cea socială, particularizată în manieră balzaciană ca tema iubirii

frescă a societății bucureștene de la începutul secolului corespunzånd
al XX-lea, evoluției cuplului
a paternității și a moștenirii, tot o temă balzaciană, cu
Felix-Otilia și tema
filiații pe linia puterii nefaste a banului asupra
formării, care-l
individului și a stratificării sociale cu repercusiuni
vizează pe Felix
privind relațiile interumane.
 Titlul romanului incită la reflecție: femeia –sursă a frumuseții, a
misterului, încifrare a vieții. Otilia este, conform titlului,
personajul principal, eponim, ilustrând, din perspectiva autorului,
sufletul complicat al femeii, imposibil de încadrat în canoanele
unei epoci dominate de mediocritate și avariție. În subtext, titlul
trimite și la tipologia feminină propusă de Călinescu, de la femeia
defeminizată, gen Aurica și Aglae, la femeia curtezană – precum
Georgeta și până la femeia-copil-mister, Otilia. Titlul se oglindește
în conținut, în tehnica poliedrică a construcției personajului
eponim, care devine modern, complex și contradictoriu,
multiplicat în ochii celorlalți, dar mai ales în reprezentarea lui
Felix: „Felix se închise în biroul lui și scoase vechea fotografie pe
care i-o dăduse Otilia. Ce deosebire! Unde era Otilia de altădată?
Nu numai Otilia era o enigmă, ci și destinul însuși.”

Structura romanului este reprezentată de evoluția acțiunii pe trei planuri narative:

un plan al destinului lui Felix Sima, adolescentul orfan care vrea să-și facă o carieră
la București legat de cel al Otiliei Mărculescu,
al doilea plan – al luptei clanului Tulea pentru averea lui Costache Giurgiuveanu
al treilea – al evoluției arivistului Stănică Rațiu, personaj tipic pentru epoca de
ascensiune a burgheziei bucureștene dintre cele două războaie mondiale. Cele trei
planuri principale se împletesc cu altele, secundare, în care sunt descrise scene
importante pentru conturarea unei veritabile fresce sociale.

Compozițional, romanul se caracterizeză prin existența celor XX de capitole, în care

evenimentele și episoadele narative sunt înlănțuite cronologic. Inserția unor elemente
de modernitate – între care analiza psihologică, prin intermediul căreia personajele au
viață interioară, apropiindu-se de persoana reală, iar unele dintre ele se caracterizează
prin deviații psihice din cauza eredității și/sau mediului ce evidențiază stilul călinescian
se construiește clasic prin articularea celor cinci momente, expozițiunea, intriga, desfășurarea acțiunii,
punctul culminant și deznodământul. Incipitul fixează coordonatele spațio-temporale ale acțiunii.
Naratorul își asumă un rol de analist și de critic rafinat: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu
puțin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în
strada Antim...Strada era pustie și întunecată. ” Pătrunderea cititorului în acest spațiu se face treptat și
ne prezintă: snobismul burghezilor bogați, al kitschului realizat în domeniul arhitecturii, mobilierului și
al aranjamentelor interioarelor. Gustul estetic al naratorului se manifestă critic și în privința
vestimentației și a machiajului unor personaje. Efectul de kitsch/ amestecul de stiluri și impresia de
neîngrijit, surprinse în manieră balzaciană, indică trăsături ale personajelor. Expozițiunea cuprinde și
o scenă, a jocului de cărți din casa lui Giurgiuveanu, la care participă principalii actanți ai romanului:
clanul Tulea, reprezentat prin Aglae, sora lui moș Costache, Aurica, fata de măritat și Simion; Otilia
Mărculescu, fiica vitregă a lui moș Costache; moșierul Leonida Pascalopol, prieten și pretendent la mâna
Otiliei; moș Costache Giugiuveanu și Felix Sima, adolescentul orfan, venit din Iași la tutorele lui. Scena
are un puternic caracter vizual, fiind construită prin ochii lui Felix, cu multe amănunte semnificative.
Aici se conturează și principalele conflicte ale romanului: lupta pentru moștenirea lui moș Costache și
iubirea dintre Felix și Otilia.
privind planul acțiunii, în care se prezintă istoria unei moșteniri, se
cristalizează într-o replică a Otiliei: „Ei, da, tanti Aglae și cu Aurica nu pot
să mă sufere, fiindcă le e teamă că au să piardă moștenirea... Aurica își
închipuie că o să se mărite spunând că are un unchi bogat... O pocită...
Papa, vezi tu, nu mi-e tată bun. . Mama a mai fost căsătorită înainte, și cånd
a luat pe papa, eu eram de cåțiva anișori...Dar papa mă iubește, și apoi... e
îndatorat să aibă grijă de mine, fiindcă mama i-a dat o mulțime de bani
fără niciun act, pe care papa i-a vârât în afacerile lui... Dacă nu murea pe
neașteptate mama, ar fi fost altfel. . papa voia să mă adapteze. . și acum ar
voi, nu-l lasă tanti Aglae...”
După ce a pătruns în casa lui moș Costache, Felix ia cunoștință cu ițele încâlcite ale luptei pentru averea
acestuia, avere râvnită de clanul Tulea, mai ales de Aglae și de cele două fete, Aurica și Olimpia, dar și de Stănică
Rațiu, soțul Olimpiei, elemente ce intră în paradigma conflictului exterior. În apropierea Otiliei, tânărul
descoperă și iubirea inocentă, dar și gelozia față de potențialul candidat la mâna fetei, Leonida Pascalopol, ceea
ce conduce la un conflict interior, erotic: „Felix își dădea seama că iubește pe Otilia, fără să poată determina
conținutul acestui sentiment.”; „Cånd însă Pascalopol sosea seara, întâmpinat de râsetele vioaie ale fetei,
omagiat cu furtuni de execuții la pianoforte, mângâiat, răsplătit cu bucurii naive pentru cel mai mic dar, Felix
se întuneca din nou de gelozie și-i ura moșierului o moarte repede.” Aurica încearcă să-l atragă pe Felix în
mrejele căsătoriei, jucând pentru el rolul fetei de măritat, gospodină, cu educație bună și cu profund dispreț
față de Otilia, pe care o consideră o fată de moravuri ușoare. Ea se înscrie, în comportament, în linia descrisă de
Otilia, manifestånd un mare interes, întreținut și de mama acesteia, față de Felix, în care vede un viitor soț.
Cånd Felix înțelege strategia ei și n-o mai vizitează, află: „Aurica s-a plâns lui moș Costache că el, Felix, n-a fost
cavaler cu ea, că i-a dat brațul în văzul tuturor pe stradă și a intrat de atâtea ori în odaia ei, înducånd-o în eroare
că ar avea intenții serioase.” Vizitele în casa Tulea, cu scopul de a-l medita pe corigentul Titi, i-au permis, pe de
altă parte, lui Felix să-i cunoască mai bine pe membrii familiei. Pe Simion, tatăl, suferind de nervi, despre care
se spunea că: „... fusese în tinerețe alt om decåt cel care se vedea, avusese o viață agitată, aventuri de dragoste,
scandaluri.
Mai târziu boala, de care suferă Simion, se agravează, el crezåndu-se Dumnezeu, de aceea Aglae îl duce la ospiciu. Titi are o pasiune
de a copia cărți poștale ilustrate, într-o manieră ridicolă, de a-și ordona lucrurile cu o grijă militărească și de a se legăna pe muchia
mesei, sugerånd un psihic labil. Trece printr-o criză erotică având-o ca obiect al adorației pe Otilia, apoi se căsătorește, pe furiș, cu
Ana Sohațchi, spre disperarea Aglaei. Ana se plictisește însă repede de Titi, care: „... picta, se legăna lângă sobă, ședea nemișcat pe
marginea patului, când era plictisit, și refuza orice abatere de la acest program, acuzånd prin posomoråre și încăpățånare
antipatia față de spiritul independent al Anei” și-și părăsește soțul, ulterior divorțånd. Titi rămåne un aspirant la căsătorie, ca
formă de împlinire în plan social. Olimpia, fata cea mare a familiei Tulea, este cerută în căsătorie de avocatul Stănică Rațiu, căruia i
se promite ceva zestre, pe care, ulterior Simion nu o mai dă, strigând că Olimpia nu e fata lui. Cei doi au un copil, care moare însă
din lipsa de îngrijire. În schimb, Stănică e un veritabil trăgător de sfori, pândind banii lui moș Costache, iar, între timp, profitånd de
toți pentru a cere bani. Lui Pascalopol îi trimite chiar o scrisoare, stilul epistolar evidențiind caracterul lui negativ și imprimånd
acțiunii efecte comice. Stănică se amestecă în treburile tuturor, în căsătoria lui Titi, în „formarea” erotică a lui Felix, căruia i-o
recomandă pe Georgeta, o curtezană, și pe Lili, o nepoată mai de departe, în casa lui moș Costache, spionåndu-i pe cei doi tineri și
țesånd intrigi față de Aglae, cu scopul de a obține ceva din banii bătrånului. Scenariile lui Stănică, privind încercarea lui moș
Costache de a trece toată averea pe numele Otiliei, o înverșuneză pe Aglae, care crede că ginerele ei este deștept și luptă pentru
binele Olimpiei și al întregii familii. Între timp, moș Costache este obsedat de ideea că îl urmăresc hoții și vrea să țină totul închis,
deși el însuși îl păcălește pe Felix, luåndu-i din banii încredințați ca tutore și amånă, de frica Aglaei, adoptarea legală a Otiliei, cu
toate că plănuiește să-i facă o casă din materiale provenite de la demolări, pe care le cumpără și le depozitează în grădina casei sale.
În planul formării adolescentului Felix, sunt prezentate evenimente din viața cotidiană, pagini din viața de student, relația cu moș
Costache și, nu în ultimul rånd, aventura erotică a personajului.
Îndrăgostit de Otilia, căreia îi și mărturisește sentimentul puternic și tulburător, gelos, din cauza apropierii dintre Otilia și
Pascalopol, Felix acceptă totuși să-i vadă casa din București, de pe Calea Victoriei a contracandidatului său, apoi face chiar o
călătorie la moșia acestuia.
Tehnica monologului interior este utilizată pentru a demonstra latura profund morală a personalității tånărului: „Felix admiră pe
Pascalopol și gåndi că era un om superior, vrednic de imitat. Se cădea ca și el să fie la înălțimea moșierului și să dea dovezi de aceeași
demnitate. În același timp, Felix se dovedește credincios idealului său de a- și face o carieră, urmåndu-l pe tatăl său, doctorul Felix
Sima: „Aștepta cu nerăbdare să se deschidă universitatea, pentru a se pune cu aprindere pe muncă, voind să-și facă o carieră solidă
cåt mai curånd.” Momentul cånd moș Costache se îmbolnăvește, făcånd un atac: „Pe la începutul lui septembrie, într-o zi de arșiță
tardivă, cu vånt uscat înecăcios, moș Costache se împletici din mers, pe cånd cotrobăia în curte printre cărămizile lui, și căzu moale
jos.” accentuează dimensiunea conflictului exterior. Clanul Tulea pune stăpånire pe casă, sub pretextul de a avea grijă de bătrån,
spre disperarea Otiliei. Amănunte ridicole și chiar grotești se petrec sub ochii celor doi tineri, care suferă sincer pentru bătrån, în
scena unui nou joc de cărți. Replicile participanților se construiesc ca în teatrul absurdului, fiecare dintre personaje referindu-se la
propriile interese, fără să construiască o comunicare autentică: „Stănică: Parc-aș månca ceva bun, ceva rar. Îmi vine un miros
cunoscut în nări, de la bufetul ăsta, și nu știu ce. Aurica: Dacă n-ai noroc, e degeaba. Poți să fii frumoasă, poți să ai zestre, poți să ieși
în lume și bărbații nu se uită la tine. Pentru asta trebuie să te naști. Mai sper și eu cåtăva vreme și pe urmă, adio. Nu mai sunt nici
bărbați cavaleri, ca înainte, azi te invită, ies cu tine în lume și apoi se fac că nu știu. Stănică: Am păzit odată un unchi trei zile și trei
nopți în șir, pånă am picat toți jos de oboseală, și bolnavul nu mai murea. Cånd ne-am sculat, a patra zi, l-am găsit rece.” În mod
surprinzător, moș Costache își revine și, cu sprijinul lui Pascalopol, vrea să asigure, din punct de vedere material, viitorul Otiliei,
însă nu-și concretizează dorința. Tot Pascalopol face acest lucru, punånd pe numele fetei o sumă suficientă pentru ca aceasta să
poată căpăta independență
 Punctul culminant al acțiunii este constituit de moartea bătrånului Costache Giurgiuveanu.
Profitånd de faptul că bătrånul este singur, Stănică Rațiu, nelipsit din preajma lui, caută cu forța
sub saltea și găsește banii. Moș Costache face un efort supraomenesc să-și apere avutul, ceea ce-i
produce un nou atac, de data aceasta mortal.

Deznodămåntul vizează distinct planurile acțiunii. Otilia îl părăsește pe Felix, lăsåndu-l să-și
finalizeze cariera visată și se căsătorește cu Pascalopol, scriindu-i: „Cine a fost în stare de atåta

stăpånire e capabil să învingă și o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor.” Stănică
divorțează de Olimpia și, alături de Georgeta, face avere prin relații, considerate de unii „cercuri
de morfinomani”, iar Felix: „Fu aproape numaidecåt profesor universitar, specialist cunoscut,
autor de memorii și comunicări științifice, colaborator la tratate de medicină cu profesori francezi.
Se căsători într-un chip care se cheamă strălucit și intră, prin soție, într-un cerc de persoane
influente.”

 Finalul
Finalul romanului, simetric cu incipitul, este închis, conflictul s-a rezolvat și nu se poate
imagina o altă rezolvare. Reluarea descrierii casei lui moș Costache și a vorbelor lui din
incipit, ca și reunirea a două dintre personajele importante în acțiunea romanului
reprezintă elementele de simetrie: „Casa lui moș Costache era leproasă, înnegrită. Poarta
era ținută cu un lanț, și curtea toată năpădită cu scaeți. Nu mai părea să fie locuită. Cele
patru ferestre din față, de o înălțime absurdă, înălțau rozetele lor gotice prăfuite, iar marea
ușă gotică avea geamurile plesnite. Felix își aduse aminte de seara cånd venise cu valiza în
månă și trăsese de schelălăitorul clopoțel. I se păru că țeasta lucioasă a lui Moș Costache
apare la ușă și vechile vorbe îi răsunară limpede în ureche: – Aici nu stă nimeni!” Finalul
conține și un epilog despre soarta Otiliei. Întålnindu-se cu Pascalopol întåmplător, în tren,
Felix află că acesta a divorțat de Otilia, lăsând-o liberă: „Eram prea bătrån, vedeam că se
plictisește, era o chestiune de umanitate s-o las să-și petreacă liberă anii cei mai frumoși.”
Personajele din romanul Enigma Otiliei subliniază realismul clasic balzacian, sunt
purtătoare ale unei trăsături dominante de caracter, formează o tipologie realist-
clasică: moș Costache Giurgiuveanu-avarul, Stănică Rațiu-arivistul: „... erou balcanic,
bucureștean, Stănică Rațiu, personajul exemplar al romanului, merită să fie
considerat o creație de prim rang, pe linia epicii romånești, în galeria noastră
națională, alături de Dinu Păturică.
” Ca erou balcanic, Stănică Rațiu se definește prin inconstanță și lipsa valorilor
morale, susceptibil de o prea mare adaptabilitate la mediu. Aglae – „baba absolută ”,
Aurica-fata bătrånă, de măritat îmbogățesc galeria tipurilor balzaciene. Personaje
moderne, comportånd fenomene psihice deviante, ar putea fi Simion Tulea-bătrånul
și Titi Tulea – retardatul.
Fresca socială se completează cu prezentarea mentalității epocii transpuse în ficțiunea literară. Concepția despre
viață a personajelor, ipocrizia care domină în relațiile interumane, chiar în cele de rudenie, instituția căsătoriei, care
pune problema dominației sau a libertății în interiorul cuplului, relația dintre părinți și copii și, nu în ultimul rånd,
problema orfanilor și, implicit, a paternității conturează un univers verosimil, prin care cititorul este plasat într-un
analogon al realității. Un exemplu edificator, în privința descrierii mentalității vremii, este reprezentat de Stănică
Rațiu. Avocat fără procese, vånează o zestre care să-i asigure intrarea în cercurile celor bogați. Căsătorit cu Olimpia,
fata mai mare a familiei Tulea, mimează fidelitatea și responsabilitatea ce decurg din statutul de soț și de tată într-o
scrisoare tragi-comică, către Pascalopol: „Existența mea este un martiriu închinat la două ființe dragi: Olimpia și fiul
meu. O fatalitate nemiloasă mi-a stat împotrivă de cåtăva vreme, încåt acum sunt în postura tragică de a nu-mi putea
hrăni familia anemiată și debilă. Fii așa de bun să-mi împrumuți o sută de franci, pe care îi voi restitui la prima ocazie.
În caz de refuz, sunt decis să termin cu această mizerabilă existență și te rog să ocrotești familia mea.” La
înmormåntarea copilului, care, rămas singur, fără supravegherea părinților, s-a zbuciumat mult și a căzut, murind
din cauza aceasta, Olimpia „fu nepăsătoare și plictisită”, iar Stănică: „... plånse cu hohote, cåștigåndu-și simpatia
femeilor care se găsesc mai tot timpul prin cimitire.” Cabotinismul lui Stănică, adică urmărirea unor efectelor
teatrale cu mijloace facile, de prost gust, este accentuat în anunțul din ziarul Universul, în care menționa data
înmormåntării și care, desigur, fusese compus de el: „De-a pururi sfåșiați sufletește, plini de revoltă în contra cerului
nemilos: Stănică și Olimpia Rațiu, părinți; Simion și Aglae Tulea, bunici; Aurica Tulea, mătușă; precum și familiile
înrudite: Giurgiuveanu, Mărculescu, Sima au nemărginita durere de a vă anunța ridicarea la ceruri a unicului lor fiu,
AUREL RAȚIU (Relișor) în vårstă de două luni răpus de o îngrozitoare boală, care a istovit trupușorul lui mic, lăsånd
pe tăticu și mămica lui fără niciun sens în viață. În curånd, vor fi și ei långă tine, îngeraș scump!
 Felix Sima
Felix Sima, tipul adolescentului în formare, este personajul-reflector, care oferă o imagine
parțială și subiectivă asupra evenimentelor prin tehnica focalizării și actor, în același timp,
fiind participant la acțiune. Orfan ca și Otilia, inocent, avånd o educație sănătoasă, Felix
oscilează între împlinirea erotică și desăvårșirea sa în cariera visată. Portretul fizic este
realizat în incipit, cånd personajul ilustrează motivul străinului: „Fața îi era însă juvenilă și
prelungă, aproape feminină din pricina șuvițelor mari de păr ce-i cădeau de sub șapcă, dar
culoarea măslinie a obrazului și tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară
întåia impresie.”
 Otilia
Otilia este construită prin cele mai moderne mijloace epice, de relativizare a unei eroine și așa ambigue, prin definiție:
fata ingenuă, studentă la Conservator, capabilă de trăiri neașteptate și neobișnuite, o enigmă pentru Felix și pentru
Pascalopol. Însușirile Otiliei sunt suma unor perspective ale altor personaje (reflectare poliedrică): pentru Aglae și
Aurica este o fată de moravuri ușoare; pentru Stănică o partidă bună, o femeie care știe să se descurce; pentru moș
Costache Otilia este un copil, pe care- l iubește și vrea să-l înfieze. Felix are pentru ea sentimente contradictorii: „Nici
eu nu știu cum te iubesc, ca pe o logodnică, ca pe o mamă aș zice, dacă n-ai fi mai tånără decåt mine.” Prin
caracterizarea directă făcută de narator se completează personalitatea ei incitantă: „Ea visa viitorul ca un șir de
explozii neprevăzute. Putea s- o răpească un englez s-o ducă în Indii, putea să-l roage pe Pascalopol s-o ducă în Rusia,
dar să se fixeze pe jumătate din grădina lui moș Costache îi era odios. Rațional, înțelegea planul, însă sufletul ei era
invadat de neliniștea copilului căruia i se pregătește plecarea într-un orfelinat.” Otilia este personajul principal,
eponim, identificåndu-se drept fiica celei de-a doua soții a lui Costache Giurgiuveanu. Statutul moral și psihologic o
definește ca adolescentă inteligentă, contradictorie în comportament, amestec fermecător de inocență și maturitate.
Portretul ei se articulează, întåi, prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), apoi prin tehnica poliedrică. Autorul
folosește, în construcția portretelor fizice ale personajelor, și tehnica balzaciană a detaliului semnificativ, care trimite
la o trăsătură psihică. De exemplu, în scena jocului de cărți din incipit, prin ochii lui Felix, ca personaj-reflector,
descoperim portretele personajelor și corespondența lor cu dominanta caracterologică: Otilia: „Fata, subțirică,
îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strånsă tare la mijloc și cu o mare coleretă de dantelă pe umeri, îi
întinse cu franchețe un braț gol și delicat.”
 Otilia
Cei doi orfani, Otilia şi Felix, caută să se ocrotească unul pe celălalt. Felix îi propune Otiliei să se căsătorească cu el, dorind să-i asigure
existenţa. Otilia va opta pentru Pascalopol, fiindcă nu se consideră o parteneră de viaţă pentru Felix. Coordonata paternitate şi nu
iubirea îi determină opţiunea. Pascalopol este realizat pe dualitatea dintre paternitate şi iubire. El o cunoaşte pe Otilia de mică, a
crescut pe genunchii lui, a considerat-o un fel de fiică, iar Otilia îl consideră un fel de tată. Îşi va asuma o parte din rolul paternităţii şi-i
pune pe numele ei, la bancă, o sută de mii de lei înainte caGiugiuveanu să-i dea aceşti bani. Îi face toate capriciile. O duce la Paris. Când
Otilia va cunoaşte un argentinian bogat, el îi va reda libertatea.
Otilia, deşi trăieşte într-un mediu corupt, îşi menţine candoarea, puritatea, este ca un nufăr, care creşte alb pe balta plină de mocirlă a
societăţii burgheze bucureştene. Tema, eroii, conflictul, subiectul au, în acest context, o structură afectivă. Felix, care o iubeşte,
citeşte, în ochii ei limpezi şi plini de seninătate, candoarea şi este contrariat de bârfele puse în circulaţie de clanul Tulea
. Când Felix o sărută cu patimă pe Otilia, aceasta îl învaţă să o sărute delicat. Când îi analizează palma şi vede că va avea şapte copii, se
sperie. Reacţia ei devine o motivaţie pentru a-l respinge pe Felix. Când Otilia, sufocată de grosolăniile clanului Tulea, pleacă cu
Pascalopol la Paris, Felix, derutat, are o scurtă aventură cu Georgeta şi-i pare că a trădat-o pe Otilia. Otilia este delicată, frumoasă,
voluntară, instruită, dar independenţa ei, felul în care îşi exprimă personalitatea este elementul de disjuncţie, de incompatibilitate
dintre eroi. Raportul ambiguu dintre ea şi Pascalopol, dar mai ales discuţia francă a lui Pascalopol, care-i spune că va lupta cu armele
lui pentru Otilia, îl tulbură pe Felix şi nu ştie cum să acţioneze, ca s-o scoată din influenţa mediului malefic burghez. El vrea să aibă o
discuţie decisivă cu Otilia, vrea să aibă certitudinea că Otilia îl iubeşte, că se va căsători cu el. Răspunsul fetei este echivoc: „De tine
depinde totul“. În esenţă, Otilia este prinsă de mreaja conceptului carpe diem. Ea vrea să călătorească, să strălucească prin saloane, să
se bucure de viaţă, să nu muncească, să n-aibă răspunderea unei mame.
Moș Costache și avariția lui exprimată prin defectul de vorbire: „Omul spån păru tot așa de plictisit de întrebare, clipi de cåteva ori din
ochi, bolborosi ceva, apoi cu un glas neașteptat de răgușit, aproape șoptit, duhnind a tutun, răspunse repede: Nu-nu-nu știu…. nu-nu stă
nimeni aici, nu cunosc…”
Leonida Pascalopol: „Era un om cam de vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos, totuși evitånd impresia de exces, cărnos la față și rumen ca un negustor, însă
elegant prin finețea pielii și tăietura englezească a mustății cărunte. Părul rar, dar bine ales într- o cărare care mergea din mijlocul frunții pånă la ceafă, lanțul
greu de aur cu breloc la vestă, hainele de stofă fină, parfumul discret în care intra și o nuanță de tabac, toate acestea reparau cu desăvårșire, în apropiere,
neajunsurile vårstei și ale corpolenței.”

Aglae Tulea: „Era o doamnă cam de aceeași vårstă cu Pascalopol, cu părul negru pieptănat bine într-o coafură japoneză. Fața îi era
gălbicioasă, gura cu buzele subțiri, acre, nasul încovoiat și acut, obrajii brăzdați de cåteva cute mari, acuzånd o slăbire bruscă. Ochii îi
erau bulbucați ca și aceia ai bătrånului, cu care semăna puțin, și avea dealtfel aceeași mișcare moale a pleoapelor. Era îmbrăcată cu bluză
de mătase neagră cu numeroase cerculețe, strånsă la gåt cu o mare agrafă de os și sugrumată la mijloc cu un cordon de piele, în care se
vedea, prinsă de un lănțișor, urechea unui cesuleț de aur.”

Aurica: „Era o fată cam de treizeci de ani, cu ochii proeminenți ca și ai Aglaei, cu fața prelungă, sfårșind într-o bărbie ca un ac, cu tåmple
mari încercuite de două șiruri de cozi împletite. {edea cu coatele pe masă și cu capul între palme, privind jocul celor doi.” Simion: „Un
bărbat în vårstă, cu papuci verzi în picioare și cu o broboadă pe umeri mișca måinile asupra mesei, țintind atent. Avea mustăți pleoștite și
un mic smoc de barbă. ș…ț domnul cu broboadă broda cu lånă de felurite culori o bucată de etamină întinsă pe un mic gherghef.”

Moș Costache: „…. un omuleț subțire și puțin încovoiat. Capul îi era atins de o calviție totală, și fața părea aproape spånă și, din cauza
aceasta, aproape pătrată. Buzele îi erau întoarse în afară și galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinți vizibil, ca niște așchii
de os. Omul, a cărui vårstă desigur înaintată rămånea totuși incertă, zåmbea cu cei doi dinți, clipind rar și moale, întocmai ca bufnițele
supărate de o lumină bruscă, privind întrebător și profund contrariat. Enigma Otiliei răspunde unui proiect al lui George Călinescu de a
scrie un roman balzacian, care ajunge să se apropie de paradigma modernității: „Dacă Enigma Otiliei e mai modern, faptul se explică prin
aceea că în loc să meargă în sensul conținutului realist-documentar, merge în sensul convenției balzaciene: pe care o îngroașă, punånd-o în
evidență.”