În secolul XX se insistă pe definirea a unităților limbii și astfel apar primele dezbateri.

Noțiunea
de câmp semantic e cercetată de mai mulți lingviști. Întreg lexic al unei limbi era văzut ca o
structură complexă, alcătuită dintr-un ansamblu de microsisteme.

Începând cu anii ’30 ai secolului al XX-lea, obiectivul principal în argumentarea existenţei

câmpurilor lexicale devine demonstrarea interdependenţei conţinuturilor semantice ale cuvintelor
care formează un câmp lexical.(4, pag.15)

Sunt două abordări ale câmpului lexical: cea tradițională, din punct de vedere diacronic (Jost Trier,
Leo Weisgerber) și cea structuralistă, din punct de vedere sincronic, formulată de Eugen Coșeriu.

,,Primele încercări de teoretizare şi de relevare în mod concret, prin exemple, a existenţei

câmpurilor lexicale în limbă sunt legate direct de începuturile structuralismului european şi îşi
afirmă originile în concepţia lui Wilhelm von Humboldt despre limbă, şi anume că aceasta
se organizează la toate nivelurile ei într-un mod specific şi în acord cu întreaga cultură a
vorbitorilor acelei limbi. ” (4, pag.24)

Câmpul semantic a poate fi definit în mai multe moduri.

În accepția lui Dinu Moscal ,,teoria câmpurilor lexicale are ca rezultat evidențierea și descrierea
structurilor existente la nivelul lexicului bazate pe anumite distincții semantice, ceea ce oferă o
perspectivă clară în situații tratate oarecum neordonat în dicționare”. (3, pag.10)

,,Un câmp lexical presupune existenţa unor raporturi la nivel semantic între cuvinte ca elemente
individuale ale limbii, raporturi prin care lexicul unei limbi este organizat în nişte grupe care
acoperă o arie semantică unitară, bazată pe o interdependenţă a semnificaţiei elementelorce o
compun. Indicaţiile de bază date mai sus în termenii cei mai generali arată că preocupările majore
în teoria câmpului lexical trebuie să se axeze pe două aspecte: r a p o r t u l şi e l eme n t e l e între
care se stabileşte raportul.”(4,Pag.21)

Eugen Coșeriu definește câmpul lexical ca: ,,O structură paradigmatică constituită din unități
lexicale ce se repartizează unei zone de semnificație comună și se află în opoziție imediată unele
cu altele.” (3, pag.3)

,,Câmpul lexical face parte dintre structurile lexematice paradigmatice primare. La acest nivel
câmpul lexical se opune clasei lexicale, care se bazează pe o trăsătură comună și nu se supune
criteriului opoziției imediate, ci formează o clasă prin combinații lexicale sau gramaticale la un
anumit lexem. Structurile primare sunt numite așa deoarece nu există vreun raport prim-secund
între elementele componente, așa cum este cazul la cele secundare, unde un element prim este
supus unui proces de schimbare: modificarea (pădure-pădurice), dezvoltarea (pădure-împăduriri)
și compunerea (ai-de-pădure, lumină-de-pădure).” (3, pag. 3)

,,Câmpul lexical nu se prezintă ca un întreg ale cărui elemente trebuie identificate, ci este un întreg
la care se ajunge de la lexem, urmărind raporturile sale cu alt(e) lexem(e) până la identificarea unei
structuri complete a unui câmp pe baza unei trăsături caracteristice tuturor elementelor
componente , câmp care poate funcționa ca o unitate complexă în raport cu un alt câmp privit ca o
altă unitate complexă.” (3, pag.6).

Caracterul de sistem al cuvintelor unei limbi a fost demonstrat în mod convingător de Saussure,
care a făcut uz, în acest scop, de noţiunea de „grupuri asociative” (constelaţii). Acest lucru poate
fi ilustrat prin următorul exemplu românesc: un cuvânt ca temător este asociat mai întâi cu a (se)
teme–temere–temut–teamă, teamăt (şi după acelaşi tipar poate fi examinată şi seria de cuvinte
cheltuitor–a cheltui–cheltuială–cheltuit etc.). Unităţile de mai sus intră într-un ansamblu de
cuvinte asemănătoare (sau identice) ca formă şi/sau sens (sinonime, paronime, omonime
etc.).Gruparea cuvintelor în serii asociative e o primă dovadă că vocabularul are caracter
sistematic.”.

Expresia „câmp semantic” a fost introdusă de G. Ipsen, în 1924, iar teoria câmpurilor semantice,
propusă de J. Trier, ţine de prima jumătate a secolului al XX-lea. Trier defineşte câmpul semantic
drept un ansamblu de relaţii între cuvinte care au semnificaţie în virtutea acestor relaţii ca urmare,
o semnificaţie există numai în cadrul unui câmp. Fiecare câmp semantic formează, împreună cu
altele, un câmp mai întins şi aşa mai departe, până se ajunge la ansamblul general al lexicului
limbii, câmpul semantic cel mai vast, acesta având aspectul unei combinaţii de subsisteme, fără
goluri sau suprapuneri. (5,Pag.2)

Gruparea cuvintelor în serii asociative e o dovadă că vocabularul are caracter sistematic,

dispunerea sistematică a cuvintelor unei limbi fiind demonstrată, aşa cum s-a amintit mai sus, de
F. de Saussure, care a folosit noţiunea grupuri asociative. Cuvintele unei limbi date sunt grupate
în interiorul diferitor câmpuri semantice, iar un câmp semantic este constituit dintr-un cuvânt
împreună cu conceptele înrudite ale acestuia. (5, pag.3)

Distincţiile pe baza cărora Trier delimitează domeniul de cercetare sunt: limbă–gândire, limbă–
vorbire, ergon–energeia, sincronie–diacronie, limbă–realitate. Una dintre observaţiile cele mai
importante de la Trier este făcută în analiza opoziţiei dintre limbă şi gândire, unde acesta distinge
între „câmp conceptual” şi „câmp lexical (semantic)”, primul fiind un complex semantic dat prin
experienţă, care corespunde ca întreg câmpului lexical, dar care se prezintă nestructurat, limba
fiind cea care intervine şi îi organizează conţinutul.

Analiza acestei distincţii are ca rezultat poziţionarea câmpului lexical în următoarea structură
ierarhică: cuvânt – câmp lexical – limbă – gândire – realitate conceptuală –realitate ontică. Teoria
lui Trier, preluată ulterior de alţi cercetători, n-a fost scutită de critici vehemente, provocate mai
întâi de imposibilitatea de a admite o imagine atât de armonioasă şi de perfectă. Despre o
organizare clară se poate vorbi numai în anumite sectoare ale lexicului, şi aici au fost citate
exemple precum seria numeralelor sau termenii de înrudire.

Fiecare limbă are un „mozaic” semantic propriu, specific, ea exprimând individualitatea poporului
care o vorbeşte, motiv pentru care Trier a fost învinuit de neohumboldtianism. Sistemul câmpurilor
semantice ordonează gândirea, deci suntem puşi în faţa afirmaţiei neopozitiviste că limba
determină gândirea. Importanţa acestei teorii constă în elaborarea unei metode de structurare a
lexicului, de determinare a influenţei limbii asupra gândirii.(5, pag.3)
O reevaluare şi o reinterpretare valorică a teoriei câmpurilor lexicale a realizat renumitul lingvist
Eugeniu Coşeriu. Analiza în perspectivă evolutivă a teoriei câmpului lexical, de la primele
încercări până la teoria structurală elaborată de E. Coşeriu, şi a problematicii legate de baza
raporturilor care formează câmpurile lexicale are ca rezultat obţinerea unei viziuni generale asupra
acestei teorii şi a diferitelor modalităţi de percepţie a structurării lexicului, începând cu ideile de
ordin general ale lui Humboldt şi cu primele teoretizări asupra posibilităţii de a descoperi un sistem
în lexic. Diferitele perspective, precum şi caracterul neunitar al multora dintre ele, delimitarea
imprecisă a domeniului de studiu, utilizarea unui instrumentar neadecvat obiectului supus
cercetării, toate acestea au condus la diferite teorii ale câmpului lexical. Urmărirea acestei evoluţii,
de la Trier şi până la modelul coşerian, are avantajul percepţiei clare a obiectului de studiu şi al
evitării falselor probleme, deja abordate în studiile de lexicologie. Mai mult, interpretarea corectă
a teoriei coşeriene conduce la o dezvoltare şi o reaşezare a rezultatelor teoriei câmpurilor semantice
şi la o distincţie clară între diferitele structuri lexematice. (5, pag.4)

E. Coşeriu ajunge la concluzia că delimitarea câmpului sau a subansamblului lexico-semantic

prezintă interes teoretic şi practic. Criteriul de delimitare este de natură semantică. Termenii unui
subansamblu sunt reuniţi pe baza unor proprietăţi semantice comune. Astfel, câmpul lexico-
semantic este calificat drept o categorie ce are la bază relaţiile semantice dintre cuvinte. Pe baza
trăsăturilor semantice comune, pe baza apropierii obiectelor din realitate pe care le denumesc,
cuvintele dintr-o limbă sunt grupate în cadrul unui câmp lexico-semantic. Astfel, numele de
rudenie, numele de culori, denumirile locuinţelor, denumirile animalelor domestice sau sălbatice,
denumirile instituţiilor, denumirile părţilor corpului, denumirea gradelor militare etc. pot servi
drept exemplu de câmpuri lexico-semantice. Între termenii subansamblului se stabilesc şi diferenţe
semantice exprimate prin seme variabile. Un subansamblu dintr-o limbă anume are existenţă
practică numai după efectuarea analizei câmpului, după ce sunt puse în evidenţă opoziţiile
semantice caracteristice lui. Câmpurile sunt considerate structuri paradigmatice, fiind vorba de
alegerea unui singur termen al unei asemenea structuri, într-un context lexical determinat. Câmpul
lexical cuprinde toate cuvintele care aparţin aceluiaşi domeniu şi care au trăsături de sens comune.
În câmpul lexical intră sinonimele acestor cuvinte, inclusiv derivatele lor, şi expresiile care le
cuprind . (5, pag.

În opinia lui Eugeniu Coşeriu, „câmpul este o structură paradigmatică care constă din unităţi
lexicale (lexeme), care îşi împart o zonă de semnificaţie comună şi care se află unele cu altele în
opoziţie nemijlocită; aşa, de exemplu, verbele de deplasare formează un câmp lexical: a merge pe
jos–a alerga–a fugi–a zbura–a înota–a merge cu un vehicul, tot aşa bătrân–vechi/tânăr–nou sau
adjectivele care indică temperatura (rece–răcoros–călduţ– cald–fierbinte)” (Coseriu 1974: 34).
Câmpul lexical este definit astfel ca fiind constituit de termenul prezent într-un punct dat al lanţului
vorbit şi termenii pe care prezenţa sa îi exclude. Dacă ceva e albastru, se exclud alte culori – verde,
roşu, negru. Termenii trebuie să aparţină aceluiaşi câmp. Eugeniu Coşeriu compară câmpurile
lexicale cu sistemele de consoane sau vocale în fonologie, deoarece acestea sunt analizabile în
trăsături distinctive (seme) sau pot fi contrapuse pentru a stabili opoziţii şi respectiv noi trăsături
distinctive, cum ar fi staticitate/dinamicitate, dimensiune în timp/dimensiune în spaţiu
(tânăr/nou/vechi; mic/mare). Dar analogia nu înseamnă identitate, prin urmare sunt prezentate şi
diferenţe între câmpurile lexicale şi sistemele de vocale şi consoane, de exemplu arhilexemele,
care pot fi mai numeroase în lexematică.(5, pag.
Coșeriu spune că structura semantică a cuvintelor din câmp se prezintă ca un ansamblu de semne,
obiectivul principal în analiza câmpurilor lexico-semantice fiind identificarea relaţiilor interne ale
unui câmp lexical, determinate prin identităţi şi diferenţe, adică prin opoziţiile semantice care
funcţionează în acesta. Realizarea unui asemenea obiectiv e posibilă prin operaţii de comparare şi
diferenţiere. Pentru stabilirea mai riguroasă a relaţiilor de sens prezintă interes delimitarea claselor
şi subclaselor din care este alcătuit un câmp: de exemplu, în câmpul denumirilor locuinţelor în
funcţie de semul „specificul construcţiei” se distinge clasa alcătuită din lexemele casă, locuinţă,
de clasa castel, palat. În această ordine de idei, sunt interesante opoziţiile semantice obţinute, de
exemplu, prin modificări în planul expresiei: lexemele mamă/tată pot fi înlocuite cu unchi/mătuşă,
deoarece semul „linie directă” se înlocuieşte cu semul „linie colaterală”. De fapt, structurarea şi
funcţionarea câmpurilor nu depinde numai de tipurile formale de opoziţie, dar şi de sensul ontic,
de tipul raportului lor cu realitatea extralingvistică pe care o organizează (referentul). Aplicând
aceste criterii şi combinându-le cu altele câteva: „numărul dimensiunilor manifestate de opoziţiile
unui câmp”; „felul în care dimensiunile (când există mai mult de una) se combină în interiorul
câmpului”; „tipul raportului dintre conţinut şi expresia lexemelor (şi a opoziţiilor lor)”, Eugeniu
Coşeriu ajunge la constituirea unei tipologii a câmpurilor lexicale. Astfel, din punctul de vedere al
numărului de dimensiuni care funcţionează în câmpuri, acestea pot fi clasate în două tipuri foarte
generale: câmpurile cu o singură dimensiune (câmpurile simple sau unidimensionale) şi câmpurile
cu mai mult de o dimensiune (câmpuri complexe sau pluridimensionale). Sunt unidimensionale
câmpurile adjectivelor privind temperatura, în vreme ce câmpurile adjectivelor privind vârsta sau
câmpurile numelor de rudenie sunt câmpuri pluridimensionale. În câmpul adjectivelor care privesc
temperatura funcţionează dimensiunea semantică „grad relativ de temperatură constatată prin
simţul termic”; iar în câmpul adjectivelor care privesc vârsta avem dimensiunea „vârstă” şi
dimensiunea „clasă desemnată pentru vârsta persoanelor şi pentru vârsta animalelor şi plantelor”,
dar şi pentru vârsta lucrurilor. Câmpul numelor de rudenie se caracterizează prin dimensiuni ca:
sex (masculin/feminin), tipuri de rudenie (rudenie naturală/rudenie socială), linie
(directă/colaterală), grad (primul grad/al doilea grad etc.). Acestea, la rândul lor, pot fi şi ele de
mai multe subtipuri, determinate de tipurile formale de opoziţii pe care se bazează sau care le
caracterizează. Să reţinem că termenii unui câmp lexico-semantic aparţin unei singure părţi de
vorbire.

Criterii de analiză: Un câmp lexical corespunde şi unui sistem categorial, adică unei categorii a
gramaticii (număr, gen, mod, timp, aspect), iar opoziţiile interne ale unui câmp corespund
opoziţiilor care există în interiorul unei categorii gramaticale. Este însă evident că, în general,
câmpurile lexicale sunt nu numai mult mai numeroase, dar şi mult mai variate decât celelalte
paradigme ale limbii. Astfel, sarcina unei tipologii a câmpurilor se reduce la determinarea acestei
diversităţi de structurare. În prezent, în analiza câmpurilor lexico-semantice se invocă mai multe
criterii de interpretare care se axează pe factorul semantic. Pe baza acestor criterii se face
delimitarea semelor comune, a claselor paradigmatice într-un câmp, a relaţiilor semantice
(identităţi, opoziţii) din fiecare paradigmă a unui câmp, se alcătuieşte inventarul câmpului (de la
50 de termeni în cazul numelor de rudenie la aproape 200, de exemplu, pentru termenii cromatici),
se face analiza contextuală în câmpurile lexico-semantice. Ultimul criteriu contribuie la
dezambiguizarea sensurilor cuvintelor polisemantice ce aparţin aceluiaşi câmp (denumirile
fenomenelor sonore) sau mai multor câmpuri alcătuite din adjective.
În studiile de specialitate, câmpurile lexico-semantice sunt definite drept fragmente
(subansambluri, mulţimi) din ansamblul lexical al unei limbi care grupează numai denumiri
înrudite din punctul de vedere al sensului sau care au un denominator semantic comun,
„arhilexem”, modalităţi de clasare a cuvintelor dintr-o limbă, dintr-o etapă a ei sau din mai multe
limbi, cuvinte care exprimă un sistem de idei, ceea ce oferă obiectivitate principiului de segmentare
a vocabularului. Nu toate cuvintele din lexic pot fi clasificate în câmpuri, ci numai părţile
organizate şi stabile. În cazul câmpurilor cu o structură complexă, se delimitează elemente cu un
număr mai mare de trăsături comune (nucleul) şi altele, cu un număr mai mic de trăsături comune
(periferia). Există câmpuri concrete (alcătuite din substantive concrete: denumiri de animale,
locuinţe) şi abstracte (vocabularul afectivităţii). Nu există un tip universal de câmp lexico-semantic
şi fiecare câmp poate pune probleme proprii în procesul de analiză; astfel, determinarea relaţiilor
de sens între cuvintele câmpului prezintă interes din punct de vedere teoretic şi aplicativ.

În fine, Eugeniu Coşeriu vorbeşte despre încă un tip de relaţii dintre semantica unor unităţi lexicale
aflate în componenţa unor câmpuri lexico-semantice care contribuie în mod direct la identificarea
sistemului în lexic. Este vorba despre microcâmpurile sau paradigmele lexico-semantice cu
elemente între care există relaţii inclusive, ierarhice sau hipo-hiperonimice. Acest tip de paradigme
lexico-semantice, identificat iniţial de Eugeniu Coşeriu, este examinat detaliat în studiile lui Otto
Duchaček (Duchaček 1962; Duchaček 1964; Duchaček 1972) şi Silviu Berejan (Berejan 1978). În
această ordine de idei, este edificator exemplul ce urmează. Astfel, în limba română contemporană
există următoarele microsisteme lexicale: oaie câine berbec oaie câine căţea Iniţial, aceste
microsisteme nu aveau arhilexeme sau hiperonime, de aceea, sub presiunea sistemului, unul dintre
hiponime (oaie şi câine), extinzându-şi volumul semantic, a devenit hiperonim (oaie şi câine), în
funcţie de importanţa şi valoarea denotaţilor respectivi pentru viaţa cotidiană a fiecărui popor în
parte. De altfel, hiperonim poate deveni atât hiponimul feminin, cât şi cel masculin. În aceeaşi
ordine de idei, propunem să analizăm încă un exemplu: găină cocoş găină Substantivul găină este
moştenit din latină, însă, pentru exprimarea opoziţiei masculin/feminin, a fost preluat din limbile
sud-slave substantivul cocoş, fapt ce a contribuit la completarea unei celule vide din acest
microsistem lexical şi la apariţia unui nou hiponim masculin. Ulterior, a apărut necesitatea
identificării hiperonimului respectiv, astfel încât substantivul găină şi-a modificat sensul, devenind
mai abstract şi mai cuprinzător, şi, ca urmare, s-a produs completarea încă a unei celule vide şi s-
a constituit hiperonimul găină.
Analiza paradigmelor lexico-semantice de acest tip este utilizată cu succes mai ales în procesul de
identificare a structurii semantice a cuvintelor polisemantice pentru prezentarea acestora în
dicţionarele explicative.

În concluzie, se impune constatarea că identificarea câmpurilor lexico-semantice şi a relaţiilor

paradigmatice, sintagmatice, derivaţionale (de formare a cuvintelor sau a sensurilor noi) şi
inclusive (ierarhice sau hipo-hiperonimice) este un suport solid în demonstrarea caracterului de
sistem al limbii.
Câmpul lexico-semantic este calificat drept o categorie ce are la bază relaţiile semantice dintre
cuvinte. Pe baza unor trăsături semantice comune, pe baza apropierii obiectelor din realitate pe
care le denumesc, cuvintele dintr-o limbă sunt grupate în cadrul unui câmp lexico-semantic. Astfel,
numele de rudenie, numele de culori, denumirile locuinţelor, denumirile animalelor domestice sau
sălbatice etc. pot servi drept exemplu de câmpuri lexico-semantice. Între termenii subansamblului
se stabilesc şi diferenţe semantice exprimate prin seme variabile. Un subansamblu dintr-o limbă
anume are existenţă practică numai după efectuarea analizei câmpului, după ce sunt puse în
evidenţă opoziţiile semantice caracteristice lui.. Câmpul lexical cuprinde toate cuvintele care
aparţin aceluiaşi domeniu şi care au trăsături de sens comune. În câmpul lexical intră sinonimele
acestor cuvinte, inclusiv derivatele lor, şi expresiile care le cuprind .

În secolul XX se insistă pe definirea unităților limbii. Noțiunea de câmp semantic e cercetată de

mai mulți lingviști. Întreg lexic al unei limbi era văzut ca o structură complexă, alcătuită dintr-un
ansamblu de microsisteme.

Începând cu anii ’30 ai secolului al XX-lea, obiectivul principal în argumentarea existenţei

câmpurilor lexicale devine demonstrarea interdependenţei conţinuturilor semantice ale cuvintelor
care formează un câmp lexical.(6, pag.15)

Câmpului lexical este cercetat sub două aspecte: cea tradițională, din punct de vedere diacronic
(Jost Trier, Leo Weisgerber) și cea structuralistă, din punct de vedere sincronic, formulată de
Eugen Coșeriu.

,,Primele încercări de teoretizare şi de relevare în mod concret, prin exemple, a existenţei

câmpurilor lexicale în limbă sunt legate direct de începuturile structuralismului european şi îşi
afirmă originile în concepţia lui Wilhelm von Humboldt despre limbă, şi anume că aceasta
se organizează la toate nivelurile ei într-un mod specific şi în acord cu întreaga cultură a
vorbitorilor acelei limbi. ” (6, pag.24)
Câmpul semantic reprezintă o unitate a limbii și acesta a poate fi definit în mai multe moduri.
Gruparea cuvintelor în serii asociative e o dovadă că vocabularul are caracter sistematic,
dispunerea sistematică a cuvintelor unei limbi fiind demonstrată de F. de Saussure, care a folosit
noţiunea grupuri asociative. Cuvintele unei limbi date sunt grupate în interiorul diferitor câmpuri
semantice, iar un câmp semantic este constituit dintr-un cuvânt împreună cu conceptele înrudite
ale acestuia. (1, pag.3)

Expresia „câmp semantic” a fost introdusă de G. Ipsen, în 1924, iar teoria câmpurilor semantice,
a fost propusă de J. Trier. Trier defineşte câmpul semantic drept un ansamblu de relaţii între cuvinte
care au semnificaţie în virtutea acestor relaţii ca urmare, o semnificaţie există numai în cadrul unui
câmp. Fiecare câmp semantic formează, împreună cu altele, un câmp mai întins şi aşa mai departe,
până se ajunge la ansamblul general al lexicului limbii, câmpul semantic cel mai vast, acesta având
aspectul unei combinaţii de subsisteme, fără goluri sau suprapuneri. (1,Pag.2)

Semantica unei limbi trebuie privit ca un ,,”mozaic”. Limba reprezintă individualitatea unui popor.
Din acest motiv Trier a fost învinuit de neohumboldtianism.
,,Sistemul câmpurilor semantice ordonează gândirea, deci suntem puşi în faţa afirmaţiei
neopozitiviste că limba determină gândirea. Importanţa acestei teorii constă în elaborarea unei
metode de structurare a lexicului, de determinare a influenţei limbii asupra gândirii.”(1, pag.3)

Dinu Moscal a analizat teoria câmpurilor lexicale propusă de Coșeriu ,,teoria câmpurilor lexicale
are ca rezultat evidențierea și descrierea structurilor existente la nivelul lexicului bazate pe anumite
distincții semantice, ceea ce oferă o perspectivă clară în situații tratate oarecum neordonat în
dicționare”. (5, pag.10)

,,Un câmp lexical presupune existenţa unor raporturi la nivel semantic între cuvinte ca elemente
individuale ale limbii, raporturi prin care lexicul unei limbi este organizat în nişte grupe care
acoperă o arie semantică unitară, bazată pe o interdependenţă a semnificaţiei elementelor ce o
compun. Indicaţiile de bază date mai sus în termenii cei mai generali arată că preocupările majore
în teoria câmpului lexical trebuie să se axeze pe două aspecte: raportul și elementele între care se
stabileşte raportul.”(6,Pag.21)

Eugen Coșeriu definește câmpul lexical ca: ,,O structură paradigmatică constituită din unități
lexicale ce se repartizează unei zone de semnificație comună și se află în opoziție imediată unele
cu altele. La acest nivel câmpul lexical se opune clasei lexicale, care se bazează pe o trăsătură
comună și nu se supune criteriului opoziției imediate, ci formează o clasă prin combinații lexicale
sau gramaticale la un anumit lexem. Structurile primare sunt numite așa deoarece nu există vreun
raport prim-secund între elementele componente, așa cum este cazul la cele secundare, unde un
element prim este supus unui proces de schimbare: modificarea (pădure-pădurice), dezvoltarea
(pădure-împăduriri) și compunerea (ai-de-pădure, lumină-de-pădure).” (5, pag.3)

,,Câmpul lexical nu se prezintă ca un întreg ale cărui elemente trebuie identificate, ci este un întreg
la care se ajunge de la lexem, urmărind raporturile sale cu alt(e) lexem(e) până la identificarea unei
structuri complete a unui câmp pe baza unei trăsături caracteristice tuturor elementelor
componente , câmp care poate funcționa ca o unitate complexă în raport cu un alt câmp privit ca o
altă unitate complexă.” (Ibidem, pag.6).

Vasile Bahnaru explică definiția lui Coșeriu:

,,Câmpul lexical este definit astfel ca fiind constituit de termenul prezent într-un punct dat al
lanţului vorbit şi termenii pe care prezenţa sa îi exclude. Dacă ceva e albastru, se exclud alte culori
– verde, roşu, negru. Termenii trebuie să aparţină aceluiaşi câmp. Eugeniu Coşeriu compară
câmpurile lexicale cu sistemele de consoane sau vocale în fonologie, deoarece acestea sunt
analizabile în trăsături distinctive (seme) sau pot fi contrapuse pentru a stabili opoziţii şi respectiv
noi trăsături distinctive, cum ar fi staticitate/dinamicitate, dimensiune în timp/dimensiune în spaţiu
(tânăr/nou/vechi; mic/mare). Dar analogia nu înseamnă identitate, prin urmare sunt prezentate şi
diferenţe între câmpurile lexicale şi sistemele de vocale şi consoane, de exemplu arhilexemele,
care pot fi mai numeroase în lexematică.(1, pag. 5)

Potrivit definiției lui Coșeriu trebuie să privim câmpul ca pe un asamblu de semne, iar obiectivul
principal în analiza câmpurilor lexico-semantice e identificarea relațiilor interne ale acestuia, care
e determinată prin opoziția semantică.
,,Pentru stabilirea mai riguroasă a relaţiilor de sens prezintă interes delimitarea claselor şi
subclaselor din care este alcătuit un câmp: de exemplu, în câmpul denumirilor locuinţelor în
funcţie de semul „specificul construcţiei” se distinge clasa alcătuită din lexemele casă, locuinţă,
de clasa castel, palat. În această ordine de idei, sunt interesante opoziţiile semantice obţinute, de
exemplu, prin modificări în planul expresiei: lexemele mamă/tată pot fi înlocuite cu unchi/mătuşă,
deoarece semul „linie directă” se înlocuieşte cu semul „linie colaterală”. De fapt, structurarea şi
funcţionarea câmpurilor nu depinde numai de tipurile formale de opoziţie, dar şi de sensul ontic,
de tipul raportului lor cu realitatea extralingvistică pe care o organizează (referentul).

Aplicând aceste criterii şi combinându-le cu altele câteva: „numărul dimensiunilor manifestate de

opoziţiile unui câmp”; „felul în care dimensiunile (când există mai mult de una) se combină în
interiorul câmpului”; „tipul raportului dintre conţinut şi expresia lexemelor (şi a opoziţiilor lor)”,
Eugeniu Coşeriu ajunge la constituirea unei tipologii a câmpurilor lexicale. Astfel, din punctul de
vedere al numărului de dimensiuni care funcţionează în câmpuri, acestea pot fi clasate în două
tipuri foarte generale: câmpurile cu o singură dimensiune (câmpurile simple sau unidimensionale)
şi câmpurile cu mai mult de o dimensiune (câmpuri complexe sau pluridimensionale). Sunt
unidimensionale câmpurile adjectivelor privind temperatura, în vreme ce câmpurile adjectivelor
privind vârsta sau câmpurile numelor de rudenie sunt câmpuri pluridimensionale. În câmpul
adjectivelor care privesc temperatura funcţionează dimensiunea semantică „grad relativ de
temperatură constatată prin simţul termic”; iar în câmpul adjectivelor care privesc vârsta avem
dimensiunea „vârstă” şi dimensiunea „clasă desemnată pentru vârsta persoanelor şi pentru vârsta
animalelor şi plantelor”, dar şi pentru vârsta lucrurilor. Câmpul numelor de rudenie se
caracterizează prin dimensiuni ca: sex (masculin/feminin), tipuri de rudenie (rudenie
naturală/rudenie socială), linie (directă/colaterală), grad (primul grad/al doilea grad etc.). Acestea,
la rândul lor, pot fi şi ele de mai multe subtipuri, determinate de tipurile formale de opoziţii pe care
se bazează sau care le caracterizează. Să reţinem că termenii unui câmp lexico-semantic aparţin
unei singure părţi de vorbire.” (1, pag. 6)

Pe baza acestor criterii are loc delimitarea semnelor comune și a claselor paradigmatice, astfel se
alcătuiește inventarul câmpului (de la 50 de termeni în cazul numelor de rudenie la aproape 200,
de exemplu, pentru termenii cromatici).

În studiile de specialitate, câmpurile lexico-semantice sunt definite drept fragmente

(subansambluri, mulţimi) din ansamblul lexical al unei limbi care grupează numai denumiri
înrudite din punctul de vedere al sensului sau care au un denominator semantic comun,
„arhilexem”, modalităţi de clasare a cuvintelor dintr-o limbă, dintr-o etapă a ei sau din mai multe
limbi, cuvinte care exprimă un sistem de idei, ceea ce oferă obiectivitate principiului de segmentare
a vocabularului. Nu toate cuvintele din lexic pot fi clasificate în câmpuri, ci numai părţile
organizate şi stabile. În cazul câmpurilor cu o structură complexă, se delimitează elemente cu un
număr mai mare de trăsături comune (nucleul) şi altele, cu un număr mai mic de trăsături comune
(periferia). Există câmpuri concrete (alcătuite din substantive concrete: denumiri de animale,
locuinţe) şi abstracte (vocabularul afectivităţii). (1, pag. 7)
După Coşeriu trebuie să evităm structurarea lingvistică la cea obiectivă a realului, astfel va trebui
să ignorăm experiența obiectivă și să ne menținem la aspectul lingvistic. Identificarea perspectivei
lingivstice , în raport cu cea a lucrurilor, implică deosebirea între: lexic și terminologie;
cunoașterea cuvintelor și cunoașterea lucrurilor; asociații datorate ideilor și opiniilor despre lucruri
și implicațiile efective și aprecierile încorporate în lexeme ca trăsături distinctive; structurarea
lingvistică și structurarea obiectivă. (4,pag.3)

Distincția dintre cunoașterea cuvintelor și cunoașterea lucrurilor se manifestă idiomatic. Coșeriu

dă un exemplu relevant, lexemele casă-iglu-bungalov aparțin câmpului semenatic al locuinței, doar
că în limba română nu există o opoziție semantică direcă ca între bordei-colibă-casă. (4, pag.4)

Distincția între structurile lingvistice și cele obiective constă în:

1. Structurile semantice nu stabilesc limite la feomene obiective , iar claritatea sau
neclaritatea distincțiilor nu aparține opozițiilor de șlimbă, ci raporturilor obiective în care
se află lucrurile ca date în lume.
2. Structurarea semnificatelor nu poate fi investigată pornind de la proprietățile lucrurilor, de
la opiniile despre lucruri.
3. În limbaj este structurat și ceea ce nu este delimitat din punct de vedere obiectiv, spre
exemplu: relații (mare-mic), continuumuri (galben-verde-albastru), aceste structuri nu sunt
impuse de relaitate ci de interpretarea umană.(4, pag.5)

E necesar să stabilim aceste distincții deoarece cunoașterea limbii și cunoașterea lumii impune
anumite perspective. Aceeași opoziție, poate fi necesară în construcția unui câmp lexical sau poate
determina raportul dintre două sau mai multe obiecte. (4, pag.5)

În articolul său, Lucian Lazăr afirmă că Iidentificarea și descrierea câmpurilor în perspectiva

lexematicii funcționale se realizează în trepte, și se realizează pe opoziția imediată dintre lexeme
și redă schematic astfel:
Schematic principiul constructiv se prezintă așa:

I etapă: se opun anumite lexeme. Se dă următorul exemplu: vale-pâu-fluviu. Valoarea comună a

acestora e că reprezintă apă curgătoare, dar diferă după mărimi.

Etapa II. Se opun aceleași lexeme șui torent și obținem trăsătturile prmanent/temporar.

Etapa III. Opunem lexemele baltă-lac-mare-ocean și obținem apă stătătoare și trăsăturișe

distinctive în raport cu mărimea.

Etapa. IV . Se opune în baza curgător/stătător lexemele vale-pârâu-râu-fluviu/torent leemelor

baltă-lac-mare-ocean și obținem valoarea comună a câmpului apa ca formă de relief,(7, pag. 7)
Sunt mai multe criterii pentru tipologizarea unui câmp lexical. Primul ar fi relațiile interne într-un
câmp lexical ce se stabilesc în fucnție de opozițiile semantice-funcționale, acestea fiind: graduale,
echipolente și privative. Cele graduale se stabielsc între cele care care structurează o anumită zonă
semantică în fucnție de gradul dimensiunii, de exemplu: rece, călduț-fierbinte. Cele echipolente
reprezintă valoarea fiecărui lexem , acesta fiind în opoziție cu alte lexeme ale câmpului, acestea
fiind numele de culori.
Opozițiile privative se mai numesc și sinonimice, se stabilesc între două lexeme , dintre care unul
reprezintă o trăsătură dostinctivă față de care cel de al doilea este indiferent .
Alte criterii sunt: numărul dimensiunilor semantice care fucnționează într-un câmp; modul de
combinate a acestor dimensiuni; tipul ontic al opozițiilor lexematice și tipul raportului dintre
conținutul și expresia lexemelor (4, pag.11)

În concluzie, câmpul semantic e un sistem ce stabilește relații paradigmatice bazate pe o opoziție.

Marius Sala în ,,Semantica cuvintelor moştenite din latină” se întreabă dacă se pot face anumite
observații referitoare la semantica cuvintelor ce a u fost moștenite din latină:

,,Observaţii interesante referitoare la cuvintele în discuţie se pot face şi cu privire la structura lor
semantică: în ce măsură structura semantică a cuvintelor romanice, deci şi româneşti, continuă
structura din latină sau a suferit modificări. Pentru aceasta există două metode: una, folosită în
cele mai multe lucrări, în care se compară sensul cuvântului moştenit cu cel din latină şi se constată
dacă există sau nu identitate între cele două sensuri, şi alta ce presupune o analiză mai „rafinată",
care ţine seama nu numai de sens, ci şi de relaţiile cuvintelor din interiorul câmpului semantic
căruia îi aparţin, adică de raporturile dintre cuvântul analizat şi sinonimele lui.
A doua metodă, mai rafinată, formulată de E. Coseriu îşi propune să analizeze în profunzime
moştenirea latină în limbile romanice actuale, făcând o distincţie între substituţie (schimbarea
semantică sau onomasiologică) şi modificare (schimbare semantică propriu-zisă). Această metodă
modernă a fost aplicată în cazul unui număr încă redus de cuvinte.. Exemplul bine cunoscut este
cel oferit de E. Coseriu, care arată că în latina clasică niger însemna „negru mat"şi se opunea lui
ater, care avea valoare de „negru strălucitor"; în aceeaşi latină albus însemna „alb mat", în timp
ce candidus desemna „albul strălucitor". În latina târzie a dispărut distincţia, opoziţia „mat"—
„strălucitor", şi din cei patru termeni s-a păstrat câte unul din fiecare culoare: niger, termen marcat
al opoziţiei, devenit negru în română, şi albus, devenit alb la noi. Nici ater, nici candidus nu s-au
transmis limbilor romanice. Deci iată că prin abandonarea opoziţiei „strălucitor"—„mat" nu s-au
pierdut doar două cuvinte, ci a avut loc şi o extindere a sensului celor două cuvinte rămase: alb
înseamnă atât „alb mat" cât şi „alb strălucitor", după cum negru are ambele accepţiuni: „negru
mat" şi „negru strălucitor". (10, pag. 63)
BIBLIOGRAFIE

1. Bahnaru V. Conceptul de câmp semantic în lexicologia modernă (cu referire specială la

studiile lui Eugeniu Coșeriu), În: Lucrările Colocviului Internațional ,,Eugeniu Coșeriu-90
de ani de la naștere, ed. Academiei Române, București, pag. 95-103

2. Baltă S.N. Despre culori în câteva dicționare românești. Perspectivă istorică și

comparativă,
http://www.philippide.ro/cultura_2010/9%20BALTA%20Silvia%20final.pdf (accesat la
13.04.18)

3. Eco U. The colors We See, http://www.servinglibrary.org/journal/11/the-colors-we-see

(accesat la 12.04.2018)

4. Lazăr Lucian. Criterii de tipologizare a câmpurilor lexicale, În: DACOROMANIA, VII-VIII,

22 2 -2003, Cluj-Napoca, pag. 79-99.

5. Moscal Dinu. Contribuția lui Eugenio Coseriu la evoluția conceptului de câmp lexical, În:
Philologica Jassyensia”, Iași, Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, Iaşi An VII,
Nr. 2 (14), 2011, p. 199–211.

6. Moscal Dinu. Teoria câmpurilor lexicale, Iași: Editura Universității ,,A.I. Cuza”, 2013
(ebook).

7. Ofrim A. Ce este culoarea, În Dilema Veche, nr. 393, 25-31 august 2011,
http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/ce-este-culoarea (accesat la
20.04.2018)

8. Pitriciu Silvia. Din terminologia galben în limba română, În: Revista Limba română, Nr.
3-4, anul XX, 2010, http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=885 (accesat la
11.04.2018).

9. Pitriciu Silvia. Din terminologia cromatică albastru în limba română,

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A6605/pdf (accesat la 11.04.2018)

10. Sala Marius. De la latină la română, București: Pro Universitaria, 2012 (ebook).

11. Stanțieru S., Bîrsanu Aurelia. Termeni cromatici derivați de la nume de realii, În: Revista
Universității ,,Alecu Russo” din Bălți
,http://dspace.usarb.md:8080/jspui/bitstream/123456789/1437/1/37-44.PDF (accesat la
15.04.2018)
 12. Vinereanu Mihai. Dicționar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-
europenistică, București: Alcor Edimpex, 2008. (ebook)

Resurse internet
1. Dicționar explicativ al limbii române, https://dexonline.ro/

2. Wiktionary, https://en.wiktionary.org/wiki/Wiktionary:Main_Page