Sunteți pe pagina 1din 39

CUPRINS

INTRODUCERE ...................................................................................................................... 1

CAPITOLUL I. PĂRŢILE DE VORBIRE ............................................................................ 4

1.1 Părţile de vorbire (Clase semantico-gramaticale) ............................................................. 5

1.2 Particularităţi ale părţilor de vorbire ................................................................................. 5

CAPITOLUL II. DEFINIREA ŞI CLASIFICAREA ADJECTIVULUI .......................... 13

2.1. Definiţia adjectivelor ..................................................................................................... 13

2.2.Clase semantico-sintactice de adjective .......................................................................... 15

2.3. Flexiunea adjectivului .................................................................................................... 16

2.3.1.Clasaadjectivelor variabile ....................................................................................... 17

2.3.2. Adjective defective .................................................................................................. 17

2.3.3. Radicalul adjectivului .............................................................................................. 18

2.3.4. Adjectivele invariabile ............................................................................................ 19

2.4. Articularea adjectivului .................................................................................................. 21

CAPITOLUL III. MORFOSINTAXA ADJECTIVULUI .................................................. 23

3.1. Gradele de intensitate..................................................................................................... 23

3.2 Acordul adjectivului ....................................................................................................... 30

3.3. Functiile sintactice ale adjectivului ................................................................................ 31

CONCLUZII ........................................................................................................................... 35

BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................... 37

INTRODUCERE

1
Limba maternă reprezintă bunul cel mai de preţ al unei naţiuni. Ea este
principalul mijloc de comunicare între oameni şi tot ea permite transmiterea de
la o generaţie la alta a cuceririlor ştiinţei, a tezaurului de inteligenţă făurit de
popor.

Vasile Alecsandri spunea că ,,limba este depozitul cel mai sacru lăsat
de generaţiile trecute şi care merită să fie păstrat cu sfinţenie de generaţiile
ce-l primesc.”

Înaintea folosirii limbajului, au mai existat şi alte sisteme de comunicare:


semnele, sunetele nearticulate (interjecţiile) etc. Ideile şi sentimentele pot fi
transmise prin intermediul artelor. O sculptură sau o piesă muzicală transmit
mesaje de idei şi sentimente. Copiii, cu ajutorul limbii, îşi exprimă primele
sentimente, încep să perceapă de pe buzele mamei lor primele gânduri, încep
să ia contact cu semenii lor.

Gramatica este un ansamblu de reguli care stabilesc modificarea formei


cuvintelor, îmbinarea lor în propoziţie şi a propoziţiilor în fraze. Din această
caracterizare a gramaticii rezultă că sunt două feluri de reguli care reprezintă
cele două părţi constitutive ale gramaticii: morfologia şi sintaxa.

Morfologia cuprinde regulile privitoare la forma cuvintelor şi la


modificările formale ale cuvintelor studiate ca părţi de vorbire.Sintaxa cuprinde
reguli privitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziţii şi reguli privitoare la
îmbinarea propoziţiilor în fraze.

O contribuţie esenţială în perfecţionarea limbajului fiecărui elev o aduce


în cadrul limbii române studiul adjectivului. Acesta se defineşte prin trăsături
specifice. El este partea de vorbire flexibilă care arată o însuşire a unui obiect
sau a unei fiinţe şi determină numele acestora, acordându-se cuele în gen,
număr şi caz.

Mi-am structurat lucrarea « Morfosintaxa adjectivului în limba


română » în trei capitole, după cum urmează :În capitolul I (Părţile de

2
vorbire), am trecut în revistă noţiunile despre « cuvânt » şi « parte de
vorbire », definind şi exeplificând cele zece părţi de vorbire din limba română.
Capitolul II se intitulează « Definirea şi clasificarea adjectivului », iar în al
III-lea capitol am abordat morfosintaxa adjectivului, aducând în discuţie
acordul gramatical al adjectivului şi gradele de comparaţie ale acestuia.

Am ales această temă deoarece sunt animată de dragoste şi profund


respect pentru limba română şi consider că necunoaşterea gramaticii, a
regulilor de funcţionare a limbii, nu numai că duce la folosirea insuficientă a
limbii ca mijloc de comunicare, dar constituie o lipsă de patriotism şi chiar o
lipsă de respect faţă de sine şi faţă de alţii. Necunoaşterea regulilor
gramaticale poate duce la grave greşeli de exprimare orală sau scrisă care vor
dăuna elevilor în viitor.

3
I. PĂRŢILE DE VORBIRE

Conform Gramaticii limbii române, “componente de bază ale limbii,


cuvintele, unităţi biplane, sunt compatibile cu variate modalităţi de clasificare.
Repartizarea în clase a cuvintelor unei limbi depinde, în primul rând, de faptul
că operaţia ia în considerare cuvântul în integritatea sa semiotică, ca unitate
biplană, sau îl abordează unilateral, din perspectiva uneia dintre cele două
componente asociate în procesul comunicativ. În ambele situaţii, se pot opera
diverse clasificări în funcţie de criteriul / criteriile adoptat(e).”1

Din perspectiva componenţei fonetice, cuvintele pot fi grupate ţinând


seama de numărul unităţilor componente, de numărul de silabe,de poziţia
accentului etc.; din punctul de vedere al sensului, clasificarea poate fi realizată
având în vedere numărul de sensuri (mono- şi polisemantice), particularităţi
ale sensului (sinonime, antonime, paronime, nume de persoane, de meserii
etc.).

Ca unităţi semnificative, cuvintele pot fi supuse clasificării din


perspectiva comunicării: sub aspectul posibilităţilor de asociere, al modului de
participare la alcătuirea enunţului,dar şi în raport cu condiţiile în care se
realizează comunicarea, cu registrul în care se înscriu la nivelul variantei
literare (standard, a celei oficiale, solemne sau familiare, colocviale sau
tehnico-profesionale) sau al ipostazelor neliterare, argotice sau dialectale.

Partiţia care are în vedere modul specific de integrare a cuvintelor în


structura enunţului conduce la organizarea lor în clase (lexico-)gramaticale:

Gramatica limbii române, Volumul I, Cuvântul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 37.
1

4
unităţile lexicale (cuvinte şi locuţiuni) ale unei limbi date se grupează în clase
în virtutea unor particularităţi comune şi / sau specifice de asociere în procesul
de comunicare.

1.1 Părţile de vorbire (Clase semantico-gramaticale)


Conform autorilor Gramaticii limbii române, cea mai veche şi mai
răspândită clasificare lexico-gramaticalăeste cea în părţi de vorbire.

Fundamentală pentru descrierea gramaticală a limbii, gruparea în “părţi


de vorbire” este considerată ca asigurând cuprinderea tuturor cuvintelor unei
limbi date într-un număr de clase diferenţiate prin particularităţile specifice care
condiţionează şi permit cuprinderea lor în organizarea comunicării.

1.2 Particularităţi ale părţilor de vorbire


Aşa cum reiese din Gramatica limbii române, “în termenii unui ideal
teoretic, clasificarea în părţi de vorbire ar trebui să asigure posibilitatea de
încadrare a oricărei unităţi lexicale într-o anumită clasă, fiecare clasă
delimitându-se clar în raport cu celelalte. O partiţie fără rest presupune însă
criterii exclusive, condiţie care nu este satisfăcută – cum se poate constata în
descrierile gramaticale ale diverselor limbi – decât parţial şi aproximativ de
clasificarea tradiţională în părţi de vorbire. Ceea ce se explică, în mare
măsură, prin specificul domeniului supus operaţiei clasificatoare, prin
diversitatea materialului şi complexitatea criteriilor pe care le impune
“obiectul”.

Orice partiţie gramaticală a unităţilor lexicale are în vedere modalităţile


specifice de integrare a acestora în unităţi semiotice superioare şi presupune
identificarea particularităţilor care asigură selecţiile şi modalităţile de asociere
a lor în comunicare.2”

Ca orice operaţie ştiinţifică, clasificarea în părţi de vorbire trebuie să


respecte realitatea faptelor, conciliind adecvarea cu anumite exigenţe impuse
de coerenţa şi economia descrierii ştiinţifice, ceea ce o face tributară punctului
de vedere, concepţiei şi atitudinii ştiinţifice a cercetătorului care efectuează

2
Ibidem, p. 38.
5
clasificarea. Varietatea şi complexitatea determinărilor pe care le implică
operaţia explică diversitatea clasificărilor propuse în diverse descrieri ale
aceleiaşi limbi sau ale unor limbi diferite. Gruparea unităţilor lexicale în părţi de
vorbire pune în evidenţă particularităţile gramaticale, care se manifestă la nivel
sintactic (ca posibilităţi de asociere) şi morfologic (sub aspectul variaţiei
flexionare).

Conform lui Corneliu Dimitriu, “prezentarea criteriilor clasice de grupare


a cuvintelor in clase semantic-gramaticale numite curenta parti de vorbire
arata ca nici unul dintre ele luat singur – adica nici criteriul semantic, nici
criteriul morfologic, nici criteriul sintactic/functional – nu poate justifica actuala
impartire a multimii cuvintelor romanesti in zece parti de vorbire. Motivarea
celor zece parti de vorbire acceptate de gramatica romaneasca clasica din
zilele noastre – care sunt clase de cuvinte cu omogenitate relativa, sporirea
omogenitatii obtinandu-se prin subcategorizare – se poate numai prin
coroborarea celor trei criterii clasice, pornind de la criteriu semantic, care
trebuie intarit cu ce morfologic si cu cel sintactic/functional. Procedand in acest
fel, indicam – stereotip – principalele caracteristici semantico-gramaticale ale
claselor de cuvinte numite curent parti de vorbire, cu precizarea ca aceste
caracteristici sunt cuprinse in formulari destul de dezvoltate, pentru a putea
acoperi intr-o maniera destul de convenabila ce este inclus in clasa respectiva.
Mia adaugam faptul ca, aici se poate face deosebire intre parti de vorbire
propriu-zise, carora se opun partile de vorbire-flectiv, marci pentru negatie,
subliniind ca din acest punct de vedere este necesara distinctia intre partile de
vorbire unitare care sunt sau propriu-zise, sau marci, si partile de vorbire mixte
, care sunt de obicei propriu-zise si uneori marci. In

Subclasificarea părţilor de vorbire

Flexiunea, manifestare a categoriilor gramaticale asociate diferitelor


unităţi lexicale (care reprezintă una dintre modalităţile de realizare a integrării
în enunţ), permite o primă grupare morfologică a cuvintelor în părţi de vorbire
flexibile şi neflexibile, partiţie care are în vedere importante deosebiri de
organizare internă a cuvintelor.
6
“Cuvântul flexibil există în sistem (şi funcţionează în comunicare) ca
mulţime de forme (organizate în paradigma prin relaţii de opoziţie în temeiul
informaţiei gramaticale specifice); oricare dintre aceste forme reprezintă o
entitate complexă, divizibilă în unităţi semnificative minimale (unităţi
morfematice). Totalitatea formelor sub care se manifestă în comunicare un
cuvânt flexibil constiuie flexiunea / paradigma lui.”3

Particularităţile flexionare, dar şi selecţiile asociative (sintactice) sunt


luate în considerare în delimitarea părţilor de vorbire substantiv, adjectiv,
pronume, verb.

O clasificare importantă a părţilor de vorbire flexibile (substantive,


pronume, verbe, adjective) este cea impusă de particularităţile morfologice
reprezentate de diversitatea mijloacelor flexionare implicate în diferenţierea
formelor constituind paradigma substantivelor, adjectivelor,pronumelor,
verbelor. Aceste particularităţi impun repartizarea cuvintelor flexibile în clase
flexionare (declinări, conjugări).

“Cuvintele neflexibileparticipă la realizarea comunicării într-o unică


formă sau prin forme neopozabile, variante ale aceleiaşi unităţi lexicale. Ca
atare, ele sunt în general neanalizabile la nivel morfematic: cuvântul coincide
cu morfemul (aici, cum, dar, şi, vai etc.). în cazurile destul de frecvenţe când
cuvântul neflexibil este alcătuit din mai multe unităţi morfematice, avem a face
cu variante ale aceluiaşi cuvânt (comp. acum şi acuma) sau cu cuvinte diferite,
asociate derivaţional (cf. piept şi pieptiş)”4.

La clasificarea cuvintelor limbii române în cele zece părţi de vorbire,


Corneliu Dimitriu susţine în lucrarea sa5 că “s-a avut în vedere echivalenţa
cuvânt, ca unitate lexicală = parte de vorbire ca unitate morfologică. În limba
română, însă, majoritatea părţilor de vorbire, sau, mai exact, cu excepţia
articolului, toate celelalte părţi de vorbire pot fi reprezentate nu numai sintetic,

3
Hoarţă - Cărăuşu Luminiţa Dinamica morfosintaxei şi pragmaticii limbii române actuale, Editura Cermi Iasi,
2007, p. 123.
4
Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Ed. Academiei, Bucureşti 1986, p. 85.
5
Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatica a limbii romane. Morfologia,Editura Institutul European, Iasi, 1999,
p.44.
7
adică printr-un singur cuvânt (mamă, tată, casă), ci şi perifrastic, prin îmbinări
stabile de cuvinte (a-şi aduce aminte, bătaie de joc, câine-câineşte).”

Prezentarea provenienţei adjectivelor arată că, adjectivele româneşti


sunt grupabile din punctul de vedere al “formei” în:

a) adjective sintetice, reprezentate printr-un singur cuvânt, considerat


ca atare atât sincronic, cât şi diacronic (bun, amar, gata, drag, corect,
tomnatic etc);

b) adjective perifrastice, divizibile în: adjective perifrastice aglutinate,


constituite din îmbinări stabile de cuvinte care s-au sudat, astfel încât
pentru vorbitorul nepreocupat de teoria limbii, apar ca adjective
sintetice, fie că au luat naştere pe terenul limbii române,
(atotcuprinzător, atotputernic, binefăcător, cuminte, cumsecade etc),
fie că au fost preluate ca atare din diverse limbi, mai ales din
franceză (telefonic, ultramicroscopic, cvadripartit şi adjective
perifrastice neaglutinate, la care cuvintele din îmbinările stabile
respective îşi mai conservă într-o anumită măsură individualitatea,
atât atunci când, prin convenţie, se scriu izolate (bine crescut, cu cap
şi coadă, fel de fel etc), cât şi atunci când între ele, în scris, se pune
cratimă (dulce-amărui, galben-auriu etc.)

c) adjective cu determinare obligatorie, care au un statut incert, datorită


faptului că, reprezentând un proces neîncheiat, apar în îmbinări de
cuvinte care în momentul de faţă al limbii române au un grad de
sudură superior îmbinărilor libere, dar inferior îmbinărilor stabile
(perifrazelor): bun la toate, bun la inimă, rău la suflet, bun conducător
de electricitate etc.

Din aceste tipuri de adjective, la flexiune se ia în discuţie numai pe


cele sintetice şi pe cele prifrastice aglutinate din cauza
comportamentului variat în privinţa flexiunii elementelor constitutive ale
perifrazelor adjectivale neaglutinate şi ale adjectivelor cu determinare
obligatorie:
8
- când elementele constitutive sunt numai adjective, atunci fiecare
dintre acestea se flexionează ca şi cum ar fi sintetic (măr dulce-
amărui/pară dulce-amăruie/ fructe dulci-amărui etc.) sau se
flexionează numai ultimul (spectacol literar-muzical/spectacole
literar/muzicale).

- când elementele constitutive sunt adjective şi alte părţi de vorbire,


atunci flexiunea vizează numai adjectivele, celelalte părţi de vorbire
rămânând neschimbate (băiat bine crescut/fată bine crescută/copii
bine crescuţi; un tânăr bun la toate/o tânără bună la toate/tineri buni
la toate etc.

- când elementele constitutive sunt numai alte părţi de vorbire decât


adjectivul, atunci acestea rămân neschimbate: răspuns cu cap şi
coadă/afirmaţie cu cap şi coadă/intervenţii cu cap şi coadă.

Corneliu Dimitriu realizeză în Tratat de gramatică a limbii române o


clasificare a părţilor de vorbire, după cum urmeză:

“Clasa substantivelor – clasa unitară cuprinzând elemente ce sunt


întotdeauna părţi de vorbire propriu-zise – este reprezentată prin cuvintele
noţionale ce indică numele entităţilor sau numele numelor entităţilor, care au
categoriile gramaticale de gen, număr şi caz şi care – pe lângă atribut,
complement etc – pot îndeplini funcţia sintactică specifică de subiect (exemple
om, carte, fericire, Mircea, Dolheşti, Sirius, etc.).

Clasa articolelor (clasă unitară cuprinzând elemente ce sunt


întotdeauna părţi de vorbire – flectiv) este reprezentată prin cuvinte
nenoţionale principial în context care – având genul, numărul şi cazul
caracterizate numai formal – îndeplinesc în principal funcţia de marcă pentru
aceste categorii gramaticale la partea de vorbire pe care obligatoriu o însoţesc
(exemple, lui tata, un om, al lor, fata cea frumoasă etc.)

Clasa adjectivelor – clasă unitară cuprinzând elemente ce sunt întotdeauna


părţi de vorbire propriu-zise – este reprezentată prin cuvinte noţionale ce exprimă

9
caracteristici calitative (rar şi cantitative) ale entităţilor, la care cuvinte există
categoria gramaticală a comparaţiei, genul, numărul şi cazul având numai forma, şi
care – în afară de nume predicativ, apoziţie etc – îndeplinesc funcţia sintactică
specifică de atribut (exemple bun, înalt, larg, mult, verde etc).

Clasa pronumelor şi adjectivelor pronominale (clasă mixtă la care


majoritatea elementelor sunt părţi de vorbire propriu-zise şi câteva sunt părţi de
vorbire flectiv sau relator) este reprezentată prin cuvintele substitut – la care prin
tradiţie se adaugă, din cauză că principial au “acelaşi” corp fonetic, şi cuvintele
nenoţionale ce transmit informaţie gramticală de tip “determinativ” (apropierea sau
depărtarea entităţilor de vorbitor, posesia, cunoaşterea în măsura redusă etc) – care
pot avea categoriile gramaticale (sau numai forme) de persoană, gen, număr, caz şi
care – pe lângă că pot fi nume predicativ, complement etc, mărci categoriale şi
raportuale sau pot avea doar expresivitate – pot îndeplini funcţia sintactică specifică
de subiect (cuvintele substitut) sau de atribut (cuvintele nenoţionale “determinative”):
el, acest(a), acel(a), (al) meu, alt(ul) etc.

Clasa numeralelor şi adjectivelor numerale (clasă unitară cuprinzând


elemente ce sunt întotdeauna părţi de vorbire propriu-zise) este reprezentată prin
cuvintele noţionale – ce pot fi şi substitute – care exprimă principial cantitatea sau
ordonarea în sine sau a entităţilor determinate ori substituite, care pot avea formă
pentru gen şi număr şi categoria gramaticală a cazului şi care – în afară de
complement, atribut etc – pot îndeplini funcţia sintactică de subiect (cuvintele
substitut) sau de atribut (de obicei cuvintele noţionale exprimând cantitatea sau
ordonarea entităţilor determinate : doi, zece, al unsprezecelea etc).

Clasa verbelor – clasă mixtă la care elementele constitutive sunt nu numai


părţi de vorbire propriu-zise, ci şi în anumite structuri părţi de vorbire-flectiv sau
relator – este reprezentată prin cuvintele teoretic noţionale ce exprimă acţiunea,
existenţa, starea, voinţa, dorinţa, posesia, devenirea, transformarea etc considerate
ca procese care, în afară de categoriile gramaticale “comune” de persoană şi număr,
au categoriile gramaticale “specifice” de diateză, mod, timp şi care – pe lângă că pot
funcţiona ca mărci categoriale şi raportuale – îndeplinesc funcţia sintactică specifică
de predicat : a cânta, a fi, a sta, a dori, a avea etc.”6

6
Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatica a limbii romane. Morfologia,Editura Institutul European, Iasi, 1999, p.
45.
10
Corneliu Dimitriu continuă clasificarea părţilor de vorbire, făcând referire la
clasa adverbelor, clasa prepoziţiilor, clasa conjuncţiilor şi clasa interjecţiilor.

“Clasa adverbelor – clasă mixtă cuprinzând părţi de vorbire propriu-zise, părţi


de vorbire flectiv/mărci categoriale, părţi de vorbire în acelaşi timp propriu-zise şi
relator şi părţi de vorbire pentru emfază – este reprezentată în principal prin cuvinte
noţionale ce pot fi substitute (cele nenoţionale şi cele pentru emfază fiind în număr
redus), care principial exprimă caracteristici ale verbului, interjecţiei, adjectivului şi
(paradoxal) ale adverbului, care (unele) pot avea categoria gramaticală a comparaţiei
şi care (în afara funcţiilor sintactice de apoziţie şi predicat, a funcţiei de marcă de tip
categorical sau raportual şi a funcţiei exclusiv expresive, precum şi în afara
nonfuncţiilor), pot îndeplini funcţia sintactică specifică de circumstanţial : bine, aici,
când, mai etc.

Clasa prepoziţiilor – clasă mixtă – ale cărei elemente sunt sau părţi de
vorbire – mărci morfologice şi/sau sintactice, sau modificatori semantici ori elemente
constitutive -, cuprinde cuvinte nenoţionale şi neflexibile obligatoriu anexe ale
cuvintelor de regulă noţionale sau substitute, care cuvinte nenoţionale şi neflexibile
(pe lângă că pot fi modificatori semantici la adverbe şi pot fi elemente constitutive la
unele moduri verbale şi la conjuncţii), îndeplinesc funcţiile specifice de mărci pentru
categoria gramaticală a cazului la “nume” şi/sau pentru raportul de subordonare în
limitele prepoziţiei: a, cu, de, pe, pentru, din, în vederea etc.

Clasa interjecţiilor – clasa unitară cuprinzând elemente ce sunt întotdeauna


părţi de vorbire propriu-zise – este reprezentată de obicei prin cuvintele substitut ce
fac aceeaşi comunicare cu o prepoziţie/frază (a, ah, vai) sau prin cuvinte substitut ce
fac aceeaşi comunicare cu o parte de propoziţie (bâz, miau, zvarrr etc), carecuvinte
sunt principial neflexibile şi care – în regulă generală – sau se constituie în unitatea
sintactică indivizibilă funcţional numită substitut de prepoziţie/frază (a, ah, vai), sau
îndeplinesc funcţia sintactică de predicat interjecţional (bâz, miau, zvârr).

Clasa conjuncţiilor – clasă unitară cuprinzând numai părţi de vorbire relator –


este reprezentată prin cuvintele nenoţionale şi neflexibile a căror funcţie constă în
faptul că se constituie în mărci principale/tipice pentru raporturile sintactice de

11
coordonare, de subordonare, mixt şi explicativ: şi, sau, ori, că, dacă, din cauză că,
întrucât, căci etc.”7

La clasificarea cuvintelor limbii române în aceste zece părţi de vorbire, aşa


cum le-am prezentat mai sus, s-a avut în vedere “echivalenţacuvânt, ca unitate
lexicală = parte de vorbire, ca unitate morfologică. În limba română, însă, majoritatea
părţilor de vorbire sau, mai exact,cu excepţia articolului, toate celelalte părţi de
vorbire pot fi reprezentate nu numai sintetic, adică printr-un singur cuvânt (mamă,
tată, casă), ci şi perifrastic, prin îmbinări stabile de cuvinte (a-şi aduce aminte, bătaie
de joc, câine-câineşte etc).”8

“Îmbinările stabile de cuvinte pot avea structuri variate, care fac posibilă
subcategorizarea. Există, pe de o parte, perifrazele propriu-zise, sau pur şi simplu
perifrazele, prin care se comunica o singură informatie semantică (noţiune)/
gramaticală sau logică (negaţia) şi care îndeplinesc în limitele propoziţiei o singură
funcţie sintactică (subiect, predicat etc)/ de marcă (categorială, raportuală, logică):
(nu) bate câmpii este predicat negativ sau afirmativ în X nu bate câmpii, în faţa
indică genitivul şi subordonarea în propoziţie, în Ysta în faţa casei, etc; pe de altă
parte, există perifrazele proverbiale, care pot fi - cu structuri imuabile – propoziţii
(ziua bună se cunoaşte de dimineaţă etc) sau fraze (cine se scoală de dimineaţă,
departe ajunge; vrei, nu vrei, bea Grigore agheazmă, spune-mi cu cine te
întâlneşti ca să-ţi spun cine eşti etc), prin care se comunică o judecată sau un şir de
judecăţi cu caracter sentenţios”9.

7
Ibidem, p. 46.
8
Iorgu Iordan, Stilistica limbii romane, editia a II-a, Bucuresti, 1975, p.18.
9
Florica Dimitrescu, Locutiunile verbale in limba romana,Bucuresti 1958.
12
II. DEFINIREA ŞI CLASIFICAREA ADJECTIVULUI

2.1. Definiţia adjectivelor


Conform Gramaticii Limbii Române, “adjectivul reprezintă clasa
cuvintelor flexibile subordonate substantivului, acordându-se cu acesta şi
limitându-i extensiunea prin atribuirea unei informaţii specifice. Dependenţa
sintactică faţă de substantiv se produce direct, în cadrul grupului nominal (fată
frumoasă), sau prin intermediul unui verb, în cadrul grupului verbal (copiii sunt
/ cresc mari), şi se manifestă prin repetarea informaţiei gramaticale asociate
substantivului.”10

Corneliu Dimitriu notează că “adjectivul este o clasă unitară (cuprinde,


adică, elemente ce sunt întotdeauna părţi de vorbire propriu-zise) constituită
din cuvintele noţionale ce exprimă caracteristici ale entităţilor, la care există
categoria gramaticală a comparaţiei – genul, număr şi cazul având numai
formă – şi care, în afară de nume predicativ, apoziţie etc, îndeplineşte funcţia
sintactică specifică de atribut.”11

După Gabriela Pană-Dindelegan, “adjectivul este partea de vorbire


flexibilă care exprimă însuşirea (calitatea) unui obiect; însoţeşte un substantiv
cu care se acordă în gen, număr şi caz. Astfel, adjectivele exprimă calităţi,

Gramatica limbii române, Volumul I, Cuvântul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 141.
10

Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia,Editura Institutul European, Iaşi, 1999, p.
11

184.
13
însuşiri, particularităţi şi semne caracteristice ale obiectelor: calităţi în legătură
cu mărimea, forma, greutatea unui obiect: mare, gros, subţire, rotund, îngust;
culoare – violet, maro, cenuşiu,albastru, negru, roşu-deschis; calităţi fizice ale
oamenilor – bătrân, tânăr,slab, sănătos, înalt, zvelt, chel; calităţi ale
caracterului şi ale intelectului: curajos, îndrăzneţ, viteaz, mândru, delicat,
politicos, generos; însuşiri în legătură cu materia din care e făcut un obiect:
osos, fibros, lemnos, metalic,aurifer metalic, lemnos, pietros etc.. Calitatea
poate fi indicată şi prin referire la posesor (casă părintească), la origine (poet
francez), la agent (activitate scriitoricească), la elementele constitutive ale unei
colectivităţi: cercul studenţesc, echipele sportive studenţeşti etc., sau la
acţiune: casă părăsită, carte scrisă; floare mirositoare, lecţie inteligibilă etc.”12
Flexiunea adjectivului, ca şi cea substantivală, cuprinde forme distincte
în raport de gen, număr, caz şi determinare, iar uneori şi de gradele de
intensitate. Spre deosebire de gen, număr şi caz care, în asocierea [substantiv
+adjectiv], sunt marcate dublu (casă frumoasă, case frumoase), determinarea
este exprimată o singură dată, prin ataşarea articolului definit la primul dintre
componenţii sintagmei nominale (comp. fata frumoasă şi frumoasa fată).
Articolul afectează deci flexiunea adjectivului în condiţii precise de topică şi
aduce o informaţie semantico-gramaticală care priveşte substantivul-centru de
grup, individualizând obiectul, şi nu calitatea (frumosul băiat=băiatul frumos).
Expresie a dependenţei adjectivului faţă de un anumit substantiv (comp. fată
frumoasă, băiat frumos, locuri frumoase), flexiunea adjectivului nu reprezintă
decât formal categoriile (comune) ale flexiunii nominale. Forma flexionară a
adjectivului, impusă de acordul cu substantivul, exprimă adesea solidar genul,
numărul şi cazul: unei fete frumoase – frumoasa fată.

“Faptul că exprimă caracteristici calitative ale entităţilor relevă o


deosebire importantă între adjective şi substantive: substantivele, indicând
numele entităţilor, au ceea ce se poate numi existenţa independentă,
deoarece entităţile pe care acestea le numesc fiinţează în mod obiectiv;

12
Gabriela Pană-Dindelegan Sintaxa şi semantica.Clase de cuvinte şi forme gramaticale cu dublă natură, 1992,
p. 74.
14
adjectivele, însă, exprimând caracteristici calitative ale entităţilor pot fi
concepute numai ca “anexe” ale entităţilor.”13

Specifică pentru o clasă largă de adjective este categoria intensităţii,


care se regăseşte şi la adverb, şi marchează, prin mijloace analitice, gradarea
evaluativă a calităţii specificate prin adjectiv.

Dependenţa faţă de centrul nominal, marcată prin acord, caracterizează


o clasă mai mult sau mai puţin eterogenă de unităţi lexicale, care se
deosebesc între ele prin particularităţi flexionare şi prin tipul de informaţie
specifică.

Prin sens şi comportament morfologic, se disting adjectivele propriu-zise


(în care sunt incluse şi participiile şi gerunziile adjectivizate) de cele
pronominale (acest om, altă problemă, orice intervenţie, cartea mea) şi
cantitative(două bomboane). Acestea din urmă aparţin clasei adjectivului
numai datorită acordului cu substantivul, dar semantic şi flexionar se
încadrează în clasa pronumelui, respectiv a numeralului. Adjectivele
“determinative” nu pot fi supuse gradării, deci nu au categoria gramaticală a
gradelor de intensitate. În ce priveşte posibilitatea asocierii cu substantivele,
adjectivele pronominale au o compatibilitate mai largă, iar cantitativele sunt
selectate în special de substantive numărabile. Adjectivele pronominale şi
numeralele folosite adjectival nu pot fi centre de grup sintactic.

2.2.Clase semantico-sintactice de adjective


Adjectivele propriu-zise pot fi clasificate, în funcţie de tipul informaţiei
semantice adăugate regentului, în calificative şi categoriale.

Conform autorilor Gramaticii Limbii Române, “adjectivele calificative


exprimă caracteristici variate ale obiectelor denumite de substantive privind
aspectul, greutatea, înălţimea, gustul, temperatura, starea etc. (mare, mic,
frumos, urât, străveziu, diafan, înalt, scund, acru, dulce, cald, febril, orgolios,
tânăr, bătrân etc.). atribuirea calităţii prin adjectiv substantivului diferă de la
vorbitor la vorbitor (este în mare măsură subiectivă) şi ea poate fi prezentată,

13
Iorgu Iordan, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Padagogică, Bucuresti, 1978, p. 334.
15
de obicei, în diferite grade de intensitate, dacă sensul adjectivului este
susceptibil de evaluări (foarte bun dar nu *foarte mort).”14

Adjectivele calificative se pot adverbializa şi substantiviza. Altfel spus,


adjectivele calificative pottrece în clasa adverbului şi a substantivului, în
poziţiile specifice acestora din urmă: scriere frumoasă (urâtă, lăbărţată,
măruntă) / Ei scriu frumos (urât, lăbărţat, mărunt).

Topica neutră stilistic a adjectivului calificativ faţă de regentul


substantival este în postpunere. Cu efecte stilistice, aceste adjective pot fi şi
antepuse substantivului: El este un prieten bun al meu. / El este un bun
prieten al meu.

Antepunerea implică adeseori un grad mai ridicat de afectivitate, de


aceea este mai frecvent utilizată în poezie, chiar în condiţii în care, în
exprimarea curentă, este evitată: În negrul zid s-arată […] / Puternicele braţe
spre dânsa-ntindea… (M. Eminescu, Strigoii).

“Adjectivele categoriale caracterizează referentul denumit de


substantive încadrându-l într-o anumită clasă: proprietate privată spre
deosebire de proprietate publică, centru şcolar spre deosebire de centrul
cultural, sportiv. Aceste adjective intră frecvent în componenţa unor denumiri
din limbajul tehnico-ştiinţific: triunghi isoscel, numitor comun, acid acetic etc.”15

2.3. Flexiunea adjectivului


După posibilitatea sau imposibilitatea de a-şi schimba forma pentru a se
acorda cu substantivul determinat, adjectivele sunt de două feluri:
 adjective variabile, cele care îşi schimbă forma: fată harnică, fete
harnice; băieţi harnici
 adjectiveinvariabile: om(oameni, femeie, femei)cumsecade.

14
Gramatica limbii române, Volumul I, Cuvântul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 144.
15
Idem.
16
2.3.1. Clasa adjectivelor variabile
Se bazează pe flexiune, pe numărul formelor de gen, număr şi caz.
Aceste valori se exprimă prin desinenţe, însoţite sau nu de alternanţe fonetice;
în cadrul unei forme flexionare a adjectivului, valorile de gen, număr şi caz se
exprimă solidar prin aceeaşi desinenţă (de exemplu, desinenţa -ă din bună
indică genul feminin, numărul singular şi cazurile nominativ şi acuzativ). Cu
toate că adjectivul românesc nu mai posedă, ca cel din latină, şi un gen
neutru, acesta atribuindu-se prin convenţie, din nevoia acordului şi cu
substantivele de gen neutru.
Cele mai multe adjective variabile au, când însoţesc un substantiv, patru
forme nearticulate (forme de masculin singular şi plural şi forme de feminin
singular şi plural): nor alb, negru, nori albi, negri; hârtie albă, neagră, (hârtii)
albe, negre. Celelalte adjective pot avea trei sau două forme, deoarece au la
masculin şi la feminin sau la singular şi la plural unele forme identice: om,
casă mare, oameni, case mari; strugure, pară dulce, struguri, pere dulci; pară
gălbuie, pere, pepeni, pepene gălbui.
Flexiunea adjectivului este mai bogată decât a substantivului, căci pe
lângă distincţiile de număr şi de caz adjectivul prezintă şi variaţii de gen:
masculin, feminin şi neutru – o carte bună-un scriitor bun, când însoţeşte un
substantiv neutru, adjectivul are la singular forme identice cu masculinul, iar la
plural cu femininul (gând bun - gânduri bune).”16

2.3.2. Adjective defective


După Ion Coteanu, “la adjective variabile se încadrează şi cele defective
de gen, ceea ce reduce numărul de forme fără a schimba clasa flexionară.
Alte adjective variabile, mai ales din limbajul tehnico-ştiinţific, au o distribuţie
limitată semantic la asocierea cu un unic substantiv, de un anumit gen,
celelalte forme gramaticale nefiind înregistrate:
- adjective numai cu formă de m. / n. sg. (determină substantive
masive) : lapte covăsit, zahăr farin, hidrogen sulfuratetc.

16
Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Editura Humanitas, Bucuresti, 2001, p 75.
17
- adjective numai cu formă de m. sg. şi pl.: ţânţar anofel / ţânţari
anofeli, an bisect / ani bisecţi etc ;
- adjective numai cu forme de f. sg. şipl.:urnă cinerară / urne
cinerare, liră sterlină / lire sterline, glandă sudoripară / glande
sudoripare etc.

-
adjective numai cu forme de neutru (sg. şi pl.): barometru aneroid /
barometre aneroide, foc bengal / focuri bengale, substantiv epicen
/ substantive epicene.”17

Autorii Gramaticii Limbii Române18 detaliază adjectivele în cazul


vocativ:

“În limba literară, cea mai răspândită formă de vocativ a adjectivelor


este cea omonimă cu N-Ac nearticulat pentru toate genurile şi numerele.
Această formă este, în general, posibilă atât în postpoziţie (copil iubit!, fată
frumoasă!, râuri limpezi!), cât şi în antepoziţie (stimat auditoriu!, iubit coleg!).
Uzul cunoaşte însă anumite restricţii de topică. Se foloseşte prin tradiţie
oameni buni!,dar nu *buni oameni!

În antepoziţie, când este despărţit de substantiv printr-un posesiv sau


printr-un substantiv în genitiv, adjectivul este articulat enclitic: scumpul meu
soţ!, scumpa noastră bunică!, iubiţii mei prieteni!

Flectivele specifice de vocativ din paradigma adjectivului sunt comune


cu cele din flexiunea substantivului: -e şi –ule pentru masculin singular (iubite
coleg!, frumosule băiat!) şi –lor pentru masculin şi feminin plural (bătrânilor
codri!, frumoaselor câmpii!); flectivul de feminine sg –o nu apare în paradigma
adjectivului.

2.3.3. Radicalul adjectivului19


În structura morfologică a adjectivelor sintetice şi a perifrazelor
adjectivale aglutinate se pot distinge în mod obişnuit cinci segmente

17
Ion, Coteanu, Gramatica de bază a limbii române, Editura Bucureşti.1990, p. 42.
18
Gramatica limbii române, Volumul I, Cuvântul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 148
19
GALR, I, p.141
18
funcţionale (radicalul, desinenţa, flectivul complex, articolul hotărât enclitic,
sufixul flexionar –u-), la care foarte rar se pot adăuga încă două (sufixul
grammatical –isim şi pseudoprefixe gramaticale de tipul arhi-).

Radicalul unui adjectiv – ca de altfel şi al oricărei părţi de vorbire – este


segmentul fonic în principiu “neschimbat” care se identifică prin luarea în
consideraţie a două sau mai multe aspecte opozabile de gen, număr, caz şi
comparaţie ale adjectivului respectiv: comparând forma mai bun cu cu form
bună, eventual şi cu foarte buni, cele mai bune etc, se găseşte că radicalul
este corpul fonetic comun bun; raportând forma lungi(lunğ) la formă mai lungă,
eventual şi la lung, mai puţin lungi (lunğ) etc, se obţine radicalul – cu
alternanţa fonetică - lung(ğ); la un adjectiv fără forme pentru gen, număr şi
caz, dar având categoria gramaicală a comparaţiei, radicalul se recunoaşte
prin luarea în consideraţie a formelor pentru gradele de comparaţie (din
cumsecade, mai cumsecade, foarte cumsecade etc., rezultă radicalul
cumsecade); în sfârşit, la adjectivele total invariabile, radicalul este reprezentat
prin adjectivul însuşi (coşcogeamite, gri, motrice etc).

Radicalul adjectival poate fi monomorfematic (alb, bun, mare) sau


dezvoltat prin derivare sau compunere (frumuşel, cuminte, strămoşesc); el
poate fi invariabil (bun, bună, buni, bune) sau poate fi variabil datorită
alternantelor fonetice (frumos, frumoşi, frumoasă, frumoase).

Flexiunea adjectivală se caracterizează, ca şi cea substantivală, în


general, prin poziţia fixă a accentului, care face parte totdeauna din structura
fonică a radicalului. Radicalul variază ca lungime între una şi şase silabe, cel
mai des întâlnindu-se radical mono- şi bisilabice. Silaba accentuată precedă
de regulă direct flectivul (frumos, adevărat) sau este situată la interval de o
silabă (ager, agricol).

2.3.4. Adjectivele invariabile


Un număr de adjective relativ restrâns, dar în continuă creştere, nu
cunoaşte opoziţiile de gen, număr şi caz. Din clasa adjectivelor invariabile fac
parte unele adjective simpe (bleu, maro, otova) sau compuse (alb-vanilie,

19
grena-lucios, roz-oranj), dar şi locuţiunile adjectivale (ca vai de lume, fel de fel
de, cum trebuie).

“În general, adjectivele din această categorie nu pot fi nici articulate.


Numeroase adjective invariabile pot avea însă grade de intensitate sau
modalizatori de evaluare: estefoarte / cel mai / mişto, este cam prea
cumsecade. Topica adjectivelor invariabile, ca şi a unor adjective variabile,
poate fi liberă (o plăcere anume/o anume plăcere, o închipuire aievea / o
aievea închipuire) sau fixă, fie în postpunere faţă de centru (îmbrăcăminte
aparte, păpuşă gigea, roman sadea), fie în antepunere (asemenea oameni,
aşa banchet, coşcogea omul). În vecinătatea adjectivelor invariabile
antepuse, substantivul-centru poate fi numai nearticulat (aşa om/*aşa omul,
asemenea fată/ *asemenea fată) sau în variaţie liberă articulat/nearticulat:
coşcogea vlăjgan(ul).”20

Adjectivele simple.Câteva adjective invariabile simple sunt terminate în


consoana i semivocalic [ĭ], sau e, precum antişoc, corai, atroce, având
structura fonetica analogă adjectivelor variabile (adânc, greoi, tenace); un
număr mare de adjective invariabile prezintă finale cu vocale accentuate (-a, -
ea, -e, -i, -o în grena, pane, uni, mişto,, etc., şi [ő], [ű] în bleu, ecru.

“Unele adjective invariabile provin din adverbe (asemenea, aşa, atare),


altele au fost la origine grupări locuţionale care s-au sudat (anume,
cumsecade). Numeroase prefixoide, abrevieri şi trunchieri sunt folosite
adjectival în limba actuală (muzica latino, program tele, coafură afro etc;
profesoară O.K. sau super O.K., studentă simpa etc.) Invariabile sunt şi
adjectivele formate cu prefixe de la substantive (pastă anticarie,vestă
antiglonţ, măsuri anticomunism, etapă postconflict/postprivatizare,
program preaderare etc.). Cele mai multe adjective invariabile sunt
împrumuturi. Cele vechi – (coş)cogea(mite), ditai, doldora, sadea etc. – sunt
populare şi familiare. Cele recente, mult mai numeroase, reprezintă o clasă în

20
Gabriela Pană-Dindelegan Sintaxa şi semantica.Clase de cuvinte şi forme gramaticale cu dublă natură, 1992,
p. 76.
20
curs de extindere. O categorie largă este constituită din adjectivele în –
e(atroce, eficace, factice, forte, motrice, perspicace, vivace, vorace).”21

Structura fonetică a împrumuturilor adjectivale invariabile este variată,


unele sunt monosilabice (bej, bleu, clos, crem, gay, gri, roz), altele plurisilabice
(ad-hoc, antişoc, corai, franco, havan, oliv, oranj, pepit, sexy, multe având
finala vocalică accentuată :bordo, grena, indigo, lila, maro, pane, rococo etc.)

Unele dintre adjectivele de mai sus, în special nume de culori, tind să se


adapteze, în limba vorbită, la diferite tipuri flexionare. De pildă, kaki este
folosit şi ca adjectiv cu trei forme flexionare: veston kakiu, manta kakie,
pantaloni kakii, pe când bleumarin, mov şi roz (fustă bleumarină, rochie movă,
faţă roză, feţe roze) tind să se adapteze la adjectivele variabile cu patru forme
flexionare.

Adjectivele compuse din două adjective invariabile sunt, la rândul lor,


invariabile totdeauna (avea o rochie roz-oranj). Cele care conţin cel puţin un
adjectiv variabil pot fi invariabile sau variabile contextual: Avea o rochie grena
închis(ă)/ albastru-închis(ă) /albastră-închisă.

2.4. Articularea adjectivului


Specific organizării grupului nominal şi caracterizând totdeauna
substantivul regent în asocierea cu adjectivul, articolul enclitic se ataşează, în
limba română, primului component al grupării: omul bun, în topica obişnuită
[substantiv + articol +adjectiv] sau bunul om [adjectiv + articol + substantiv]

Conform autorilor Gramaticii limbii române22, articolul enclitic se


ataşează adjectivului atunci când acesta precedă substantivul şi nu este
precedat, la rândul lui, de un determinant adjectiv pronominal:bunul părinte,
dar acestbun părinte, părintele bun. Substantivul regent al unui adjectiv
antepus nu poate primi, de regulă, afixul definit de determinare, acesta fiind
preluat formal de adjectiv în condiţiile date (bunul om, dar un om bun).

21
Gramatica limbii române, Volumul I, Cuvântul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 152.
22
Ibidem, p. 153.
21
Fac excepţie adjectivele care pot precede un substantiv articuat enclitic,
precum întreg – întreg ţinutul-, fiind însă posibilă şi construcţia întregul ţinut.

Admit asocierea cu un substantiv articulat definit adjectivele invariabile


coşcogea(mite), ditai, ditamai: coscogeamite găliganul, ditamai namilă.

În flexiunea adjectivului, articolul este reprezentat prin aceleaşi unităţi


morfematice ca la substantiv (frumos-frumosul, frumoasă – frumoasa, mare –
marele, marea).

Întrucât articularea adjectivului e condiţionată de antepunerea lui faţă de


substantivul regent şi nu toate adjectivele pot ocupa primul loc într-un grup
nominal, formele marcate de articol, chiar dacă teoretic sunt posibile, nu se
regăsesc în flexiunea tuturor adjectivelor. Incompatibilitatea cu articolul definit
se datorează uneori structurii formale a adjectivului. Dacă unele adjective
invariabile pot fi articulate enclitic (eficacele medicament, locvacele
interlocutor), cele mai multe se sustrag articulării, chiar dacă sunt în
antepoziţie: asemenea om, aşa răspuns, coscogeamite flăcăul, ditai
negustorul.

Ca şi în cazul substantivului, prin formele lui diferenţiate, articolul enclitic


contribuie la reducere unor omonimii din flexiunea adjectivului. În felul acesta,
omonimia m. sg=m.pl.=G / D f.sg.= G/D m. şi f. pl., specifică unui adjectiv cu
două forme cavechi, precum şi omonimiile comune întregii flexiuni adjectivale,
se reduc parţial prin ataşarea flectivelor enclitice de determinare: vechiul oraş,
vechii prieteni şi vechea biserică. Afixele de determinare contribuie astfel la
exprimarea valorilor de gen, număr şi caz

22
CAPITOLUL III.

MORFOSINTAXA ADJECTIVULUI

3.1. Gradele de intensitate


Categoria intensităţii, numită tradiţional categoria comparaţiei,
reprezintă, în grupul nominal, particularitatea specifică a adjectivului faţă de
substantiv şi pronume şi priveşte semantic adjectivul, iar în grupul verbal,
adverbul.

Conform Gramaticii limbii române23, “intensitatea unei însuşiri poate fi


comparabilă (evaluarea având ca temei comparaţia) sau noncomparabilă.
Evaluarea comparativă aintensităţii unei însuşiri poate fi considerată obiectivă
şi subiectivă (apreciativă), ultima exprimându-se mai ales prin superlativ
absolut (cu diferite nuanţe semantice) şi prin pozitiv. Gradele de intensitate
sunt exprimate cu ajutorul unor mărci gramaticale analitice, totdeauna
antepuse, ca şi prin mijloace antepuse, ca şi prin mijloace expresive –
sintactice, fonetice sau lexicale – mai mult sau mai puţin gramaticalizate.”

În cazul adjectivului, dintre mărcile gradelor de intensitate numai


formantul cel (din structura cel mai + adjectiv) este variabil în raport cu genul,
numărul şi cazul (omul cel mai bun, omului celui mai bun etc.), celelalte sunt
invariabile.

În limba română se vorbeşte despre trei grade de intensitate: pozitivul,


comparativul (de egalitate, de superioritate şi de inferioritate) şi superlativul

23
Gramatica limbii române, Vol. I, Cuvântul, Editura Academiei Române, 2005, p. 154.
23
(relativ şi absolut), dintre care pot exprima o comparaţie explicită numai
comparativul şi superlativul relativ. Superlativul absolut nu presupune o
comparaţie (vezi însă: un cer foarte întunecat, ca de furtună).

Conform lui Corneliu Dimitriu, în Tratat de gramatică a limbii române,


“gradul pozitiv este reprezentat printr-un singur aspect opozabil, la care
intensitatea caracteristicii exprimate prin adjectiv este în măsura obişnuită,
(adică nu atrage atenţia nici prin diminuare, nici prin argumentare), fiind
marcată prin zero, ce se opune atât cuvintelor-flectiv proclitice din flexiunea
analitică (Øbun în opoziţie cu mai bun etc), cât şi flectivelor propriu-zise
proclitice (Ø-greu în opoziţie cu supergreu etc) şi enclitice (doct- Ø în opoziţie
cu doctismetc) din flexiunea sintetică. Gradul pozitiv se realizează frecvent
într-un singur termen – reprezentat prin adjectivul comparat -, când comparaţia
este implicată, iar uneori – când comparaţia este explicită – prin doi termeni, şi
anume, adjectivul comparat şi “elementul” cu care se face comparaţia, al
doilea termen concretizându-se într-un circumstanţial comparativ introdus prin
prepoziţii de tipul că, cât etc. sau într-o propoziţie circumstanţială comparativă
introdusă prin jonctive subordonatoare în frază de tipul cum, cât, precum etc.

Zugravit-au c-un cărbune copilaşul cel isteţ / Purceluşi cu coada sfredel


şi cu beţe-n loc de labă (M. Eminescu, Călin, file din poveste)”24

“Gradul comparativ indică evaluarea intensităţii însuşirii ca superioară,


egală sau inferioară în raport cu aceeaşi însuşire a altui / altor obiect(e) sau a
aceluiaşi obiect (în circumstanţe diferite) ori în raport cu altă însuşire care
trimite fie la acelaşi obiect, fie la obiecte diferite. Toate varietăţile
comparativului presupun, din punct de vedere formal, asocierea mărcilor
graduale antepuse cu adjectivul la gradul pozitiv, urmat, de obicei, de reperul
comparaţiei.”25 Termenul în raport de care se face comparaţia poate fi un
complement comparativ.

“Gradul comparativ de egalitate se formează cu locuţiunile la fel de, tot


aşa de, atât de, deopotrivă de + adjectivul (la gradul pozitiv), iar reperul

Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române, Morfologia, Editura Institutul European, 1999, p.205.
24

Mioara Avram, Gramatica pentru toţi,Bucuresti, 2001, p. 97.


25

24
comparaţiei este introdus prin ca şi ca şi,cât şi cât şi, sau, dacă este o parte de
propoziţie şi prin (pre)cum, după cum, aşa cum,întocmai cum şi cât, dacă este
o propoziţie. Reperul introdus prin cât realizează, de obicei, o comparaţie
cantitativă: mare cât casa / cât se poate:

El estela fel de (tot aşa de, tot atât de, deopotrivă de) bun ca (ca şi,
cât, cât şi) ea / cum (precum, după cum, aşa cum, întocmai cum, cât) este
şi ea.”26

Comparativul de inegalitate al adjectivului indică gradul mai ridicat sau


mai redus al calităţii atribuite unui obiect. Marcarea superiorităţii se face prin
mai , a inferiorităţii prin mai puţin, ambele antepuse adjectivului. Termenul de
comparaţie este introdus prin decât, în variaţie liberă cu ca, pentru cele două
specii de comparativ de inegalitate, când reperul este nonpropoziţional, şi prin
decât (popular şi de cum) când este exprimat printr-o propoziţie: Am stat două
săptămâni în sanatoriul din Buşteni şi am ieşit de acolo mai tulburat şi mai
sălbăticit ca-nainte. (M. Cărtărescu, Travesti).

“Unele adjective neologice de origine latină în –(i)or sunt intrinsec


comparative de superioritate: anterior, posterior, ulterior, inferior, exterior,
interior. Majoritatea adjectivelor menţionate implică semantic ideea de
comparaţie, iar reperul este exprimat prin substantiv la cazul dativ sau este
introdus prin faţă de: data anterioară conferinţei, rezultat inferior aşteptărilor /
faţă de aşteptări.”27

“Gradul comparativ de superioritate indică – prin adverbul flectiv-proclitic


–mai – intensitatea caractersticii în măsura mai mare decât cea “obişnuită”, de
obicei printr-o comparaţie explicită la care al doilea termen este un
circumstanţial comparativ introdus prin prepoziţii de tipul ca, decât, în
comparaţie cu etc sau o propoziţie circumstanţială comparativă introdusă

26
Gramatica limbii române, Vol. I, Cuvantul, Editura Academiei Române, 2005, p. 156.
Iorgu Iordan, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Padagogică, Bucuresti, 1978, p. 336.
27

25
printr-un jonctiv subordonator în frază de tipul decât, de cum, faţă de cum
etc.”28

“Gradul de inferioritate – prin perifraza adverbială –flectiv proclitică mai


puţin – intensitatea caracteristicii în măsura mai mică decât cea “obişnuită”,
adesea cu o comparaţie explicită cu al doilea termen concretizat într-un
circumstanţial comparativ introdus prin prepoziţii de tipul că, decât, în
comparaţie cu (fata este mai puţin înaltă decât băiatul) sau printr-o propoziţie
circumstanţială comparativă introdusă printr-un jonctiv subordonator în frază
de tipul decât, de cum, faţă de cum etc (astăzi este mai puţin supărat decât a
fost ieri).”29

La gradul superlativ, adjectivul arată însușirea la gradul cel mai scăzut


sau cel mai înalt și pot fi de două feluri: relativ sau absolut.

Adjectivul la gradul superlativ relativ arată însușirea la gradul cel mai


înalt sau cel mai scăzut comparată cu aceeași însușire a altor obiecte sau cu
însușirea aceluiași obiect în situații diferite. Gradul superlativ relativ poate fi:

 superlativ relativ de superioritate (cel mai mare) – Copacul acesta


este cel mai mare dintre toți copacii din pădure.

 superlativ relativ de inferioritate (cel mai puțin mare) – Dintre toți copacii
din jur acesta este cel mai puțin mare.

În cazul unui substantiv care prezintă mai multe adjective la gradul


superlativ relativ, atunci când se dorește accentuarea gradului superlativ al
însușirilor, articolul (cel, cea, cei, cele) se poate repeta înaintea fiecărui
adjectiv: omul cel mai bun, cel mai harnic și cel mai voinic (omul cel mai bun,
harnic și voinic).

Adjectivul la gradul superlativ absolut arată cel mai înalt grad al însușirii,
fără a compara însușirea cu însușirile altor obiecte sau cu însușirea aceluiași
obiect în împrejurări diferite.În cele mai multe cazuri, superlativul absolut se
construiește cu ajutorul adverbului foarte (foarte mare, foarte frumos, foarte

28
Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia, Editura Institutul European, 1999, p. 206
29
Idem.
26
departe). În unele cazuri este format și cu ajutorul adverbului tare (tare
frumos).

“Atunci când se dorește accentuarea unor însușiri sunt folosite și


mijloace mai expresive decât adverbele foarteși tare:

 adverbe și locuțiuni adverbiale': prea, nemaipomenit de, grozav de, din


cale-afară de, nespus de, neînchipuit de, nemaipomenit de, minunat de,
nevoie-mare

 reluarea adjectivului printr-un diminutiv: singur-singurel

 substantive cu valoare de adverb de mod: foc, tun (sănătos tun,


frumos foc)

 repetarea adjectivului: mare, mare; mică-mică



prelungirea unor sunete: rrrece, maaare”30

O serie de adjective nu prezintă grade de comparație, în general cele


care reprezintă însușiri care nu pot fi comparate (complet, întreg, etern, viu,
mort, rotund, unic, strămoșesc, perfect) sau cele provenite din limba latină
unde erau forme de superlativ ori comparativ (suprem, superior, inferior, optim,
major, minor, interior, exterior, posterior, minim).

Maria Manoliu apreciază, că “la categoria gramaticală a comparaţiei


există trei dimensiuni (pozitivitatea, egalitatea, includerea) care au în vedere
“patru” membri, şi anume: superlativul relativ, indicat de morfemul cel mai
cerut de dintre; comparativul de superioritate, indicat de morfemul mai cerut de
decât; comparativul de egalitate, indicat de morfeme de tipul tot aşa de, sau Ø
cerute de ca; pozitivul indicat deØ în absenţa termenului comparat.”31

Gh. D. Trandafir, plecând de la faptul că intensitatea unei caracteristici


poate apărea în grade diferite exprimate absolut (fără comparaţie), considera
că “în limba română există: grade de intensitate absolută, reprezentate prin
pozitiv şi superlativul absolut, acesta din urmă fiind de superioritate şi de

Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Editura Academiei, Bucuresti, 1997, p 77.
30
31
Maria Manoliu, Asupra categoriei comparatiei in limba romana, SCL, XIII, 1962, nr.2, p.205.
27
inferioritate; grade de intensitate relativă, unde se încadrează comparativul (de
superioritate, de egalitate, de inferioritate), şi superlativul relativ (de
superioritate, de inferioritate).”32

Iorgu Iordan şi Robu fac distincţie între gradele de comparaţie (patru la


număr) şi gradele de intensitate (în număr de cinci). Gradele de comparaţie
sunt: comparativul de egalitate, indicat prin la fel de, tot aşa de etc;
comparativul de superioritate, indicat prin mai; comparativul de inferioritate,
indicat prin mai puţin; comparativul de superlativ, indicat prin cel mai şi cel mai
puţin. Gradele de intensitate sunt: gradul intensităţii minime, indicat prin foarte
puţin, foarte slab etc., gradul intensităţii suficiente, indicat prin destul de,
suficient de, etc., gradul intensităţii mobile, care poate fi progresivă, când este
indicată prin tot mai, din ce în ce mai, sau regresivă, când este indicată prin tot
mai puţin, din ce în ce mai puţin etc; gradul intensităţii maxime, indicat prin –
isim sau prin foarte, extrem de etc, sau prin peste măsură (de).

DumitruIrimia în Structura stilistică a limbii române contemporane33


vorbeşte numai de categoria gramaticală a intensităţii, care apare în două
variante: intensitatea obiectivă (comparativă) şi intensitatea subiectivă
(apreciativă). Intensitatea obiectivă se realizează în patru termeni: gradul de
intensitate echivalentă, exprimat prin la fel de, tot aşa de etc; gradul de
intensitate superioară exprimat prin mai, gradul de intensitate inferioară,
exprimat prin mai puţin (cu precizarea că “morfemele” de la acest grad şi de la
cel anterior pot fi dublate de unul din morfemele “tot, mereu, din ce în ce”
atunci când intensitatea este “progresivă”); gradul superlativ, cu două variante,
de superioritate, exprimată prin “morfemul” complex variabil cel mai şi de
inferioritate exprimată prin cel mai puţin. Intensitatea subiectivă se realizează
în doi termeni corelativi (intensitatea relativă, intensitatea superlativă) şi un
termen neutru (pozitivul). Intensitatea relativă se exprimă prin “morfemele”
cam, destul de, etc; intensitatea superlativă are două variante (de
superioritate, marcată prin –isim, prin arhi-, răs-, etc. şi prin foarte, atât de etc;

32
GH. D. Trandafir, Aspecte controversate ale categoriei comparatiei, Limba romana,XXVI, 1977, nr. 1, p.23-
32.
33
Dumitru Irimia, Structura stilistica a limbii romane, 1986, p.106.
28
de inferioritate marcată prin foarte puţin), la care se adăuga o a treia,
superlativul excesiv, marcat prin prea.

Marina Rădulescu34 oferă trei soluţii în legătură cu categoria gramaticală


avută în vedere: potrivit primei soluţii, există trei grade, fiecare cu un număr de
valori. I grad zero de intensitate cu variantele fără comparaţie (pozitivul) şi cu
comparaţie (comparativul de egalitate); II grad intermediar de intensitate, cu
comparaţie, având variantele cu intensitate sporită (comparativul de
superioritate) şi cu intensitate micşorată (comparativ de inferioritate); III grad
extrem (“forte”) de intensitate, care poate fi fără comparaţie, având variantele
cu intensitate sporită (superlativ relativ de superioritate) şi cu intensitate
micşorată (superlativul relativ de inferioritate).

A doua soluţie a Marinei Rădulescu, care se concretizează într-o


“clasificare mai elegantă” are în vedere patru termeni: gradul I, fără
specificarea gradului de intensitate şi fără comparaţie (pozitiv), gradul II, fără
specificarea gradului de intensitate, dar cu comparaţie (comparativul de
egalitate); gradul III, cu intensitate forte şi fără comparaţie, numit superlativul
absolut, care poate fi cu grad sporit de intensitate (de superioritate) sau cu
grad micşorat de intensitate (de inferioritate); gradul IV,cu intensitate
intermediară sau forte şi cu comparaţie, numit comparativ de inegalitate şi
superlativ relativ, care pot fi cu grad intermediar de intensitate, sporită
(comparativ de superioritate) ori micşorată (comparativ de inferioritate) sau cu
grad forte de intensitate, şi anume, sporită (superlativ relativ de superioritate)
ori micşorată (superlativ relativ de inferioritate).35

A treia soluţie36 a Marinei Rădulescu operează cu cinci valori ale


comparaţiei: pozitivul afirmă existenţa însuşirii fără indicarea nivelului
intensităţii; comparativul de egalitate arată că termenii comparaţi au calitatea
la acelaşi nivel de intensitate; comparativul de superioritate indică faptul că
diferenţa de nivel a intensităţii la termenii comparaţi este mică; superlativul
absolut exprimă o diferenţă mare (“forte”) de nivel a intensităţii calităţii între
34
Marina Rădulescu, Despre categoria comparaţiei în limba română, LR, XXXVI, 1981, nr. 1, p. 18
35
Ibidem, p. 19.
36
Ibidem, p. 27.
29
termenii comparaţi; superlativul relativ relevă nivelul maxim al intensităţii
însuşirii la primul termen în raport cu al doilea.

3.2 Acordul adjectivului


Cele mai des încriminate dintre încălcările regulilor gramaticale sunt
„greşelile de acord”, iar „greşelile” sunt considerate, în general,
ca reprezentând unul dintre mecanismele responsabile de „ schimbarea” în
limbă, în evoluţia limbii. Fregvenţa greşelilor, a încălcării regulilor de acord,
este proporţională cu inportanţa fenomenului în organizarea comunicării şi cu
complexitatea formelor lui de manifestare,dar şi cu varietatea
factorilor implicaţi în realizarea lui.
“Mijloc de reliefare a relaţiilor dintre cuvintele alcătuitoare ale unui enunţ,
dar şi,depăşind limitele enunţului, a corelărilor transfrastice, care asigură
coeziunea în interiorul unui text de diverse dimensiuni, acordul în variatele
sale ipostaze - se realizează la nivelul grupului sintactic, la nivelul propoziţiei şi
al frazei, dar şi dincolo de aceste limite şi constituie principala modalitate de
asigurare a coerenţei comunicării”37.
Principiu de organizare sintactică în primul rând, acordul angajează în
mecanismele de asociere a unităţilor lexicale în ansambluri semnificative şi
comunicative mijloacele oferite de sistemul flexionar al limbii.
În calitate de component al grupului nominal, adjectivul apare totdeauna
ca adjunct şi niciodată în calitate de centru, fapt ce-l deosebeşte de substantiv.
Adjectivul poate determina:
a) Unul sau mai multe substantive :Liniştea fecundului pământ.( N.
Stănescu, Mi-amintesc cu uimire), Agenţia închiriază camere şi
apartamente mobilate.
În situaţia unui adjectiv ataşat la un grup de substantive coordonate,
uneori dependenţa adjectivului de un substantiv sau de mai multe este
ambiguă: Salonul casei pe care şi-o cumpărase de curând avea pereţii tapetaţi
cu mătase în dungi şi zigzaguri sclipitoare.

37
Gramatica limbii române, Vol. I, Cuvântul, Editura Academiei Române, 2005, p. 168.
30
“În jurul aceluiaşi centru se asociază uneori mai multe adjective
coordonate: Cu-ale tale braţe albe, moi, rotunde, parfumate / Tu grumazul
mi-l înlănţui … (M. Eminescu, Noaptea); om înalt şi spătos; marele şi
strălucitul savant; profesori buni sau răi, sunt plătiţi la fel. Fiecare adjectiv se
raportează la substantivul-centru, de aceea ordinea adjectivelor este liberă. Se
poate spune: braţe albe, moi, rotunde, parfumate sau braţe rotunde,
parfumate, albe, moi, om înalt şi spătos sau om spătos şi înalt, etc.”38
b) un substitut Părând a căuta ceva drag şi pierdut (“Dilema”, 2002),
Nimic mai potrivit pentru o astfel de vieţuire ((“Dilema”, 2002), Au
venit mai multe studente. Două mai îndrăzneţe s-au prezentat la
examen.
Dintre substitutele adjectivului, pronumele personal nu poate fi
determinat de adjectiv (*el frumos, *frumosul el), cu excepţia situaţiei când
adjectivul postpus este precedat de cel. (Numai tu cel deştept poţi face una ca
asta). Pronumele personale pot fi însă complinite de participii adjectivale
isolate sau de adjective isolate (rar), în general cu nuanţa circumstanţial: Ei,
îngrădiţi de lege, plăcerilor să lasă. (M. Eminescu, Împărat şi proletar), Noi,
rămaşi în urmă, am grăbit pasul.
Ca adjunct al unui substantiv, adjectivul post pus poate fi precedat de
pronominalul emfatic cel, cea, cei, cele: omul (cel) bun, fata (cea) frumoasă.
Pe lângă antroponime, prezenţa lui celeste azi obligatorie în situaţia de
postpunere a adjectivului: Ştefan cel Mare,Irina cea harnică.

3.3. Functiile sintactice ale adjectivului


În calitate de component al grupului verbal, adjectivul are funcţie de
nume predicativ (Fata era isteaţă.) sau de predicat suplimentar (Noaptea se
lasă murdară şi grea).
Într-un grup exclamativ eliptic, când adjectivul nearticulat precede un
substantiv articulat, adjectivul este, din punct de vedere sintactic, un nume
predicativ: Frumoasă fată!

Valeria Guţu – Romalo,,Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări,Editura Didactica si Pedagogica,


38

Bucuresti, 1973.
31
Prezenţa adjectivului în poziţia de subiect sau de obiect direct este un
semn al substantivizării lui (Leneşul mai mult aleargă.;Galbenul bate roşul la
cărţi.).
Conform lui Corneliu Dimitriu, “în calitate de parte de vorbire unitară,
întotdeauna noţională, adjectivul îndeplineşte, de asemenea, întotdeauna
funcţie sintactică. Spre deosebire de substantive, însă, la care funcţia
sintactică este în dependenţă de categoria gramaticală a cazului, la adjectiv
functia sintactică nu depinde nici de formele pentru caz, număr sau gen, nici
de categoria gramaticală a comparaţiei. Ceea ce impune funcţiile sintactice ale
adjectivului este raportul sintactic – de subordonare ori de inerenţă – pe care
această parte de vorbire îl contractează, în context, cu alte părţi de vorbire.”39
Exprimând caracteristici ale entităţilor, adjectivele se află prin excelenţă
în raport de subordonare faţă de un nume (substantiv, pronume sau numeral
întrebuinţate substantival), pe lângă care îndeplinesc funcţia sintactică
specifică de atribut:
Exemplu ”Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită” (M Eminescu)
“Grupul adjectival se încadrează în organizarea sintactică a enunţului
prin centrul său, adică depinde de poziţia sintactică a adjectivului-centru.
Astfel, determinativii adjectivului apar cel mai frecvent când grupul adjectival
se află în poziţii predicative: nume predicativ (Tinerii sunt dornici de
petreceri.,Fata a rămas bună de plată.) ori predicativ suplimentar (O cred
capabilă de dăruire., Îl consider demn de stimă.) sau în poziţie de atribut
izolat antepus sau postpus (Bună de treabă, femeia a primit postul.)

Un rol important şi joacă şi topica adjectivului-centru faţă de regentul


său din grupul nominal. Postpunerea este favorizanta pentru prezenţa
adjuncţilor adjectivului; iar antepunerea este limitativă. Să se compare: Ea
este o persoană aptă de efort., El este un redactor foarte atent la greşeli., Are
o casă destul de plină de lucruri inutile. cu*Ea este o aptă de efort persoană,
*El este un foarte atent la greşeli redactor., *Are o destul de plină de lucruri
inutile casă.

39
Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române, Morfologia, Editura Institutul European, 1999, p.222.
32
Aşadar, adjuncţii din grupul adjectival diferă în funcţie de calitatea
centrului de grup (adjectiv propriu-zis sau adjectiv verbal) şi de particularităţile
semantico-sintactice şi de regim ale centrului.”40

În afara acestei funcţii specifice, adjectivul poate îndeplini şi altele


nespecifice. Frecventă este funcţia de nume predicativ, pe care adjectivul o
îndeplineşte atunci când, prin intermediul unui verb copulativ, intra în raport de
inerenţa cu un nume-subiect. Exemplu:
“Şi de-aceea spusa voastră estesânta şi frumoasă” (M. Eminescu)
“De asemenea, frecventă este , în sfârşit, şi funcţia de atribut
circumstanţial/completiv, pe care adjectivul o îndeplineşte atunci când
contractează raportul de dublă subordonare simultană, şi cu un regent de tip
nominal, şi cu un regent de tip verbal.
Exemplu: “Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăştie, / Tâmpla bate
liniştită ca o umbră viorie””41
Aici, la atributul circumstanţial/completiv, încadrează Dimitriu şi ceea ce
în unele lucrări42 se consideră că reprezintă adjective cu funcţie sintactică de:
complement indirect (din galben s-a făcut roşu), circumstanţial de mod
comparativ (mai mult mort decât viu); circumstanţial de timp (Te cunoşteam
încă de mic), circumstanţial de cauză (Şi plângeam de supărată, G. Coşbuc);
circumstanţial de relaţie (De frumoasă eşti frumoasă/ dar nu ţi-o ştii coase,
Jarnik – Bârseanu).
În toate exemplele citate mai sus în care Gramatica Academiei vorbeşte
de complemente circumstanţiale, adjectivele subliniate (galben, viu, mic,
supărată, frumoasă) determină nu numai verbul sau echivalentul acestuia, ci şi
un substantiv sau echivalent al acestuia. Că aşa stau lucrurile o probează
acordul adjectivului cu substantivul sau substitutul său determinat: galben, din
contextul din galben s-a făcut roşu presupune un substantiv masculin sau
neutru la singular – de exemplu om, obraz etc -, întrucât dacă substantivul ar fi
fost feminin singular, de exemplu faţă, stofă, - adjectivul respectiv ar fi trebuit

40
Gramatica limbii romane. Enuntul, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 2005, p. 108.
41
Ibidem, p. 223.
42
Gramatica Academiei, volumul I, p.133-134
33
să aibă forma feminină de singular, adică galbenă; în acelaşi sens, adjectivul
frumoasă, din de frumoasă eşti frumoasă…, trimite la un nume regent la
feminin singular nominativ-acuzativ (fată, femeie) atunci şi adjectivul ar trebui
să schimbe forma în mod corespunzător (de frumoase, sunteţi frumoase).
3.4 Stilistica adjectivului

Exprimand insusiri ale obiectelor (culori, forme, dimensiuni, calitati etc.),


adjectivul este unul dintre principalele mijloace de prezentare artistica a
realitatii prin cuvinte. Adjectivul, ca mijloc e exprimare artistica, este folosit de
obicei in descrieri, ca atribut al unui substantiv sau ca nume predicativ. Sensul
lui poate reda variatele nuante ale culorilor, calitatea si tonalitatea sunetelor,
dimensiunile si chiar caracteristica (felul) miscarilor, cand substantivul pe care
il insoteste denumeste o actiune. Epitetul adjectival este un determinant
expresiv al unui substantiv (adjectivul putand fi atribut sau nume predicativ)
sar realizarea artistica nu se datoreaza numai adjectivului-epitet ci rezulta din
asocierea facuta de scriitor intre adjectiv si un anumit substantiv, care, in
realitate, nu poseda insusirea exprimata de adjectivul respectiv. De exemplu:
in ‘nori cenusii’ epitetul adjectival conduce la comparatia (presupusa) ‘nori ca
cenusa’; in ‘Iara vantul sperios vo creanga farma’, epitetul ‘sperios’ realizeaza
personificarea obiectului ‘vantul’; alteori, adjectivul-epitet conduce la realizarea
unei metafore (cu substantivul insotit), a unei ‘hiperbole’ sau a altei figuri de
stil.

‘Noaptea era neagra si mohorata, noapte de toamna, trista si nabusitoare.


Nori grosi,plumburii, maturau crestele dealurilor, involburandu-se in vazduh si
limpezindu-se ca niste balauri naprasnici, porniti parca sa inghita dintr-o
sorbire satul. Pomii din gradini dardaiau cutremurati de frig, cu niste
glasuri plangatoare si ostenite.’ (L. Rebreanu – ‘Ion’).

Adjectivele subliniate sunt folosite in scop stilistic. Cu ajutorul lor autorul a


realizat si a comunicat cititorului tabloul uneo nopti de toamna asa cum a
vazut-o cu ochii lui de artist, in culorile ei intunecate, cu atmosfera ei
apasatoare, cu miscarea norilor si glasurile copacilor.

In exemplele date adjectivele cu valoare de epitet au fost epitete numai ale


unui substantiv.

Un adjectiv poate fi insa, in acelasi timp, epitet al substantivului si al verbului:

34
‘Dunarea se arunca furioasa , rupand cu zgomot cele din urma stavilare ce i se
mai ridică in cale.’ (Al. Vlahuta – ‘Romania pitoreasca’).

In acest text, adjectivul ‘furioasă’ este epitet al substantivului ‘Dunarea’, cu


care este acrodat – Dunarea furioasă-, si al verbului ‘se aruncă’ – se aruncă
furioasă.

CONCLUZII

Morfologia cuprinde regulile privitoare la forma cuvintelor şi la


modificările formale ale cuvintelor studiate ca părţi de vorbire.Sintaxa cuprinde
reguli privitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziţii şi reguli privitoare la
îmbinarea propoziţiilor în fraze.
O contribuţie esenţială în perfecţionarea limbajului fiecărui individ o
aduce în cadrul limbii române studiul adjectivului. Acesta se defineşte prin
trăsături specifice. El este partea de vorbire flexibilă care arată o însuşire a
unui obiect sau a unei fiinţe şi determină numele acestora, acordându-se cu
ele în gen, număr şi caz.
Fundamentală pentru descrierea gramaticală a limbii, gruparea în “părţi
de vorbire” este considerată ca asigurând cuprinderea tuturor cuvintelor unei
limbi date într-un număr de clase diferenţiate prin particularităţile specifice care
condiţionează şi permit cuprinderea lor în organizarea comunicării.
Ca orice operaţie ştiinţifică, clasificarea în părţi de vorbire trebuie să
respecte realitatea faptelor, conciliind adecvarea cu anumite exigenţe impuse
de coerenţa şi economia descrierii ştiinţifice, ceea ce o face tributară punctului
de vedere, concepţiei şi atitudinii ştiinţifice a cercetătorului care efectuează
clasificarea.
Adjectivele propriu-zise pot fi clasificate, în funcţie de tipul informaţiei
semantice adăugate regentului, în calificative şi categoriale.
35
Adjectivele calificative se pot adverbializa şi substantiviza. Altfel spus,
adjectivele calificative pot trece în clasa adverbului şi a substantivului, în
poziţiile specifice acestora din urmă: scriere frumoasă (urâtă, lăbărţată,
măruntă) / Ei scriu frumos (urât, lăbărţat, mărunt).
Tot in categoria adjectivelor variabile se încadrează şi cele defective de
gen, ceea ce reduce numărul de forme fără a schimba clasa flexionară.
După posibilitatea sau imposibilitatea de a-şi schimba forma pentru a se
acorda cu substantivul determinat, adjectivele sunt de două feluri: variabile şi
invariabile.
În limba română se vorbeşte despre trei grade de intensitate: pozitivul,
comparativul (de egalitate, de superioritate şi de inferioritate) şi superlativul
(relativ şi absolut), dintre care pot exprima o comparaţie explicită numai
comparativul şi superlativul relativ. Superlativul absolut nu presupune o
comparaţie (vezi însă: un cer foarte întunecat, ca de furtună).
În calitate de component al grupului nominal, adjectivul apare totdeauna
ca adjunct şi niciodată în calitate de centru, fapt ce-l deosebeşte de substantiv.
Din punctul de vedere al interpretării comunicativ-pragmatice, grupul
adjectival aduce o nouă informaţie , dezvoltând şi detaliind unitatea
informaţională din cadrul enunţului privit ca mesaj.
Consider că necunoaşterea gramaticii, a regulilor de funcţionare a limbii,
în general si a adjectivului, în special, nu numai că duce la folosirea
insuficientă a limbii ca mijloc de comunicare, dar constituie o lipsă de
patriotism şi chiar o lipsă de respect faţă de sine şi faţă de alţii.

36
BIBLIOGRAFIE

Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Bucuresti, Editura Humanitas, 2001.

Coteanu, Ion, Gramatica de bază a limbii române, Editura Bucureşti. 1990.

Dimitrescu, Florica, Locutiunile verbale in limba română, Bucuresti, 1958.

Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatica a limbii romane. Morfologia,Editura


Institutul European, Iasi, 1999.

Găitănaru, Mihaela, Adjectivul în limba română, Sincronie şi Diacronie, Piteşti,


Editura universităţii.
GALR, I, II, 2005, V. Guţu Romalo (Coordonator), Gramatica limbii române, I Cuvântul,
II Enunţul, Bucureşti, Editura Academiei.

37
GLR I, II, 1963- Alexandru Graur, Mioara Avram, Laura Vasiliu (Coordonatori),
Gramatica limbii române, Bucuresti, Editura Academiei.

Avram, Mioara, Probleme ale exprimarii corecte, Bucureşti, Editura Academiei,


1985.

Guţu – Romalo, Valeria, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucuresti


EDP, 1973.

Iordan Iorgu, Robu Vladimir, Limba română contemporană, Editura Didactică și


Pedagogică,, București, 1978;

Irimia, Dumitru Structura stilistica a limbii romane, 1986.

Graur, Alexandru, Puţină gramatică, Bucuresti, Ed. Academiei, 1988.


Rădulescu, Marina Despre categoria comparaţiei în limba română, LR, XXXVI,
1981.

Trandafir, GH. D, Aspecte controversate ale categoriei comparatiei, Limba


romana, XXVI, 1977.

Saramandu, Manuela, Brâncuş, Grigore, Morfologia limbii române, Editura


Credis, Bucureşti, 2006.

Nuţă, Silvia, Limba Română, corectitudine si expresivitate, Ed. Elius, 1998.

Rădulescu Marin, Sintaxa limbii române, Dificultăți și tehnici de lucru, Editura


Vlasie, 1995;
Iordan, Iorgu, Stilistica limbii romane, editia a II-a, Bucuresti, 1975

Irimia Dumitru, Structura gramaticală a limbii române, Sintaxa, Editura Junimea,


Iași, 1983
Trandafir, Gh. D., Probleme controversate de gramatică a limbii române actuale ,
Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1982;
Hristea, Theodor, (coordonator), Sinteze de limbă română, Editia a III-a, Bucureşti,
Editura Albatros 1984.

Găitănaru Ștefan, Contexte diagnostice ale parților de vorbire, Structuri, Editura


Juventus, Pitești, 1995

38
Maria Manoliu, Asupra categoriei comparatiei in limba romana, SCL, XIII, 1962.
Popescu Ștefania, Gramatica practică a limbii române, Ediția a XIII-a, Editura
Exigent, București, 2006.

39