UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE LITERE

Cu titlu de manuscris
C.Z.U.: 811.135.1’367.625:37

Galben Raisa

Analiza semantico-funcţională a verbelor

cauzative în limba română
Specialitatea 10. 02. 01 – Limba română

Teză de doctor în filologie

Conducător ştiinţific:
dr. hab. în filol., prof. univ.,
m.c.al AŞ a RM
Ciobanu Anatol ____________

Autor: Galben R. ___________

Chişinău
2006
 CUPRINS

ARGUMENT ....................……………………………..……………….…………….. 4

Capitolul I. CATEGORIA NOŢIONALĂ A CAUZATIVITĂŢII

ŞI MIJLOACELE DE EXPRIMARE A EI ÎN LIMBA ROMÂNĂ

§ 1. Definirea conceptelor “cauzativitate”, “situaţie cauzativă”,

“verb cauzativ” ...........................................................…….…………........................ 12

§ 2. Problema delimitării verbelor şi a sintagmelor cauzative ..............………….. 18

§ 3. Scurt istoric al evoluţiei verbelor şi a sintagmelor cauzative .....…………….. 43

§ 4. Câmpul semantico-funcţional al cauzativităţii în limba română .….……….. 51

Capitolul II. VERBUL A FACE ÎN STRUCTURILE CAUZATIVE

§ 1. Cauzative sau factitive? .….....................……………………………………… 69

§ 2. Corelaţia dintre verbele factitive şi verbele eventive ......………...….………. 80

§ 3. Valorile semantice ale verbului a face în sintagmele cauzative ......…...….… 93

Capitolul III. TIPOLOGIA VERBELOR ŞI A SINTAGMELOR CAUZATIVE

§ 1. Preliminarii .............…………………………………………………………....109

§ 2. Opoziţia de tip lexical ...………………………………….…………………….112

§ 3. Opoziţia lexico-frazeologică ...........………………...………………………….115

§ 4. Opoziţia morfo-sintactică ............…………………….……………………….116

§ 5. Opoziţia sintagmatică .......…………………………….……………………… 120

§ 6. Sintagmele cauzative (cauzativele “perifrastice”) ....………………..……… 126

§ 7. Verbe cauzative ce nu formează opoziţia cauzativ–noncauzativ ...........…... 137

2
§ 8. Cauzativele pronominale ...............…...……………………………………… 138

§ 9. Caracteristicile distribuţionale ale verbelor cauzative “perifrastice” ....…...145

CONCLUZII …..…..…………………………………………………………….…. 154

LISTA DE SIMBOLURI ŞI SEMNE CONVENŢIONALE ........….……………159

LISTA CUVINTELOR–CHEIE .........…………………………………………… 160

BIBLIOGRAFIE ...........…………….……..……………………………………… 162

DICŢIONARE ........………………………………………………………………... 174

IZVOARE ARTISTICE ŞI ABREVIERILE LOR ..…………………………. 176

LISTA DE SIGLE ...................…………………………………………………... 178

ADNOTARE .............................................................................................................. 179

ANEXĂ ....................................................................................................................... 185

3
 ARGUMENT

În vocabularul unei limbi, lexemele verbale se deosebesc prin complexitatea

structurii semantice, prin varietatea de categorii şi forme gramaticale, de relaţii
paradigmatice şi sintagmatice. Acad. V.V. Vinogradov aprecia această parte de vorbire
ca fiind cea mai complexă şi cea mai „încăpătoare“ categorie gramaticală. „Verbul este
cel mai constructiv în comparaţie cu toate celelalte părţi de vorbire. Construcţiile
verbale au o influenţă decisivă asupra îmbinărilor nominale şi propoziţiei în totalitatea
ei.“ [114, p. 420]
Se consideră că, datorită însuşirilor sale, verbul constituie nucleul comunicării,
centrul enunţului şi este „responsabil” de organizarea sintactică şi semantică a
enunţurilor [vezi 17; 65]. Despre statutul sui generis pe care îl are verbul în gramatica
unei limbi au semnalat astfel de notorietăţi ca A. Potebnea, A. Peşkovski, L. Tesnière,
W. Chafe, S. Kaţnelson, A. Lombard, I. Iordan, Al. Graur ş.a.
În ceea ce priveşte verbele cauzative, ele sunt, ca şi cum, date uitării, căci
tratatele de gramatică le acordă un spaţiu restrâns sau le ocolesc totalmente. Situaţia
creată se explică, probabil, prin faptul că în limba română verbele din această clasă nu
diferă din punctul de vedere al formei gramaticale de restul verbelor tranzitive. Din
acest motiv, delimitarea lor nu poate fi efectuată pe baza unor criterii morfologice.
Gramatica tradiţională a renunţat la categoria cauzativităţii doar din considerentul
că aceasta n-ar avea o expresie explicită în limbă. În manualele noastre de morfologie şi
sintaxă sunt examinate, în virtutea tradiţiei, doar unele grupe de verbe (personale,
impersonale, unipersonale, tranzitive, intranzitive), iar altele, printre care şi cele
cauzative, sunt neglijate. Astfel, a apărut necesitatea unui studiu în care s-ar efectua o
cercetare detaliată a specificului semantic al verbelor în discuţie. Chiar nefiind o clasă
morfologică, ele pot prezenta interes pentru structura morfologică a verbului prin
condiţionările care le introduc, fie la clasificarea gramaticală a verbelor, fie în
configuraţia unor categorii gramaticale, fie în structura de adâncime a enunţului.

4
 Cauzativitatea, fiind o categorie universală, s-a aflat în aria de investigaţie atât a
filozofilor şi logicienilor, cât şi cea a lingviştilor, generând cele mai controversate
opinii. Sub aspect lingvistic, noţiunea dată prezintă interes şi datorită varietăţii de
mijloace de exprimare ce diferă de la o limbă la alta. Unul dintre ele sunt verbele şi
sintagmele cauzative, care ridică mai multe semne de întrebare. În prezent nu există un
studiu fundamental consacrat structurii lor semantice, nu au fost stabilite criterii
suficient de clare, în baza cărora ar fi posibilă demarcarea categoriei de verbe cauzative,
precum şi clasificarea acestora. Nu a fost elucidată nici problema referitoare la
conceptul de verb cauzativ şi sintagmă cauzativă. Drept consecinţă, frontierele
câmpului lexico-gramatical al verbelor cauzative rămân încă a fi destul de vagi. Se
impune, de asemenea, determinarea valorilor semantice şi a tipologiei structurale a
verbelor şi sintagmelor cauzative, a implicaţiilor pe care le pot avea acestea în structura
semantico-gramaticală a enunţului1, a diferenţelor dintre structura de suprafaţă şi cea de
profunzime a acestuia din urmă.
Tratarea sumară, chiar evazivă a verbelor cauzative în gramatica limbii române,
lipsa unor studii exhaustive în literatura lingvistică românească vizând această clasă de
lexeme ne-au suscitat interesul faţă de ele. Discrepanţele, uneori frapante, dintre forma
şi conţinutul enunţurilor, dintre analiza logică şi cea gramaticală ne-au determinat să ne
întrebăm: în ce măsură categoria noţională a cauzativităţii, care, de cele mai multe ori,
nu are o expresie formală explicită în limbă, prezintă interes pentru gramatică, cum se
manifestă ea în structura gramaticală a enunţului?
Actualitatea temei investigate este determinată, în primul rând, de lipsa unor
cercetări de sinteză privind verbele cauzative în limba română, de specificul statutului
lor lexico-gramatical şi, în al doilea rând, de caracterul eterogen al opiniilor referitor la
esenţa, la particularităţile semantice şi cele funcţionale ale verbelor şi sintagmelor
cauzative. Astfel, cercetările efectuate în lucrarea de faţă permit să precizăm rolul pe

1
Am dat preferinţă termenului enunţ pentru avantajul de a fi neutru în raport cu distincţia tradiţională propoziţie / frază,
incluzând ambele tipuri de structuri şi evitând astfel ambiguitatea celor doi termeni.

5
care îl joacă în sistemul limbii grupul de verbe în discuţie, să fie studiată mai
detailat semantica lor, precum şi implicaţiile pe care le poate avea aceasta din urmă în
structura gramaticală a enunţului. Dată fiind importanţa categoriilor logico-semantice în
determinarea caracterului expresiei lingvistice a judecăţilor, a raţionamentelor, una
dintre problemele lingvisticii o constituie raporturile dintre categoriile logice şi cele ale
limbii, precum şi a formelor de actualizare a acestora.
Având certitudinea că tema pe care ne-am propus-o spre investigare se află la
intersecţia dintre semantică şi gramatică, am încercat să îmbinăm în procesul de analiză
criteriile semantic şi gramatical. Tema studiului se află în concordanţă cu unele
probleme actuale ce se discută în lingvistica europeană: redarea prin mijloace de limbă a
categoriilor logice universale (câmpurile semantico-funcţionale), interacţiunea
semanticului şi a gramaticului, corelaţia dintre elementele paradigmelor lexicale
(câmpurile lexico-gramaticale), structura semantică a unităţilor lexicale,
interdependenţa dintre sensul unui termen şi cel al actualizatorilor săi etc.
Pe tot parcursul lucrării, am urmărit scopul de a da o imagine de ansamblu
componenţei semice a verbelor cauzative şi a implicaţiilor pe care le poate avea aceasta
în structura morfosintactică şi semantică a enunţului, a prezenta evoluţia unor forme
verbale cauzative, a elucida particularităţile lor semantico-gramaticale. Problema
majoră în cercetările întreprinse constă în stabilirea trăsăturilor pertinente ale categoriei
cauzativităţii şi a modului ei de funcţionare. Pentru realizarea acestei finalităţi, ne-am
propus următoarele:
• a determina conceptul de verb cauzativ;
• a dezvălui trăsăturile specifice ale sensului cauzativ;
• a stabili principiile ce stau la baza identificării verbelor cauzative;
• a clasifica verbele cauzative după structura lor semantică şi morfologică,
aplicând criteriul semantico-funcţional şi cel contextual;
• a preciza trăsăturile comune şi specifice ale verbelor cauzative în raport cu
alte clase de verbe;

6
 • a efectua analiza structurală a sintagmelor cauzative;
• a demarca CSFC prin depistarea principalelor modalităţi de exprimare a
cauzativităţii, focalizând atenţia asupra verbelor şi sintagmelor cauzative.
Aplicarea strategiei date presupune susţinerea următoarelor postulate:
1. Categoria noţională universală a cauzativităţii se manifestă în orice limbă
naturală, dar se realizează în mod specific în fiecare dintre ele.
2. Categoria logico-semantică a cauzativităţii nu are forme gramaticale regulate
în limba română, ci se actualizează prin interacţiunea dintre natura semantică a
lexemului, forma lui gramaticală şi particularităţile distribuţionale din context.
Astfel, cauzativitatea este redată în limba română prin mijloace segmentale ce
aparţin diverselor niveluri ale limbii (lexical, morfologic, sintactic), precum şi
prin cele suprasegmentale (intonaţia, accentul).
3. Verbele cauzative în limba română constituie o categorie lexico-gramaticală
sui generis.
4. Semnificaţia verbelor сauzative depinde, în mare măsură, de anturajul lor
lexico-semantic, totodată ea determină valenţa lexicală, dar şi cea sintactică a
acestora.
5. Verbul a face constituie nucleul câmpului lexico-gramatical al verbelor
cauzative, dat fiind gradul lui înalt de abstractizare.
Realizarea acestor sarcini a fost posibilă doar în rezultatul examinării unui şir de
aspecte teoretice, cum ar fi: interacţiunea dintre semantică şi gramatică; corelaţia dintre
elementele paradigmelor lexicale (câmpurile lexico-gramaticale); structura semantică a
unităţilor lexicale; interdependenţa dintre sensul unui termen şi cel al determinanţilor săi
etc.
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific. Examinarea verbelor cauzative s-a
efectuat în baza analizei lingvistice complexe. În scopul tratării multilaterale şi cât mai
depline a obiectului de studiu, am apelat la mai multe metode şi procedee lingvistice de
cercetare, menite a se susţine reciproc, dintre care preponderentă este metoda

7
descriptivă, completată de analiza semică (utilizată la studierea matricei semantice a
verbelor), metoda funcţională, metoda opozitivă, metoda distributivă, procedeul
analizei contextuale (ce oferă posibilitatea de a dezvălui compatibilităţi / incompa-
tibilităţi semantice dintre unităţile analizate). A fost utilizată pe larg metoda
experimentului lingvistic, şi anume analiza transformaţională a frazelor. La etapa
primară am aplicat analiza componenţială, în baza căreia a fost identificat semul
dominant.
În calitate de repere epistemologice au servit, în primul rând, cercetările
întreprinse până în prezent de notorietăţi în lingvistică (Ch. Bally, É. Benveniste, E.
Coşeriu, I. Iordan, Al. Graur, S.Berejan etc.). Teza mai include şi analiza literaturii de
specialitate, a unor lucrări ştiinţifice, mai vechi şi de dată recentă, diferite ca orientare,
însă având puncte de tangenţă cu tema investigaţiei noastre. Printre acestea pot fi
numite: cercetările asupra semanticii verbelor (S. Ulmann, I. Evseev, I. Iordan, É.
Benveniste, Al. Crişan, Al. Graur, S. Berejan), studiile semantico-sintactice ale
propoziţiei, elaborate de L. Tesnière, T. Hristea, A. Ciobanu, E. Vasiliu ş.a., teoria
manifestării categoriilor logico-semantice în structura frazelor (A. Arutiunova, V. Gak,
J. Lyons, Iu. Stepanov etc.), teoria câmpurilor semantico-funcţionale, semnată de A.
Bondarko.
Inovaţia ştiinţifică a lucrării. Anterior, în lingvistica română, nu au fost
consacrate studii ample verbelor cauzative, iar tratatele de gramatică oferă un spaţiu
restrâns sau evită categoria dată. Această clasă de verbe rămâne până în prezent puţin
studiată, deşi conceptul de cauzativ şi mijloacele de redare a lui în limbă au atras atenţia
unor cercetători ca I. Iordan, Al. Graur, G. Pană-Dindelegan, I. Evseev ş.a. Teza
reprezită o primă şi modestă încercare de a face o privire de ansamblu asupra unei
categorii specifice de verbe – cele cauzative, din care a rezultat relevarea aspectelor mai
puţin studiate la etapa actuală, ca, de exemplu:
ƒ locul verbelor cauzative printre alte forme şi clase semantice de verbe;

8
 ƒ specificul semantico-funcţional al verbelor cauzative în cadrul unor sintagme
de tipul N1V1N2V2;
ƒ tipologia verbelor şi a sintagmelor cauzative (stabilirea unui inventar
structural-semantic al lor);
ƒ aplicarea teoriei câmpului lexico-gramatical la analiza verbelor discutate.
Valoarea ştiinţifică a lucrării rezidă în contribuţia la dezvoltarea teoriei CLG şi
CSFC, la reactualizarea problematicii prin prisma corelaţiei intrinseci dintre cauză şi
efect. S-a întreprins o tentativă de a aprofunda cercetările anterioare asupra verbelor
cauzative şi de a realiza un studiu în baza materialului faptic românesc în care acestea
sunt tratate ca o categorie specifică cu un statut aparte. Investigaţia s-a axat pe noţiunea
de „câmp lexico-gramatical“ ce ocupă o poziţie intermediară între câmpul funcţional-
semantic şi cel lexical. Dominanta sau nucleul unui astfel de câmp (în lucrare – câmpul
lexico-gramatical al verbelor cauzative) îl constituie un verb abstract, cu semnificaţie
generală (în cazul dat, e vorba de a face cu valoare cauzativă), în jurul căruia gravitează
celelalte verbe cauzative, cu un grad mai mic de abstractizare, unite printr-un sem
comun, numit „cauză“.
Se adoptă o viziune nouă vizavi de criteriile de delimitare a verbelor cauzative,
precum şi de clasificare a lor. Sunt precizate câteva modalităţi de redare a situaţiei
cauzative. Este stabilită corelaţia dintre înţelesul categorial cauzativ şi elementele
diferitelor niveluri ale limbii, ce participă la exprimarea acestui înţeles.
Valoarea aplicativă a lucrării. Rezultatele investigaţiilor pot fi utilizate la
predarea cursurilor de gramatică teoretică, de sintaxă şi semantică ale limbii române.
Datorită specificului lor semantic şi funcţional, verbele cauzative prezintă anumite
dificultăţi la analiza lor în text, de aceea prezentul studiu este în măsură să faciliteze
identificarea şi interpretarea lor textuală corectă. Materialul faptic analizat şi concluziile
expuse în lucrarea de faţă ar putea fi aplicate, de asemenea, în practica lexicografică, la
elaborarea unor cursuri speciale, în procesul de predare a unor capitole de morfologie a
limbii române, cum ar fi: Verbele tranzitive, Diateza.

9
 Aprobarea lucrării. Tezele şi postulatele esenţiale ale studiului de faţă au fost
prezentate şi aprobate la Congresul al V-lea al filologilor români. – Iaşi–Chişinău, 1994;
Conferinţa Ştiinţifică Interuniversitară „Probleme de gramatică, stilistică şi cultivare a
limbii“, dedicată prof. V. Marin. – Chişinău, 2000; Conferinţa didactico-ştiinţifică a
corpului profesoral-didactic al Facultăţii de Litere a U.S.M. – Chişinău, 2000;
Conferinţa Internaţională de Filologie, ediţia a IX-a. – Iaşi–Chişinău, 2002; Conferinţa
Ştiinţifică Internaţională consacrată memoriei prof. Gr. Cincilei. – Chişinău, 2002;
Conferinţa Ştiinţifică Internaţională “Probleme de Limbă Română, Lingvistică Generală
şi Romanică”, dedicată prof. A. Ciobanu. – Chişinău, 2004; Conferinţa Ştiinţifică
Internaţională „Învăţământul superior şi cercetarea – piloni ai societăţii bazate pe
cunoaştere” – Chişinău, 2006. În total, zece comunicări sunt publicate sub formă de
articole şi rezumate ale materialelor conferinţelor, în reviste de specialitate, culegeri de
lucrări şi în anale ştiinţifice.
Materialul faptic al investigaţiilor a fost excerptat, în fond, din opere beletristice.
Au fost selectate şi supuse analizei cca 9 000 de contexte.
Structura lucrării. Teza este constituită din Argument, trei capitole divizate în
paragrafe, concluzii, lista de simboluri şi semne convenţionale, lista cuvintelor-cheie,
bibliografie, lista de izvoare artistice, adnotările în limbile engleză şi rusă, o anexă.

În Capitolul I – Categoria noţională a cauzativităţii şi mijloacele de exprimare a

ei în limba română, este tratat aspectul teoretic al problemei, încercându-se a promova
un nou punct de vedere asupra verbelor de care ne ocupăm. Tot aici au fost stabilite
criteriile ce au ajutat la conturarea ariei verbelor în discuţie, a fost identificat câmpul
lexico-gramatical al verbelor cauzative, dat fiind că această problemă nu şi-a găsit până
în prezent o soluţie cât de cât acceptabilă. Investigaţiile s-au efectuat din perspectiva
onomasiologică „de la idee la mijloace de expresie“ şi au avut o orientare funcţională.
Astfel, s-a făcut încercarea de a stabili corelaţia dintre înţelesul categorial cauzativ şi
elementele diferitelor niveluri ale limbii, ce participă la exprimarea acestui înţeles. La

10
baza cercetărilor a fost pusă teoria gramaticii semantice, promovată în ultimul timp de
A. Bondarko, Iu. Stepanov, T. Hristea, A. Ciobanu, N. Arutiunova, V. Gak ş.a.
În Capitolul II Verbul a face în structurile cauzative s-a întreprins o detaliată
analiză semantică a cauzativului a face, dar şi a verbelor ce încorporează lexemul dat în
structura lor semantică. Graţie posibilităţilor sale combinatorii deosebit de largi, care, la
rândul lor, generează o gamă întreagă de nuanţe semantice, verbul a face, posedă un
statut lingvistic, ce-l deosebeşte tranşant de celelalte verbe, în general, şi de cauzative,
în particular. Specificul acestui verb i-a determinat pe romanişti să-l numească „verb
fundamental“, „verb general“, „verb abstract“.

În Capitolul III Tipologia verbelor şi a sintagmelor cauzative, este examinat

aspectul formal al cauzativităţii, adică ceea ce se referă la mijloacele ei de expresie.
Analizând materialul faptic, am constatat că în limba română sunt prezente câteva
modalităţi de exprimare a situaţiei cauzative prin intermediul verbelor. Am stabilit că
toate cauzativele includ în structura lor semantică un sem generic al unui verb eurisemic
– a face. O imanenţă a categoriei date de verbe prezintă impunerea unor restricţii
selective faţă de trăsăturile semantice ale numelor ce apar în distribuţia lor. Tot aici se
face delimitarea unei subcategorii de verbe, numite cauzative pronominale.

11
 Capitolul I. CATEGORIA NOŢIONALĂ A CAUZATIVITĂŢII
ŞI MIJLOACELE DE EXPRIMARE A EI ÎN LIMBA ROMÂNĂ

§ 1. Definirea conceptelor “cauzativitate”, “situaţie cauzativă”,

“verb cauzativ”
Deşi în ultimele decenii s-au făcut progrese în ceea ce priveşte studierea planului
conţinutal al diverselor părţi de vorbire, totuşi au rămas neelucidate încă multe
probleme ce ţin de domeniul semanticii, în special cea a verbului. Una din categoriile
lexico-semantice care au generat cele mai controversate opinii este cauzativitatea.
Complexitatea problemei este legată, în primul rând, de lipsa unei metode eficiente de
cercetare semantică, precum şi dificultăţile ce apar la delimitarea aspectului lingvistic
de cel extralingvistic.
Lingvistica modernă studiază unităţile de limbă nu din perspectiva analitică, cum
se proceda în studiile de orientare tradiţională, dar din cea generativ-sintetică,
perspectivă care oferă posibilitatea de a dezvălui procesul de formare şi de funcţionare a
unităţilor cu rol comunicativ. După cum relatează E.S. Kubreakova, mai prestigioase
par a fi astăzi varietăţile gramaticii de orientare funcţională [134, p. 89]. În cercetările
lingvistice actuale tot mai evident se observă o deplasare a accentului de pe aspectul
sistemic al limbii spre cel comunicativ, funcţional, producându-se o „spargere“ a
graniţelor rigide dintre nivelurile ce constituie sistemul clasic al limbii [124, p. 77]. În
studiile consacrate semanticii limbii, printre factorii ce contribuie la constituirea
semnificaţiei unităţilor de limbă, sunt recunoscuţi şi cei de natură referenţială, cognitivă,
pragmatică.
Cercetările de orientare funcţională au ca obiectiv descrierea modului de
funcţionare a structurilor semantice şi gramaticale în actul comunicativ, deci în centrul
atenţiei unor astfel de lingvistici se află limba în funcţiune. E vorba despre o descriere
semantică sau semantico-funcţională a limbii, iar expunerea se face de la funcţie spre
formă. Conform unor definiţii, o gramatică funcţională trebuie să includă, de asemenea,

12
examinarea sistemică a resurselor lexicale şi frazeologice ale limbii, stabilindu-se
corelaţia reciprocă dintre elementele diferitelor niveluri ale acesteia, participante la
exprimarea aceluiaşi înţeles categorial.
Pornind de la categoriile semantice universale, se poate uşor constata că acestora
le corespund nu numai categorii logice, dar şi categorii lingvistice de exteriorizare, în
limbă existând suficiente mijloace pentru a le exprima. În lucrarea La pensée et la
langue, F. Brunot înlocuieşte cercetarea fenomenelor gramaticale conform părţilor de
vorbire printr-o descriere de la idei la mijloacele de redare a acestora, considerând că o
descriere a limbii presupune analiza unor astfel de categorii ca: obiect, lucru, număr,
gen, acţiune, subiect, pacient, voinţă, cantitate, calitate, comparaţie, raporturi temporale,
raporturi logice (cauzale, finale, opozitive, condiţionale, ipotetice) [10, p. 7].
Gramatica tradiţională a renunţat la unele categorii sub motivul că acestea n-ar
avea redare explicită în limbă. Astfel, în gramatica limbii române nu se vorbeşte despre
aspectualitate şi doar în treacăt este pomenită cauzativitatea.
Termenii cauzalitate (cauzativitate), cauzal (cauzativ) au un larg teren de
utilizare, iar în plan filozofic aceştia sunt folosiţi pentru desemnarea legăturii genetice
necesare a fenomenelor, dintre care una (numită cauză) se află în interdependenţă cu
alta (numită efect sau acţiune) [171, p. 146]. Această idee permite să tratăm termenul
cauzalitate ca pe o relaţie de cauză–efect dintre două situaţii: prima o generează pe cea
de a doua. Nu există cauză fără efect şi viceversa. Componentele de bază ale situaţiei
cauzative sunt, cel puţin, două microsituaţii legate prin relaţii de cauzare sau motivare
[vezi 131, p. 21].
În accepţie lingvistică, cauzal înseamnă „ceea ce exprimă o dependenţă motivată
sau ceea ce se află în legătură cu exprimarea unei astfel de dependenţe; ceea ce are
semnificaţia de motiv sau de imbold, redat prin mijloace sintactice, spre exemplu, prin
intermediul unui grup special de jonctive şi al echivalentelor lor frazeologice.“ [180, p.
193] Astfel, putem vorbi despre relaţii cauzale, îmbinare de cuvinte cu sens cauzal
(datorită circumstanţelor, graţie împrejurărilor favorabile), jonctive cauzale (pentru că,

13
fiindcă ş.a.), propoziţie cauzală [180, p. 193]. De exemplu: (1) Şi noi stăruim în această
lume, deoarece avem de împlinit jurăminte. (M. Sadoveanu, NP, 82)
Ch. Bally defineşte cauzativitatea drept un raport cauzal – obiectiv asimetric
(unidirecţional – se stabileşte între A şi B, dar nu invers), tranzitiv (raportul de
cauzalitate dintre A şi B – B şi C presupune şi raportul dintre A şi C). Raport de
cauzativitate se stabileşte între două sau între mai multe structuri predicative
elementare, care, urmând o anumită consecutivitate ierarhică, formează o
macrostructură cauzativă complexă de tipul S1P1 Cauz S2P2 Cauz S3P3 … şi reprezintă
lanţul cauzativităţii A→B→C …, adică ceea ce se numeşte situaţie cauzativă [vezi 2,
p. 110–111].
După cum menţionează A. Potebnea, „noţiunea de „mişcare”, precum şi cea de
„subiect” sau „obiect”, este inseparabilă de noţiunile „cauză”, „cauzator”, „cauzat”:
răsfrângerea acţiunii asupra obiectului este rezultatul acţiunii subiectului. Cauzativitatea
se constituie din acţiunea subiectului şi simultaneitatea sau consecutivitatea acestei
acţiuni cu starea obiectului.” [149, p. 7] Examinând categoriile de „situaţie” şi
„eveniment”, prof. A.Bondarenco menţionează importanţa categoriilor de „agentivitate”
şi „cauzativitate” în raport cu primele. Categoria de „agent” este înţeleasă ca una
animată, materială, în timp ce cauza poate fi atât materială, cât şi virtuală [vezi 7].
În opinia lui G. Lakoff, propoziţiile prototipice cu agent şi pacient se
caracterizează prin următoarele proprietăţi: „1. Există un agent care face ceva. 2. Există
un pacient care trece într-o stare nouă. 3. Modificarea pacientului are loc ca urmare a
acţiunii agentului. 4. Acţiunea agentului este intenţionată. 5. Agentul îşi direcţionează
acţiunile. 6. Agentul este responsabil de ceea ce se întâmplă (acţiunea sa şi modificarea
care rezultă). 7. Agentul apare ca „sursă energetică” a acţiunii, pacientul apare ca obiect
(ţintă) al „consumului de energie” (agentul îşi îndreaptă energia asupra pacientului). 8.
Evenimentul este unitar (există o interferenţă de spaţiu şi timp între acţiunea agentului şi
modificarea pacientului …).” [Apud 139, p. 9]

14
 În strânsă legătură cu termenii examinaţi mai sus, în lingvistică este tratat şi
termenul cauzativ (engl.: causative; fr. causatif; ger.: kausativ; sp.: causativo). Acesta
provine de la latinescul causa şi are semnificaţia de „motiv“, „imbold“ al acţiunii. În
literatura de specialitate întâlnim astfel de termeni, cum ar fi: aspect cauzativ (rus.:
каузативный вид), verb cauzativ, diateză cauzativă (rus.: каузативный залог; fr.: voix
causative), semnificaţie cauzativă, formă cauzativă. În general, noţiunea cauzativ este
strâns legată de verb şi este examinată în corelaţie cu acesta.
Cauzativitatea, fiind o categorie universală, există în toate limbile naturale, diferă
doar mijloacele de materializare lingvistică a acesteia. S-a constatat că în indo-
europeană categoria cauzativităţii avea un procedeu propriu de exprimare: formarea de
verbe derivate cu sufixul -ejo/e- şi cu gradul apofonic, de obicei, o [61, p. 177]. Acelaşi
procedeu era foarte productiv într-o serie de limbi indo-europene vechi, printre care şi
sanscrita, limbile germanice, slave, unde s-a constituit o clasă aparte de verbe derivate
cu sens cauzativ, opuse verbelor omorizice noncauzative. De exemplu: skr.: vid „a şti“ /
vēdayāmi „fac să ştie, învăţ“; darš „a vedea“ / daršayami „fac să vadă, arăt“, kar „a
face“ / karayami „pun să facă“; sad „a şedea“ / sadáyami „fac să şadă, aşez“, vardháyati
“a face să crească, a mări” [72, p. 29–30].
În unele limbi contemporane (maghiara, armeana, araba, japoneza, coreeana,
limbile ibero-caucaziene, chino-tibetane ş.a.), categoria dată dispune şi în prezent de
morfeme derivative speciale, verbele cauzative constituind o clasă morfologică şi chiar
formează o diateză cauzativă [144, p. 20–50]. Spre exemplu: turc.: Bill öldü „Bill a
murit“ şi John Bill -i öldürdü „John l-a omorât pe Bill“, unde sufixul -dür- (care variază
conform armoniei vocalice) modifică radicalul intranzitiv öl- „a muri“ în unul tranzitiv
öl-dür- (sufixul –dü este marca timpului trecut).
În alte limbi moderne (romanice, slave, germanice etc.), noţiunea de cauzativitate
nu are un indice formal specializat de redare a sa. Exprimarea situaţiei cauzative se
realizează printr-o sumă de procedee disparate, care nu pot fi încadrate într-un sistem
unitar. Astfel, în sistemul lexical al limbii române contemporane există verbe, numite

15
cauzative, a căror semantică conţine două acţiuni – acţiunea-imbold sau stimulatoare
(cauzatoare) şi acţiunea-efect (cauzată) de tipul: a aduce (pe cineva) – „a face (pe
cineva) să vină”; a adormi (tranz.) – „a face (pe cineva) să doarmă”; a trimite – „a face
(pe cineva) să plece” etc. Totodată, există şi verbe ce au o componenţă semantică mai
simplă, incluzând doar semul acţiunii cauzatoare. Acţiunea cauzată este exprimată
separat prin unul din verbele: a face, a ruga, a porunci, a obliga, a determina, a pune
etc. Vocabulele de acest tip sunt încorporate în sintagme cu două verbe finite: (2)
…ceva a făcut-o să se întoarcă, ce anume? (M. Preda, CMIP, I, 258)
Luate în ansamblu, limbile indo-europene contemporane se află într-un stadiu
avansat de lexicalizare a categoriei discutate. De cele mai multe ori, în scopul redării
sensului cauzativ, sunt utilizate construcţii perifrastice verbale: fr.: faire + inf.; it.: fare
+ inf.; sp.: hacer + inf.; rom.: a face + conj. A face, numit şi „verb universal“ sau „pro-
verb“, dat fiind faptul că are o semnificaţie foarte largă, în structurile date este capabil
să substituie orice alt cauzativ.
Într-o lucrare a sa, Ch. Bally propune ca toate verbele să fie divizate în două clase
mari: verbele obişnuite şi verbele cauzative [2, p. 110]. În clasa verbelor obişnuite Bally
include s’inquieter, tressaillir (subiectul singur face acţiunea), iar faire peur, intimider,
epouvanter, terrifier le consideră cauzative. Autorul le defineşte pe acestea din urmă ca
verbe „ce arată că locutorul nu acţionează el însuşi, însă provoacă o acţiune sau stare
oarecare, subiectul logic fiind deosebit de cel gramatical.“ [2, p. 111] Aici vedem marea
importanţă pe care o dădea lingvistul elveţian verbelor cauzative.
Categoria noţională a cauzativităţii este, pentru limba română, una latentă, aflată
de cele mai multe ori, în structura semantică a verbelor cauzative. Pentru a o explica,
apelăm la următoarele raţionamente. În realitatea înconjurătoare diferite situaţii,
evenimente se întrepătrund, se influenţează reciproc. Există situaţii simple, aşa-numitele
microsituaţii: Copilul doarme. Subiectul este exprimat prin substantivul copilul, iar
starea (exprimată printr-o formă predicativă) – prin verbul doarme.

16
 Pe lângă cele simple, există şi situaţii complexe, numite macrosituaţii: Când am
ajuns acasă, era deja târziu. Ştiam că va veni. Eu am rugat-o să vină. (Macrosituaţia
exprimată în ultima frază este una cauzativă.) Constituenţii imediaţi ai situaţiei
cauzative sunt, cel puţin, două microsituaţii, legate prin relaţii de cauzare sau motivare
(cauzal-efective) – prima o generează pe cea de a doua, are loc deci corelaţia cauză–
efect. Microsituaţia cauzatoare o vom numi antecedent, iar microsituaţia cauzată –
consecinţă a situaţiei cauzative: (3) Eu am rugat-o să vină. = Eu am rugat
(antecedent) – Ea a venit (consecinţă) (4) Mama a adormit copilul. = Mama face
(antecedent) – Copilul doarme (consecinţă)
În (3) situaţia cauzativă este exprimată printr-o sintagmă din două verbe finite, iar
în (4) – printr-un singur verb, numit cauzativ „lexical”.
O imanenţă a verbelor cauzative este faptul că ele implică în mod obligatoriu
două argumente sau subiecte logice. În enunţ, unul din ele coincide cu S (gram.), fiind
numit şi subiect cauzator (SC), celălalt, numit şi subiect cauzat (SCa), îndeplineşte
funcţia de obiect.
(5) Totuşi viforniţa (SC) de decemvrie era un element care ar fi trebuit să-l
neliniştească pe Costi (SCa). (M. Sadoveanu, VMS, 182)
Prin urmare, orice verb cauzativ neapărat va atrage după sine un complement
(direct sau indirect). Acesta va arăta că subiectul face pe cineva sau ceva să acţioneze
sau să-şi modifice starea. Valoarea cauzativă se manifestă în funcţie de reacţie a
obiectului la acţiunea care se exercită asupra lui: când în urma influenţei exercitate
asupra lui obiectul reacţionează, este pus în mişcare, formele create capătă valoare
cauzativă. Lanţul cauzativ este constituit în mod obligatoriu din cel puţin două verigi: 1)
Act1 (sau declanşatorul, instigatorul) ce apare drept cauză a unei acţiuni (poate avea sau
nu un rezultat), a unei stări sau modificări; 2) Act2 ce apare ca executor al acţiunii
(declanşate de Act1), obiectul stării sau al modificării.
Caracteristicile gramaticale ale acestor verbe depind, în mare parte, de
configuraţia lor semantică, care, la rândul ei, depinde de distribuţia lexicală a verbului,

17
ceea ce prezintă o dovadă în plus a gradului înalt de fuziune dintre cele două niveluri ale
limbii: lexico - semantic şi gramatical. În acest sens, este semnificativă
afirmaţia cercetătoarei V.N. Iarţeva: „Anumite grupe lexico-semantice (de verbe) sunt
legate direct de structurile gramaticale şi chiar le influenţează.“ [168, p. 16]
În scopul elucidării unor probleme suscitate de categoria cauzativităţii, în general,
şi de cea a verbelor cauzative, în particular, vom examina, în cele ce urmează, unele
aspecte controversate sau mai puţin studiate, cum ar fi:
¾ Limitele zonei semantice a câmpului lexico-gramatical al cauzativităţii;
¾ Clasificarea verbelor cauzative;
¾ Mijloacele de limbă participante la exprimarea sensului cauzativ;
¾ Particularităţile lexico-semantice ale verbelor cauzative;
¾ Corelaţiile existente între semele verbelor cauzative şi structura sintactică a
enunţului.

§ 2. Problema delimitării verbelor şi sintagmelor cauzative

În literatură lingvistică nu există o unitate de opinii în ceea ce priveşte categoria
semantico-gramaticală a cauzativităţii la verbe şi nici un principiu unic, în baza căruia
ar putea fi tratată noţiunea în discuţie. Astfel, în clasa cauzativelor au fost incluse verbe
care, de fapt, diferă atât prin structura lor semantică, cât şi prin particularităţile
gramaticale. Trecerea în revistă a diverselor puncte de vedere expuse de lingvişti vizavi
de verbele cauzative ne-a determinat să scoatem în relief următoarele aspecte:
1) trasarea unor criterii ce ar putea fi puse la baza delimitării verbelor cauzative;
2) identificarea câmpului lexico-gramatical al verbelor în discuţie;
3) evidenţierea trăsăturilor lexico-gramaticale care fac posibilă demarcarea
acestei clase verbale, trăsături care ar facilita formularea conceptului
respectiv;
4) subgrupele semantice de cauzative din cadrul câmpului semantico-funcţional
al cauzativităţii;

18
 5) statutul lingvistic al cauzativelor (sunt ele o categorie lexico-semantică sau
semantico-gramaticală?).
În virtutea faptului că în multe limbi cauzativitatea nu deţine indici formali de
expresie, ce ar funcţiona cu regularitate de sistem, ea aparţinând mai mult nivelului
lexico-semantic, demarcarea acesteia devine destul de dificilă. Stabilirea criteriilor ce ar
sta la baza delimitării ariei verbelor cauzative rămâne a fi până în prezent o problemă
lingvistică pe cât de importantă, pe atât de complicată.
Se ştie că fenomenul cauzativităţii este universal. Modul de exteriorizare a
acestuia diferă de la o limbă naturală la alta. Din acest motiv, mulţi cercetători
examinează lexemele cauzative în strânsă legătură cu termenul filozofic cauzal (şi
cauzalitate), lărgind în mod exagerat limitele clasei de verbe în discuţie. Unii includ în
categoria cauzativelor orice verb tranzitiv care implică în sfera obiectului modificări de
ordin fizic, psihic, schimbări exterioare şi interioare, deplasări spaţiale. De exemplu: a
bucura, a ameliora, a finisa, a rupe, a mişca, a deplasa.
Conform opiniei lui T. Givon [33, p. 107], cauzativul este alcătuit dintr-un fas-
cicul de proprietăţi sau mărci semantice, bunăoară: +Uman, +Cauzal, +Voinţă, +Control
etc., organizate după o ierarhie anumită.
Autorii unei lucrări colective [vezi 155] disting 15 modalităţi de redare a
informaţiei despre cauzarea unei acţiuni: de la includerea sensului respectiv în structura
semantică a verbului, până la exprimarea în unităţi suprafrazice. Sunt considerate
cauzative şi astfel de construcţii: Tu eşti vinovat de moartea lui, care poate fi
interpretată astfel: Tu ai făcut ca el să moară. Situaţia cauzativă, deşi nu este exprimată
gramatical, poate fi dedusă logic. O astfel de interpretare, după părerea noastră, duce la
suprapunerea noţiunilor lingvistice categoriilor logice.
Majoritatea lingviştilor examinează categoria cauzativităţii în strânsă legătură cu
verbele şi construcţiile verbale cauzative. După cum am mai menţionat, în limbile
indo-europene vechi cauzativitatea se manifesta ca o formă gramaticală cu afixe
formative specifice, verbele cauzative constituind o clasă morfologică ce dispunea de un

19
sistem complet de moduri, timpuri, diateze şi forme nominale, aşa încât în sanscrită se
poate vorbi despre o adevărată conjugare cauzativă. Pe parcursul evoluţiei limbilor,
această clasă morfologică s-a destrămat, astfel că în multe limbi indo-europene
contemporane cauzativitatea nu se mai prezintă ca o categorie pur gramaticală, dar ca
una lexico-gramaticală. Opoziţia cauzativ / noncauzativ se redă prin cele mai diverse
mijloace ce ţin de diferite niveluri ale limbii – morfologic, sintactic, lexical. Este pe
deplin justificată afirmaţia că “în româneşte nu avem verbe cauzative cu formă specială,
dar modalitatea de a construi enunţuri cu înţeles cauzativ este curentă.” [21, p. 160]
Vorbind despre categoria cauzativului în limba română, acad. Al. Graur, pentru a
explica fenomenul, aduce exemple de tipul: Şi bietu tată-su cât a cheltuit până l-a
studiat „cât a cheltuit bietul tată-su până l-a făcut să studieze“, altele (de care s-a ocupat
în special în lucrarea amintită) cu verbul la forma reflexivă, cum ar fi: a se alege
deputat „se (faire) élire député“ (sau o formă asemănătoare din limbajul popular: mă
pun delegat „je me fais nommer délégué“); a se căuta „se (faire) faire soigner (par un
médecin)“ [44, p. 42–89].
Acad. I. Iordan dă o interpretare exagerat de largă a verbelor cauzative, spunând
că sunt „factitive“ toate verbele şi construcţiile verbale care spun că se face, se
înfăptuieşte ceva [51, p. 240].
Prof. Gh. Constantinescu-Dobridor, într-o lucrare a sa, vorbeşte foarte lapidar
despre verbele cauzative, menţionând că „tot reflexive pasive ar trebui considerate şi
aşa-zisele verbe factitive (cauzative) de tipul: se internează, se numeşte, se cheamă, se
îmbracă, se operează, se tunde, se rade etc. – Mâine se internează în spital. („este
internat de către doctor“).“ [18, p. 147–148] Autorul consideră ca fiind cauzativ şi
verbul se numeşte din propoziţia El se numeşte Ionescu. („este numit … de cei din jur“).
După părerea noastră, verbele de tipul celui amintit mai sus nu întrunesc caracteristicile
necesare pentru a fi incluse în categoria cauzativelor.
D. Irimia, făcând o clasificare a verbelor în limba română, evidenţiază „micro-
câmpul semantic“ al verbelor factitive (cauzative), de rând cu cele de percepţie, ale

20
cunoaşterii, ale comunicării, didactice etc. Printre acestea numeşte: a face, a
determina, a stimula, a obliga, a îndemna, a invita, a despăduri, a desperechea, a
împacheta. Autorul semnalează şi verbele rezultative ca o „variantă“ a factitivelor,
arătând că ele „conţin în planul lor semantic şi în structura semnificantului rezultatul
acţiunii verbului implicit a face sau a altui verb cu o semantică determinată: a fărâma =
a face fărâme, a găuri = a face găuri, a (se) oua = a face ouă, a doini = a cânta doine, a
valsa = a dansa valsuri.“ [54, p. 18]
Acad. I. Coteanu, de asemenea, distinge în limba română verbele cauzative,
făcând următoarea menţiune: “… în româneşte avem după felul de desfăşurare a acţiunii
următoarele şase categorii de verbe: durative, momentane, iterative, eventive (care arată
că, în cursul acţiunii, subiectul devine ceea ce indică verbul), dinamice, cauzative sau
factitive – care exprimă ideea că subiectul este cauza acţiunii, în sensul că el o provoacă,
dar altcineva o execută, de ex.: Mă duc la frizer să mă tund.” [21, p. 158–160]
La ora actuală nu există, în lingvistica română, o lucrare fundamentală în care să
se facă o analiză minuţioasă a locului pe care îl ocupă clasa cauzativelor în sistemul
verbului. Putem menţiona aici doar câteva articole, bunăoară cel al cercetătoarei Rita
Chiricuţă-Marinovici cu titlul „Sensul factitiv-cauzativ al verbelor româneşti“ [11, p.
53–58]. Pornind de la comparaţia cu limba maghiară, autoarea stabileşte câteva
procedee de exprimare a valorii factitive (cauzative) în limba română şi ajunge la
concluzia că mijlocul cel mai des utilizat îl constituie construcţiile analitice cu verbele
auxiliare a face, a lăsa, a da, a pune. De exemplu: a ameţi = „a face să ameţească pe
cineva“, a pus pe cineva să-i dea (sau a lăsat să i se dea) un medicament, l-a făcut (sau
l-a pus) să colinde tot oraşul. Autoarea se limitează la examinarea a doar unei
subcategorii de cauzative, şi anume a verbelor ce intră în componenţa sintagmelor
cauzative. Pe acestea din urmă le numeşte analitice, iar verbele – cauzative-auxiliare,
moment care pare a fi discutabil.
În concluzie, R. Chiricuţă-Marinovici afirmă că „exprimarea sensului factitiv-
cauzativ în limba română este atât o problemă de lexicologie, de semantică, cât şi una

21
de gramatică, de morfologie şi de sintaxă.“ [11, p. 53] Rămânem întru totul solidari cu
autoarea şi vom încerca, în cele ce urmează, să elucidăm unele aspecte ale problemei în
discuţie.
Într-un articol al cercetătorilor E. Papp şi M. Rădulescu [68, p. 102–119] se
propune o clasificare a structurilor cu sens factitiv-cauzativ din limba română. Chiar de
la început, autorii fac menţiunea că vor considera factitiv-cauzativul o categorie
semantică ce caracterizează clasa verbului (ca şi eventivul, incoativul, iterativul etc.).
În continuare se face delimitarea factitivelor de cauzative, în dependenţă de trăsătura
semantică a numelui cu funcţie de subiect. Astfel, se consideră că enunţul are sens (I)
factitiv, dacă verbul sau perifraza verbală arată o acţiune, iar subiectul este exprimat
printr-un nume având trăsătura semantică /+Animat/; (II) cauzativ – dacă verbul sau
perifraza verbală arată o transformare, iar subiectul este exprimat printr-un nume având
trăsătura semantică /-Animat/. În calitate de indice semantic de diferenţiere a verbelor
cauzative şi factitive apare caracterul animat sau inanimat al numelui cu funcţie de
subiect.
O astfel de interpretare unilaterală a faptelor a condus la includerea în categoria
cauzativelor (factitivelor) a unor verbe ce formează structuri sintactice diferite. Ca să
fim mai expliciţi, vom confrunta următoarele exemple:
(1) L-am făcut / să accepte propunerea.
(2) A făcut / să scârţâie uşa.
Observăm că, atunci când obiectul direct al verbului cauzativ a face are marca
semantică / +Animat/, /+Uman/, /+Control/ şi este capabil să îndeplinească acţiunea
cauzată conştient, de sine stătător (aşa ca în (1)), el apare concomitent şi în rolul de
agent al acţiunii cauzate, exprimate de verbul la conjunctiv. A face poate fi substituit
prin echivalente semantice (a pune, a ruga, a determina etc.), în funcţie de situaţia
comunicativă. Od exprimat prin pronumele personal în Ac. l- are valoare dublă – de
pacient şi de agent. Din punct de vedere funcţional-sintactic, propoziţia ce conţine
verbul cauzativ o considerăm regentă, iar subordonata – predicativă suplimentară [38, p.

22
340–341; 18, p. 574–576]. Explicaţia este următoarea: subiectul predicativei
suplimentare şi obiectul verbului-predicat am făcut din regentă au acelaşi referent, se
raportează la acelaşi nume. Formal, aceasta se manifestă prin prezenţa în regentă a
pronumelui personal cu funcţie de Od, care indică totodată şi asupra subiectului cauzat
(subiectul gramatical al subordonatei), ca în enunţul: → T1 (1*) L-am făcut (pe el) / (el)
să accepte propunerea. Acţiunea cauzatoare se detaşează de cea cauzată, astfel că avem
de faţă două acţiuni diferite, fiecare cu subiectul său.
Altfel stau lucrurile în (2). Obiectul direct al verbului a face, având trăsătura
semantică /–Animat/, /–Uman/, /–Control/, nu este capabil să execute o acţiune propriu-
zisă, deci nu poate îndeplini rolul de agent. A face nu are aici echivalente semantice
printre verbele cauzative, iar funcţia de complement direct pe lângă acest tranzitiv este
preluată de propoziţia subordonată. Enunţul (2) nu se mai pretează la aceleaşi

transforme ca şi (1): ⇏ T1 (2*) A făcut-o (uşa) / (uşa) să scârţâie.

Construcţia se reduce la un singur verb tranzitiv. A se compara: (3) Căpitanul
mototolea necăjit câteva hârtii de 20 şi scârţâia scaunul la fiece mişcare. (B.
Delavrancea, N, 43)
Putem spune prin extensio: → T1 (3*) Căpitanul făcea să scârţâie scaunul.
Obiectul verbului a face, având marca /–Animat, –Uman, –Control/, nu are rolul de
agent al acţiunii cauzate. Acţiunea cauzatoare şi cea cauzată parcă se suprapun, nu
există una fără cealaltă. În astfel de cazuri vom spune că avem o cauzare prin contact.
Un moment decisiv la delimitarea tipurilor de verbe cauzative este, pe lângă
criteriul sintagmatic, şi cel semantic. În acest caz, relevantă apare trăsătura semantică a
obiectului gramatical (care este totodată şi Subiectul cauzat).
Edificatoare în contextul celor spuse sunt şi următoarele exemple:
(4) Le-o fi dus vreo babă proastă, dar vorba e că cine-a coborât baborniţa ceea
de pe cuptor, cine-a îndemnat-o să urce dealul! (I. Druţă, C, 127)
(5) Asta o s-o aflăm noi până la urmă, dar cine-a coborât aceste lucruri din
Clopotniţă? (I. Druţă, C, 127)

23
 Deoarece Od din (4) are trăsăturile semantice /+Animat/, /+Uman/, /+Control/,
verbul a coborât trebuie înţeles ca: a făcut-o să coboare; a îndemnat-o să coboare.
Omonimul său din (5) însă nu-l putem interpreta în mod analogic, deoarece acesta are în
distribuţia sa un Od exprimat prin nume cu trăsătura /–Animat /. În aceste condiţii
transforma nu mai este posibilă.
Aşadar, cele două verbe analizate supra sunt omonime semantico-funcţionale
[vezi 71; 85]. Deşi ele formează structuri de suprafaţă identice, manifestă posibilităţi
diferite de interpretare semantică, având şi structuri de bază (de profunzime) diferite.
În literatura lingvistică tot mai mult se insistă asupra naturii lexico-semantice a
cauzativităţii, aspectul gramatical, de cele mai multe ori, fiind neglijat. Am făcut această
constatare confruntând mai multe definiţii date categoriei în discuţie. Iată câteva din ele.
„Cauzativul… o formă verbală ce arată că subiectul provoacă o acţiune
exprimată printr-un verb. În limba franceză cauzativul se formează cu ajutorul lui faire
urmat de infinitiv.“ [178, p. 63]
„Cauzativul… o formă verbală ce se află în relaţie cu un subiect care face în aşa
fel încât acţiunea să aibă loc, în loc ca acesta s-o îndeplinească el însuşi.“ [174, p. 79]
Tot aici se menţionează trei moduri de exprimare a cauzativului: 1) cu ajutorul
verbului faire; 2) prin unele verbe tranzitive; 3) cu ajutorul sufixelor –(i)fier şi –(i)ser.
O definiţie similară găsim şi la J. Marouzeau, care spune: „cauzativul este o
formă verbală, capabilă să exprime ideea că subiectul impune obiectul să îndeplinească
o acţiune, fără ca el însuşi să acţioneze.“ [177, p. 44]
Acceptăm, în linii mari, definiţiile date, dar ţinem să facem şi unele precizări. În
primul rând, subiectul verbului cauzativ nu este absolut inert, aşa cum rezultă din ultima
definiţie. Caracterul activ al Subiectului cauzator (SC) iese în evidenţă atunci când
acesta se exprimă printr-un nume animat. Semul activităţii corelează cu semnificaţia
efortului, voinţei, energiei din partea subiectului. Pentru a ilustra cele spuse, aducem un
exemplu:

24
 (6) Căpitanul nostru se străduia din răsputeri să-l facă să priceapă ce-ar
vrea să afle. (P. Istrati, OA, 32–33)
În rândul al doilea, SC e capabil să iniţieze, să declanşeze, în afară de o altă
acţiune, şi modificări în sfera obiectului sau, altfel spus, în sfera Subiectului cauzat
(SCa), fără ca acesta din urmă să acţioneze. Astfel se întânplă, în special, în condiţiile
când SCa este exprimat printr-un nume inanimat ca în exemplul:
(7) După ce i-a aruncat o plasă în cap şi a înroşit baia cu sângele lui?
(M. Preda, CMIP, I, 38)
În (7) acţiunea SC este şi mai evidentă, fără ea nici nu ar fi posibilă trecerea SCa
dintr-o stare în alta sub influenţa factorilor externi.
În gramatica franceză se face delimitarea aşa-numitelor verbe cauzative existen-
ţiale ca o clasă semantică de verbe tranzitive, al căror obiect direct este rezultatul
acţiunii însăşi. De exemplu: El scrie o carte; construieşte o casă, unde obiectul nu poate
exista înaintea realizării acţiunii şi independent de aceasta [174, p. 79].
O atare interpretare a faptelor duce, după părerea noastră, la o amplificare
exagerată a câmpului semantico-funcţional al cauzativităţii (CSFC). Verbele de tipul: a
scrie, a construi, a compune etc., deşi conţin în matricea lor semantică semul cauzal (a
construi o casă = a face o casă; a scrie (compune) poezii = a face poezie), se comportă,
din punct de vedere gramatical, ca cele mai obişnuite tranzitive. Delimitarea acestei
subcategorii de verbe este puţin relevantă pentru gramatică, de aceea ele (verbele) vor fi
plasate la periferia CLGC.
Într-un studiu [58, p. 47–58], consacrat verbului a face, Alf Lombard examinează
construcţii cu faire şi a face cu sens cauzativ, distingând două tipuri de astfel de
structuri: (I) verbul regentat de a face ia forma de infinitiv: I-au făcutu a-i sluji ca nişte
robi. (Dosofteiu); (II) a face + propoziţie subordonată. Autorul menţionează aici trei
subtipuri de construcţii, pe care le defineşte în felul următor: 1) „fac pe cineva să
acţioneze“. Exemplu: Tu m-ai făcut să viu după tine. 2) „fac pe cineva să facă ceva, să
fie într-un anumit fel“. Exemplu: …şi-l face, trăind, să guste a raiului fericire; m-ai

25
făcut de te crezui. 3) a face + verb pronominal. Exemplu: Făcu pre împăratul de să
minună.
Din cele expuse, putem conchide că la definirea verbelor cauzative, în majoritatea
cazurilor, prevalează criteriul semantic. Condiţia obligatorie este ca în structurile
predicative sau în matricea semantică a verbelor să fie prezent verbul a face, ce are un
grad înalt de abstractizare şi care, de fapt, exprimă noţiunea „a cauza“. E adevărat că
unii autori înaintează şi criteriul morfologic, dar fără prea multă insistenţă.
În ceea ce ne priveşte, suntem de acord că la definirea noţiunii „verb cauzativ“
trebuie să ţinem cont de semul distinctiv de bază, şi anume de cel al cauzativităţii din
semantica a verbului. Totodată, nu vom neglija nici aspectul formal, dat fiind că această
categorie deseori îşi găseşte expresia prin diferite forme lexico-gramaticale. Astfel, fără
a respinge aspectul semantic de definire a cauzativelor, am vrea să facem unele
precizări. Există verbe a căror valoare cauzativă poate fi identificată doar datorită
afixelor derivative, aşa ca în cazul perechilor opozitive: a activa - a activiza, a fiinţa -
a înfiinţa, a prieteni – a împrieteni etc. Pe de altă parte, o serie de verbe îşi dezvăluie
structura lor semantică numai în funcţie de ocurenţă. Verbe ca: a urca, a aduce, a
adormi, a trece, a porni etc. au valoare cauzativă doar cu o condiţie: să fie tranzitive, ca
în enunţul: (8) Răvaşul tău m-a pornit de acasă înainte de a primi ce aşteptam. (M.
Sadoveanu, ZC, 52)
Verbul a porni, din grupul movendi, este intranzitiv, ca în enunţul: (9) A pornit
grăbit la drum. Dar, după cum se ştie, între verbele tranzitive şi cele intranzitive nu
există un zid chinezesc. În exemplul nostru a pornit este un tranzitiv contextual,
deoarece se combină cu două nominale, devenind bivalent. Nominalele din anturajul
verbului-predicat mai sunt numite argumente, termen preluat din logica formală şi
care corespunde actanţilor din teoria lui L. Tesnière. Unul din actanţi (Act1) este
reprezentat prin subiectul gramatical (în (8) răvaşul), iar cel de-al doilea actant (Act2) –
prin obiectul direct, exprimat în (8) prin pronumele personal aton m-. Efectuând

26
transforma, descoperim prezenţa verbului a face, care conferă construcţiei valoare
cauzativă: → T1 (8*) Răvaşul tău m-a făcut să pornesc de acasă…
Derivarea verbelor tranzitive cauzative din verbe intranzitive mai este numită şi
transformare cauzativă sau cauzativizare [vezi 40, p.181; 65, p.84-85]. Vorbind
despre tranzitivizarea verbelor intranzitive şi detranzitivizarea celor tranzitive, Ch. Bally
vede în acest procedeu tendinţa limbii spre economisirea mijloacelor de expresie [vezi
2, p. 311]. Cauzativizarea sensului prin schimbarea regimului sintactic al verbului-
predicat, care devine tranzitiv din intranzitiv, nu înseamnă neapărat incapacitatea
autorului de a îndeplini acţiunea sau transformarea exprimată de verb. A se compara:
(10) Vântul îi flutura pulpanele mantalei… (L. Rebreanu, PS, 7) şi (11) Grăind aceste,
el trase caii după el şi începu să-i plimbe prin curte. (I. Slavici, OA, I, 535)
Dacă în (10) SCa (pulpanele) nu poate acţiona de sine stătător, ci numai fiind
influenţat direct de SC, apoi în (11) SCa (caii) este în stare să realizeze acţiunea cauzată
independent de SC.
Transformarea cauzativă vine să indice existenţa unui agent exterior (sau a unei
cauze) ce contribuie la producerea acţiunii (sau la modificarea stării). Pentru a se
evidenţia importanţa acestui factor exterior, el este distribuit în poziţia subiectului, iar
autorul real al acţiunii (transformării) ocupă poziţia complementului direct. În felul
acesta, verbul este încadrat de cei doi factori – agentul (sau cauza) şi autorul – care îşi
dau concursul la realizarea acţiunii exprimate de el.
G. Pană-Dindelegan scoate în relief şi natura gramaticală a cauzativelor, definindu-
le drept „clasă semantico-sintactică de verbe“, „verbe bivalente… ocurente în
construcţiile cauzative morfologice, lexicale şi ergative.“ [173, p. 93]
Vom numi cauzativele din limba română o clasă semantico-gramaticală de verbe,
dat fiind că pentru categoria în cauză este relevant nu doar aspectul semantic, ci şi cel
morfologic şi sintactic. După cum avem cauzativele marcate sintactic, există şi cauza-
tive marcate morfologic. A se compara: activa – activiza, fugi – fugări, a prieteni – a
împrieteni, a fiinţa – a înfiinţa. În alte cazuri, elementul marcat este corespondentul

27
noncauzativ: a se bucura – a bucura, a se descuraja – a descuraja, a se convinge – a
convinge, a se trezi – a trezi etc. Avem de faţă un tip de derivare regresivă, deoarece
verbele date capătă valoare cauzativă datorită suprimării morfemului se, ca în exemplul:
(12) Izbuti să-i aşeze şi să le servească câte ceva. (L. Rebreanu, R, 154)
W. Meyer-Lübke, examinând regimul verbal, menţiona că „nu există posibilitate
de a trasa o delimitare riguroasă între cele două clase de verbe numite tranzitive şi
intranzitive.“ [62, p. 389–398] Vorbind despre regimul direct al verbului, acelaşi autor
evidenţiază o clasă specifică de verbe, al căror obiect direct este exprimat printr-un
nume care indică executantul acţiunii exprimate de verb, în timp ce subiectul doar
provoacă acţiunea, fără s-o efectueze el însuşi. Pentru ilustrare sunt aduse verbe de
tipul: a zbura (tr.) = a face să zboare; a coborî (tr.) = a face să coboare; a urca (tr.) = a
face să urce; a trece (tr.) = a face să treacă. Autorul ţine să sublinieze că limba latină
era destul de rezervată în ceea ce priveşte utilizarea acestor verbe, pe când limbile
romanice, începând deja cu perioada arhaică, apelau des la ele.
Prezintă interes şi delimitarea, pe care o face renumitul lingvist german, a
verbelor cu regim extern de cele cu regim intern [62, p. 394], constatând că, din
punct de vedere formal, nu există nici o diferenţă între cele două tipuri de verbe.
Totodată, observă că în cazul verbelor cu regim extern, spre deosebire de cele cu regim
intern, acţionează atât subiectul, cât şi obiectul direct. A se compara: a hrăni un copil şi
a naşte un copil [62, p. 394]. Deşi nu foloseşte termenul cauzativ, autorul sesizează clar
specificul acestor verbe.
Cele expuse ne conduc la constatarea că modelul structural-semantic al
cauzativităţii include nu mai puţin de doi actanţi 2 şi două acţiuni. Actantul nr. 1 (Act1)
este, de fapt, agentul declanşator, atunci când are marca semantică /+Uman/, şi este
activ, şi cauzal – când are marca / -Animat /, Act.1 face în aşa fel ca Act.2, numit şi

2
Termenii sunt preluaţi din teoria “actanţilor” a lui Tesnière [vezi 81].

28
 3
pacient (P), să execute acţiunea (cu sau fără un rezultat concret) sau să-şi modifice
starea, proprietăţile, să ia o atitudine sau să capete anumite senzaţii.
Identificarea verbelor cauzative a fost posibilă datorită metodei numite „analiză
componenţială“, „analiză semică“ sau „analiza în trăsături distinctive“ ce stă la baza
teoriilor lingvistice ale lui J. Katz, J. Fodor, U. Weinreich, M. Bierwisch, E. Bendix, W.
Chafe, P. Postal, S.Berejan ş.a. Metoda dată se sprijină pe supoziţia precum că sensul
unei unităţi lexicale este analizabil în elemente conceptuale minime (seme, marcheri),
cuplate cu ajutorul operatorilor logici, numiţi şi conectori logici [173, p. 125 şi 338].
De exemplu, semnificaţia verbului a da din Petru îi dă lui Ion multe cărţi poate fi
reprezentată în felul următor: Z cauzează (X are Y), unde componenta Z cauzează P are
următoarea semnificaţie: „Z este cineva, care provoacă o stare exprimată prin P“.
Îmbinarea dintre componentele a cauza şi a deveni o întâlnim la astfel de verbe
tranzitive, cum ar fi: a lungi, a ridica, a scurta, a lărgi etc.
Orice verb intranzitiv ce semnifică o stare, un proces, prin derivare, poate căpăta
valoare tranzitivă exprimând atât procese, cât şi acţiuni. Verbul mai obţine, în acest caz,
o valenţă pentru agentul acţiunii, care indică asupra cauzei procesului sau asupra
instigatorului modificărilor ce au loc în sfera pacientului.
În contextul celor expuse, vom analiza verbul să aşeze din (12), care în enunţul
dat este bivalent, spre deosebire de corespondentul său pronominal a se aşeza, fiind
însoţit de doi actanţi. Act1 este agentul, iar Act2 – pacientul, ambii determinanţi ai
verbului.
Act1, numit şi subiect cauzator (SC), apare în calitate de instigator al acţiunii
care este efectuată de Act2, numit şi subiect cauzat (SCa). Astfel, cauzativul a aşeza are
o dublă referinţă. Acest tip de cauzative le vom numi lexico-semantice, deoarece au o
matrice semantică complexă ce include două acţiuni: cauzatoare şi cauzată, precum şi
două subiecte logice active pentru fiecare din ele. Matricea semantică a verbului dat ar
putea fi reprezentată grafic astfel:

3
Termenul este preluat din “teoria cazurilor” a lui Fillmore (teoria semantică filmoriană) [vezi 64, p. 49].

29
 Agent /+Persoană/ A

Acţiune /a cauza, a face să…/ B S1 a aşeza

Pacient /+Persoană/ C S2 a se aşeza

Acţiune /a se aşeza/ D

Subiectul nu provoacă direct acţiunea complementului, ci doar o influenţează

(provoacă) pe cale voliţională. Structura propoziţiei poate fi descrisă după următorul
model semantic („cazual“).
=P=

Vsa V fin. Ag v Sb(gram) P v Sb(log.)

Izbuti să aşeze (inclus) -i

V1 V2
să facă să se aşeze
Modelul dat ne permite să dezvăluim structura de adâncime, în care are loc
dezintegrarea semantică a verbului a aşeza în două verbe exprimând două acţiuni
diferite – una cauzatoare, realizată de Ag (Act1), şi alta cauzată, realizată de
Pacient (Act2). Condiţia obligatorie este ca Act1 şi Act2 să aibă marca /+Uman/. Con-
statăm că, o dată cu suprimarea morfemului pronominal se, are loc modificarea
structurii semantice a verbului dat prin adăugarea semului / cauză /. Drept consecinţă,
acesta devine cauzativ. În (12) avem de faţă o cauzare la distanţă, deoarece SCa se
exprimă printr-un nume animat, capabil a executa acţiunea cauzată.
Altfel se prezintă situaţia în cazul când Od este redat printr-un nume inanimat, ca
în exemplul: (13) Mama Anghelina aşezase lampa în fereastra bucătăriei.
(M. Sadoveanu, NF, 21)
Verbul aşezase, având o distribuţie identică cu cea a omonimului său din (12),
s-ar părea, la o primă privire, că are aceeaşi structură semantică ca şi acesta. În realitate,
situaţia este alta.

30
 Agent /+Persoană/ A
Acţiune /a potrivi, „a face să…“/ B a aşeza
Pacient /–Persoană/ C
Stare /poziţie în spaţiu „a sta“/ D
Modelul semantic al propoziţiei va avea următoarea reprezentare grafică:
=P=

V Ag O Loc
Aşezase Mama Anghelina lampa în fereastră
Constatăm că structura semantică a verbului cauzativ din (13) diferă de cea a
verbului din (12) (vezi p. 28).
Enunţul (12) se pretează la următoarea transformă:→ T1 (12*) Izbuti să-i facă
(convingă, pună etc.) să se aşeze…Am obţinut o altă structură, diferită de prima, dar cu
un conţinut identic. O transformă analogică nu e valabilă şi pentru (13), deoarece avem
de faţă un singur Ag cu funcţie de subiect, iar pacientul, cu funcţie de obiect direct, este
pasiv, el doar suferă efectul acţiunii, fără ca însuşi să acţioneze. Are loc contactul dintre
Ag şi P (e vorba de aşa-numita cauzare prin contact sau directă) 4, în urma
căruia pacientul îşi modifică starea şi totodată rămâne inert. Transforma va avea
următoarea structură:
→ T1 (13*) Mama Anghelina ^ f a c e ^ lampa stă…
În aceeaşi ordine de idei, vom examina şi exemplul ce urmează:
(14) Trebuie să aducă la chef şi pe Lang. Într-o clipă se şi hotărî: se va duce să-l
poftească. (L. Rebreanu, I, 132)
Cauzativul lexical să aducă are în enunţul dat următoarea componenţă semantică:

4
Cauzativul lexical a aşeza din (12) se deosebeşte de omonimul său din (13) prin faptul că este echivalentul semantic al
sintagmei cu predicaţie dublă (a face + conj.). Fiecare predicat posedă un subiect semantic (logic). Subiectul verbului a
aşeza din (13) are valoare dublă: de iniţiator şi de executor al acţiunii [vezi 90, p.98-105; 128].

31
 Agent /+Uman/ A
Acţiune /a cauza, „a face să…“/ B a aduce
Pacient /+Uman/ C
Acţiune /a veni/ D

Matricea semantică, după cum se poate observa, conţine atât semul cauzativ (a
face), cât şi semul acţiunii cauzate (a veni). Cauzarea este indirectă şi totodată
intenţionată. Pacientul are rol dublu – de obiect direct şi de subiect logic sau agent al
acţiunii cauzate. Transforma va fi următoarea:
→ T1 (14*) Trebuie să facă (roage, poftească, pună) şi pe Lang să vină la chef.
Verbul să poftească din enunţul imediat următor este sinonim contextual cu să
aducă, dar nu este echivalent semantic al acestuia. Prin acest verb este specificat modul
cauzării acţiunii.
Agent /+Uman/ A
Acţiune /a spune, a declara/ B
Acţiune /a cauza/ C a pofti
Pacient /+Uman/ D
Acţiune /a veni/ E

În configuraţia argumentală a cauzativului poate să apară în calitate de Act1 o

forţă care determină involuntar acţiunea, fără a o controla. Astfel de Act este numit
cauzal [173, p. 208 şi 537; 65, p. 21], care „face ceva“ (acţionează asupra altui actant),
declanşând acţiunea de răspuns. Agentul şi cauzalul sunt două categorii semantice
distincte, deosebindu-se, pe de o parte, la nivelul restricţiilor selecţionale: /+Animat/
pentru Ag, /-Animat/ pentru cauzal, iar pe de altă parte, prin indicaţiile lor sintactice
[65, p. 84]. Să exemplificăm: (15) Primăvara scotea lumea la soare ca pe şopârle…
(C. Petrescu, UNDÎNR, 61)

32
 Lexemul verbal scotea, având în distribuţia sa un obiect direct, exprimat prin
substantivul animat lumea, echivalează din punct de vedere semantic cu sintagma făcea
să iasă. Modelul semantic („cazual“ sau „actanţial“) al enunţului poate fi reprezentat
grafic astfel:
=P=

Cauzal (Act1) V (cauzativ P (Act2) Circ.

lexical)
V1 (a face) + V2 (conj.)

Efectuând transforma, obţinem următorul enunţ:

→ T1(15*) Primăvara făcea // (ca) lumea să iasă la soare.
Subiectul verbului cauzativ, exprimat printr-un substantiv inanimat, nu este
iniţiatorul voluntar şi conştient al acţiunii cauzate. SC (cauzalul) declanşează involuntar
acţiunea, fără a o controla şi are trăsătura [–Control]. Pacientul (Act2) din (15), având
marca /+Animat/, îndeplineşte funcţia de subiect (logic şi gramatical) al verbului a ieşi
din structura semantică a cauzativului lexical a scoate.
Cauzal A
Cauză, impuls, imbold B a scoate
Pacient /+Uman/ C
Acţiune (a ieşi) D
După cum se vede din schemă, verbul cauzativ înglobează în configuraţia
semantică semul cauzativ. Situaţia cauzativă este exprimată în mod implicit.
Cauzativitatea, neavând mijloace formale de expresie, apare ca o categorie latentă [127,
p. 83].
Termenul (şi noţiunea) „categorie gramaticală latentă“, sau „criptotip“, opus
„categoriei explicite“ sau „fenotipului“, a fost introdusă în uzul lingvistic de către B.
Worf. Conform definiţiei sale, „categoria latentă nu este exprimată deloc în propoziţie,
dar provoacă, în unele tipuri de propoziţii, situaţii (fenomene) specifice“ [vezi 183, p.
194; 158]. In extensio, definiţia dată este aplicabilă şi asupra categoriilor semantice, în

33
cazul nostru, cea a cauzativităţii. Verbele examinate anterior se prezintă ca nişte
cauzative lexico-semantice, iar categoria cauzativităţii poate fi interpretată ca un
criptotip semantic. Delimitarea cauzativelor lexico-semantice are implicare în sfera
gramaticală a lor. Astfel de verbe totdeauna sunt tranzitive, fiind urmate în mod
obligatoriu de un Od. Diferenţierea iniţiatorului real al acţiunii de executant sau de
participantul pasiv nu este doar rezultatul unor deosebiri ale caracteristicilor denotaţilor.
Semnificaţiile suplimentare, într-un fel sau altul, se reflectă şi în gramatică. Aceasta
confirmă încă o dată teza despre unitatea indestructibilă dintre lexic şi gramatică [vezi
112; 152; 167].
În lingvistica modernă se observă o creştere considerabilă, în ultimele decenii, a
atenţiei faţă de semantică. Gramatica nu mai poate neglija o serie de valori, semnificaţii
ce constituie aşa-numita structură de adâncime şi deci nu se poate limita la studierea
categoriilor de suprafaţă, cum ar fi genul, numărul, timpul etc., fiindcă „…gramatica
(morfologia şi sintaxa) nu poate fi privită în afara sensului elementelor ei componente.“
[13, p. 23] Dat fiind faptul că între planul expresiei şi cel al conţinutului nu există un
izomorfism total, la interpretarea fenomenelor gramaticale suntem impuşi deseori să
apelăm la semantică şi viceversa.
Ideea „structurilor de adâncime“ s-a bucurat în cea de a doua jumătate a secolului
trecut de o susţinere activă din partea lingviştilor, urmată mai apoi de o spectaculoasă
dezvoltare în studiile de specialitate. Ea a apărut în tendinţa de a găsi un procedeu optim
pentru descrierea relaţiilor eterogene dintre formă şi conţinut în sintaxă, relaţii ce se
manifestă prin posibilitatea interpretării identice a două sau a mai multor construcţii
diferite, precum şi prin existenţa a două sau a mai multor enunţuri identice ca structură,
dar care admit interpretări semantice diferite [vezi 93, p. 11–36; 96; 140].
Structurile examinate anterior demonstrează oportunitatea şi importanţa raportării
la planul conţinutului, fapt ce este, de altfel, recunoscut în lingvistica romanică. I.
Iordan avertiza despre consecinţele ignorării aspectului semantic în procesul analizei
gramaticale: „Structuraliştii ignoră, în general, nu numai istoria limbilor, ci şi conţinutul

34
pe care ele îl exprimă… se interesează exclusiv de relaţii şi lasă la o parte chiar
semnificaţiile care le stau la bază… Aşa îmi explic eu insuccesul studiilor structuraliste
consacrate sintaxei.“ [52, p. 10]
Este semnificativ, în acest sens, şi faptul că însuşi F. de Saussure, examinând
coraportul semnificat / semnificant, atribuie laturii ideale a semnului lingvistic rolul
primordial: „Doar semnificaţia ne permite să delimităm cuvintele în lanţul vorbirii.“
[Apud 35, p. 214] Recunoscând preponderenţa factorului semantic, R. Jakobson afirmă
cu tărie că întrucât „totul ce se poate reda şi transmite în mod real prin intermediul
limbii se află într-o necesară şi strânsă legătură cu un sens şi întotdeauna poartă o
informaţie semantică.“ [166, p. 311]
Pe parcursul investigaţiilor noastre ne vom baza, în mare parte, şi pe supoziţia
precum că cuvântul este o unitate lingvistică complexă în care coexistă două structuri
necongruente – morfologică şi sintactică, pe de o parte, şi logico-semantică, pe de alta.
Acad. V.V. Vinogradov, delimitând în structura cuvântului consecutiv sensul
lexical propriu-zis şi semnificaţia gramaticală (morfologică şi sintactică), defineşte
această unitate drept „un sistem de forme ce coexistă, se determină reciproc, unitare din
punct de vedere funcţional, fiecare dintre ele fiind în strictă corelaţie cu anumite
contexte uzuale, reglementate de structura limbii.“ [113, p. 31–44]
Verbele „obiective“ (bivalente), spre deosebire de cele „subiective“ (monovalen-
te), „suferă“, de cele mai multe ori, de insuficienţă semantică, „cerând“ o dezvoltare
sintagmatică. Ele pot avea un număr mare de actualizatori ce le precizează sensul. În
cazul când lipseşte distincţia formală tranzitiv / intranzitiv (sau cauzativ / noncauzativ),
fapt ce conduce la omonimia semantico-sintactică, lexemele verbale presupun atât
semul „subiectiv“, cât şi „obiectiv“. Necesitatea actualizării (concretizării) semantice
este determinată de natura semnificaţiei lexicale a cuvântului ca unitate nominativă.
Actualizarea gramaticală se face în scopul exprimării ideii de comunicat, deci este
dictată de necesităţi de comunicare. Această actualizare se face prin mijloace
gramaticale – forma morfologică a cuvântului, poziţia sintactică. În atare situaţii,

35
identificarea structurii semantice a cuvântului se efectuează după poziţiile lexico-
semantice ale acestuia, precum şi în conformitate cu compatibilitatea contextuală.
Verbe ca a alerga, a adormi, a urca, a coborî, a porni, a trece ş.a., în anumite
contexte, devin tranzitive, fără a-şi modifica forma. Ele au fost numite cauzative-
ergative [39, p. 343; 40, p. 181; 59, p. 268–297]. Transformarea construcţiei
intranzitive în construcţie tranzitivă fără modificarea formei verbului se numeşte
ergativitate [65, p. 82–83]. Trăsătura ergativităţii se manifestă prin schimbarea poziţiei
sintactice între constituenţii subiect şi obiect direct (subiectul devine Od şi invers). Să
comparăm:
(16) Urşii jucau după cum li se cânta… (Z. Stancu, Ş, 70)
(17) Ţiganii îşi jucau urşii în târg.
În (16) verbul jucau are valoare intranzitivă şi un singur argument cu rol de agent
în poziţia subiectului. În (17) acelaşi verb, având formă identică, este un tranzitiv cu
două argumente – unul ca agent în poziţia subiectului, al doilea cu valoare dublă – de
pacient pentru verbul cauzativ şi de agent al acţiunii exprimate de verbul al doilea.
Structura de suprafaţă maschează o altă structură, de profunzime, ce conţine două
acţiuni şi doi agenţi.
Ţiganii jucau urşii
S Pr Od

Ţiganii făceau // urşii jucau

Ag1 V1 Ag2 V2

Ţiganii îi făceau (puneau) pe urşi să joace

Căpătând valoare tranzitivă, verbul dat îşi modifică structura semantică prin
ridicarea gradului său de complexitate. Aceasta are loc datorită introducerii unui nou
actant în calitate de subiect cauzator, care în (17) coincide cu subiectul gramatical
ţiganii. Subiectul verbului intranzitiv din (16) devine obiectul aceluiaşi verb cu valoare
tranzitivă din (17), al cărui subiect este un ergativ şi are rol de agent sau cauză a

36
acţiunii. Cu alte cuvinte, construcţia tranzitivă (17) poate fi derivată din una intranzitivă
(16) cu ajutorul transformei ergative sau cauzative.
Verbele examinate anterior asigură conexiunea dintre două evenimente (acţiuni,
stări) sau corelaţia cauză–efect, şi conţin în structura lor semantică semul cauzării.
Cauzativele (ca, de altfel, şi toate verbele tranzitive), conform cercetătoarei Anna
Wierzbicka [Apud 93, p. 35], nu constituie predicate propriu-zise şi sunt numite
jonctive (sin.: relator, conectiv) [173, p. 267].
În unele teorii, în special în aşa-numita semantică generativă, unde se permite
disocierea semnificaţiei cuvintelor la analiza sintactică, toate tipurile de predicate
cauzative sunt deduse (extrase) dintr-o structură de adâncime unică, în care elementul
semantic cauză apare în calitate de operator sau predicat logic [173, p. 338–375] cu
cel puţin două argumente: agentul şi pacientul.
Conform unor opinii, astfel de structuri formează nu doar verbele şi perifrazele
cauzative, dar şi aşa-numitele cauzative latente, de tipul: a hrăni, a adormi (tr.), a
aduce, a aşeza (cauzative cu obiect activ) şi a rupe, a mări, a aprinde, a atârna (tr.) etc.
(cauzative cu obiect pasiv (inert) exprimat prin nume cu marca /–Animat/). Astfel de
cauzative le vom numi lexicale (vezi supra). Adepţii acestei accepţii includ în categoria
cauzativelor orice verb tranzitiv care exprimă o schimbare în sfera obiectului, fie că e
vorba de modificări interne, calitative, fie externe (cantitative, poziţionale etc.).
Tendinţa de a examina verbele tranzitive în raport cu noţiunea de cauzativitate a
apărut în lingvistică, probabil, datorită discuţiilor filozofice în jurul acesteia. Faptele sau
fenomenele care în limbă sunt exprimate prin verbe tranzitive, în filozofie se consideră
cele mai evidente cazuri de relaţii cauzale. Un exemplu elocvent în această privinţă e cel
adus de M. Black în calitate de etalon al situaţiei cauzative. Astfel „a bea un pahar de
bere“ nu este altceva decât „a cauza ^ berea ^ să nu existe“ [Apud 97, p. 167].
O astfel de interpretare a problemei a generat o serie de comentarii şi observaţii
critice. Într-adevăr, după cum s-a dovedit, categoria tranzitivităţii şi cea a cauzativităţii

37
nu se suprapun, prima fiind mult mai largă, presupunând-o şi pe cea de-a doua, iar cea
de-a doua nu o acoperă pe prima. Să fim expliciţi.
(18) O valsase o singură dată pe Madona la un bal… (G. Zamfirescu, MT, 18)
Deşi verbul din (18) este tranzitiv, nu putem afirma că el este şi cauzativ,
deoarece o valsase nu echivalează cu o făcuse să valseze, dar cu valsase cu ea.
Structura semantică a verbului cauzativ lexical depinde, în mare parte, şi de
trăsăturile actanţilor. Astfel, dacă ambele subiecte – şi cel cauzator, şi cel cauzat – sunt
exprimate prin nume cu marca / +Uman/, atunci verbul cauzativ va avea o configuraţie
semantică deosebită de cea a cărui SC sau SCa este redat printr-un nume cu marca / –
Animat/. Să comparăm:
(19) De ce m-aţi dus de lângă voi,
De ce m-aţi dus de-acasă? (O. Goga, P, 58)
m-aţi dus = (m-)aţi făcut să merg (să plec)
(20) O sanie îl duce fulger pe Mănăilă la Sandu acasă. (G. Zamfirescu, MT, 37)
îl duce ≠ îl face să meargă (să plece)
În contextul celor expuse, nu putem fi de acord cu cercetătoarea M. Iliescu, care
afirmă că „factitivul lexical, de regulă, apare atunci când e vorba despre cauzarea
directă, cu un actant pasiv (inanimat): Vântul a răsturnat copacul.“ [49, p. 298] E lesne
de constatat că lexicale pot fi şi cauzativele cu Act. activ, ca în (19).
Uneori, e greu a „descifra“ matricea semantică a verbului, chiar şi atunci când
apelăm la macrocontext:
(21) Chemă pe logofătul Bumbu. (L. Rebreanu, R, 325)
E dificil a stabili dacă logofătul Bumbu a fost chemat personal de bătrânul Miron
sau prin intermediul cuiva. Versiunea franceză e mai explicită:
(22) Il fit appeler son intendant Bumbu. (L. Rebreanu, R, 293)
Cu toate că şi în originalul român s-ar putea folosi o sintagmă cauzativă („a pus
(a poruncit) să fie chemat“), autorul o evită, probabil, din considerentul că semul

38
cauzativităţii, în cazul de faţă, prezintă mai puţin interes. Iată doar câteva exemple
similare:

Limba română Limba franceză

(23) Ca s-o ademenească, s-a gândit să (24) Pour la tenter, il avait pensé faire
clădească un castel demn de frumuse- bâtir un château digne de la beauté de
ţea ei. sa femme.
(L. Rebreanu, R, 38) (L. Rebreanu, R, 62)
(25) Îi era frică de boierul Miron… (26) Il avait peur du boyard Miron…
că-l va scoate din primărie… qu’il lui fit… quitter la mairie.
(L. Rebreanu, R, 213) (L. Rebreanu, R, 267)
Cauzativele de tipul celor examinate mai sus le vom numi contextuale.
Mostrele date vin să ne demonstreze productivitatea înaltă a cauzativului faire,
spre deosebire de a face din limba română, unde un statut preferenţial îl au cauzativele
lexicale (semantice). Explicaţia o vedem în gradul mai înalt de analitism al limbii
franceze comparativ cu limba română.
Este semnificativă, în acest sens, observaţia lui Marcel Cohen, care afirmă că „în
prezent faire voir tinde să-l elimine pe montrer, mai ales în limba vorbită (aspectul
colocvial al limbii): „fais-mois voir tes mains“, „il m’a fait voir son cabinet de travail“
[15, p. 435]. O situaţie similară avem şi la verbele cauzative pronominale, pe care le
vom examina mai detaliat într-un paragraf aparte (vezi infra): rom.: a-şi face un rând
de haine ( „pun pe croitor să-mi facă un rând de haine“); fr.: se (faire) faire un
complet; rom.: a se rade, a se tunde („pune pe frizer să-l tundă“); fr.: se (faire) raser, se
(faire) couper les cheveux.
Limba română nu cunoaşte echivalente pentru expresia franceză se faire faire.
Drept echivalent semantic al sintagmei date în română poate să apară un verb simplu cu
valoare cauzativă, însoţit uneori de un pronume reflexiv.
În literatura lingvistică găsim două moduri de tratare a verbelor cauzative. În
conformitate cu primul (accepţia largă), cauzative sunt considerate toate verbele care

39
„cer“ un substantiv în acuzativ cu funcţie de obiect asupra căruia trece acţiunea
subiectului ce urmăreşte scopul de a-l supune pe acesta anumitor modificări: a frânge, a
construi, a arunca, a atârna, a aprinde etc. [90, p. 98–101; 99, p. 125; 97, p. 167; 128;
161].
Al doilea mod de tratare recunoaşte ca fiind cauzative doar unităţile verbale, ce
„solicită“ în calitate de obiect un substantiv-nume de persoană, care e capabilă să
realizeze de sine stătător acţiunea cauzată [vezi 143]. De exemplu: verbul hrăneşte din
enunţul Mama hrăneşte copilul semnifică atât acţiunea din partea mamei, cât şi pe cea
din partea copilului. Astfel, în conformitate cu accepţia îngustă, în clasa cauzativelor
sunt încadrate doar verbe de tipul: a hrăni, a alerga 5, a supăra, a bucura, a linişti, a
adormi (tr.) etc., care semnifică relaţia cauză–efect dintre două situaţii [155, p. 6].
O interpretare exagerat de largă a cauzativităţii o găsim la V.P. Nedealkov, care
consideră că sunt cauzative şi verbe de tipul: сажaть „a aşeza“, în opoziţie cu сидеть
„a şedea“, dar şi пахнуть „a mirosi“, „a emana miros plăcut“ în opoziţie cu нюхать „a
mirosi“ [143, p. 106].
Lingvistul român Ivan Evseev scrie că termenul factitiv este folosit în lingvistică
„pentru a desemna o subcategorie a verbelor tranzitive, înzestrate cu un indice formal
(terminaţie, sufix, prefix etc.) care conferă verbului sensul de «a face, a determina pe
cineva să efectueze o acţiune denotată prin tema verbului»“ [31, p. 105].
Existenţa în multe limbi a morfemului cauzativ i-a determinat pe unii lingvişti să
adopte punctul de vedere etimologic în tratarea cauzativităţii şi în limbile în care acesta
lipseşte. Dintr-un articol al cercetătoarei A.N. Desniţkaia [vezi 122] desprindem ideea
precum că unul din semnele distinctive ale verbelor cauzative este şi prezenţa unui
indice formal, moştenit de la sufixul praindo-european. Aceeaşi afirmaţie o găsim şi la
N.A. Missora [vezi 142].

5
Dialectal, limba română cunoaşte funcţia tranzitivă a acestui verb, dar numai cu un nume de fiinţă ca obiect direct: a
alerga pe cineva (= a-l fugări, a-l goni) [vezi 53, p.186].

40
 Într-adevăr, categoria cauzativului avea în indo-europeană un procedeu propriu
de exprimare. În sanscrită, s-a constituit o clasă aparte de verbe derivate cu sens
cauzativ, opuse verbelor corespunzătoare noncauzative. Această clasă avea un sistem
complet de moduri, timpuri, diateze şi forme nominale, aşa încât se poate vorbi de o
adevărată conjugare cauzativă. Treptat însă, din anumite cauze, sistemul unitar şi
regulat de exprimare a categoriei cauzativului se dispersează şi slăbeşte, lăsând doar
vagi reminiscenţe în majoritatea limbilor indo-europene. La etapa contemporană putem
vorbi despre o paradigmă gramaticală a cauzativităţii într-o serie de limbi, cum ar fi:
maghiara, araba, armeana, unele limbi africane etc., unde categoria de verbe în discuţie
constituie o clasă morfologică aparte.
Mult mai plauzibilă pare a fi definirea cauzativităţii ce porneşte de la criteriul
semantic. Lingvista E. Cordi scrie că „prin termenul «cauzativitate» este redată legătura
de cauză / efect dintre două situaţii. Componenţii de bază ai situaţiei cauzative sunt cel
puţin două microsituaţii ce se află în raport de cauzare sau motivaţie.“ [131, p. 21]
O poziţie similară la explicarea termenului „verb cauzativ“ o are şi Sebastian
Popescu. D-sa notează: „În mod curent prin factitive (cauzative – n.n.) se înţeleg
verbele care exprimă ideea de «a face pe cineva să facă ceva» sau de «a face pe cineva
sau ceva să fie într-un anumit fel, să capete o anumită calitate sau stare»“ [72, p. 29]. În
urma declanşării din voinţa subiectului a unui proces rezultă o nouă calitate sau stare pe
care o capătă persoana sau obiectul ce a trecut prin procesul respectiv.
În ceea ce ne priveşte, suntem de acord că la definirea noţiunii de „verb cauzativ“
trebuie să ţinem cont de semul distinctiv de bază, şi anume semul cauzativităţii, ce se
referă la aspectul conţinutal (dat fiind faptul că în limba română categoria în cauză se
prezintă ca una, în primul rând, lexico-semantică). Totodată, nu trebuie să fie neglijat
nici aspectul formal şi nici cel funcţional.
Vom numi cauzative verbele ce se află în distribuţie cu, cel puţin, doi actanţi,
dintre care unul, numit şi subiect cauzator, este iniţiatorul (cauza) acţiunii / stării /
modificării celui de-al doilea actant, numit şi subiect cauzat.

41
 Verbele cauzative formează sintagme cu două argumente, unul reprezentând
persoana sau cauza care determină efectul, iar celălalt – persoana sau obiectul asupra
căruia se acţionează. Ideea de cauzativitate poate fi exprimată atât printr-un predicat
separat (a face să …), cât şi printr-o trăsătură semantică distinctivă (sem), ce se prezintă
ca un predicat nuclear latent din structura altui predicat (a adormi (tr.) = a face să
doarmă).
Generalizând cele expuse, facem următoarele constatări. Diferitele legături dintre
fenomenele realităţii obiective se stabilesc în conştiinţa individului sub forma aşa-numi-
telor categorii noţionale, termen introdus în lingvistică de I.I. Meşcianinov, care l-a
definit în felul următor: „Prin intermediul categoriilor noţionale sunt exprimate în limbă
noţiunile ce există în mediul social dat. Aceste noţiuni nu sunt descrise cu ajutorul
limbii, ci apar în limba însăşi, în lexic şi în structura gramaticală.“ [141, p. 38]
Categoriile noţionale sunt strâns legate de cele ale limbii; ele îşi au suportul
numai în limbă. I. I. Meşceaninov menţiona că ele îşi găsesc expresie în sistemul
lexical, morfologic şi sintactic. Una şi aceeaşi categorie poate avea în diferite limbi un
grad mai mare sau mai mic de „gramaticalizare“ sau „lexicalizare“, deoarece este
materializată prin mijloace de limbă eterogene. Astfel, aceeaşi categorie noţională într-o
limbă se exteriorizează prin mijloace gramaticale, în alta – prin intermediul mijloacelor
lexicale. În cel din urmă caz, depistarea categoriilor noţionale devine dificilă, deoarece
aceasta aparţine aşa-numitelor categorii „latente“ [2, p. 110–111; 127, p. 78–93; 165, p.
64–66]. Aici în ajutor ne vine analiza structurii semantice a lexemului dat. Una din
metodele de analiză semantică ce se bucură de o mare popularitate printre lingvişti este
„analiza în trăsături distinctive“ [83, p. 132].
Concluzia finală este următoarea. Pentru a delimita cauzativele din masa de verbe
româneşti, pe lângă criteriul lexico-semantic (de bază), e necesar a se aplica şi criteriul
formal (morfologic) şi pe cel funcţional (sintactic).

42
 § 3. Scurt istoric al evoluţiei verbelor şi sintagmelor cauzative
La o privire retrospectivă asupra evoluţiei istorice a verbelor şi sintagmelor
cauzative, putem constata faptul că limba latină nu dispunea de un sistem de mijloace
morfologice pentru delimitarea cauzativelor de corelativele lor noncauzative. Excepţie
făceau doar unele perechi de verbe, limitate cantitativ, ce se opuneau după conjugare:
fugĕre – fugāre, iacĕre – iacēre etc. Drept cauzative autentice serveau formaţiuni cu
facio: calefacio, fervefacio etc., dar nici acestea nu puteau satisface necesităţile de
exprimare a cauzativităţii, deoarece nu toate verbele puteau alcătui astfel de compuşi.
Deosebit de productiv în latina clasică era procedeul analitic de redare a situaţiei
cauzative, unde în calitate de verb ce exprima acţiunea cauzatoare servea facere: ire
facio, transire facio, exire facio, ascendere facio, ambulare facio, audire facio,
intellegere facio, credere facio. Asemenea îmbinări au fost moştenite de limbile neoro-
manice. Spre exemplu, unele din ele circulă până în prezent în limba franceză ca nişte
forme gramaticale ale diatezei cauzative, de rând cu dubletele lor semantice: faire
savoir = annoncer; faire connaître = communiquer, faire partir = envoyer; faire venir
= inviter, appeler etc.
Pentru limba română acest fenomen nu este specific, dat fiind că aici prevalează
lexemele verbale: a chema în loc de a face să vină; a înştiinţa, a informa în loc de a
face să ştie; a aşeza în loc de a face să şadă.
La etapa contemporană de dezvoltare a limbilor, exprimarea analitică a
cauzativităţii e utilizată de rând cu procedeul lexical (în diferite limbi prioritate
dându-i-se unuia sau altuia). Infinitivul, care este o formă nominală în esenţă, în latină
era folosit în calitate de complement pe lângă mai multe categorii de verbe. E. Bourciez
[8, p. 109–110] consideră că se cere făcută o distincţie dintre infinitivul cu funcţie de
complement (videre cupio) de propoziţia infinitivală (credo terram esse rotundam).
Infinitivală se consideră propoziţia cu predicat exprimat printr-un verb la infinitiv
şi cu subiect exprimat prin substantiv sau un substitut al acestuia la Ac. Atare tip de
propoziţie este atestat din primele texte latine şi sunt caracteristice limbii literare. Latina

43
populară preferă completiva cu quod, cu verbul la un mod personal şi cu subiectul în
Nominativ, pentru a evita orice ambiguitate. Propoziţiile infinitivale se construiesc cu
verbe care exprimă:
- o declaraţie sau o opinie (verba dicendi sau declarandi): affirmo, credo, dico,
doceo, ignoro, iuro, nescio, scribo etc.;
- un act de voinţă (verba voluntatis): cupido, decet, impedio, impero, iubeo,
malo, opto, nolo, permitto, prohibeo, statuo, volo etc. [26, p. 14].
Conform Gramaticii comparate a limbilor indo-europene [76, p. 437], acuzativul
cu infinitiv a luat naştere relativ târziu, în greacă şi în latină, şi anume în propoziţiile
unde acuzativul depindea de un verb finit, iar infinitivul servea pentru completare: jussi
eum tacere „am poruncit ca el să tacă“. Din astfel de structuri s-a dezvoltat construcţia
în urma asocierii acuzativului cu infinitivul şi a transformării lui în subiectul acestuia.
Ulterior, şi verbele care nu se îmbinau cu Ac. şi-au însuşit construcţia cu acuzativ:
gaudeo te valere „mă bucur că eşti sănătos“. Având un rol important în stilistica limbii
latine, formaţiunea în cauză, la un moment dat, aproape că dispare, transformându-se în
propoziţie completivă. Cu toate acestea, ea lasă unele reminiscenţe, suferind totodată
anumite modificări, dintre care principala se referă la verbul facio. Deşi propoziţia
infinitivală apărea destul de rar după acest verb, totuşi ea era uneori folosită, mai cu
seamă, de către poeţi: Nati me cernere letum fecisti. (Virgilius) [8, p. 110].
Verbele ce pot fi urmate de o subordonată completivă sunt repartizate în trei clase
mari: I. verbe „acţiunilor intelectuale“ (dico, credo, scio, puto); II. verbe afective
(gaudeo, doleo, miror); III. verbe volitive (voluntatis) (volo, rogo, jubeo) [8, p. 122]. În
latina clasică toate aceste vocabule puteau fi însoţite de un infinitiv cu subiect exprimat
prin nume la Ac.: Credo terram esse rotundam. Dar verbele afective apăreau deja cu
quod ce indica cauza (gaudeo quod vales); verbele volitive cu ut sau cu echivalentele
sale quominus, ne (volo ut mihi respondeas, precum şi fără aceste conjuncţii: volo mihi
respondeas).

44
 Deja în sec. al III-lea în latina populară, pe lângă verba dicendi şi sentiendi, este
utilizată pe larg propoziţia completivă, introdusă prin jonctivele quod, quoniam, în locul
construcţiei livreşti accusativus cum infinitivo [133, p. 212]. Propoziţia infinitivală,
construită după verbele de voinţă, a rezistat mai bine concurenţei exercitate de
subordonatele conjunctivale cu quod, ceea ce relevă o mai mare stabilitate a acestor
structuri.
Începând cu sec. al III-lea e.n., verbul facere, în urma unei largi răspândiri, capătă
sensuri mult mai concrete. Astfel, de la semnificaţia generală „a face în aşa fel, încât…“
facĕre tot mai mult înclină spre sensul mai îngust de „a impune (pe cineva) să facă
(ceva)“, iar apoi şi „a ordona“. Tot în această perioadă facio apare ca sinonim al lui
iubeo, iar facio + infinitivus, cu semnificaţia de „a ordona“, „a porunci“, devine un
atribut al stilului cancelăresc latin [150, p. 47].
În textele latine din sec. VI–VIII au fost atestate, pe lângă facĕre, şi alte verbe cu
sens hortativ, capabile a se îmbina cu un infinitiv: iubeo, praecipio, impero, cogo,
compello, impello, mando, invito, instigo, indico, postulo, deprecor, hortor, cohortor,
animo, praedico, decerno, instituo, propono, deposco, rogo, ordino ş.a.
Subordonata introdusă prin jonctivul ut (ne) pe lângă facĕre este considerată
drept o construcţie mult mai literară: facies ut sciam „vei face aşa ca eu să ştiu“ [150, p.
44]. Avem de faţă o sintagmă cauzativă cu doi agenţi (S1S2) ce se încadrează în schema:
facere + ut (ne) + conjunctivus.
E de menţionat că în perioada clasică a luat naştere procesul de substituire a
construcţiei date prin facĕre (sau alt cauzativ) + accusativus cum infinitivo, frecventă
la unii scriitori:
(1) Conlaudatis militibus atque iis qui negotio praefuerant, quid fie fieri velit
ostendit atque omnes ad Portum Itium convenire jubet. (Caesar, BG, 164)
Construcţia accusativus cum infinitivo a apărut iniţial pe lângă verbe tranzitive.
În procesul istoric de evoluţie a limbii, aceste verbe devin intranzitive, cum ar fi iubeo
„a îndemna“, „a ordona“.

45
 Propoziţia (2) Dux iubet milĭtes convenire a putut să apară numai de aceea că
recţiunea verbului iubēre admitea ambele complemente – cel exprimat prin milĭtes şi cel
exprimat prin infinitivul convenīre (iubet milĭtes şi iubet convenīre).
Mai târziu, când verbul iubēre şi-a pierdut tranzitivitatea, milĭtes nu mai era
considerat drept complement direct în Ac., ci ca subiect logic al infinitivului convenīre
(iubet milĭtes şi iubet convenīre), iar acesta din urmă capătă valoarea de predicat logic.
Astfel, Dux iubet milĭtes // convenīre s-a transformat în Dux iubet // milĭtes convenīre
[137, p. 136]. Infinitivul se detaşează de verbul regent şi are un subiect logic propriu. A
se compara cu:
(3) (Caesear)… equitatum ex castris educi… iubet. (Caesar, BG, 350) → Caesar
iubet // equitatum ex castris educi.
Treptat, legătura dintre elementele construcţiei se modifică: de la facio perire
fratrem (unde fratrem este subiectul infinitivului), s-a trecut la facio fratrem occidere
(unde fratrem este complementul direct al grupului facio occidere). Astfel de
modificări, precum şi răspândirea construcţiei numite factitive (= cauzative) s-a făcut
remarcată deja în sec. al IV-lea.
În aceste împrejurări, formaţiunea accusativus cum infinitivo îşi schimbă radical
funcţiile şi, până la urmă, se destramă complet. Verbul tranzitiv activ din componenţa ei
se transformă într-un simplu obiect direct infinitival al verbului facĕre (sau al
echivalentelor semantice ale lui). Legătura dintre accusativus şi infinitivus slăbeşte până
în momentul când accusativus nu mai apare ca un obiect direct al verbului regent
(facĕre), ci aderă la verbul regentat, care devine un tranzitiv cu obiect direct propriu. De
exemplu: (4) Iubet arma tradi, principes produci. (Caesar, BG, 361)
Încă în perioada clasică construcţia accusativus cum infinitivo a început să
concureze cu alte două construcţii din latina populară, şi anume:
1) infinitivul complementului; 2) propoziţia infinitivală, introdusă prin jonctivele
quod, quia, quoniam [133, 211].

46
 În (4) acuzativul nu mai exprimă agentul infinitivului, dar obiectul direct al
acestuia. Utilizarea lui facio cu funcţie de verb hortativ determină legătura lui tot mai
strânsă cu infinitivul pe care-l regentează, iar acest fapt, la rândul său, a determinat
dezagregarea construcţiei accusativus cum infinitivo. În rezultat, verbele pe lângă care
apărea structura dată au păstrat proprietatea de a se îmbina cu infinitivul. În limba
franceză contemporană construcţiile de tipul je le vois venir sunt similare construcţiei
infinitivale după verbele voluntatis şi verbele cauzative.
În limbile romanice occidentale acest proces a continuat până la transformarea lui
facio + infinitiv în construcţie cauzativă, iar conform opiniei unor autori – într-un
indice gramatical al diatezei hortative [vezi 41; 73; 89]. Referitor la îmbinările cu verbul
faire F. Brunot afirmă: „În evoluţia sa, această construcţie a ajuns până la punctul când
infinitivul face corp comun cu verbul de bază. Se pare că obiectul devine comun pentru
ambele verbe.“ [10, p. 347] Conform aceluiaşi autor, limba franceză utilizează în
prezent forma factitivă perifrastică în care faire are rolul unui verb auxiliar ce nu poate
fi detaşat de cel de-al doilea verb la infinitiv. Se spune: le retour de l’Alsace à la France
fait naître les plus belles espérances, dar nu e corect a spune: fait les plus belles
espérances naître [10, p. 348].
În latina târzie verbele de tipul: iubeo, praecipio „a porunci“, „a ordona“, impero
„a ordona“, rogo „a ruga“, cogo, impello „a impune“, exigo „a cere“, „a forţa“, hortor
„a îndemna“, praedico „a face cunoscut“ se îmbinau atât cu accusativus cum infinitivo
(conţinând un verb intranzitiv), cât şi cu infinitivul unui verb cu Od propriu:
(5) …post montem se occultavit militesque ex nocturno labore sese reficere
jussit. (Caesar, BG, 355)
(6) Primam et secundam aciem in armis esse, tertiam castra munire iussit.
(Caesar, BG, 57)
Verbele date puteau să regenteze şi subordonate introduse prin jonctivele ut (ne):
(7) …hortatum ut communis libertatis causa arma capiant... (Caesar, BG, 261)

47
 Conform afirmaţiei prof. E.A. Referovskaia [150, p. 65], construcţia de tipul
acesta era considerată mai literară în comparaţie cu celelalte, devenind mai uzuală în
scrierile clasice. Ph. Thielmann menţionează că latina vulgară a substituit subordonatele
de pe lângă verbele cauzative prin infinitive [Apud 150, p. 44]. Mai târziu, accusativus
cum infinitivo pe lângă verbele cauzative a început să fie utilizat şi în lucrările
clasicilor latini. După cum considera Thielmann, aceasta se datorează faptului că nuanţa
cauzativă se cerea a fi redată mai laconic şi totodată se urmărea scopul de a evita
aglomerările de subordonate.
Dacă în componenţa construcţiei accusativus cum infinitivo apare un verb
intranzitiv, se păstrează relaţia dintre acest verb şi numele în acuzativ, care este, de fapt,
agentul acţiunii exprimate de infinitiv, ca în exemplele:
(8) Mandibui qui eos oppido receperant, cum liberis atque uxoribus exire
coguntur. (Caesar, BG, 347)
(9) …ab iis principium filios occiperent, et publice jurare cogerent…
(Caesar, BG, 226)
De cele mai multe ori, structura accusativus cum infinitivo, pe lângă verbele
cauzative, conţine un infinitivus passivi:
(10) Iubet arma tradi, principes produci. (Caesar,BG, 361)
În cazul acesta, accusativus are funcţia de Od veritabil, deci nu poate fi vorba de
S logic, care, de regulă, e lipsă.
Atare formaţiuni marchează o nouă etapă în procesul de dezintegrare a
construcţiei accusativus cum infinitivo. Apariţia în cadrul ei a unui tranzitiv a contribuit
la destrămarea completă a acesteia, deoarece în cazul dat acuzativul nu reprezintă
executorul acţiunii exprimate de infinitiv, el devine obiectul direct al infinitivului, care,
la rândul său, devine Od pe lângă verbul regent.
(11) Primam et secundum aciem in armis esse, tertiam castra munire iussit.
(Caesar, BG, 57)

48
 Dezintegrarea construcţiilor de acuzativ cu infinitiv şi înlocuirea lor prin
propoziţii subordonate conjunctivale duce la restrângerea sferelor de întrebuinţare a
infinitivului.
Sub aspectul conţinutului, infinitivul generalizează în protoromână o serie de
întrebuinţări manifestate în latina populară doar ca tendinţe. Unele sunt comune şi vor
subzista în toate limbile romanice, altele prezintă particularităţi de la o zonă la alta.
Printre trăsăturile comune protoromânei se prezintă şi menţinerea infinitivului în calitate
de determinant după verbele voluntatis, factitive şi cauzative [27, p. 40].
O dată cu dezagregarea construcţiei clasice de accusativus cum infinitivo,
proces petrecut în latina populară, infinitivul, din motive de claritate a expresiei, se
menţine fie în calitate de regim al unui verb finit, fie că este substituit cu alte moduri.
Limba română, spre deosebire de celelalte limbi romanice, n-a moştenit
construcţiile cu infinitiv dependent pe lângă verbele cauzative. În Letopiseţul Ţării
Moldovei de Gr. Ureche, M. Costin şi I. Neculce nu am atestat nici un exemplu ce ar
conţine o astfel de structură. La I. Neculce am depistat o singură mostră, apărută,
probabil, întâmplător într-o înşiruire de infinitive şi deci nu putem vorbi aici despre o
regularitate:
(12) Şi pe tătari au început a-i călca ş-a-i pune a lucra la cetate de-a valma cu
creştinii. (I. Neculce, LŢM, 190)
Putem presupune că procesul de restrângere a sferelor de întrebuinţare a
infinitivului pe lângă verbe şi a substituirii lui prin conjunctiv, în special în sintagmele
cauzative, s-a încheiat până la apariţia acestor scrieri. Înlocuirea infinitivului prin forme
personale este o trăsătură comună pentru toate limbile balcanice şi face parte din aşa-
numita categorie a „balcanismelor“ [vezi 5; 27; 82; 115].
În cazul sintagmelor cu două verbe ce aveau acelaşi subiect era folosit infinitivul
(volo audire). Atunci când verbele din cadrul sintagmei aveau subiecte diferite, apărea
necesitatea specificării subiectului verbului al doilea, care lua o formă personală, şi
anume conjunctivul (volo audias, volo audiat).

49
 Începând cu cea de-a doua jumătate a sec. al XVIII-lea şi, în special, în sec. al
XIX-lea, infinitivul îşi extinde din nou sferele de întrebuinţare. După cum afirmă autorii
Cursului de gramatică istorică a limbii române, acest lucru e cauzat de influenţa
modelelor străine (în special, a celor din limbile franceză şi italiană) [25, p. 21].
Posibilitatea potenţială a imitării acestor modele există datorită originii lor
comune şi tendinţelor care s-au transmis încă din latină. Să exemplificăm:
(13) Iar satelor de pe margini porunci a se găti // Cu săcuri, topoare, coase, cu
ce vor putea găsi. (C. Negruzzi, O, 115)
(14) El ar fi fost gata să se ducă la Busuioc şi să-l silească a veni încă o dată să
o peţească pe Simina. (I. Slavici, SA, I, 592)
Contrar unor afirmaţii că accusativus cum infinitivo s-a păstrat, fără nici o
modificare, în toate limbile romanice, putem spune, în concluzie, că sintagmele ce
conţin verbe de diferite categorii semantice (voluntatis, putandi, sciendi etc.) în limbile
romanice au evoluat pe căi diferite.
În latina clasică infinitivul dependent era utilizat numai pe lângă verbe anumite,
iar în latina vulgară el îşi lărgeşte aria de întrebuinţare, plasându-se şi pe lângă alte
grupe de verbe, printre care şi cele de îndemn, imbold spre acţiune, adică cele cauzative
de tipul: facio, cogo, iubeo, rogo, hortor, impero. Extinderea numărului de verbe ce
aveau capacitatea de a se îmbina cu infinitivul a avut loc datorită faptului că infinitivul a
început să fie utilizat în locul subordonatelor cu ut (ne). În urma descompunerii
construcţiei accusativus cum infinitivo în latina clasică, verbele ce regentau această
construcţie au păstrat proprietatea de a se îmbina cu infinitivul.
Preferinţa limbii vorbite pentru construcţiile analitice a servit, de asemenea, drept
premisă pentru lărgirea posibilităţilor combinatorii ale infinitivului cu prepoziţii. În
limbile romanice occidentale găsim un sistem variat de construcţii prepoziţionale cu
infinitiv. Se ştie că în limba franceză există largi posibilităţi de utilizare a infinitivului
prepoziţional pe lângă verbele de tipul: forcer, demander, prier, sommer, inviter,
obliger, ordonner, permettre, recommander etc.

50
 În limba franceză utilizarea infinitivului prepoziţional pe lângă verbele cauzative
a devenit, de rând cu subordonatele, un mijloc destul de productiv de exprimare a
cauzativităţii. Iată câteva exemple:
(15) Tu me forces à confesser des choses honteuses. (G. de Maupassant, BA, 105)
(16) …je vous somme de me dire votre nom! (G. de Maupassant, BA, 319)
În ceea ce priveşte limba română contemporană, în sintagmele cauzative, cu
foarte rare excepţii, apare conjunctivul.
(17) Cum vrei tu să mă convingi pe mine, proprietar, să dăruiesc ţăranilor
pământul pe care-l muncesc… (L. Rebreanu, R, 28)
Putem afirma că în limba română a avut loc un proces contrar, de restrângere a
sferelor de întrebuinţare a infinitivului în legătură cu extinderea conjunctivului. În cazul
tautoprosopiei specificarea subiectului era inutilă şi de aceea putea fi folosit infinitivul
(volo dicĕre), pe cînd în cazul eteroprosopiei specificarea subiectului devenea obliga-
torie şi de aceea se utiliza conjunctivul (volo dicas) [25, p. 231].

§ 4. Câmpul semantico-funcţional al cauzativităţii în limba română

Este bine cunoscut faptul că în lingvistica contemporană o mare importanţă se

atribuie ideii de sistem al faptelor de limbă, în special al celor ce ţin de latura de conţi-
nut, adică de semantică. Iată ce scrie în această privinţă lingvistul rus G.V. Kolşanski:
„…orice teorie a limbii ce ignorează latura semantică nu numai că nu poate fi o teorie
adecvată, dar, în genere, nu poate fi o teorie a limbii, deoarece ea, în principiu, e în
contradicţie cu natura obiectului însuşi… Pentru o teorie adevărată a limbii problema
constă nu în eliminarea semanticii, dar în a găsi metodele adecvate de descriere a siste-
mului şi structurii limbii ce ar ţine cont de unitatea indestructibilă a formei şi
conţinutului.“ [129, p. 29]
În aceeaşi ordine de idei îl vom cita şi pe lingvistul american W. Chafe, care
afirmă că: „…la baza unei teorii adecvate a limbii trebuie să stea semantica, …nimic, în

51
afară de o interpretare superficială a limbii, nu se va obţine, dacă structura semantică nu
va fi considerată drept un domeniu care determină structura frazei…“ [161, p. 102]
Gramatica, preocupându-se de aşa-numitele categorii de suprafaţă, cum ar fi
genul, numărul, timpul etc., deseori omite o serie de valori, semnificaţii, denumite şi
categorii lexico-gramaticale, printre care şi cea a cauzativităţii, în virtutea lipsei unor
categorii morfologice cu afixe formative specifice. Cu toate acestea, problematica
sensului a revenit în lingvistică într-o viziune dublu amplificată: pe „orizontală“, în
investigarea relaţiilor de sens ce depăşesc limitele frazale, iar pe „verticală“ se
recuperează relaţia semnului lingvistic (semnificant + semnificat) cu referentul [vezi 86,
p. 7]. Astăzi chiar şi cei mai înveteraţi antimentalişti (structuralişti, generativişti,
glosematicieni) sunt puşi în situaţia de a recunoaşte latura conţinutală a unităţilor de
limbă [vezi 13].
Deşi posibilitatea aplicării analizei funcţionale în semantica lexicală a suscitat
discuţii aprinse între lingviştii preocupaţi de problema dată, considerăm pe deplin
justificată aserţiunea celor care susţin că sensul, ca element al limbii, este structurat. Dat
fiind că limba în ansamblu este o structură, nu e posibil ca o parte a limbii să nu fie
structurată. Acad. Al. Graur menţionează în cunoscutele sale Studii că: “Dacă sensul
face parte din limbă, iar limba are caracter sistematic, ni se pare inevitabil să admitem
că şi semantica are un caracter sistematic, căci nu ne putem închipui un sistem ale cărui
elemente ar fi adunate la întâmplare.” [46, p. 25]
Una din metodele de analiză semantică ce se bucură de o mare popularitate
printre lingvişti este „analiza componenţială“ sau „analiza în trăsături distinctive“ [83,
p. 132; 100, p. 149; 102, p. 183]. Ea are la bază supoziţia precum că sensul unei unităţi
lexicale este analizabil în „elemente conceptuale minimale, cuplate între ele prin
conectori sau operatori logici“. Aceşti constituenţi minimali au fost numiţi seme sau

52
componente semantice. Astfel, fiecare lexem se prezintă ca o îmbinare a câtorva seme
(componente semantice)6.
Între planul expresiei şi cel al conţinutului nu există un izomorfism total, de aceea
pentru clasificarea lexicului nu e suficient să ne conducem doar de criteriul formal. În
atare condiţii, clasificarea lexico-semantică devine destul de dificilă. Deoarece
componentele structurii semantice (semele) nu întotdeauna îşi găsesc expresie
formală, analiza unităţilor lexicale trebuie să se bazeze atât pe factori lingvistici
(formali), cât şi extralingvistici (logico-semantici).
Iată ce scrie, în acest sens, cunoscutul lingvist american W. Chafe: „Orice
concepţie serioasă asupra limbii presupune că elementele structurii de suprafaţă au doar
unele puncte de tangenţă cu semnificaţia, de aceea este inutilă încercarea de a găsi vreo
noţiune ce ar corela nemijlocit cu fiecare dintre aceste elemente. Structura noţională şi
structura de suprafaţă sunt lucruri diferite.“ [161, p. 91] Totuşi semnificaţiile pot fi
depistate chiar şi atunci când ele nu-şi găsesc o exprimare fonetică. Chafe încearcă să
susţină introspecţia sau autoanaliza 7 ca pe o metodă ştiinţifică de cercetare. „Dacă
noţiunile se află în conştiinţa noastră, atunci anume acolo trebuie să le căutăm.“ [161,
p. 93] Referitor la verbele cauzative în limba română, în cazul lipsei indicilor formali ai
cauzativităţii, acestea îşi manifestă semul respectiv numai în cadrul analizei structurii
semantice.
Dat fiind caracterul bilateral al semnului lingvistic, în orice limbă naturală, atât
semnificatul, cât şi semnificantul, având o structură complexă, pot fi dezmembraţi în
părţile lor componente, pe care L. Hyelmslev le-a numit figuri. În consecinţă, ar
rezulta un număr finit de figuri, ale căror combinări ar da posibilitatea de a forma o
varietate mare de semnificaţi şi semnificanţi. Figurile sunt nişte unităţi unilaterale
(uniplane). Figurilor planului expresiei (fonemele) nu le corespunde un plan al conţi-
nutului, iar figurilor planului conţinutului (semele), cu unele excepţii, nu le corespunde

6
O descriere amănunţită a componentelor semantice şi a procedeelor de determinare a acestora le găsim la J.Lyons [vezi
136, p. 496].
7
Metoda introspecţiei se bazează pe reproducerea a ceea ce se găseşte în conştiinţa vorbitorului şi cea a ascultătorului.

53
un plan al expresiei. Astfel, semnificaţia unui cuvânt este concepută ca o structură
formată din elemente minimale de sens, numite şi trăsături pertinente (distinctive)
[32, p. 8]. Vom considera deci că morfemele lexicale au o structură semantică
complexă, constând din mai multe seme corelative [vezi 100, p. 149]. Este vorba despre
aşa-numita structură semantică de adâncime, ce se află într-o stare latentă în psihicul
omului [99, p. 126].
Iu. Apresean [95, p. 9] numeşte această structură „limbă semantică“ care nu poate
fi supusă unor observări directe. „Cuvintele“ unei asemenea limbi ar putea fi unii indici
semantici elementari de tipul mulţime, parte, întreg, timp, acţiune, subiect, a cauza, a
avea, a şti, a începe ş.a., iar îmbinarea acestora generează semnificaţiile cuvintelor
limbii naturale [95, p. 9; 161, p. 40]. De ex.: a da înseamnă „a face pe cineva să aibă“, a
pierde – „a înceta să aibă“, a păstra – „a nu înceta să aibă“, a anunţa – „a face să ştie“.
Trebuie menţionat faptul că semnificaţia unui cuvânt nu este doar o simplă îmbinare de
factori semantici (seme), ci o consecutivitate bine ordonată a acestora.
După cum am menţionat, o mare atenţie acordă structurii semantice W. Chafe. El
o numeşte „componentă principală a limbii“ [161, p. 90]. Fără o cunoaştere temeinică a
structurii semantice, afirmă lingvistul, nu putem afla nimic despre procesele, în
rezultatul cărora apar enunţuri corecte (gramatical).
Examinând o serie de verbe cauzative, am constatat că semnificaţia acestora este
alcătuită din următoarele elemente semantice: „A face aşa ca B să devină C“ sau „A îl
face pe B să execute o acţiune“, „A cauzează acţiunea, B o îndeplineşte“. Toate ateste
verbe sunt bivalente, cu cel puţin două argumente (actanţi): Act1 cu rol de agent al
acţiunii cauzatoare sau, altfel spus, subiect cauzator (SC) şi Act2 cu rol de pacient sau
subiect cauzat (SCa) al acţiunii (stării) cauzate. Act2 trece într-o altă stare decât cea
iniţială (fie că au loc modificări interne sau externe, fie că îşi schimbă locul) sau este
impus, rugat, îndemnat ş.a.m.d. să realizeze o altă acţiune. De ex.: a chema = „a face să
vină“, a hrăni = „a face să mănânce“, a decide (tr.) = „a face (pe cineva) să ia o
decizie“. În literatura de specialitate astfel de verbe sunt numite cauzative lexicale sau

54
semantice (vezi supra). Ele încadrează în acelaşi morfem radical două seme – al
acţiunii cauzatoare şi al celei cauzate. Semele date se actualizează datorită unei
caracteristici sintactice de bază a verbului – tranzitivitatea.
La analiza semnificaţiei de bază a verbelor are loc „dezintegrarea“ ei în elemente
mai simple. Elementul semantic comun, indispensabil pentru categoria dată de cuvinte,
este cauzativul cu cel mai înalt grad de abstractizare a face (sinonim cu a cauza). Acest
element semantic, prezent în structura cauzativelor lexicale, dă posibilitate de a încadra
clasa de verbe discutate în câmpul semantico-funcţional al cauzativităţii (CSFC). A face
devine un fel de indice care ne ajută la delimitarea tuturor cauzativelor semantice. Încă
F. de Saussure afirma că „în afara actului de vorbire cuvintele care au ceva comun între
ele se asociază în conştiinţă în aşa fel, încât ele formează grupuri în interiorul cărora se
dezvăluie cele mai variate relaţii.“ [74, p. 135] „…în afara discursului, cuvintele ce au
ceva în comun se asociază în memorie; în acest fel, se formează grupuri în interiorul
cărora domnesc raporturi foarte diferite.“ [74, p. 135] Aceste raporturi au fost denumite
asociative. Ele pot fi de ordin gramatical, semantic, funcţional-stilistic etc., constituind
baza aşa-numitelor câmpuri lingvistice. Verbul cauzativ a face este un fel de centru al
unei constelaţii, punctul spre care converg alte unităţi ale limbii, pentru a construi
câmpul semantico-funcţional al cauzativităţii
În cadrul analizei gramaticale, practic, e imposibil a ne limita la studierea forme-
lor gramaticale fără a face o incursiune în domeniul lexicului, semanticii lexicale. La
rândul său, analiza semantică uneori e de neconceput fără studierea formei gramaticale,
a anturajului sintactic în care apar cuvintele. Aceste două domenii – semantica şi sintaxa
– corelează între ele în cel mai strâns mod. Astfel, unele categorii gramaticale îşi pot
găsi expresie atât prin intermediul mijloacelor formale (formelor gramaticale), cât şi cu
ajutorul unităţilor lexicale. Drept exemplu concludent poate servi exprimarea viitorului
atât prin forma verbală respectivă, cât şi cu ajutorul unor adverbe de timp ce însoţesc
prezentul: Vin mâine. Deşi forma verbului indică timpul prezent, adverbul mâine
modifică sensul gramatical al verbului vin, “comunicându-ne” că acţiunea va fi

55
efectuată în viitor, adică valoarea temporală a verbului se datorează sensului adverbului.
Avem de faţă un caz de neconcordanţă dintre formă şi conţinut.
Categoriile semantice (în cazul nostru, cauzativitatea) se exteriorizează nu doar
prin intermediul lexemelor respective, ci şi prin anumite forme gramaticale (vezi supra).
Semnificaţia unui sau altui cuvânt depinde, în mare măsură, de anturajul lexico-
semantic sau de valenţa lexicală, dar şi de valenţa sintactică a acestuia. În acelaşi timp,
funcţia sintactică a unui lexem depinde de structura lui semantică. Cu atât mai
imperioasă devine studierea structurii semantice a diverselor clase de cuvinte.
După cum afirmă, pe bună dreptate, prof. A. Ciobanu, „sintaxa activă porneşte nu
de la formă (deşi aceasta nu este neglijată), ci de la conţinut, urmărind comportarea
elementelor constitutive ale propoziţiei (enunţului) în situaţii verbale concrete.“ [13, p.
70] Pentru primatul conţinutului în examinarea faptelor de limbă a pledat şi lingvistul
rus I.I. Meşcianinov [vezi 141]. El arată că una şi aceeaşi noţiune în diferite limbi poate
fi redată prin diverse mijloace aparţinând tuturor nivelurilor: morfologic, sintactic,
lexical. Nu putem să nu amintim aici şi cuvintele eminentului romanist R.A. Budagov:
„…gramatica trebuie să studieze raporturile în cea mai strânsă interacţiune a lor cu
semnificaţia. În caz contrar, ea devine formalistă şi, după cum mi se pare, cel puţin
neinteresantă.“ [106, p. 23] La studierea raporturilor gramaticale ne vin în ajutor
câmpurile lexico-gramaticale [vezi 119] sau funcţional-semantice [103; 104; 105] ce
cuprind categoriile noţionale împreună cu toate procedeele folosite la redarea lor. Orice
limbă naturală are un câmp al modalităţii, cauzativităţii, temporalităţii etc., fiecare cu o
structură proprie, deoarece, după cum se ştie, deosebirile dintre limbi se manifestă prin
modalităţile de exprimare ale diverselor noţiuni, planul conţinutului fiind identic sau
aproape identic.
Gramatica nu mai poate neglija o serie de valori, semnificaţii ce alcătuiesc aşa-
numita structură de adâncime şi deci nu se poate limita la studierea categoriilor de
suprafaţă, fiindcă „gramatica (morfologia şi sintaxa) nu poate fi privită în afara sensului
elementelor ei componente.“ [13, p. 23] În lingvistica mondială atenţia cercetătorilor s-a

56
deplasat de la „limbă, ca un sistem de forme“, la „limba în acţiune, în situaţia concretă
de comunicare“ (langue en emploi; langue en exercise; langue en situation).
Spre deosebire de gramatica tradiţională, gramatica funcţională îşi extinde cadrul
analizei şi asupra elementelor lexicale ce participă la exprimarea categoriei semantico-
funcţionale date. Desigur, modul de corelare dintre elementele diferitelor niveluri ce
participă la exteriorizarea aceluiaşi sens categorial este specific pentru fiecare limbă. La
materializarea înţelesului respectiv (în cazul nostru – cel al cauzativităţii) participă şi
intră în raport de interacţiune atât elemente din sfera lexicului, cât şi din cea a
contextului.
Referindu-se la enunţ, pe care-l consideră, alături de cuvânt şi sintagmă, unitate
de bază în cercetările de gramatică funcţională, M.A.K. Halliday relatează că vorbitorul
prin enunţ exprimă o structură informativă concretă, care prezintă o anume selectare din
complexul de alternative virtuale de care dispune locutorul pentru crearea textului.
Conform concepţiei lui Halliday, teoria funcţională este teoria funcţiilor limbii ca atare,
printre care şi cea a creării textului [160, p. 139].
Graţie multitudinii de nuanţe semantice (cum ar fi: voinţa, insistenţa,
permisiunea, rugămintea, interdicţia etc.), exprimate de verbele şi sintagmele cauzative,
acestea din urmă pot fi uşor substituite prin alte mijloace de expresie:
1. Diferite forme gramaticale ale verbului-predicat: imperativ, conjunctiv cu valoare
de imperativ, condiţional + determinări, indicativ prezent, viitor, verbe
pronominale ca în exemplul: Du-te, du-te, zise Ion simplu. (L. Rebreanu, I, p.23)
= Ion o îndemna / ruga să se ducă; Să vină toţi = A spus / cerut / rugat să vină
toţi.
2. Sintagme ce conţin verbe modale: Poţi să vii = Îţi permit să vii; Aş vrea să-i spui
= Te rog să-i spui.
3. Sintagme formate din: a) verb cauzativ + substantiv acc.: I-a interzis lecturile
nocturne. (I. Teodoreanu, AN, p.55) = I-a interzis să citească noaptea sau b) verb
cauzativ + supin: Îl ajută la strâns roada = Îl ajută să strângă roada.

57
 4. Mijloace lexicale: formule de politeţe, forme hipocoristice, adverbe, interjecţii ce
însoţesc verbul la imperativ: Ionică!... Măi Ionică!... Scoală, dragul mamei. (L.
Rebreanu, I, p. 40) = Îl îndemna / ruga pe Ion să se scoale.
5. mijloace suprasegmentale (intonaţia, accentul, topica).
În susţinerea tezelor de mai sus, ne propunem, în cele ce urmează, să analizăm
câteva enunţuri care, deşi nu conţin verbe şi sintagme cauzative, redau, prin valoarea lor
logico-semantică, înţelesuri subiectiv-modale, cum ar fi îndemnul, rugămintea,
ordinul. Formaţiunile de tipul acesta sunt utilizate pentru a exprima în mod indirect
sensurile amintite mai sus. Locutorul X îi impune adresantului Y, prin vorbire, un
anumit comportament, îl determină să îndeplinească o acţiune pentru a obţine rezultatul
scontat. Să analizăm:
(1) – Nouă nu ne dai un păhărel, vere? se linguşi Holbea. (L. Rebreanu, I, 21)
Enunţul dat, după cum ne indică semnul de punctuaţie de la sfârşitul lui, este unul
interogativ. Structura interogativă însă nu este folosită doar pentru a întreba ceva,
deoarece vorbitorul nu solicită un răspuns da / nu. Cel care întreabă urmăreşte, de fapt,
scopul de a obţine ceva (un păhărel de rachiu), adică prin această întrebare vrea să-l
determine pe cel întrebat să-i satisfacă o anumită dorinţă. Acest fapt devine evident şi
datorită verbului se linguşi, fiindcă se linguşeşte numai acela care doreşte să obţină un
favor. Prin urmare, vorbitorul se adresează interlocutorului nu atât pentru a-i cere o
informaţie, cât pentru a-şi exprima indirect dorinţa de a realiza o acţiune sau de a căpăta
ceva. Cu alte cuvinte, adresantului i se impune un anumit mod de comportare în scopul
obţinerii rezultatului aşteptat de locutor.
Din anumite cauze, vorbitorul îşi anunţă în mod indirect intenţia, evitând
exprimarea directă. Pentru aceasta sunt folosite cele mai diverse mijloace de limbă,
inclusiv cele suprasegmentale (intonaţia, accentul, topica), care uneori pot fi însoţite de
diferite formule de politeţe, adverbe, interjecţii. Aşadar, intonaţia are o deosebită
importanţă pentru definitivarea structural-semantică a propoziţiei, la exteriorizarea
aspectului emotiv al vorbirii, la redarea nuanţelor modale.

58
 În construcţia interogativă dată s-a încălcat relaţia directă dintre structura actului
de vorbire (sintaxa sa interogativă) şi conţinutul lui (cerere de informaţie). Raportul
structură–funcţie se deplasează, ceea ce are ca efect indicarea în enunţ a unor valori
suplimentare. Întrebarea este doar parţială, fiindcă cere un alt tip de răspuns decât da /
nu. Parafrazând, am spune: (1*) Holbea întrebă (pe Gheorghe) linguşindu-se, dacă nu
le dă şi lor un păhărel. Am obţinut o enunţiativă cu vorbire indirectă, unde apar anumite
modificări de ordin gramatical, ce nu afectează conţinutul în ansamblu. După cum am
mai menţionat, enunţul conţine în mod implicit o nuanţă suplimentară de sens: dorinţa
de a obţine ceva. Această nuanţă semantică este exprimată în enunţul-invariantă prin
mijloace suprasegmentale – intonaţia ascendent-descendentă şi două accente logice.
Avem de faţă o formă de exprimare voalată sau indirectă a unei rugăminţi. Enunţul-
transformă (1*) îşi modifică intonaţia (devine o propoziţie enunţiativă) şi accentul logic,
ambele fiind înlocuite prin verbul a întreba, care, însoţit de modalul linguşindu-se, de
asemenea, exprimă dorinţa de a obţine ceva. În cazul acesta, verbul întrebă capătă o
nuanţă cauzativă, fără să fie cauzativ prin excelenţă şi poate fi substituit prin unul din
cauzativele: a cere, a ruga, a propune, a îmbia, a solicita, a îndemna, a insista, a stărui,
a provoca, a sugera, a tenta etc.
Obţinem următoarea transformă:
(1**) Holbea (se) rugă linguşindu-se să le dea şi lor un păhărel.
Verbul rugă substituie intonaţia ascendent-descendentă din (1) (facem abstracţie
de negaţia nu, deoarece aici ea nu poartă o încărcătură semantică, conferindu-i enunţului
un anumit grad de afectivitate în corelaţie cu accentul şi intonaţia).
Considerăm că enunţul-transforma (1**) are un conţinut noţional-semantic
echivalent cu enunţul-invariantă (1). Transforma (1*) este una intermediară între (1) şi
(1**).
Unii cercetători ca, de exemplu, John R. Searle [151, p. 195–222] consideră
enunţurile întrebări cu valoare de îndemn ca fiind acte indirecte de vorbire (indirect
speech acts). Acestea sunt cazurile în care vorbitorul, bazându-se nu numai pe

59
cunoaşterea limbii de către locutor (adresant), ci şi pe experienţa lui extralingvistică
(înţelegerea principiilor de construire a unui dialog, evaluarea condiţiilor prin care un
act comunicativ poate fi sesizat), îşi exteriorizează în mod indirect (mediat) intenţia,
evitând, în felul acesta, exprimarea directă.
John Searle consideră că prin actul comunicativ indirect vorbitorul îi transmite
conlocutorului un conţinut mult mai bogat decât cel care este exprimat explicit în enunţ
[vezi 151, p. 196].
Cercetătorii James F. Allen şi Raymond Perrault explică modul de a-i impune
adresantului prin vorbire un anumit comportament. După opinia lor, când X îşi face un
anumit plan să stabilească relaţii cu o altă persoană Y, el se poate baza pe faptul că Y, la
fel, şi-ar construi un plan anumit ce se află în corelaţie cu informaţia care vine din
partea lui X. Astfel, X l-ar putea determina pe Y să execute o anumită acţiune [Vezi 92,
p. 337]
În contextul celor expuse, vom examina următorul enunţ:
(2) Şi adică de ce nu i-ai da-o? zise dăscăliţa, aprinzându-se. De ce? Crezi c-ai
face rău? (L. Rebreanu, I, 64)
Întrebarea dată, de fapt, sună mai mult ca un îndemn, pentru a-l determina pe
Vasile Baciu să-şi dea fata după Ion al Glanetaşului. Vorbitorul prezintă anumite
motivări interlocutorului pentru a-l face să sesizeze caracterul raţional al poziţiei sale.
Utilizarea verbului la forma de condiţional-optativ arată că enunţul nu este o întrebare
propriu-zisă, ci prezintă un îndemn, formulat în chip de întrebare. Dacă am încerca să
construim o frază prin care s-ar exprima explicit rugămintea sau îndemnul, organizarea
propoziţională a enunţului-întrebare s-ar modifica. Enunţurile-întrebări cu valoare de
îndemn ţin de actele indirecte de vorbire, la care vorbitorul recurge din anumite
considerente. În primul rând, acesta încearcă prin întrebare să evite enunţarea directă a
rugăminţii sau a îndemnului, deoarece ştie că adresantul are intenţii cu totul opuse
obiectivului scontat şi nu este dispus, la moment, să îndeplinească rugămintea /
îndemnul vorbitorului. În rândul al doilea, nu se manifestă intenţia din partea

60
vorbitorului, care nu este interesat direct de îndeplinirea acţiunii la care este îndemnat
interlocutorul. Structura semantică de adâncime dezvăluie semul cauzativ „deghizat“ în
configuraţia interogativ-negativă de suprafaţă.
Toate acestea ne sugerează ideea că la interpretarea construcţiilor în cauză trebuie
să se ţină cont nu numai de structura lor sintactică şi de componenţa lexicală, ci şi de
informaţia semantică, pragmatică, contextuală. Printre tipurile de formaţiuni cu ajutorul
cărora se exprimă în mod indirect îndemnul la acţiune enunţurile-întrebări sunt unul din
mijloacele folosite mai des pentru acest scop. S. Corniciuc, explicând termenul
„întrebări nonstandard“ („aparente“, „false“, „fictive“, „pseudoîntrebări“), susţine că
„gama interogativelor ce nu aşteaptă o reacţie verbală (= răspuns)… este foarte vastă (ea
va exprima o cerere, o poruncă, un îndemn, o invitaţie estompată, dar şi o
constatare…).“ [20, p. 46] „Prin modificarea formei de exprimare a intenţiei
comunicative, se atenuează caracterul directiv al unui imperativ care, în anumite situaţii,
ar putea afecta individualitatea destinatarului.“ [20, p. 30]
Între structura unui enunţ şi funcţia sa de comunicare există o relaţie de dublu
sens: pe de o parte, formele lingvistice semnalizează intenţii de comunicare ale
vorbitorilor, pe de altă parte, vorbitorii, în virtutea unor intenţii comunicative, recurg la
anumite forme lingvistice. Formularea enunţurilor prezintă anumite particularităţi,
deoarece vorbitorul este constrâns de sistemul limbii date, precum şi de modalităţi
specifice de contextualizare.
Ca să fim mai expliciţi, vom analiza un enunţ care, după părerea noastră, implică
anumite dificultăţi în ceea ce priveşte definitivarea structural-semantică şi segmentarea
în unităţi sintactice.
(3) – Ferit-a sfântul să vă duceţi singuri la director! (I. Druţă, C, 98)
Verbul de bază are forma modului conjunctiv cu valoare de imperativ, prin
urmare, enunţul va fi rostit cu intonaţia respectivă. Acesta este însoţit de expresia ferit-a
sfântul, ce exprimă o invocare şi echivalează ca sens cu o negare, imprimându-i,
totodată, enunţului şi o nuanţă afectivă. Dacă omitem expresia dată, mesajul îşi

61
modifică sensul, căpătând forma afirmativă. Dar personajul nostru are cu totul alt scop –
să le interzică conlocutorilor săi a merge la director. Sintagma ferit-a sfântul să vă
duceţi echivalează semantic cu *nu vă duceţi sau **vă interzic să vă duceţi.
În final, obţinem o sintagmă cauzativă cu două centre predicative, dintre care
unul, şi anume verbul cauzativ vă interzic, se află în mod implicit în propoziţia
invariantă. La reproducerea vorbirii directe trebuie să ţinem cont de acest fapt, pentru ca
enunţul-variantă să exprime cât mai adecvat intenţia vorbitorului:
(3*) Le-a interzis să meargă singuri la director.
Constatăm că operaţia de transpunere în vorbire indirectă este însoţită atât de
modificări de ordin fonetic şi gramatical, cât şi lexical. Reproducerea vorbirii directe
devine posibilă în cazul dat numai datorită prezenţei verbului cauzativ a interzice. O
dată cu aceasta se reduce gradul de afectivitate a enunţului. Din punctul de vedere al
structurii logico-semantice, transformele-variante sunt echivalente cu invarianta, diferă
doar structurile lexico-gramaticale. Constatăm o neconcordanţă între forma logică şi
forma gramaticală, când diferenţele de suprafaţă sunt nerelevante din punct de vedere
logic, ele maschează asemănări de adâncime. Avem de a face cu un caz de sinonimie
sintactică pe care cercetătoarea L. Lăzărescu o defineşte ca pe „o relaţie dintre două sau
mai multe enunţuri sau dintre două sau mai multe părţi de enunţ, care satisface trei
condiţii obligatorii: 1) enunţurile în întregime sau părţile de enunţ să aibă formă diferită;
2) enunţurile în întregime sau părţile de enunţ să transmită aceeaşi informaţie
semantică; 3) enunţurile în întregime sau părţile de enunţ să îndeplinească aceeaşi
funcţie sintactică.“ [56, p. 36–38]
În vorbirea directă, semul cauzativ nu se materializează la nivel lexical. Acesta
poate fi dedus din intonaţie, topică, forma gramaticală a verbului, diferite compliniri.
Acţiunea cauzată este exprimată explicit prin verbul predicat, care are forma modului
imperativ, conjunctiv cu valoare de imperativ, indicativ viitor sau prezent. Avem de faţă
un mijloc specific de redare a valorii cauzative printr-un act de vorbire. Poziţiile celor

62
două argumente – ale agentului şi ale pacientului – sunt ocupate de substantive sau
pronume cu semul categorial /+ Uman /.
Actul de vorbire are un caracter stimulator şi se prezintă ca mobil al unei alte
acţiuni cu ajutorul căruia vorbitorul îl îndeamnă / determină / stimulează pe interlocutor
să execute acţiunea, ca în exemplele:
(4) – Fie-ţi milă, mamă, fie-ţi milă, tată! Nu mă osândiţi.
(M. Sadoveanu, CP, 103)
(4*) Îşi implora mama şi tatăl să le fie milă.
(5) – Vii s-o iei pe Otilia! îi zise zâmbind fata. (G. Călinescu, EO, 174)
(5*) I-a spus / l-a rugat să vină s-o ia.
În enunţurile-transforme se face o descriere a situaţiei cauzative cu ajutorul
sintagmei V1 + V2, unde V1 exprimă explicit acţiunea cauzatoare. Acesta poate fi orice
verb cauzativ, în funcţie de context. Verbele de declaraţie a zice, a spune, a întreba, cu
un grad înalt al abstractizării, pot să substituie orice verb cauzativ, cum ar fi: a ruga, a
implora, a îndemna, a obliga, a pune etc., verbe ce au un grad mai redus al
abstractizării.
Reproducerea vorbirii în stil direct comportă o serie de modificări în structura
propoziţiei redate, dintre care menţionăm doar două: a) stilul indirect presupune
prezenţa în frază a unui verb de declaraţie sau de percepţie, care nu poate fi suprimat,
ca în stilul direct. În unele cazuri, în funcţie de context, acestea pot fi înlocuite prin
verbe cauzative; b) intonaţia interogativă sau exclamativă a replicii directe se pierde.
Stilul indirect înlătură din enunţ elementele expresive, afective ale limbii şi forma
personal-adresativă a exprimării (vocative, imperative, personale I şi a II-a),
caracteristice stilului direct.
E de observat că şi unele verbe modale, bunăoară, a putea, a vrea, a dori, a
trebui, au funcţii comune cu verbele cauzative. Astfel, şi unele, şi altele sunt sinonime
cu imperativul, fiind utilizate în acte de vorbire cu caracter stimulator (de îndemn).

63
 Pentru a descrie modul în care interacţionează între ele aceste două categorii de
verbe, lingvista E. Cordi [132, p. 187–194] utilizează două noţiuni corelative: 1) actul
de vorbire stimulator (situaţia cauzativă) (Vino la mine!); 2) descrierea situaţiei
cauzative (Tatăl l-a rugat pe fiu să vină la el). Actul de vorbire cu un caracter stimulator
se prezintă ca un enunţ prin care vorbitorul îl îndeamnă pe conlocutor să execute o
acţiune. Spre deosebire de acesta, descrierea situaţiei cauzative se prezintă ca o expresie
sau ca un fragment de text, în care numai se transmite o informaţie despre actul
stimulator. Vom ilustra cele expuse mai sus prin următorul exemplu:
(6) – Tinere, văd că nu mai vii pe la noi să-l ajuţi pe Titi al meu. Poţi să vii
neinvitat… (G. Călinescu, EO, 48)
→ T1 (6*) …Îţi permit să vii neinvitat.
Avem de faţă o cauzare indirectă. Caracterul situaţiei cauzative exprimate printr-
un enunţ ce conţine un verb modal (în cazul dat, vorba e de verbul a putea) este
determinat de însuşi verbul, forma gramaticală a acestuia, precum şi de organizarea
sintactică a propoziţiei.
Verbul a putea la persoana a II-a, sing. şi pl. are două interpretări: a) ca verb ce
exprimă o permisiune sau o propunere, aşa cum se întâmplă în (6); b) la modul
condiţional-optativ, timpul prezent, uneori cu forma negativă, plasat într-o construcţie
interogativă, va exprima o rugăminte:
(7) (N)-aţi putea să-mi comunicaţi unele detalii?
Rugămintea mai poate fi exprimată şi prin enunţuri cu verbul a vrea la persoana I
şi a II-a:
(8) Aş vrea să-mi spui = Te rog să-mi spui.
(9) N-ai vrea să-l întâlneşti mâine? = Te-aş ruga să-l întâlneşti mâine.
Verbele modale, în special la forma de condiţional-optativ, exprimă îndemnul
mult mai voalat, într-un mod mai puţin categoric decât verbele cauzative. Este vorba
despre aşa-numita solicitare politicoasă. În concluzie, unele modale ce semnifică
posibilitatea, necesitatea sau dorinţa pot deveni echivalente noţional-semantice ale

64
cauzativelor şi prezintă forme indirecte de exprimare a intenţiilor comunicative.
Afinităţile dintre cele două categorii de verbe sunt evidente.
O altă modalitate de exprimare a situaţiei cauzative, pe care am remarcat-o,
reprezintă şi construcţia „dativ + acuzativ“ sau „Ac. + Ac.“, unde dativul indică agentul
acţiunii exprimate de radicalul substantivului deverbal în acuzativ (infinitivul lung
substantivizat). Centrul predicativ al unei astfel de construcţii este un verb cauzativ de
tipul: a ajuta, a îngădui, a permite, a interzice, a porunci, a cere etc. Să examinăm
exemplele ce urmează:
(10) Îi recomandase pensiunea Blacher,… oferindu-se să-i ajute la coborârea din
tren şi la instalarea într-un automobil. (I. Teodoreanu, AN, 85)
Specificul unor atare structuri constă în prezenţa a două subiecte – cauzator şi
cauzat – care participă, în mod egal la realizarea acţiunii cauzate. Numele în dativ şi în
acuzativ indică asupra subiectului cauzat ce urmează să execute acţiunea cauzată
exprimată, după cum am mai menţionat, de radicalul substantivului deverbal în
acuzativ. În urma aplicării transformei obţinem un enunţ cu două centre predicative:
→ T1 (10*) …oferindu-se să-i ajute să coboare din tren şi să se instaleze într-un
automobil.
În (11) I-a interzis lecturile nocturne. (I. Teodoreanu, AN, 41), verbul cauzativ a
interzis este trivalent, deci cu trei argumente: I – nume cu funcţie de subiect (gramatical
şi logic (SC)); II – nume cu funcţie de Oi (subiectul logic al acţiunii cauzate (SCa)) şi
III – nume în acuzativ cu funcţie de Od. Dat fiind că acţiunea cauzatoare (exprimată în
enunţul dat de verbul a interzis) presupune neapărat şi acţiunea cauzată, aceasta din
urmă este exprimată prin substantivul în acuzativ lecturile, şi apare explicit în enunţul
variantă: → T1 (11*) I-a interzis să citească în timpul nopţii // să facă lecturi nocturne.
Mai aducem câteva exemple similare fără a le comenta:
(12) Bătrânul poruncise feciorului său mai mare însurătoare şi Simion se
împotrivise. (M. Sadoveanu, FJ, 67)

65
 (13) Trebuie să-i scrie, trebuie să se explice, mai ales acum, când veşnicile
încurcături băneşti l-au hotărât pe Filoti să ceară lui Costi, prin ea, vânzarea
Fundenilor. (M. Sadoveanu, VMS, 232)
În limba română sunt destul de frecvente sintagmele compuse din verbele şi
locuţiunile verbale cauzative a ajuta, a da ajutor, a da o mână de ajutor, urmate de un
substantiv deverbal în acuzativ, ce se pretează uşor la transforme: (14) În consecinţă, o
rugase la începutul vacanţei să-i dea o mână de ajutor pentru contabilizarea
socotelilor reparaţiilor care începeau. (I. Teodoreanu, AN, 55) → T1 (14*) …o rugase
să-i dea o mână de ajutor ca să contabilizeze socotelile reparaţiilor…
Gramaticile care concep limba ca fiind organizată pe două niveluri, nivelul de
suprafaţă şi cel de adâncime, plasează omonimia sintactică la nivelul structurii de
suprafaţă şi a celei de adâncime. Sursa omonimiei sintactice este existenţa unor structuri
de bază diferite, având însă acelaşi reflex în structura de suprafaţă, ca urmare a aplicării
unor transformări diferite [85, p. 25]. Ambiguitatea semantică constatată la nivelul
structurii de suprafaţă (posibilitatea de a primi interpretări semantice deosebite) se
explică prin existenţa mai multor structuri de bază.
Cum două structuri de bază se opun în interiorul structurii de adâncime din punct
de vedere semantic, categorial-sintactic, selecţional, ajung să aibă aceleaşi caracteristici
sintactice în structura de suprafaţă, eventual şi aceeaşi expresie fonologică, efectul de
suprafaţă al fenomenului de omonimie sintactică este suprimarea unor opoziţii sintactice
sau semantice. După modul de manifestare în structura de suprafaţă, se disting mai
multe cazuri de omonimie sintactică [66, p. 272–276].
În cele ce urmează, vom prezenta un caz de omonimie sintactică, a cărei
manifestare de suprafaţă este o totală identitate de structură sintactică şi de expresie
fonologică. În această situaţie sunt construcţii de tipul: Mă tund; Mă rad; Mă tratez; Îmi
cos un costum, interpretabile semantic în două feluri: 1) „Eu mă tund / rad / tratez pe
mine însumi“, „Eu cos un costum pentru mine“ şi 2) „Eu rog pe cineva să mă tundă /
radă / trateze“, „Eu rog pe cineva să-mi coase un costum“. Prof. V. Pojoga, vorbind

66
despre omonimele sintactice, le consideră pe acestea drept “nişte urmări ale facultăţilor
unor forme gramaticale de a exprima concomitent câteva sensuri.” [70, p. 19] Tot aici
este delimitată omonimia semantico-sintactică. “Constituind nişte reflectări ale
variatelor relaţii extralingvistice, construcţiile sintactice pot fi calificate omonimice,
dacă ele realizează semnificaţii semantico-sintactice diferite.” [70, p. 20]
Un alt caz de omonimie sintactică este identitatea totală a structurii sintactice,
manifestate în structura de suprafaţă, cu expresia fonologică diferită. Sunt omonime
sintactice construcţii de tipul: Maria se îmbracă şi Maria se întristează, care, plecând de
la structuri de bază diferite, ajung să aibă aceeaşi secvenţă de constituenţi în structura de

suprafaţă: GN⁀Refl⁀V.
Prima construcţie este obţinută prin transformare, şi anume prin transformarea

reflexivă aplicată unei structuri de bază cu forma V⁀/GN1 Subiect/GN1/Od Refl., unde

reflexivul are istoria derivativă Refl. ⁀GV: Maria1 îmbracă pe Maria1/ pe sine însăşi.
A doua construcţie, spre deosebire de prima, este reflexivul de suprafaţă al unei

structuri de bază de tipul V1⁀/GN1/Subiect / GN2/⁀ Od V2⁀/GN2/ Subiect:

Cineva /ceva o face/ determină pe Maria/ Maria să fie tristă.
Cele două structuri de bază se opun semantic prin / +Refl., –Cauz./ şi /–Refl.,
+Cauz./ şi sintactic prin /+Od./ – /–Od/. Construcţiile de bază ajung să aibă aceeaşi
organizare sintactică de suprafaţă, unde are loc suprimarea celor două opoziţii.
Am încercat, în cele expuse mai sus, să facem o sumară prezentare a mijloacelor
de exprimare a ideii de cauzativitate în limba română. F. Brunot, în lucrarea sa La
pensée et la langue, propunându-şi sarcina să reformeze gramatica, înlocuind descrierea
fenomenelor gramaticale conform părţilor de vorbire printr-o descriere de la idei la
mijloace de exprimare, pune la baza acesteia analiza unor astfel de categorii ca: om,
obiect, lucru, număr, gen, acţiune, persoană, subiect, pacient, voinţă, cantitate, calitate,
comparaţie, raporturi temporale, raporturi logice (cauzale, finale, opozitive,
condiţionale, ipotetice) [10, p. 7]. În ultimul timp, tot mai des este folosit termenul

67
câmp semantico-funcţional (CSF), propus de reprezentanţii Şcolii de la Petersburg, în
frunte cu A. Bondarko. CSF este considerat sistemul de mijloace care ţin de diferite
niveluri ale limbii, asociate pe baza comunităţii lor semantico-funcţionale. La temelia
fiecărui CSF se află o anumită categorie semantică, acea invariantă a semnificaţiei care
întruneşte diferitele mijloace de limbă, corelative sub aspectul sensului.
Din punctul de vedere al gramaticii funcţionale bazate pe CSF, fiecare limbă se
caracterizează printr-un set de CSF, a căror descriere ar forma, de fapt, esenţa acestei
varietăţi de gramatică funcţională. Majoritatea CSF au paralele în diferite limbi ca şi
categoriile gramaticale. De exemplu, pentru mai multe limbi sunt caracteristice astfel de
CSF ca: „Aspectualitatea“, „Temporalitatea“, „Modalitatea“, „Personalitatea“,
„Posesivitatea“, „Agentivitatea“, „Cauzalitatea“, „Spaţialitatea“, „Subiectivitatea-obiec-
tivitatea“ etc.
În ceea ce priveşte legătura CSF cu categoriile gramaticii tradiţionale, trebuie
menţionat că la baza CSF, în multe cazuri, se află o categorie gramaticală ce îi formează
nucleul. În cazul CSF al cauzativităţii nucleul va fi alcătuit din verbe cauzative. Dar, o
dată ce aceste verbe nu au un morfem specializat de redare a cauzativităţii în limba
română, nu există o paradigmă a cauzativităţii, lor li se suprapune, după cum am arătat
anterior, tot ce intră în raport de interacţiune la exprimarea înţelesului categorial
respectiv din sfera lexicului şi cea a contextului. Respectiv, şi descrierea va conţine la
început nucleul CSFC, adică verbe cauzative, încheindu-se cu elementele lui periferice.
Se va impune, de asemenea, examinarea şi descrierea zonelor de intersecţie a CSFC cu
alte CSF. Astfel, după cum se poate observa din cele expuse anterior, în sfera CSF
„Cauzalitate“ se profilează o zonă care se intersectează cu CSF „Modalitate“.

68
 Capitolul II. VERBUL A FACE ÎN STRUCTURILE CAUZATIVE
§ 1. Cauzative sau factitive?
Confruntând mai multe lucrări de specialitate, am constatat că nu toţi autorii fac o
distincţie netă între termenii factitiv şi cauzativ. De cele mai multe ori, aceştia sunt
consideraţi sinonime absolute [vezi 11; 12; 21; 54; 55; 68; 90; 128; 131; 143]. Nu-i
diferenţiază nici dicţionarele explicative. De exemplu, în DLRM, aceste cuvinte sunt
atestate ca sinonime prin definiţia: „verb tranzitiv care arată că subiectul face pe cineva
să îndeplinească acţiunea verbului de bază.“ [171, p. 290] Exact aceeaşi interpretare o
găsim în Nouveau Petit Larousse [179, p. 177–415]. Termenul folosit în DLRLC în
legătură cu clasa de verbe în discuţie este factitiv [170]. Starea aceasta de lucruri se
explică, în parte, prin faptul că în limbă avem verbul cauzativ a face (lat.: facĕre, fr.:
faire, it.: fare, sp.: hacer).
Unii autori încearcă să facă deosebire între verbele cauzative şi cele factitive
[vezi 32]. Sunt considerate cauzative verbe cu sensul „a face pe cineva să efectueze o
acţiune“, ce derivă de la tema unor verbe tranzitive, iar factitive – cele formate de la
verbe de stare sau intranzitive. Ivan Evseev numeşte factitive „verbele tranzitive care
indică cauzarea modificării calităţii obiectului“ [32, p. 103], şi le distinge de verbele
tranzitive, care cauzează o altă acţiune, de tipul: a fugări – „a face să alerge“.
În ceea ce ne priveşte, vom delimita verbele factitive, dar nu ca pe o clasă aparte,
ci ca pe o subclasă a celor cauzative.
Examinând verbul a face din limbile română şi franceză, Alf Lombard observă:
„Fiind însoţit de un participiu, verbul a face poate să obţină o valoare factitivă în
expresii de tipul: îl fac uitat, adică «fac să fie uitat» sau «fac să-l uite»; mă fac aşteptat
– «fac să mă aştepte»“ [58, p. 56]. În opinia savantului, „acestea sunt nişte construcţii
destul de frecvente, care consistă în combinarea obiectului direct al verbului a face cu
un atribut obiectiv: l-au făcut stăpân“ [58, p. 56].

69
 Exemplificăm: (1) Închisei uşa şi o luai agale spre poartă. Acest „agale“ mă
surprinsei că era reflexul unei dorinţi, şi anume, să mă fac auzit de sus…
(M. Preda, CMIP, I, 146)

⇒ să mă fac auzit = să fac să fiu auzit; să fac să mă audă.

Construcţia a face + Part. dezvoltă o frază formată dintr-o propoziţie principală
ce conţine cauzativul a face şi o subordonată. Aceasta se datorează faptului că
participiul exprimă diateza pasivă, ceea ce implică un subiect logic. Participiul de pe
lângă verbul a face redă, de fapt, acţiunea cauzată.
Despre însemnătatea care i se dă factitivului ne vorbeşte şi faptul că în aşa-numita
teorie a gramaticii cazului de Fillmore, de rând cu cele cinci cazuri (agentiv, instru-
mental, dativ, obiectiv, locativ), apare şi factitivul (rezultativul). Factitivul redă urmă-
toarea situaţie: obiectul sau starea ce apare ca rezultat al acţiunii verbale [vezi 123].
Potrivit accepţiei date, factitivul cuprinde o gamă largă de lexeme de tipul: a
scrie, a picta, a construi, a compune etc. În gramatica franceză acestea sunt numite
verbe cauzative existenţiale [99, p. 124; 174]. Obiectul lor direct reprezintă rezultatul
acţiunii înseşi. Aceeaşi categorie de factitive are tangenţe şi cu subclasa verbelor
„rezultative“ de tipul a fărâmiţa, a aşchia, a porţiona, a găuri, care încorporează în
semantica internă Rezultat(iv)ul [173, p. 537]. Ele conţin în planul lor semantic şi în
structura semnificantului rezultatul acţiunii verbului implicit a face. D. Irimia numeşte
verbele rezultative „o variantă a verbelor factitive“ [54, p. 18].
Delimitarea factitivelor în cadrul clasei de verbe cauzative este dictată de
particularităţile de ordin semantic al acestora, care, la rândul lor, conduc la deosebiri de
ordin gramatical.
Acad. I. Iordan, referindu-se la formarea unor verbe noi în limba română,
menţiona: „o categorie de verbe numite factitive, care «spun că se face (se înfăptuieşte)
ceva»“ şi care au apărut ca şi alte formaţii lexicale, pentru că „prin crearea unui verb
nou se evită o perifrază“ [51, p. 241] de tipul: se privatizează o întreprindere, în loc de
se face privatizarea unei întreprinderi. În viziunea autorului factitivele sunt nişte verbe

70
tranzitive care „cer“ un obiect direct ce e supus unor modificări, el însuşi având un rol
pasiv: se privatizează = este privatizată. Verbele discutate totdeauna au valoare
tranzitivă, iar corelativele lor nonfactitive, care, de regulă, sunt pronominale, au
semnificaţia diatezei pasive. A se compara: a face roată = a roti, a face rotund = a
rotunji, a face recepţie = a recepţiona, a face roşu = a înroşi, a face nou = a înnoi.
Tot I. Iordan scrie cu referinţă la verbele factitive următoarele: „Se poate spune
că, în general vorbind, de la orice substantiv sau adjectiv al cărui conţinut se pretează la
transformarea lui în acţiune este posibilă crearea unui verb, pentru a arăta «realizarea»
prin muncă a obiectului sau a însuşirii exprimate de substantivul sau adjectivul
respectiv, căci verbele create în chipul acesta sunt toate factitive: ele spun că se «face»,
se «înfăptuieşte» ceva. Termenul «factitiv» trebuie luat în sens larg: nu numai «se face»,
ci şi se «imită», se «prevede cu», se «dă», se «atribuie» conţinutul exprimat de temă“
[51, p. 460]. Aici poate fi uşor observată relaţia transformaţională (dintre nume şi verb)
ce se realizează prin intermediul lui a face şi echivalentele acestuia. Derivatele - verbe
de acest tip au fost numite de către E. Benveniste delocutive [3, p. 63].
Într-o lucrare a sa, Ch. Bally menţiona că o comprimare maximă a exprimării
situaţiei cauzative o posedă verbele, numite cauzative, ce includ liantul cauzativ şi
atributul sau complementul: égayer „a înveseli“ = faire être gai „a face să fie vesel“;
blanchir „a albi“ = faire être blanc „a face (să fie) alb“; argenter, dorer, colorer „a
arginta, a auri, a colora“ = faire avoir de l’argent, de l’or, des couleurs „a face să aibă
argint, aur, culoare“ [2, p. 111]. A se compara cu rom.: a turci = „a face (să devină)
turc“, a popi = „a face (să devină) popă“, a întrista = „a face pe cineva să devină trist“,
a sărăci (tr.) = „a face (să devină) sărac“, „a aduce la o stare de sărăcie“, a rotunji = „a
face rotund“, a îngusta = „a face îngust“.
Conform opiniei prof. A. Ciobanu [162, p. 129], apariţia în limbă a diferitelor
verbe factitive trebuie considerată ca un fenomen mai nou. În rezultatul întrebuinţării
frecvente a verbului a face (şi a echivalentelor semantice ale acestuia) în îmbinare cu un
grup anumit de substantive şi adjective, au putut să apară verbele factitive. Acelaşi autor

71
face o divizare a factitivelor ce provin de la a face + nume în două grupe: a) factitive
„pure“, care au pierdut legătura cu numele: a fugări, a rări, a încuraja, a ruşina, a
păcăli, a zăpăci, a invita etc. b) factitive delocutive ce n-au pierdut legătura cu numele
corespunzător şi care deseori cedează locul construcţiilor a face + N. De ex.: a roti = a
face roată, a zimţui = a face zimţi [162, p. 130].
Examinând o serie de factitive denominative, am observat că în structura
semantică a unora din ele semul cauzativităţii este mai puţin evident: a auri = „a acoperi
cu aur“, a mitui = „a da mită“, a desfrunzi = „a lăsa fără frunze“. La majoritatea
denominativelor însă semul cauzal apare în întreaga sa plenitudine: a boţi = „a face
boţ“, a îmbătrâni (tr.) = „a face (să fie) bătrân“, a înveseli = „a face (să fie) vesel“.
Denominativele se formează, de cele mai multe ori, cu sufixele conjugărilor:
activ > a activa, complex > a complexa, linişte > a linişti, mare > a mări, sau cu prefixe:
trist > a întrista, rob > a înrobi, a dezrobi, popă > a despopi.
Aceste morfeme derivate au un sens gramatical, în ele este concentrată toată
verbalitatea lexemului respectiv. Al doilea sens este de ordin lexical, după cum am
arătat mai sus. Conţinutul semantic de bază al denominativelor este exprimat de
elementul nominal, care este, de obicei, un substantiv sau adjectiv. Să exemplificăm. A
creştina are la bază substantivul creştin, iar morfemul derivativ –a semnifică acţiunea
exprimată implicit de verbul a face.
DLRLC dă următoarele definiţii: „Creştina, vb. I, 1. Tranz. A face creştin, a
boteza în religia creştină. Ex.: De micşor m-ai botezat, / De mare m-ai cununat, / Trei
copii mi-ai creştinat“ [DLRLC, I, p. 577]. „Umaniza, -ez, vb. I, Tranz. A face mai
omenos, mai blând“ [DLRLC, IV, p. 568]. Prin urmare, a umaniza = „a face (să fie)
uman“, „a face să devină uman“, „a face să se umanizeze“.
Acţiunile acestor verbe sunt diferite, în funcţie de natura elementului nominal şi a
obiectului asupra căruia se răsfrânge acţiunea. Punctul de tangenţă dintre lexemele date
este semul „cauzal“, „cauzativ“, exprimat în mod implicit prin a face. Vocabulele date
mai conţin în semantica lor internă un al doilea verb, şi anume a deveni (sau a fi = a

72
părea), cu sinonimele lui: a transforma, a preface, numite şi verbe de devenire şi de
stare. Astfel, ele încorporează două predicaţii primare, venind în opoziţie cu eventivele
ce au o singură predicaţie primară – a deveni 8. Prin urmare, factitivele înglobează într-
o singură formă două tipuri semantice de verb: de acţiune şi de proces sau de stare,
implicând, în acelaşi timp, un Agent (sau Cauzal) care acţionează asupra altui actant.
De regulă, în perifrazele verbale factitive apare în mod explicit semul cauzativ,
exprimat prin verbul a face, celelalte seme – al stării şi al devenirii – sunt implicite. De
exemplu:
(2) Şi atât e de uşor să-i faci pe oameni veseli. (I. Slavici, SA, II, 51)

⇒ să-i faci veseli = să-i faci să devină / să fie veseli.

(3) Dar să vedem ce-a urmat, m-ai făcut curios. (M. Preda, CMIP, I, 120)

⇒ m-ai făcut curios = ai făcut să devin / să fiu curios.

Fenomenul se explică prin faptul că în structura de adâncime a enunţului se
conţine deja semul devenirii, deoarece are loc trecerea dintr-o stare în alta a obiectului.
Când spunem „a face (pe cineva sau ceva) să fie într-un anumit fel“ se presupune că
iniţial obiectul supus transformării nu avea proprietatea (starea), pe care subiectul
urmăreşte să i-o transmită. De aceea semul devenirii rămâne la nivelul exprimării impli-
cite, iar expresia de tipul „să-i faci pe oameni să fie / să devină veseli“ pare a fi
superfluă.
Unicul moment ce ar justifica utilizarea verbelor a deveni şi a fi sunt nuanţele
diferite de sens pe care le imprimă acestea enunţului. Astfel, a deveni are valoare
incoativă, iar a fi – durativă. Rămâne la discreţia autorului, dacă acesta doreşte sau nu să
introducă precizările date, ca în enunţul ce urmează:
(4) …dar preţul, preţul – iată, Ilarie Semionovici, esenţa problemei, care ne face
să fim mici şi neputincioşi în faţa adevărului. (I. Druţă, C, 171)

8
Mai detaliat despre opoziţia factitiv – eventiv găsim în lucrările lui Ivan Evseev [vezi 32, p. 31].

73
 Utilizarea construcţiilor cu a face este limitată de anumiţi factori. Schema a face
+ N este aplicată, de regulă, în cazul când obiectul verbului a face este exprimat
printr-un nume cu marca /-Animat/ sau /+Animat/ şi /–Control/. În împrejurările date
stării cauzate i se imprimă un caracter nevoit din partea SCa. Acesta din urmă se
caracterizează prin marca semantică /–Volitiv/. Deşi Pacientul (adică SCa) nu
intenţionează să-şi modifice starea sau caracteristicile, acest lucru se întâmplă indiferent
de voinţa lui. Schimbările ce au loc în sfera SCa se produc doar datorită acţiunii
materiale directe / nemijlocite din partea SC.
Deoarece denominativele sunt un fenomen mai nou, contaminarea numelui cu
verbul nu a avut loc în toate cazurile. Aceste verbe nu pot fi derivate de la orice nume
(substantiv sau adjectiv), mai cu seamă atunci când acesta poartă un caracter neologic.
În astfel de cazuri se utilizează formaţiunea analitică V (a face) + N.
Iată câteva exemple:
(5) El însuşi nu era băutor; un pahar, două de vin îl ameţeau şi-l făceau ursuz.
(I. Slavici, SA, I, 591)
Îmbinarea făceau ursuz din acest enunţ nu poate genera un denominativ. Şirul de
exemple ar putea fi continuat. Vom mai aduce încă două:
(6) …idealul lui era să le facă intelectuale, o aspiraţie nobilă.
(M. Preda, CMIP, I, 161)
(7) …tăcerea lui care se voia superioară îl făcea puţin antipatic.
(M. Preda, CMIP, I, 92)
Ţinem să menţionăm în mod expres că nu întotdeauna sintagma a face + N are
valoare cauzativă, ca în exemplul: (8) A oprit maşina, s-a apropiat şi a început să-i
facă lui Petrică reproşuri. (M. Preda, CMIP, 130)

⇒ a început să facă reproşuri = a început să reproşeze.

Argumentul ce vine să susţină afirmaţia dată este că în structura semantică, atât a
perifrazei, cât şi a verbului denominativ, lipseşte semul cauzativ. Constatăm că nu e
vorba despre o modificare în sfera obiectului, provocată de subiect. Iată doar câteva

74
exemple de felul acesta: a face investigaţii = a investiga, a face vizită = a vizita, a face
pariu = a paria, a face propunere = a propune, a face abuz = a abuza.
Uneori, sintagma a face + N nu admite substituirea sa cu denominativul
corespunzător, din considerente stilistice sau semantice. Astfel se întâmplă în cazul când
îmbinarea a face + N şi corespondentul său denominativ redau nuanţe de sens sau chiar
sensuri diferite.
R.A. Budagov, referindu-se la corelaţia dintre cuvânt şi îmbinarea de cuvinte în
limbile romanice, aduce câteva exemple din limba franceză: choisir – faire choix;
vieillir – se faire vieux; voyager – faire route, subliniind capacitatea limbilor romanice
„de a corela cuvintele şi îmbinările de cuvinte“. Dar tot aici autorul face următoarea
remarcă: „în acest caz este greu să vorbim despre o identitate totală.“ [107, p. 211–212]
Pentru a demonstra justeţea acestor afirmaţii, vom prezenta câteva modele din
limba română:
(9) Este câte unul pe care sărăcia-l face sfiicios, dacă nu chiar umilit, blând la
fire. (I. Slavici, SA, I, 448–449)
Autorul dă preferinţă perifrazei a face + N pentru a arăta felul de a fi în genere al
personajului în cauză, şi nu starea acestuia într-un moment dat. Cu alte cuvinte, se pune
în evidenţă caracterul durativ al acţiunii sau, mai bine zis, al stării date. Denominativele
însă conţin în semantica lor o nuanţă incoativă, indicând punctul iniţial al procesului de
transformare sau de devenire. În enunţul (10) Aveam pe atunci în şcoală un subdirector
cam brutal… singurul care mă umilea prin pedepse pe care mi le aplica. (M. Preda,
CMIP, I, 28) utilizarea perifrazei a face umilit ar fi nepotrivită, deoarece e vorba aici nu
de o stare permanentă, durativă, ci de una ce ţine de moment şi se repetă cu regularitatea
în care erau aplicate pedepsele.
În alte cazuri, se observă o apropiere de sens maximă dintre îmbinarea a face + N
şi corespondentul său denominativ, ca în exemplul:
(11) O meserie ca oricare alta şi care n-o să le facă niciodată bogate.
(M. Preda, CMIP, I, 161)

75
 ⇒ n-o să le facă bogate = n-o să le îmbogăţească.
Expresia evidenţiată este o variantă a unui element lexical, aflându-se cu acesta în
raport de variaţie liberă, atât în plan semantic cât şi gramatical. Numim locuţiunile date
echivalente analitice ale verbelor cauzative (factitive) denominative. Cercetătoarea I.
Arnold defineşte echivalenţa drept “o relaţie între unităţile limbii, când acestea posedă
anumite trăsături comune ce le permit să îndeplinească funcţie similară.” [Apud 71, p.
24] Formaţiunile analitice se prezintă drept echivalente funcţionale, ce sunt în stare să
denumească acţiunea aşa cum ar denumi-o verbul. Similitutdinea unităţilor confruntate
poate fi evidenţiată doar în plan funcţinal, deoarece la nivel semantic, gramatical,
stilistic, între unităţile analitice şi corespondentele lor pot exista unele deosebiri.
De cele mai multe ori, contextul sau intenţia autorului pune anumite restricţii în
ceea ce priveşte utilizarea uneia din variantele posibile, care, deşi exprimă acelaşi
înţeles, diferă din punct de vedere stilistic. Să comparăm:
(12) Deci pre slugă l-au omorât, i-au tăiat capul, iar pe dânsa au dat-o la
călugărie, de-au călugărit-o. (I. Neculce, LŢM, 66)
Factitivul denominativ au călugărit-o, în contextul dat, este echivalent cu
sintagma au făcut-o călugăriţă. Avem de faţă două forme sinonime. Alta e situaţia în
enunţul ce urmează:
(13) Boaită făţarnică!… tacă-ţi gura; că eu, care te-am făcut mitropolit, eu te
desmitropolesc. M-aţi popit voi, dar, de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc
şi eu. (C. Negruzzi, O, 147)
(14) A! Voi m-aţi călugărit, strigă Lăpuşneanul… Dumnezeu sau dracul mă va
însănătoşi… (C. Negruzzi, O, 147)
Credem că utilizarea cu preponderenţă a denominativelor factitive a fost dictată,
în primul rând, de principii de ordin stilistic. Acestea conferă frazei mult dinamism,
reflectă mai veridic starea psihică agitată şi plină de furie a personajului.
Uneori, se observă discordanţe de ordin semantic între perifrazele a face + N şi
corespondentele lor denominative. A se compara:

76
 a face stăpân ≠ a stăpâni; a da (a face să aibă) putere ≠ a împuternici; a face
nedrept ≠ a nedreptăţi; a face vinovat ≠ a învinovăţi.
Vom analiza câteva unităţi de acest tip plasate în contexte:
(15) În patruzeci şi patru, când preotul a fugit în România, noua putere l-a făcut
pe Simionel stăpân pe toată averea popii… (I.Druţă, Cl, 53)
(16) Un singur simţământ îl stăpânea: frica de o mare primejdie necunoscută.
(I. Slavici, SA, I, 450)
(17) Las anume nepotului meu preferat, Ştefan, casa mea … s-o stăpânească şi
s-o folosească în amintirea mea. (C.Petrescu, UNDÎNR, 22)
În (15) construcţia a făcut stăpân redă perfect situaţia cauzativă, în sensul că în
sfera obiectului are loc o modificare, o devenire, la care îşi dă concursul un agent
extern. În exemplul imediat următor, denominativul a stăpâni nu cuprinde în matricea
sa semantică cauzativul a face, prin urmare, nu echivalează cu perifraza a face stăpân.
Contextele date ne permit să-l interpretăm astfel: 1) „a avea în proprietate bunuri
materiale, animale etc.; a poseda“ (DLRLC, IV, 223); 2) „a ţine pe cineva sub influenţa
sau sub stăpânirea sa; a domina“ (DLRLC, IV, 223).
Este clar că a face stăpân şi a stăpâni se comportă, din punct de vedere semantic,
în mod diferit, spre deosebire de perechile a face popă = a popi; a face turc = a turci
etc. Să comparăm: (18) Stăpâna mea, mă învinovăţeşti pe nedrept. (C. Negruzzi, Apud
DLRLC, II, 689) şi (19) Măria ta, pe nişte oameni ca aceia îi poţi ierta. Au îndrăznit a-
şi închipui că aceste cărţi sunt mincinoase şi că ele vin nu de la Ţarigrad, ci de la
Domnie, ca să-i mişte pe dânşii şi să-i facă vinovaţi, – pentru ca apoi să poată intra
slujitorii în ei cu sabia. (M. Sadoveanu, ZC, 74)
Când spunem a învinovăţi (pe cineva), aceasta nu înseamnă că persoana în cauză
este într-adevăr vinovată de ceva, ci e doar o presupunere, o bănuială: „A învinovăţi –
Tranz. A considera sau a declara (pe cineva) vinovat; a învinui, a acuza.“ (DLRLC, II,
689) După cum vedem, lexemul nu conţine semul cauzativ.

77
 O nuanţă de sens diferită are sintagma să-i facă vinovaţi din (19), deoarece
încorporează în structura sa verbul a face cu valoare cauzativă. Sensul ei poate fi
„descifrat“ în felul următor: „Subiectul, care este o persoană, sau anumite împrejurări,
impune obiectul, exprimat printr-un nume de persoană, să săvârşească o infracţiune, o
faptă reprobabilă, făcându-l vinovat prin aceasta“.
În contextul dat, este imposibilă folosirea denominativului a învinovăţi, care nu
face parte din categoria factitivelor, şi, prin urmare, nu este capabil să exprime adecvat
situaţia cauzativă. Cu alte cuvinte, a face (să fie) vinovat şi a învinovăţi (= a numi, a
declara vinovat) nu se află în raport de substituţie în plan semantic.
Este foarte important, de asemenea, să delimităm a face cu valoare factitiv-
cauzativă de a face ce comportă alte valori semantice, cum ar fi, spre exemplu, a spune,
a zice, a numi, pentru a evita confuziile. Să ilustrăm cele spuse:
(20) Adică mă face pe mine idiot? (M. Preda, CMIP, I, 103)
(21) Era clar, m-a insultat, m-a făcut cretin, dar de ce? (M. Preda, CMIP, I, 140)
(22) Te rog, zice el ofensat, să nu-l faci ţicnit. (M. Preda, CMIP, I, 121)
Verbul a face din sintagmele evidenţiate echivalează semantic cu a numi şi, prin
urmare, nu are valoare factitivă.
În concluzie, menţionăm că, pentru a da expresie ideii sau noţiunii de modificare,
transformare a caracteristicilor unui obiect oarecare, în limba română sunt folosite verbe
ce conţin în matricea lor semantică două predicate primare – a face şi a deveni (a fi) +
N. Ele implică şi un Agent sau un Cauzal care „face ceva“ pentru a provoca o schimbare
în starea Pacientului. Acesta din urmă nu realizează o acţiune propriu-zisă, el numai se
transformă, îşi schimbă calităţile şi nu poate să intervină în desfăşurarea procesului,
având rol de obiect pasiv, supus acţiunii executate de altcineva. Dacă, în urma
transformei, obiectul preia funcţia de subiect, verbul predicat are, de regulă, forma
pronominală cu valoare pasivă: a mări – a se mări (= a fi mărit), a rotunji – a se rotunji
(a fi rotunjit); a încălzi – a se încălzi (= a fi încălzit), a supăra – a se supăra (= a fi
supărat). De obicei, în construcţiile date, apare, implicit sau explicit, un Cauzal: Soarele

78
încălzeşte pământul › Pământul se încălzeşte (de la soare) › Pământul este încălzit (de
soare).
De cele mai multe ori, acestea sunt verbe derivate de la un nume (substantiv sau
adjectiv) cu ajutorul morfemelor derivative (aşa-numita derivare semantică explicită):
tânăr (adj.) › a în-tiner-i = a face (să devină) tânăr, a face să întinerească; uman (adj.) ›
a uman-iz-a = a face (să devină) uman; popă (sub.) › a pop-i = a face (să devină)
popă. Din aceste considerente (prezenţa verbului cauzativ a face şi a numelui) le-am
numit factitive-denominative.
E de menţionat că nu în toate cazurile are loc contopirea semantico-formală a
verbelor primare (a face şi a deveni) cu numele. De aceea, de multe ori, situaţia
cauzativă de modificare a stării obiectului este redată cu ajutorul perifrazei a face + a
deveni + N. De exemplu: a face (să devină) antipatic, caraghios, curios.
Perifraza dată este folosită şi în cazul când există un dezacord semantic cu
denominativul sau când denominativul nu are echivalente semantice analitice (vezi
supra): a face (să devină) vinovat ≠ a învinovăţi; a face (să devină) puternic ≠ a
împuternici; a face (să devină) nedrept ≠ a nedreptăţi.
Conceptul, în baza căruia ar urma să fie demarcate factitivele, este următorul:
sunt factitive verbele sau perifrazele verbale care exprimă o acţiune ce urmăreşte
modificarea (externă sau internă) în sfera unui obiect, numit şi Pacient, condiţionată de
acţiunea unui subiect, numit şi Agent sau Cauzal. De regulă, la baza acestor verbe sau
perifraze verbale stă un nume ce redă starea obiectului ca rezultat al modificării.
Vom numi factitive verbele tranzitive care indică o acţiune ce urmăreşte
modificarea (transformarea) calităţii / stării / caracteristicilor obiectului condiţionată de
factori externi.
În calitate de subiect şi obiect al verbelor factitive pot să apară diferite nume de
persoană, obiecte ale lumii materiale, fenomene ale realităţii înconjurătoare. Factitivele
conţin în structura lor semantică, pe lângă semul cauzativ, şi semul eventiv sau de
devenire, precum şi numele care marchează starea / calitatea ce apare în urma

79
desfăşurării procesului de transformare a obiectelor lumii înconjurătoare. Astfel, în
viziunea noastră, factitivele constituie o subcategorie a clasei mai largi de verbe
cauzative.
§ 2. Corelaţia dintre verbele factitive şi verbele eventive
Una din formulele cauzativităţii, ce o găsim pe paginile literaturii de specialitate,
este: „A face aşa ca A să devină B“. La o eventuală analiză a sensului verbelor factitiv-
denominative depistăm, după cum am menţionat anterior, două predicaţii primare: a
face şi a deveni (cu sinonimele sale – a se transforma, a se preface), care s-au integrat
în componenţa semantică a lexemelor discutate. Acest fapt ne permite să le analizăm în
paralel sau în opoziţie cu verbele eventive 9.
Acad. Al. Graur, în studiul său consacrat verbelor reflexive din limba română
[vezi 44], constată că, practic, toate eventivele româneşti derivă de la un nume şi că o
bună parte dintre ele spun că „se transformă în“ sau „devine“ numele ce stă la bază.
Exact acelaşi lucru putem afirma şi despre factitive, cu o singură deosebire. Dacă
în cazul eventivelor „schimbarea de stare“ are loc în sfera subiectului, apoi la factitive
„schimbarea de stare“ se produce în sfera obiectului. A se compara: s-a întristat (intr.,
ev.) = a devenit trist şi a întristat (pe cineva) (tr., fact.) = l-a făcut să devină trist ; a
îmbătrânit (intr., ev.) = a devenit bătrân şi a îmbătrânit (pe cineva) (tr., fact.) = l-a
făcut să devină(să pară) bătrân.
Eventivele întotdeauna sunt intranzitive, pe când factitivele – tranzitive.
Iată ce scrie lingvistul român Ivan Evseev: „Verbele de devenire (fr. les verbes de
devenir), denumite uneori şi verbe eventive, reprezintă o categorie semantică distinctă
în sistemul semnificaţiilor verbale din orice limbă… Ele exprimă procese de
transformare a calităţilor obiectelor lumii materiale, care, în totalitatea lor, reprezintă
procesul continuu al evoluţiei.“ [32, p. 94]

9
Termenul “eventiv” a fost introdus de A.Margulies pentru a denumi o subcategorie de verbe a diatezei reflexive [vezi 31,
p. 107].

80
 S. Pereva [69, p. 143] e de părerea că eventivele sunt o specie de verbe reflexive
ce arată că în starea subiectului au loc unele modificări interioare sau exterioare,
cantitative sau calitative. La un moment dat, acesta se transpune în altă stare, apare sub
alt aspect comparativ cu cel în care se găsea până la efectuarea acţiunii (a se bucura, a
se întrista, a se înveseli, a se îmbolnăvi ş.a.)
Ţinem, aici, să facem următoarea remarcă. Eventivitatea nu este determinată de
diateza verbului. O serie de eventive nu sunt însoţite de pronumele reflexiv se: a
întineri, a îmbătrâni, a încărunţi, a albi, a înverzi, a surzi etc. De aceea nu vedem o
corelaţie strictă între categoria semantică de verbe eventive şi categoria gramaticală a
diatezei reflexive.
I. Evseev menţionează că „factitivele româneşti formează opoziţii regulate cu
verbele de devenire, conţinând aceeaşi temă…“ şi, mai departe, „…în acest caz verbul
factitiv indică o acţiune care urmăreşte transformarea calitativă a obiectului, iar verbul
eventiv marchează trecerea dintr-o stare în alta.“ [32, p. 105] De exemplu: a întrista „a
face (să devină) trist“ – a se întrista „a deveni trist“; a albi „a face (să devină) alb“ – a
se albi „a deveni alb“; a întineri (tr.) „a face (să devină) tânăr“ – a întineri (intr.) „a
deveni tânăr“. Observăm că structura semantică a ambelor verbe din perechile date
conţine semul devenirii. Prin urmare, atât obiectul verbului factitiv, cât şi subiectul
verbului nonfactitiv (eventiv) trece prin schimbări, cu alte cuvinte, au loc „procese de
transformare a calităţilor lumii materiale“, în urma cărora ele capătă însuşiri noi. Verbul
factitiv nu numai că indică acţiunea „ce urmăreşte transformarea calitativă a obiectului“,
dar şi transformarea însăşi.
T. Hristea defineşte cauzativul drept „un predicat ce cuprinde verbul abstract a
cauza şi verbul abstract a deveni“ [23, p. 170]. Diferenţa dintre cele două tipuri de verbe
constă în faptul că factitivul are cu un actant mai mult decât corespondentul său
eventiv, având cel puţin două valenţe obligatorii – cea a subiectului şi cea a obiectului
ce trece printr-un proces de transformare, în timp ce verbul pronominal este
monovalent. La o analiză mai minuţioasă a verbului eventiv, constatăm că valenţa

81
acestuia ar putea fi mărită. Acţiunile eventive, transpunând subiectul în altă stare decât
cea iniţială, în special când acesta este exprimat printr-un substantiv inanimat, sunt
legate de acţiunea unui agent sau cauzal, care, implicit sau explicit, este prezent în
enunţ. După un verb eventiv, de obicei, apare o propoziţie circumstanţială cauzală sau
un complement circumstanţial de cauză. Să exemplificăm:
(1) Se bucura, fiindcă putea să vadă oameni cinstiţi la casa ei.
Verbul eventiv din regentă este determinat de o subordonată cauzală, deşi ar
putea fi acceptate şi alte variante.
→ T1 (1*) Se bucura, dacă putea să vadă oameni cinstiţi la casa ei.
→ T2 (1**) Se bucura când putea să vadă oameni cinstiţi la casa ei.
→ T3 (1***) Se bucura de prezenţa oamenilor cinstiţi la casa ei.
Subordonata cauzală şi complementul de cauză exprimă imboldul / motivul /
impulsul venit din exterior, care determină subiectul să-şi modifice starea. Efectuând
aceste transforme, putem uşor să schimbăm statutul verbului, din eventiv, el devine
factitiv.
→ T4 (1****) Prezenţa oamenilor cinstiţi la casa ei o bucura.
În cazul când subiectul verbului eventiv este redat prin substantiv cu marca
/+Animat/, prezenţa în enunţ a Agentului (sau Cauzalului) nu este obligatorie, acesta
deseori este exprimat în mod implicit, ca în enunţul ce urmează:
(2) Ei spună om cu suflet: să nu se supere părintele Trandafir? Ba să se mânie,
greu să se mânie. (I. Slavici, SA, I, 254)
Pentru a actualiza Agentul (SC), apelăm la un context mai amplu, de unde aflăm
şi cauza supărării părintelui Trandafir. Aceştia sunt locuitorii satului Sărăceni, care prin
comportamentul lor nedemn îl fac pe preot să fie supărat pe ei. Parafrazând, am putea
spune:
→ T1 (2*) Sătenii l-au supărat pe părintele Trandafir.
În acest caz, sensul general al enunţului nu va fi denaturat. Diferenţa dintre
variantă şi invariantă ţine de aspectul stilistic, deoarece enunţul-transformă pierde din

82
afectivitate. Drept impuls pentru acţiunea de transformare a agentului verbului eventiv
intranzitiv, precum şi pentru cel al verbului factitiv tranzitiv serveşte un agent extern.
Aceasta se explică prin existenţa legăturii indestructibile dintre cauză şi efect. Procesul
de transformare prin care trece subiectul verbului eventiv prezintă efectul evoluţiei
calităţilor obiectelor, cauza aflându-se în exterior. Cu alte cuvinte, dacă e să ne referim
la exemplele noastre, nu putem spune că cineva s-ar bucura sau supăra pe sine însuşi,
fără un motiv oarecare. A se compara: a se speria, a se intimida, a se nelinişti, a se
îngălbeni, a se ruşina, a se ofili, a albi.
Cauzativitatea prezintă o noţiune fundamentală ce s-a aflat în permanenţă în
centrul studiilor filozofice. Este general cunoscută teza că „toate fenomenele sunt
precedate de cauză.“ [146, p. 5] De aceea pare a fi discutabilă afirmaţia precum că
„subiectul verbelor de devenire poate fi considerat subiect al autotransformării
noninstrumentale. De pe urma procesului rezultă o nouă stare, o altă calitate a
subiectului. Dar devenirea este un proces noninstrumental şi intranzitiv.“ [32, p. 94]
După cum am mai menţionat, o latură specifică a eventivelor este valenţa
sintactică facultativă a complementului de cauză. Spre deosebire de corespondentele lor
factitive, ele dispun de o singură valenţă obligatorie – cea a subiectului. Cu toate
acestea, în cazul majorităţii eventivelor cauza modificărilor din sfera subiectului, –
agentul extern (cauzator) – poate fi determinată: a roşit (de emoţie, de ruşine); s-a
bucurat (de scrisoare, de cadou).
În contextul celor spuse, ne exprimăm dezacordul cu afirmaţia lui I. Evseev,
precum că în cadrul opoziţiei factitiv–nonfactitiv verbului factitiv trebuie „să-i
corespundă un alt verb… care să exprime acelaşi proces, conceput însă ca o
transformare sau o stare la care este supus un obiect fără intervenţia unui agent
extern.“ [32, p. 108] După cum am mai menţionat, noţiunile de cauză şi efect se află în
strânsă interdependenţă – nu există cauză fără să fie urmată de efect şi nu există efect
fără a fi precedat sau însoţit de cauză. Această situaţie se observă cel mai pregnant în

83
enunţurile în care obiectul direct este exprimat printr-un nume cu marca /– Animat /, ca
în enunţul: (3) Belşugul prânzului îi pusese plumb în picioare şi-i rumenise nasul.
(M. Sadoveanu, ZC, 122)
Comparând enunţurile: a) Ea s-a bucurat (de scrisoarea primită) = „ea a devenit
bucuroasă“ /+Eventiv; –Cauzativ/ şi b) scrisoarea a bucurat-o = „a făcut-o (să devină)
bucuroasă“ /+Eventiv; +Cauzativ/, constatăm că ele se află în raport de substituţie în
plan semantic, astfel că unei structuri de adâncime îi corespund două structuri de
suprafaţă. Conform modelului „cazurilor” al lui J. Fillmore [vezi 65, p.20], acelaşi
conţinut se exprimă în a) printr-un obiect prepoziţional (de scrisoare), în b) – prin
subiect (scrisoarea). Uneori, un anumit „caz” nu se actualizează în structura de
suprafaţă (aşa cum se întâmplă în enunţul Ea s-a bucurat mult, unde este omis Cauzalul.
Verbul a (se) bucura, aflându-se în ipostaze diferite – cauzativ şi noncauzativ – are
valenţe lexicale identice în ambele enunţuri şi presupune întotdeauna un agent extern.
Enunţurile de tipul (a) sunt mai uzuale decât cele de tipul (b). Explicaţia este
următoarea: verbul se află într-o legătură mult mai intimă cu subiectul ce suferă anumite
schimbări, trece dintr-o stare în alta, decât cu subiectul care provoacă aceste schimbări,
iar pentru noi prezintă interes nu atât SC sau acţiunea cauzatoare, cât starea cauzată şi
SCa, supus acţiunii cauzatoare. Astfel, ridicarea la rang de subiect gramatical al unuia
dintre subiectele structurii semantice cauzative de adâncime este dictată de factori
exclusiv pragmatici, adică de atitudinea locutorului faţă de situaţia descrisă: punctul său
de vedere, centrul de atenţie sau interese, poziţia şi orientarea sa în spaţiu şi timp, gradul
de informare despre situaţia dată.
Într-un studiu consacrat verbelor incoative şi cauzative10 în limbile română
şi portugheză, Al. Crişan [ 24] pune în evidenţă similitudinile şi deosebirile

10
Termenul incoativ în lucrarea lui A.Crişan este utilizat în locul celui eventiv (de devenire), iar cauzativ corespunde
termenului factitiv din lucrarea de faţă.

84
funcţionării acestor structuri, menţionând că incoativul „…desemnează un predicat ce
comportă verbul abstract a deveni“ sau „exprimă un proces de trecere de la o stare
iniţială spre una finală.“ [vezi şi 23, p. 170] Pentru cauzative autorul aduce definiţia
dată de T. Hristea: „cauzativul desemnează un predicat ce comportă verbul abstract a
cauza şi verbul abstract a deveni.“ [23, p. 170] Incoativele şi cauzativele încorporează
în aceeaşi unitate lexicală nu doar ideea de modificare, dar şi nominalele ce indică
rezultatul modificării. Totodată, autorul ţine să menţioneze că nonidentitatea celor două
tipuri se datorează faptului că structurile incoative comportă verbe intranzitive, iar
structurile cauzative comportă verbe cauzative tranzitive.
În acelaşi timp, în categoria cauzativelor sunt incluse şi astfel de structuri, cum ar
fi El îmbătrâneşte de durere sau Pământul se usucă de vânt. Explicaţia, conform auto-
rului, rezidă în faptul că termenul tranzitiv este utilizat cu sensul de tranzitiv absolut
(admite un complement direct): Durerea îl îmbătrâneşte. De asemenea, cele două
structuri obţin valoare cauzativă şi datorită ocurenţei ce indică cauza modificării.
Conform acestei teorii, se consideră cauzative toate verbele ce semnifică o modificare în
sfera subiectului sau a obiectului, urmate de un complement de cauză.
O astfel de interpretare a cauzativităţii este exagerat de largă: ea estompează
trăsăturile gramaticale ale clasei date de verbe şi duce la identificarea a două categorii
semantico-gramaticale diferite de verbe: eventive şi factitive.
Cu toate că acţiunea eventivelor are loc parcă de la sine şi nu depăşeşte sfera
subiectului ce trece printr-o transformare, de cele mai multe ori, acestuia îi corespunde
un alt subiect, care serveşte drept imbold pentru declanşarea acţiunii sau procesului de
transformare. Are dreptate cercetătorul I. Evseev, când spune că „devenirea este forma
procesualităţii care se înscrie ca o secvenţă pe curba dezvoltării, situându-se între cauză
şi efect, între o acţiune cauzată şi cauzatoare şi o stare ce rezultă de pe urma desfăşurării
procesului.“ [32, p. 94]
Acad. I. Coteanu menţionează că “în unele studii, prin factitive se înţeleg şi

85
verbele care au semnificaţia “a face ca obiectul să se modifice potrivit cu ceea ce indică
verbul”. De ex.: Minte de-ngheaţă apele (= face apele să îngheţe). … Adesea nu
subiectul, ci obiectul devine ceea ce indică verbul eventiv; astfel în: Femeile albeau
pânza la râu, sau Îşi bronza pielea la soare, se vede că obiectul devine ceea ce arată
verbul, dar lucrul acesta nu rezultă decât dacă dezvoltăm propoziţiile, iar în acest caz,
fostul obiect se transformă în subiect: (femeile făceau) ca pânza să devină albă; (el
făcea) ca pielea să devină de culoarea bronzului.” [21, p. 160]
Verbele eventive le vom numi subiective (modificările au loc în sfera subiectului,
relaţiile gramaticale sunt subiective), iar factitivele le vom numi obiective
(transformările au loc în sfera obiectului)11. Prin urmare, vom considera eventive
verbele care arată o modificare în starea sau calitatea subiectului, iar factitive – acele
verbe care indică transformări în sfera obiectului.
Semnificaţia verbului factitiv echivalează cu suma semnificaţiilor eventivului şi
cea a verbului factitiv a face. V1(factitiv) = V2 (eventiv) + „a face“. Factitivul obiectiv
reprezintă o unitate derivată de la un eventiv-subiectiv, căruia i se adaugă semul
acţiunii. Acest tip de verbe sunt însoţite nu numai de Pacientul care trece dintr-o stare în
alta, ci şi de Agent, semnificând, pe lângă procesul de transformare / devenire, şi
acţiunea orientată spre obiectul pacient.
După cum se poate observa, în limba română raporturile de derivare sunt urmă-
toarele: verbele factitiv-obiective rezultă din cele eventiv-subiective prin suprimarea
morfemului se (dacă acesta este prezent), sau prin modificarea (schimbarea) statutului
gramatical al verbului – verbele intranzitive monovalente devin tranzitive bivalente.
Astfel, o serie de verbe noncauzative, pe lângă facultatea de a exprima o acţiune de
transformare, devenire, capătă un sens suplimentar de acţiune orientată şi cauzatoare de
noi stări şi calităţi. Lanţul derivativ are următoarele trepte: Adjectiv → Verb (eventiv-
subiectiv) → Verb (cauzativ-obiectiv) sau Substantiv → Verb (eventiv-subiectiv) →
Verb (cauzativ-obiectiv). De pildă: cuminte → a se cuminţi → a cuminţi; linişte → a

11
Despre verbele obiective şi subiective vezi [52, p. 18].

86
se linişti → a linişti; bătrân → a îmbătrâni (intr.) → a îmbătrâni (tr.); alb → a (se)
albi (intr.) → a albi (tr.).
De cele mai multe ori însă, nuanţa cauzativă persistă şi la verbele însoţite de
morfemul se: trist → a se întrista → a întrista; bolnav → a se îmbolnăvi → a
îmbolnăvi; vechi → a se învechi → a învechi.
Ideea transpunerii subiectului sau obiectului dintr-o stare în alta poate fi redată
atât printr-un predicat sintetic, exprimat printr-un lexem verbal cu sens eventiv (a
încărunţi, a îmbătrâni a (se) îmbolnăvi, a orbi etc.), cât şi printr-un predicat analitic (a
deveni (a face să devină) cărunt, a deveni (a face să devină) bătrân, a (se) face roşu, a
(se) face străveziu).
Predicatul analitic de devenire este alcătuit din semicopulativul a deveni sau
construcţia verbală a face să devină sau un echivalent al acestora (a (se) face, a (se)
transforma etc.), însoţit de un adjectiv sau substantiv ce exprimă noua calitate pe care o
capătă subiectul sau obiectul:
(4) Micuţă, delicată şi tăcută, tânăra doamnă se făcu liliachie auzind hohotele
mele. (M. Preda, CMIP, I, 62)
Nu întotdeauna însă aceste două structuri (predicatul analitic şi cel sintetic) ce au
la bază acelaşi verb sunt echivalente semantice. Să exemplificăm. Sensul de bază al
verbului a stăpâni este următorul: „A avea în proprietate bunuri materiale, animale etc.;
a poseda“ [DLRLC, IV, p. 223]. Prin urmare, acesta nu exprimă o acţiune de devenire
ca în cazul unor verbe de tipul: a (se) turci, a (se) linişti, a ameţi etc. Forma
pronominală a aceluiaşi verb redă o acţiune diferită de cea a formei nepronominale: a se
stăpâni (fig.) – „a se reţine de la manifestarea unui sentiment, a unei porniri, a se abţine
(de la ceva); a avea stăpânire pe sine, a se înfrâna, a se domina“ [DLRLC, IV, p. 223].
Ideea acţiunii de modificare (transformare) a subiectului sau a obiectului poate fi
exteriorizată numai printr-un predicat analitic: a (se) face stăpân (pe ceva). Prin urmare,
formula Nume → Verb (eventiv-subiectiv) → Verb (cauzativ-obiectiv) nu este suficientă
pentru verbul dat. A se compara, de asemenea: a (se) învinovăţi, a (se) nedreptăţi.

87
 Uneori, formula a (se) face + N este preferată verbului denominativ din
considerente de ordin stilistic, ca în exemplul:
(5) Filoti se îndreptă spre Sapşa, care se făcuse mic în dosul lui Nacovici.
(M. Sadoveanu, VMS, 212)
După cum am mai menţionat, prezenţa morfemului se la verbele denominative
eventive nu este o dovadă a reflexivităţii, aşa cum încearcă să demonstreze unii
cercetători.
Până în prezent, s-au purtat multe discuţii în jurul reflexivităţii verbelor ca o a
treia diateză în limba română, a cărei existenţă a fost contestată de către unii lingvişti [4,
p. 192; 63; 67; 77], opinia acestora găsindu-şi tot mai mulţi aderenţi în ultimul timp.
Prof. M. Avram a remarcat caracterul controversat al diatezei reflexive – ca existenţă
sau ca sferă – şi totodată susţinea că această diateză nu trebuie să se confunde cu
caracterul reflexiv (pronominal) al unui verb [1, p. 202].
Cei care recunosc existenţa diatezei reflexive disting în cadrul acesteia o subclasă
a verbelor eventive, iar unii chiar consideră că eventivul constituie o diateză aparte [vezi
42]. Cercetătorul Ivan Evseev, într-o lucrare a sa consacrată verbelor eventive, scrie:
„Procedeul opunerii formei active a verbului cu valoare factitivă şi a formei reflexive cu
sens eventiv este specific atât pentru limba română, cât şi pentru limba rusă.“ [31, p.
110] Autorul face o delimitare netă între verbele factitive şi cele eventive, primele
clasificându-le la diateza activă, iar pe cele din urmă le consideră drept „o categorie
lexicală, distinctă de valorile gramaticale ale diatezei.“ [31, p. 108] În concepţia
autorului, aceste categorii de verbe formează opoziţii.
Dacă admitem că definiţia dată diatezei reflexive („identitatea dintre subiect şi
complementul direct“) se referă la toate verbele pronominale, inclusiv la cele eventive,
atunci ar trebui să recunoaştem că subiectul unor eventive cum ar fi a se supăra, a se
îmbolnăvi este totodată şi obiectul acestora. Limba română, deşi cunoaşte construcţii de
tipul a se supăra pe sine (însuşi), totuşi semantica eventivelor, de cele mai multe ori, nu
admite reduplicarea pronumelui se. În acest caz, subiectul verbului nu apare ca obiect al

88
propriei sale acţiuni. De fapt, subiectul nici nu realizează o acţiune ca atare, el doar
trece dintr-o stare în alta sub influenţa unor factori externi. A se compara: a se întrista =
a deveni trist, a se înroşi = a deveni roşu, a se îngrăşa = a deveni gras etc.
Considerăm că verbele de tipul celor enumerate mai sus trebuie tratate ca nişte
intranzitive pronominale şi să fie încadrate în diateza activă, la fel ca şi corespondentele
lor tranzitive, cauzative nepronominale: a întrista, a înroşi, a îngrăşa. O dovadă în plus
a celor afirmate ar putea servi şi faptul că există verbe eventive pronominale, ale căror
antonime nu sunt însoţite de morfemul se: a se dezgheţa – a îngheţa, a se îngrăşa – a
slăbi, a se odihni – a obosi, iar în unele cazuri ambele verbe apar fără se: a întineri – a
îmbătrâni. Atât din punct de vedere semantic, cât şi din punct de vedere gramatical,
ambele verbe din perechile de mai sus fac parte din aceleaşi categorii: categoria
semantică a eventivelor şi cea a verbelor intranzitive. În afară de aceasta, există o serie
de eventive a căror formă pronominală funcţionează paralel cu cea nepronominală,
ambele fiind absolut echivalente sub aspect semantic: a se albi şi a albi, a se înnegri şi
a înnegri, a se odihni şi a odihni.
În contextul celor expuse, suntem pe deplin de acord cu afirmaţiile E.
Teodorescu, care scrie: „…pronumele se este doar o singură particulă flexionară în
structura verbelor pronominale, active din punctul de vedere al relaţiei dintre subiect şi
acţiune. Indiferent dacă sunt, ca sens, dinamice, eventive, factitive sau de alt gen,
verbele pronominale (mă fălesc, mă amărăsc, mă operez) sunt în aceeaşi măsură active
ca şi dinamicele, eventivele, factitivele etc. nepronominale (bat, chelesc, aşez «fac să
şadă»), pe care toţi le considerăm active.“ [80, p. 552] Cu alte cuvinte, eventivul în
limba română nu se leagă neapărat de pronominal sau „reflexiv“, după cum afirmă unii
cercetători [vezi 69, p. 65]12.

12
Deşi S.Pereva recunoaşte şi eventivul activ, totuşi susţine că a se bucura, spre deosebire de a bucura, este reflexiv.
Totodată, d-ei delimitează reflexivele autentice de tipul a se îmbrăca.

89
 Care este totuşi menirea lui se de pe lângă verbele eventive? Putem uşor observa
că formele pronominale arată interesul subiectului pentru realizarea acţiunii, dorinţa lui
de a obţine un rezultat. Cele nepronominale însă semnifică, de regulă, acţiuni ce nu
reflectă interesul subiectului, ba, dimpotrivă, ele redau acţiuni ce sunt în detrimentul
acestuia. Chiar şi atunci când acţiunea exprimată de verbul nepronominal este dorită,
aşteptată de către subiect, de cele mai multe ori, aceasta se realizează indiferent de
voinţa subiectului. După cum s-a mai menţionat, acţiunea de transformare exprimată de
eventiv are loc, în aparenţă, de la sine, fără intervenţia unui subiect extern. Deoarece pe
vorbitor îl interesează, în primul rând, nu cauza schimbărilor ce intervin în sfera
subiectului, ci chiar aceste schimbări, el plasează lexemele respective în enunţ pe primul
loc, pentru a le scoate în evidenţă. De obicei se spune: (6) El a roşit de emoţie; (7) El
(s-)a îngălbenit de spaimă. Mai rar întâlnim enunţuri de tipul: (8) Emoţia l-a făcut să
roşească; (9) Spaima l-a făcut să se îngălbenească. Verbul sau sintagma factitivă îşi
face apariţia, preponderent, în fraze complexe şi cu anumite scopuri stilistice, atunci
când autorul intenţionează să evidenţieze cauza modificărilor la care este supus
obiectul, cum se întâmplă în fraza: (10) Ana fusese muncită de gânduri grele, care o
îmbătrâniseră oarecum într-un singur ceas. (I. Slavici, SA, I, 381)
E vorba aici nu de o îmbătrânire ca proces firesc, la care este supus organismul
viu o dată cu scurgerea timpului, ci de o îmbătrânire bruscă, nefirească, în urma unor
retrăiri sau emoţii puternice. A se compara cu:
(11) E vorba pe la noi că motanul când îmbătrâneşte se face călugăr. (P. Istrati,
O, IV, 295)
Acelaşi lucru putem afirma şi referitor la sintagmele factitive a face + verb
eventiv. Constatăm că nu totdeauna aceste două forme – verbul şi sintagma factitivă –
se pot substitui reciproc. În exemplele de mai jos, sintagmă factitivă din (12) nu poate fi
înlocuită cu verbul denominativ corespunzător, precum nici factitivul din (13) nu-l vom
substitui prin sintagma cauzativă cu a face:

90
 (12) Ros de această teamă în cursul nopţii, se hotărî disdedimineaţă la o viclenie,
care în alte împrejurări l-ar fi făcut să roşească. (M. Sadoveanu, VMS, 170)
(13) Străinătatea, Martine, singurătatea m-au secat, îi răspunse ea.
(I. Slavici, SA, I, 588)
Prin urmare, l-ar fi făcut să roşească ≠ l-ar fi roşit; m-au secat ≠ m-au făcut să sec.
Referitor la eventivele însoţite de se, după cum am mai spus, ele trebuie tratate ca
nişte forme verbale active, unde se nu constituie un morfem al reflexivităţii,
pierzându-şi valoarea de pronume (nu ţine locul subiectului cu funcţie de obiect direct).
Funcţia gramaticală a lui se este de a marca formal intranzitivitatea verbului şi de a
elimina valoarea tranzitivă ce caracterizează verbul nepronominal corelativ. Astfel,
morfemul se nu mai poate fi disociat de verbul care-l însoţeşte, fără a-i modifica sensul
gramatical şi lexical. A se compara: (14) Iată aşa îmi plac oamenii, se veseli dumnealui.
(M. Sadoveanu, ZC, 35) şi (15) …vinul veseleşte inima omului şi foloseşte mădularelor
lui. (M. Sadoveanu, ZC, 7)
E lesne de observat că lexemele verbale a se veseli şi a veseli au semul comun al
devenirii, iar ceea ce le deosebeşte este semul cauzativităţii ce apare în structura
semantică a tranzitivului veseleşte. Morfemul se face corp comun cu verbul şi la analiza
gramaticală nu se disociază de acesta, devenind marca intranzitivităţii. Opoziţia eventiv
/ factitiv se manifestă în cazul dat la nivel formal-gramatical – prin absenţa / prezenţa
lui se şi valoarea tranzitivă / intranzitivă a verbului.
În unele cazuri, valoarea eventiv-subiectivă poate fi exprimată atât prin forma
pronominală, cât şi prin cea nepronominală a unuia şi aceluiaşi lexem verbal. Deseori,
aceste două forme funcţionează ca echivalente absolute, ca în enunţurile:
(16) Luna parcă se roşeşte / De amor şi de mirare. (M. Eminescu, O, I, 247)
(17) Semne el cu mâna-ţi face / Tu roşeşti râzând mereu. (G. Coşbuc, V, 126)
Generalizând cele expuse, menţionăm următoarele. Eventivele, fiind o clasă
lexico-semantică, se află în antiteză cu factitivele, iar semul cauzării se suprapune celui
al devenirii în cadrul aceluiaşi semem. În cazul când semul cauzativităţii este suprimat,

91
verbul denominativ devine un eventiv. De obicei, aceste verbe sunt pronominale. Pentru
a arăta că transpunerea dintr-o stare în alta are loc în sfera obiectului direct, factitivele le
vom numi şi eventive-obiective, iar eventivele – subiective, pentru a arăta că procesul
de devenire are loc în sfera subiectului.
Una din particularităţile verbelor eventive, în general, este că ele sunt formate de
la nume (substantiv sau adjectiv) ce denumeşte starea pe care o capătă subiectul sau
obiectul sub influenţa unui factor extern. În cazul eventivelor obiective (factitivelor)
factorul extern apare în mod explicit în enunţ, având funcţie de subiect gramatical şi rol
de SC. Verbele de acest tip sunt însoţite numaidecât un agent care, în enunţul cu un verb
eventiv-subiectiv, capătă funcţia de complement cauzal ce poate fi omis: (18) Ea a
obosit din cauza discuţiei ce se cam lungise. Poziţia CCirc.cauz. este facultativă.
Dimpotrivă, în enunţul ce conţine un eventiv-obiectiv omiterea cauzalului este
imposibilă: (18*) Discuţia a obosit-o. Verbul este bivalent şi ambele valenţe sunt
obligatorii. Opoziţia sintactică intranzitiv / tranzitiv se asociază cu două opoziţii
semantice: a) noncauzativ / cauzativ ce se obţine prin inserţia în structura construcţiei de
bază a morfemului cauzativ face; b) opoziţia static / progresiv (sau noneventiv /
eventiv), explicabilă tot prin încorporarea lui a face. Prin urmare, trăsăturile semantice
/+Cauzativ/ şi /+Eventiv/ sunt coocurente.
Eventivele arată, de regulă, o modificare de ordin psihologic sau fiziologic, când
subiectul sau obiectul este exprimat printr-un nume cu marca semantică /+Uman/, sau o
schimbare calitativă.
Sub aspect gramatical toate aceste verbe – şi cele la forma pronominală, şi cele
nepronominale – le considerăm active.
Opoziţia factitiv–eventiv se realizează nu doar în plan semantic, ci şi la nivel
gramatical. Astfel, factitivele sunt prin excelenţă tranzitive, iar eventivele – intranzitive.

92
 § 3. Valorile semantice ale verbului a face în sintagme cauzative
Pentru început, ţinem să facem unele precizări referitor la noţiunea de sintagmă,
care este un concept structuralist rezultat din aplicarea metodei de analiză în
constituienţi imediaţi. Termenul sintagmă trebuie înţeles ca o îmbinare de cuvinte. În
prezent, el are accepţii variate, iar lingvistica nu a ajuns la o unitate de păreri în legătură
cu această problemă.
După F. de Saussure, sintagma este o consecutivitate a două (sau mai multe)
unităţi ale limbii (morfeme, îmbinări de cuvinte, propoziţii) unite printr-un anumit tip de
legătură [Apud 180, p. 447; 173, p. 467].
Gh. Constantinescu-Dobridor defineşte sintagma drept “o unitate semantico-
sintactică stabilă, formată dintr-un grup de două sau mai multe cuvinte între care există
raporturi de subordonare (sintagmatice). … Sintagma se identifică în planul gramatical
cu un cuvânt compus, cu o locuţiune, cu o expresie sau o parte de propoziţie cu regentul
ei: …merge la şcoală.” [169, p. 301]
Conform Dicţionarului Lingvistic Enciclopedic, sintagma este “o unitate
intonaţional - semnificativă, ce exprimă în contextul dat şi în situaţia dată o singură
noţiune şi poate fi constituită dintr-un cuvânt, un grup de cuvinte sau o propoziţie.”
[181, p. 447] L.V. Şcerba considera sintagma o unitate fonetică, ce exprimă un tot
întreg semantic în procesul de gândire – vorbire [Apud 181, p. 447]. Într-o altă accepţie
sintagma reprezintă “un tip intermediar de unitate lingvistică situat între nivelul
propoziţiei şi cel al unităţilor minimale dotate cu sens. Unitate cu structură binară,
alcătuită din asocierea a două componente aflate în relaţie sintagmatică.” [173, p. 460]
Există numeroase diferenţe între lingvişti privind modul de concepere a
componentelor sintagmei. Componentele sunt, după unii lingvişti, monemele /
morfemele, iar după alţii, cuvintele. Alte diferenţe privesc tipul de relaţie care se
stabileşte între componentele sintagmei – unii lingvişti acceptă numai sintagme alcătuite
pe baza relaţiilor de subordonare, iar alţii admit şi pe cele de coordonare, apozitive sau

93
de interdependenţă. Lingviştii francezi utilizează frecvent termenul dat şi cu accepţia
grupului, ieşind din limitele structurilor binare.
Noi vom accepta în studiul de faţă opinia lui S. Stati, care consideră sintagma un
grup de cuvinte legate semantic şi gramatical unul de altul, având funcţia de părţi de
propoziţie diferite (termenii sintagmei fiind heterofuncţionali) [Apud 43, p. 197].
În ceea ce priveşte verbul a face, acesta a suscitat atenţia cercetătorilor,
constituind obiectul de studiu al mai multor lucrări ştiinţifice în domeniu13. Totuşi, mai
rămân unele probleme legate de verbul dat, nesoluţionate până la ora actuală, atât sub
aspectul semantic, cât şi sub cel gramatical. A face are un „stagiu“ considerabil în
vocabularul limbii române, fiind descendentul latinescului facere. De aici şi
multitudinea potenţelor lui semantico-funcţionale. DLRLC atestă cca 70 de sensuri şi
nuanţe semantice ale acestui verb.
Originea latinească a verbului a face este certă: „Alături de facio, faciunt exista

faco, facunt: dr (dacoromâna) fac, mr (macedoromână) faku, ir. (istroromână) fǫk; it.
dial. fago, sp. hago; dar it. faccio, facciono, port. faço, fazen etc.“ [26, p. 108] Édouard
Bourciez atestă, pe lângă facere, forma scurtă *fare (prin analogie cu dare) [8, p. 77].
Latinescul facere (prin derivaţii şi compuşii săi) stă la baza formelor panromanice:
rom.: a face, fr.: faire, it.: fare, sp.: hacer.
Graţie posibilităţilor sale combinatorii deosebit de largi, care, la rândul lor,
generează o întregă gamă de nuanţe semantice, verbul a face posedă un statut lingvistic
ce-l deosebeşte tranşant de celelalte verbe, în general, şi de cauzative, în special.
Romaniştii numesc verbul a face (de rând cu a fi, a avea) „verb fundamental“ [116, p.
176], „verb general“ [117, p. 76], „verb abstract“ [9, p. 79; 157; 117], „verb
polisemantic“ [2, p. 346]. De regulă, acest verb este privit prin prisma aspectului său
gramatical. Unii cercetători, analizând sintagmele cauzative faire + inf., susţin că
formele perifrastice sunt capabile a exprima sensuri gramaticale. Astfel, sintagmele

13
Există lucrări în care a face este examinat, în special, în cadrul sintagmelor cauzative [vezi 73; 89; 131; 150; 162].

94
faire (laisser) + inf. sunt numite forme gramaticale de exprimare a cauzativităţii,
considerată categorie gramaticală [vezi 130]. Alţii vorbesc despre existenţa unei diateze
cauzative în limba franceză [vezi 81; 89; 118], iar sintagma faire + inf. o tratează ca pe
o formă gramaticală de redare a caracterului tranzitiv al verbului la infinitiv din
sintagmă [73, p. 212; 88, p.286]. În gramatica franceză verbului faire i se atribuie cele
mai variate valori: verb semiauxiliar, verb copulativ, element al construcţiilor analitice,
pro-verb. Se vorbeşte despre pro-verb [vezi 117, p. 76–87] în cazurile unde o unitate cu
sens general ajunge să poată substitui alte unităţi semantice cu sens mai concret.
Vom considera verbul a face ca fiind unul din verbele majore ale limbii române.
Indicii acestei realităţi lingvistice ţin de: a) ontogeneza cuvântului; b) extinderea sa
(spaţială, temporală, semantică şi sintagmatică); c) continuitatea ascendentă; d)
frecvenţa înaltă; e) caracterul polifuncţional; f) capacitatea de a se gramaticaliza; g)
caracterul multidenotativ; h) prevalarea relaţiei semnificative asupra celei denotative.
Despre originea verbului în discuţie am vorbit deja. În ceea ce priveşte factorul
frecvenţei, este relevant faptul că diversele statistici aplicate vocabularului românesc
plasează lexemul nostru pe una din primele poziţii în ierarhia verbelor. În Frequency
Dictionary of Romanian Words [175], lucrare ce conţine una dintre cele mai de
autoritate orientări statistice asupra problemei, cuvântul a face ocupă locul al patrulea
privind verbul, după: a fi, a avea, a putea, şi locul al 25-lea în masa vocabularului
limbii române.
În cele ce urmează, vom încerca să elucidăm unele aspecte semantice ale sintag-
melor cauzative construite cu a face. În calitate de verbum finitum, a face poate să
apară în context atât independent, cât şi însoţit de diferite elemente combinatorii în
sintagmele cauzative. În afară de aceasta, a face, care este un cauzativ prin excelenţă,
întotdeauna se încorporează în structura semantică a cauzativelor. De ex.: a aduce = „a
face să vină“; a trimite = „a face să plece“; a aşeza = „a face să şadă“; a albi = „a face
alb“; a mări = „a face mare“ etc. Unele din aceste verbe îşi dezvăluie în mod pregnant
valoarea lor cauzativă numai fiind plasate în context. Să exemplificăm.

95
 (1) Primăvara scotea lumea la soare ca pe şopârle. (C. Petrescu, UNDÎNR, 61)
Lexemul verbal scotea, având în distribuţia sa substantivul animat lumea, „sume-
denie de oameni, mulţime“, echivalează semantic cu sintagma făcea să iasă. Efectuând
transforma respectivă, obţinem următorul enunţ: → T1 (1*) Primăvara făcea lumea să
iasă la soare.
Enunţul-transformă reprezintă o frază compusă din două propoziţii, dintre care
prima este regentă, ce conţine verbul cauzativ, iar cea de-a doua este o subordonată
predicativă suplimentară. O altă modalitate de redare a situaţiei cauzative poate fi şi
introducerea unui circumstanţial de cauză: → T2 (1**) Fiind primăvară, lumea ieşea la
soare ca şopârlele.
Obiectul direct al verbului scotea, fiind exprimat printr-un substantiv animat, e
capabil să îndeplinească funcţia de subiect al verbului noncauzativ să iasă, care este
inclus, de rând cu a face, în structura semantică a cauzativului. În contextul dat, situaţia
cauzativă este implicită. Cauzativitatea, neavând în acest caz mijloace formale de
expresie, se manifestă ca o „categorie latentă“14. Se cere relevată aici o particularitate a
verbului în discuţie, determinată de distribuţia lui, şi anume, imposibilitatea de a lua
forma diatezei pasive. Explicaţia este următoarea: în exemplul dat, SC este un Cauzal,
deoarece se redă printr-un nume cu trăsătura semantică /–Animat/ şi, drept urmare, nu
poate funcţiona în calitate de subiect logic al verbului cauzativ. Subiectul logic (lumea),
ţine totodată locul subiectului cauzat. Determinat de anumite împrejurări, acesta execută
acţiunea cauzată şi poate ocupa poziţia subiectului gramatical (şi logic), iar Cauzalul
(subiectul gramatical) preia funcţia complementului de cauză. Are loc „destrămarea“
construcţiei cauzative şi a structurii semantice a verbului cauzativ: scotea > ieşea
(noncauzativ) + ССirc. cauz.
Punând problema achiziţionării unei limbi, Davidson afirma că sensul întregului
(se are în vedere indicarea sensului propoziţiilor) depinde de sensul părţilor aşezate

14
Conform opiniei lingvistului rus S.D.Kaţnelson, “categoriile latente sunt nişte semne distincte categoriale subînţelese, ce
nu au mijloace proprii de expresie în limbă”. Aceste “categorii latente”, ca şi orice alt element al gândirii, “cer” o expresie
sonoră, dar nu sunt exprimate direct, ci prin intermediul diferitelor lexeme, precum şi al contextului [vezi 127, p. 83].

96
într-o anumită configuraţie. Pentru Davidson, forma logică a unei propoziţii nu coincide
în mod necesar cu forma ei „lingvistică“. Forma logică (pe care Davidson o identifica
cu structura de adâncime) contrastează cu forma gramaticală de suprafaţă. Astfel,
diferenţele de suprafaţă pot fi nerelevante din punct de vedere logic, iar asemănările de
suprafaţă pot masca roluri logice distincte [Apud 47, p. 110].
În susţinerea acestui postulat vom mai cita un exemplu:
(2) I-am trimis acasă! îmi zise pândarul. Mi-a spus învăţătoarea ceea să-i trimit.
(Busuioc, SA, 171)
Am trimis ce? pe cine? sau cui? Situaţia se clarifică imediat ce apelăm la un context
mai amplu, care ne sugerează că e vorba despre copii. Deci: I-am trimis (pe copii) acasă
→ T1 (2*) Le-am spus să plece acasă sau → T2 (2**) I-am făcut să plece. Efectuând
transformele respective, am obţinut o frază în care cauzativitatea se exteriorizează
explicit, realizându-se prin sintagme cu verbele a face şi a spune. O astfel de transformă
devine imposibilă o dată cu schimbarea distribuţiei verbului-predicat am trimis, ca în
enunţul: (3) I-am trimis acasă cartea solicitată.
Dat fiind că Od al verbului tranzitiv am trimis (omonim cu cel din (2)) este un
nume cu marca semantică /-Animat/, enunţul nu se pretează la o transformă analogică
cu (2*). Drept urmare, verbul în discuţie nu conţine în structura sa semantică cauzativul
a face.
Deosebit de productiv la formarea sintagmelor cauzative în limba franceză este
verbul faire. Să comparăm:

97
 Limba română Limba franceză
(4) M-aţi chemat, cucoane Miroane, să- (5) Vous m’avez fait appeler, monsieur
mi spuneţi ceva... (L. Rebreanu, R, 71) Miron, pour me dire des choses…(L.
Rebreanu, R, 100)
(6) Şi deatâta mă duci încoace, spre (7) C’est pourquoi tu m’as fait venir ici,
marginea satului? (V. Beşleagă, ZF, 32) a la sortie du village? (V. Beşleagă,
VB,28)
(8) Baloleanu era bun prieten cu direc- (9) Baloleanu était un ami intime du
torul „Universului“, căruia îi câştigase directeur de l’„Universul“, à qui il avait
un proces dubios. (L. Rebreanu, R, 33) fait gagner un procès plutot louche.
(L. Rebreanu, R, 56)
(10) M-a adus tuşa Profira… să-i dau (11) C’est ma tante Profira qui m’a fait
ajutor. (L. Rebreanu, R, 56) venir… (L. Rebreanu, R, 102)

Conform opiniei lui St. Ullman, polisemantismul lui faire se explică prin
caracterul abstract al limbii franceze. El scrie că „în cazurile când limba germană pentru
fiecare semnificaţie suplimentară utilizează un lexem aparte, limba franceză se limitează
la un cuvânt cu semnificaţie generală, lăsând contextul să determine semnificaţia nece-
sară. De aici şi ramificaţiile largi în jurul cuvintelor de tipul faire şi mettre…“ [156, p.
32]
Deşi verbul a face posedă sensuri destul de variate, concluzia lui Ullman nu pare
a fi semnificativă şi pentru limba română. Ajungând la un grad înalt de abstractizare a
sensului şi fiind capabil a substitui practic orice cauzativ din sintagme, a face are totuşi
o arie de circulaţie mult mai restrânsă decât faire în limba franceză. În limba română se
dă preferinţă exprimării explicite a cauzativităţii, utilizându-se pentru fiecare situaţie
concretă verbul respectiv. Să se compare:

98
 Limba română Limba franceză
(12) …tovarăşul căpitan a poruncit să ne (13) …il fit amener de l’alcool.
aducă nişte pahare. (V. Beşleagă, (V. Beşleagă, VB, 161)
ZF, 184)
(14) … pot cere să te aresteze. (15) Je peux vous faire arrêter…
(G. de Maupassant, BA, 190) (G. de Maupassant, BA, 30)
(16) Sunt sigur că el a îndemnat-o să-l (17) C’est lui qui a fait refuser Cazolles.
refuze pe marchiz. (G. de (G. de Maupassant, BA, 331)
Maupassant, BA, 190)
(18) Îl obligă să stea pe canapea. (19) Elle le fit asseoir…
(G. de Maupassant, BA, 58) (G. de Maupassant, BA, 106)

Exemplele confruntate mai sus dezvăluie natura mult mai abstractă a limbii
franceze în comparaţie cu limba română, reprezentată prin verbul faire. Acesta din urmă
se prezintă ca o unitate lexicală cu un înalt grad de generalizare, la baza căruia stă
sensul larg. Analizând în plan confruntativ lexicul francez, Ch. Bally constată că:
“Verbul francez exprimă acţiunea într-o formă abstractă. Verbul în limba germană este
mult mai concret.” [2, p. 378]
Credem că în limba română a face este foarte apropiat de cauzativul faire din
limba franceză. El poate substitui orice verb cauzativ cu o semnificaţie mai concretă, ca
în exemplul:
(16*) Sunt sigur că el a făcut-o să-l refuze pe marchiz.
Dar, după cum am remarcat mai sus, în limba română prevalează verbele
cauzative cu semnificaţie concretă, ceea ce se reflectă în traduceri.
În funcţie de context, verbului faire îi corespund în versiunea românească cele
mai variate cauzative: a porunci, a ruga, a pofti, a cere, a îndemna, a obliga, a pune
etc. În lumina celor expuse, vom analiza următorul enunţ:

99
 (20) Ea făcuse să i se împacheteze tot soiul de târguieli…
(C. Petrescu, UNDÎNR, 108)
Sintagma făcuse să se împacheteze nu este caracteristică limbii române şi pare a
fi artificială în cazul când ambele subiecte, şi cel cauzator, şi cel cauzat, sunt exprimate
prin substantive animate având trăsătura semantică /+Uman/. În asemenea cazuri,
preferinţă li se dă cauzativelor cu o structură semantică concretă. În exemplul dat, a face
are o semnificaţie destul de transparentă şi ar putea fi uşor substituit prin unul din
sinonimele sale: a ruga, a cere, a porunci, a pune etc., care fac enunţul mai explicit.
Evident că autorul a construit sintagma dată imitând modelul francez.
Verbul a face în limba română şi, în special, faire din franceză le putem califica
drept hiperonime, dată fiind semnificaţia largă pe care o au. Aici se cere o precizare:
volumul semnificaţiei unui cuvânt nu trebuie confundat cu caracterul polisemantic al
acestuia [vezi 116, p.175]. Spre deosebire de a face însă, verbul faire, având
semnificaţie nediferenţiată, exprimă o noţiune atât de largă, încât aceasta poate cuprinde
un şir de alte noţiuni, care în limba română sunt redate prin lexeme diferite. Conform
opiniei lui V. Gak, caracterul relativ abstract al limbii franceze se manifestă în modul
cel mai pregnant la traducerea unuia dintre cele mai abstracte verbe, şi anume verbul
faire [117, p. 84]. De pildă, verbului faire cu sensul „a aduce în ordine“ îi corespunde în
limba română un şir de lexeme cu o semnificaţie mult mai concretă (îngustă), în
dependenţă de context: faire la chambre = a amenaja camera; faire le lit = a aşterne
patul; faire ses chaussures = a-şi curăţa ghetele; faire sa caisse = a-şi număra banii.
Lexemelor din limba franceză nu le este specific acordul semantic, de aici şi
dificultatea de a le înţelege semnificaţia, ce trebuie pusă în concordanţă cu textul. Un
avantaj îl constituie însă faptul că acelaşi lexem poate să apară într-un număr mare de
contexte, ceea ce facilitează utilizarea lui [117, p. 87].
Din punct de vedere semantic, orice cuvânt se prezintă ca o unitate complexă,
alcătuită din mai multe nuanţe de sens şi din diverse componente semantice (seme). F.
de Saussure ne previne că „…e o mare iluzie să considerăm un termen numai ca unire a

100
unui anumit sunet cu un anumit concept.“ [74, p. 127] În continuare, ilustrul savant
susţine că „valoarea oricărui termen este determinată de ceea ce îl înconjoară.“ [74, p.
129] Dat fiind că verbul exprimă relaţiile dintre obiecte şi fenomene, este important a
stabili clasa de obiecte care sunt supuse acţiunii numite de verbul dat. Cu cât este mai
largă şi mai variată clasa acestor obiecte, cu atât e mai largă semnificaţia verbului, care,
în astfel de condiţii, capătă caracter sintagmatic [vezi 138, p. 42].
Posibilităţile combinatorii ale verbului a face ne ajută să determinăm potenţialul
lui semantico-sintactic. Deşi are o semnificaţie foarte largă, a face nu se desemantizează
totalmente, ci îşi păstrează, de fapt, înţelesul primar. Cu toate acestea, verbul exprimă
un anumit sens doar în asociere cu alte unităţi lexicale. Capacităţile sale funcţional-
semantice se află în legătură directă cu semnificaţia cuvintelor pe care le regentează,
precum şi cu particularităţile sintactice ale acestora.
Astfel, valorile semantice ale verbului a face se datorează în mare parte
actualizatorilor din distribuţia acestuia. „Valoarea unui termen poate fi modificată fără
să ne atingem nici de sensul şi nici de sunetele sale, ci doar prin faptul că un anumit
termen din vecinătate va fi suferit o modificare.“ [74, p. 133] Contextele pe care le vom
analiza în cele ce urmează vin să dezvăluie condiţiile de realizare a legăturilor
sintagmatice şi a potenţialului semantico-funcţional al cauzativului a face.
Acad. S Berejan, vorbind despre structura complexă a semnificaţiei unităţilor
lexicale, numeşte cea mai mică unitate a acesteia variantă semantică. “Totalitatea
variantelor semantice formează ceea ce se numeşte sensul lexical al cuvântului
polisemantic.” [100, p. 46] Deoarece ne-am propus să examinăm doar unul dintre
sensurile verbului a face, şi anume cel cauzativ, vom opera cu termenul valoare
semantică (VS).
Am constatat că verbul a face cu valoare cauzativă numeşte acţiuni capabile să
declanşeze, printr-un apel la Autor (Agent, Cauzal sau Subiect logic), executarea
acţiunii exprimate de verbul al doilea din sintagma cauzativă. În acest caz, autorului i se

101
transmite, sub diverse forme de porunci, recomandări, dispoziţii sau comenzi, dorinţa
unui cauzator de a întreprinde şi a duce la un bun sfârşit acţiunea cauzată.
Propunem o clasificare semantică a sintagmelor cauzative cu a face, bazându-ne
pe supoziţia că semnificaţia acestora corespunde tipurilor de situaţii pe care le exprimă
şi care, la rândul lor, sunt determinate de trăsătura contextual-semantică a verbului.
Tipurilor de situaţii cauzative le corespund anumite valori ale verbului a face care sunt
determinate în baza următorilor indici semantici:
(1) Clasa semantică a numelui ce semnifică subiectul cauzării (SC): ±Animat;
±Uman. În dependenţă de aceşti parametri, SC i se atribuie rolul de Agent sau Cauzal.
(2) Clasa semantică a numelui ce semnifică obiectul cauzării (SCa). Dacă acesta
are marca /+Uman/, i se atribuie rolul de Pacient, iar dacă /–Uman/, este tratat ca obiect.
(3) Parametrul semantic /±Control/ apare în funcţie de reacţia Pacientului. Dacă,
în ciuda faptului că asupra sa acţionează Agentul, el îşi păstrează controlul, acţionând
din bunăvoinţă sau convingere, atunci intervine parametrul semantic /+Control/. Dacă
Pacientul este forţat, impus să execute acţiunea cauzată contrar voinţei lui şi, drept
urmare, acesta este lipsit de control, atunci intervine trăsătura /–Control/.
(4) Marca semantică /+Volitiv/ este definitorie pentru a face în cazul când SC
manifestă interes pentru realizarea acţiunii / stării cauzate. Parametrul semantic dat este
caracteristic numai dacă SC posedă trăsătura /+Uman/.
(5) Trăsătura semantică /+Ţintă/ este prezentă dacă SC (Agentul) urmăreşte, în
mod mai mult sau mai puţin evident, un scop bine definit – a determina realizarea
acţiunii cauzate.
(6) Semul /±Rezultat/ apare în funcţie de realizarea / nerealizarea acţiunii cauzate,
fapt care poate fi stabilit, reieşind din forma gramaticală a verbului sau din context. A
face este rezultativ doar dacă SC, prin acţiunile sale, îşi atinge scopul, şi anume –
relizarea acţiunii cauzate.
(7) Clasemul /+Cauzativ/, inerent structurii semantice a cauzativului a face, apare
în orice context şi ne permite să includem lexemul dat în categoria verbelor respective.

102
 În baza indicilor mai sus-menţionaţi se pot delimita următoarele VS ale
cauzativului a face.
I. A aduce (pe cineva) în situaţia de a…
(21) Arendările acestea ajunseră să ne facă să blestemăm şi ziua în care
veniserăm pe lume. (P. Istrati, OA, 39)
(22) Încordarea nervoasă făcea pe tânărul Herdelea să şovăiască între mânie şi
răbdare. (L. Rebreanu, R, 231)
Este de observat că SC are rol de Cauzal, dat fiind că numele prin care este
exprimat are marca /–Animat/. SCa însă poate fi exprimat doar printr-un substantiv cu
marca /+Uman/. În formula dată acţiunea cauzată se prezintă ca fiind nedorită pentru
SCa, de cele mai multe ori fiind impusă de SC. Semele distinctive ale valorii semantice
I (VS I) sunt: /+Cauzativ/, /–Control/, /–Volitiv/, /–Ţintă/, /±Rezultat/. VS I impune
subiectului constrângerea / restricţia semantică de a se actualiza prin nominale cu
următoarele trăsături: /–Animat/, /–Uman/, /+Abstract/. Poziţia Od acceptă numai
nominale animate şi umane care, în calitate de SCa, se caracterizează prin parametrul
/–Control/.
II. A întocmi, a potrivi lucrurile astfel, ca să…
(23) Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă,/ Faceţi ca-n astă lume să
aibă parte dreaptă, / Egală fiecare. (M. Eminescu, O, 62)
(24) Ştiind că va face să cadă capul lui Petru Aron, Măria sa şi-a pregătit
izbăvire… (M. Sadoveanu, FJ, 47)
Materialul faptic ne permite să concluzionăm că subiectul verbului a face cu
valoarea semantică dată este exprimat prin nume de persoană, care urmăreşte un scop
bine definit, cauzând acţiunea SCa sau impunând / determinând / favorizând o anumită
stare / situaţie. Este evident aici interesul şi scopul bine determinat al SC, îndreptat spre
realizarea acţiunii cauzate, al cărei rezultat depinde în mare măsură de străduinţele
acestuia. SC însă nu impulsionează acţiunea cauzată / nu determină starea sau situaţia
cauzată nemijlocit, ci prin intermediul altora. În acest caz intervine semul /–Contact/.

103
 Trăsătura semantică distinctivă a VS II este: /+Cauzativ/, /+Volitiv/, /+Ţintă/, /–
Contact/, /±Rezultat/. SCa are trăsătura semantică /+Uman/ şi parametrul /+Control/.
III. A da (cuiva) posibilitatea de a…
(25) Nici mâncarea îmbelşugată, nici prăjiturile, nici cafeaua, nici odihna de-un
ceas nu izbutiră s-o facă a-şi veni în fire. (M.Sadoveanu, VMS, 161)
(26) Acuma avea o emoţie stranie care-l făcea să nu se prăpădească cu firea
pentru a o vedea. (L. Rebreanu, I, 213)
Şi aici configuraţia semantică contextuală a verbului a face este determinată de
raporturile dintre ocurenţe. Semele diferenţiale: /+Cauzativ/, /–Volitiv/, /–Contact/, /–
Ţintă/, /±Rezultat/. SC este exprimat printr-un substantiv inanimat, ceea ce determină
trăsăturile semantice distinctive menţionate. SCa, având trăsătura /+Uman/, manifestă
un anumit interes pentru acţiunea sau starea cauzată, doreşte ca aceasta să se realizeze,
de aceea aici intervine şi parametrul /+Control/.
IV. A ajuta
(27) Căpitanul nostru se străduia din răsputeri să-l facă să priceapă ce-ar vrea
să afle. (P. Istrati, OA, 33)
Observăm că verbul a face “acceptă” în distribuţia sa doar subiecte exprimate
prin nume cu trăsătura /+Uman/, ceea ce dă posibilitatea să distingem următoarele
seme: /+Cauzativ/, /+Volitiv/, /+Ţintă/, /+Contact/, /±Rezultat/. SC este activ şi interesat
într-o anumită măsură în realizarea acţiunii cauzate.
Deşi configuraţia VS IV este foarte apropiată de cele ale VS II şi VS III, totuşi o
putem evidenţia datorită particularităţilor semantice ale SC şi cele ale SCa. Interesul
pentru realizarea acţiunii cauzate este manifestat atât din partea SC, cât şi a SCa, care se
caracterizează prin semul /+Control/. Un alt sem diferenţial ar fi /+Contact/, care indică
cauzarea directă, nemijlocită.
V. A îngădui, a permite, a favoriza
(28) Se petrecuseră de curând fapte de seamă: puterea şi stăruinţa franceză
făcuseră să biruie drepturile noastre. (P. Istrati, OA, 209)

104
 (29) Face ea, haiducia voastră, „revoluţii“, dar face să curgă şi aurul în casele
de bani ale ţărilor apusene. (P. Istrati, OA, 143)
În accepţia dată a face admite în distribuţia sa doar substantive inanimate.
Matricea semantică include următoarele trăsături distinctive: /+Cauzativ/, /–Volitiv/, /–
Ţintă/, /+Contact/, /±Rezultat/.
VI. A predispune la ceva, a determina
(30) Călătoria asta de cinci zile, în toiul iernii, mă făcuse să mă gândesc adesea
la blestemul care-i viaţa oamenilor. (P. Istrati, OA, 225)
(31) …numai neînţelegerea situaţiei o poate face să privească lucrurile cu atâta
uşurinţă. (L. Rebreanu, R, 333)
Exemplele aduse ne permit să facem constatarea că a face acceptă în distribuţia
sa şi nominale cu marca /–Animat/ având funcţia sintactică de subiect. SC în acest caz
este un Cauzal, iar SCa este întotdeauna animat cu marca /+Uman/. Acţiunea cauzată se
prezintă pentru SCa ca neaşteptată, spontană, determinată de anumite împrejurări,
situaţii, dar fără a fi impusă.
În contextele date distingem semele pertinente ale verbului în discuţie, şi anume:
/+Cauzativ/, /–Volitiv/, /–Ţintă/, /±Rezultat/. Matricea semantică a VS VI coincide cu
cea a VS III. Reacţia SCa, care se caracterizează prin marca /–Control/, diferă însă de
cea din VS III, ceea ce ne-a permis să delimităm accepţia dată.
VII. A îndemna, a stimula, a încuraja
(32) Voi să daţi seamă înaintea lui Dumnezeu, zise suspinând, că voi m-aţi făcut
să fac acest păcat. (C. Negruzzi, O, 148)
Contextul ne sugerează următoarea structură semantică a verbului a face:
/+Cauzativ/, /+Volitiv/, /+Ţintă/, /±Rezultat/. Ambele subiecte – cel cauzator şi cel
cauzat – au trăsătura semantică /+Uman/. SC manifestă un interes deosebit pentru
acţiunea cauzată, iar SCa dă dovadă de indiferenţă sau este indecis în efectuarea acţiunii
cauzate. În asemenea situaţie se cere o anumită insistenţă sau o uşoară presiune din

105
partea SC. SCa îndeplineşte acţiunea din propria convingere, fără a fi forţat. De aceea
persoana asupra căreia se acţionează se caracterizează prin parametrul /+Control./.
VIII. A convinge, a decide
(33) Cucoane Filipe, nu te supăra, dar dumneata trebuie să-l faci să hotărască o
zi. (M. Sadoveanu, VMS, 205)
(34) Hitler a fost învins, dar Stalin a rămas şi o să ne facă el să trecem de
partea lui. (M. Preda, CMIP, I, 80)
Cauzativul a face prezintă următoarea configuraţie semantică: /+Cauzativ/,
/+Volitiv/, /+Ţintă/, /+Contact/, /±Rezultat/. Spre deosebire de VS VI, în cazul dat, SC
urmăreşte mai insistent realizarea acţiunii cauzate şi, ca urmare, obţinerea rezultatului
scontat. SCa, dimpotrivă, la început nu doreşte să îndeplinească acţiunea Cauzată sau
chiar se împotriveşte. Însă, până la urmă, cedează presiunii din partea SC. Astfel,
acţiunea cauzată este realizată de SCa în mod deliberat. Drept urmare, acesta
încorporează semul /+Control/. Ambele subiecte – SC şi SCa – au trăsătura /+Uman/.
IX. A obliga, a pune, a impune (pe cineva) să…
(35) Dară nime nu m-a face / Să mă ieu dup-a lui flaut. (M. Eminescu, P, 134)
(36) …nimene nu-l putu face să-şi descopere gândul ascuns, în privinţa
vinovaţilor. (M. Sadoveanu, ZC, 141)
Valoarea semantică dată a verbului a face se caracterizează prin trăsăturile
selecţionale: /+Cauzativ/, /+Volitiv/, /+Ţintă/, /+Contact/, /+Rezultat/. Pentru SCa
acţiunea cauzată este nedorită, acesta se împotriveşte realizării ei. În anturajul dat se
cere mai multă insistenţă din partea SC, pentru a-l face pe SCa să execute acţiunea
cauzată. De regulă, aceasta îşi atinge scopul, iar SCa este caracterizat prin parametrul
/–Control/.
X. A sili, a constrânge, a forţa, a soma
(37) Au făcut toate acestea ca să-l facă să mărturisească unde are ascunse
comorile sale. (M. Sadoveanu, ZC, 65)

106
 (38) Îi înfipsei mâna în cravată, îl împinsei spre perete şi îl făcui să se holbeze
în strânsoare, din roşcat se făcu vânăt. (M. Preda, CMIP, I, 189)
VS X este identică după parametrii semantici cu VS IX. Cu toate acestea, există o
nuanţă definitorie, care face posibilă delimitarea acestei valori. Astfel, SCa opune aici o
rezistenţă mult mai mare realizării acţiunii cauzate şi nu doreşte categoric s-o
îndeplinească, iar din partea SC se cere, respectiv, şi mai multă insistenţă, chiar
aplicarea forţei. Sintagma cauzativă în VS X se caracterizează prin parametrul
/+Rezultativ/, /–Control/.
Ţinem să accentuăm încă o dată faptul că VS enumerate mai sus se datorează nu
atât verbului a face, cât actualizatorilor din ocurenţa lui, care vin să precizeze, să
concretizeze una din virtualităţile semantice pe care le comportă semnificaţia acestuia.
Astfel, actualizarea semelor are loc datorită raporturilor dintre ocurenţe.
Semul nuclear, pe care A.J. Greimas îl defineşte ca element de semnificaţie ce se
păstrează în orice context [176, p. 28], este clasemul a cauza. Valorile semantice sunt
determinate de semele contextuale sau specifice – componente ale semnificatului –
relevante numai în anumite contexte [176, p. 28].
Studiind problema legăturii dintre sensul cuvântului şi context, acad. S. Berejan
menţionează: „Cu cât mai puţin clar şi mai puţin concret este conţinutul lexical al unui
verb, cu atât mai multe sensuri (variante lexico-semantice) ale acestuia sunt atestate în
dicţionarele explicative. Cele mai „polisemantice” se dovedesc a fi, oricât de straniu ar
părea, verbele golite de sens în gradul cel mai înalt, adică verbele cu un conţinut confuz,
vag, difuz...” [98, p.57]
A face apare în sintagmele cauzative având o distribuţie specifică. Dacă ocurenţa
lui stângă acceptă (în dependenţă de context) în calitate de subiect al acţiunii cauzatoare
atât substantive animate, cât şi inanimate, care arată obiecte, fenomene ale lumii
materiale capabile să declanşeze o acţiune de răspuns, atunci ocurenţa dreaptă este
ocupată, de regulă, doar de nominale cu marca semantică /+Uman/. În această ipostază

107
a face semnifică un impuls al acţiunii verbului al doilea al sintagmei. Prin urmare,
avem de faţă două acţiuni ce se află într-o interconexiune strânsă:
1) o influenţă activă din partea subiectului verbului a face şi
2) acţiunea de răspuns a subiectului verbului al doilea, care este totodată şi
complementul verbului a face.
În limba română, pentru exprimarea acţiunii cauzatoare a face poate să fie
substituit, în funcţie de context, printr-un cauzativ ce comportă o semnificaţie mult mai
concretă, cum ar fi: a ajuta, a permite, a îndemna, a pune, a impune etc. Cauzativul a
face se află în raport de variaţie liberă cu verbele date.
Materialul faptic examinat în paragraful de faţă ne permite să clasăm cauzativul a
face la categoria verbelor eurisemice 15. Făcând parte din grupul semantic al verbelor de
acţiune, a face este compatibil cu astfel de parametri ca „forţă“, „efort“, „scop“. Pentru
a-l atrage pe Autor în realizarea acţiunii concepute de cauzator, acesta din urmă
întreprinde el însuşi acţiuni mai mult sau mai puţin complicate sau recurge, după cum
bine se vede în exemplele analizate, la promisiuni, viclenie, forţă, constrângere, chiar
violenţă. În structurile cu a face raporturile semantico-sintactice sunt în exclusivitate
tranzitive. Relaţiile exprimate de acest verb au o orientare exocentrică, de la subiect spre
obiect.

15
Eurisemia (sau sensul larg) este o varietate a semanticii lexicale şi se manifestă printr-un înalt grad de abstractizare a
lexemului ce deţine un sens nediferenţiat. Nu întotdeauna extinderea potenţialului semantic al unui cuvânt conduce la
lărgirea sensului acestuia. Prin urmare, fenomenul dat nu trebuie confundat cu polisemia. Unităţile lexicale eurisemice sunt
polifuncţionale şi se caracterizează prin bogăţia de valori semantice, prin capacitatea lor de a substitui alte cuvinte cu sens
îngust. [Vezi 138]

108
 Capitolul III. TIPOLOGIA VERBELOR ŞI A SINTAGMELOR CAUZATIVE

§ 1. Preliminarii

În cele ce urmează, vom încerca să dezvăluim latura formală a cauzativităţii,

adică ceea ce se referă la mijloacele ei de expresie, dat fiind că „substanţa semantică ce
manifestă conţinutul (semnificatul) unităţilor de limbă nu există separat: ea „nu se
percepe” decât în componenţa unităţilor semnificative (ale nivelelor morfologic, lexical
sau sintactic), a căror latură ideală o constituie” [6, p.70] .
Un ajutor real la clasificarea semantică a verbelor cauzative ne oferă metoda
analizei componenţiale, care, la rândul ei, se bazează pe două procedee – cel al analizei
distributive şi cel al analizei transformaţionale. Metoda de bază în cadrul analizei
semantice însă trebuie considerată, după unii autori [110, p. 158–172; 153, p. 81],
metoda opozitivă, care are drept suport aceeaşi analiză componenţială, distributivă şi
transformaţională.
Semele, fiind unităţi de bază ale sistemului semantic al limbii, iau parte la consti-
tuirea paradigmelor16, grupelor şi claselor semantice şi sunt legate între ele prin opo-
ziţii, mai mult sau mai puţin regulate, ce au la bază un anumit component al structurii
lor (în cazul verbelor cauzative acest component este semul cauzativităţii). În general,
prin opoziţie (lat.: opozitio) ca termen lingvistic se înţelege „diferenţa cu funcţie
distinctivă între unităţile aparţinând unui anumit nivel al structurii unei limbi“ [173, p.
339] sau, conform unei alte surse, opoziţia „semnifică deosebirea esenţială
cu funcţie semasiologică dintre unităţile planului expresiei, căreia îi corespunde o
deosebire între unităţile planului conţinutului şi viceversa“ [181, p. 348]. Creată în
cadrul Şcolii de la Praga pentru domeniul fonologiei, teoria opoziţiilor este cu succes
aplicată în morfologie şi semantică. Opoziţiile trebuie căutate în interiorul unor
subsisteme lexicale (cum ar fi cel al gradelor de rudenie, al culorilor etc.).

16
Paradigme semantice sunt numite o serie de lexeme, ce se opun unul altuia după anumite seme categoriale (de exemplu,
după semul cauzativ / noncauzativ).

109
 Opoziţiile semantice reflectă relaţiile derivaţionale între semnificaţii [127, p. 88].
Sunt delimitate derivarea semantică explicită şi cea implicită. Derivarea explicită se
manifestă prin particularităţile formale ale cuvintelor. Acest tip de derivare este specific
mai ales verbelor factitive. De exemplu: special > a specializa, concret > a concretiza,
frumos > a înfrumuseţa, curaj > a descuraja. Semul suplimentar „a face, a transforma
în“ în lexemele derivate a specializa, a concretiza, a înfrumuseţa, a descuraja este
exprimat prin afixe derivative.
În cadrul derivării implicite, componenta semantică suplimentară nu-şi găseşte
expresie formală specifică în structura lexemului. Un caz particular al derivării implicite
îl constituie supletivismul. Acesta se întâlneşte şi la perechile opozitive cauzativ /
noncauzativ, formate din cuvinte cu rădăcini diferite. De exemplu: a da – a lua, a hrăni
– a mânca, a aduce (pe cineva) – a veni, a anunţa - a şti etc. Este vorba aici de aşa-
numita formă latentă (sintetică) de realizare semantică a unei noţiuni oarecare.
Componentele semantice implicite sunt depistate doar în cadrul paradigmelor lexico-
semantice prin intermediul opoziţiilor şi al contextului. Ele aparţin aşa-numitei
gramatici latente [127, p. 83–93; 155].
Ca şi orice altă categorie lingvistică, cauzativele pot fi delimitate numai fiind
puse în opoziţie cu o altă categorie verbală, stabilind cu aceasta raporturi paradigmatice
(lexicale sau gramaticale). Pentru descoperi semul cauzativităţii la un verb tranzitiv,
acestuia trebuie să-i corespundă un alt verb ce ar numi aceeaşi acţiune, stare, devenire,
dar care s-ar referi nu la obiectul, ci la subiectul verbului. La o eventuală transformă,
subiectul verbului intranzitiv devine obiectul aceluiaşi verb cu valoare tranzitivă şi este
impus / determinat de subiect să îndeplinească acţiunea sau să treacă într-o altă stare,
exprimată de tema verbului.
Majoritatea cauzativelor în limba română au capacitatea de a forma opoziţii
semantice cu dubletele lor noncauzative. Iată câteva exemple: a trimite – a pleca, a
speria – a se speria, a înfiinţa – a fiinţa, a adormi (tr.) – a adormi (intr.). O astfel de
opoziţie există în orice limbă naturală, diferă doar mijloacele de exprimare a acesteia.

110
S-a constatat că în limbile romanice şi cele slave există verbe cauzative prin însăşi
semnificaţia pe care o au. În afară de aceasta, situaţia cauzativă mai poate fi redată şi cu
ajutorul diferitelor îmbinări perifrastice, sau a morfemelor cauzative. Prin urmare,
cauzativitatea, fiind o categorie universală, capătă în sistemul lexico-gramatical al unei
limbi diferite mijloace de materializare. Sunt semnificative, în această privinţă,
cuvintele cunoscutului lingvist rus A.M. Peşkovski: „Cu cât este mai importantă pentru
limbă o semnificaţie, cu atât mai diverse şi mai multiple sunt modalităţile de exprimare
a ei, de parcă limba, prin toate mijloacele accesibile, tinde să exprime semnificaţia dată.
Cercetătorul este dator să depisteze semnificaţia în cauză în baza unui fapt oarecare,
precum şi să găsească toate faptele de limbă ce participă la exteriorizarea acestei
semnificaţii, oricât de diverse ar fi ele.“ [147, p. 74]
J. Lyons este cel care dezvoltă teoria cauzativului şi împarte verbele tranzitive în
2 clase: a) verbe tranzitive de bază sau fundamentale şi b) verbe cauzative, obţinute
printr-o operaţie de „cauzativizare“. În funcţie de rezultatul cauzativizării, Lyons distin-
ge patru tipuri de verbe şi construcţii cauzative: 1) cauzativele „ergative“; 2) cauzativele
„morfologice“; 3) cauzativele „lexicale“; 4) cauzativele „perifrastice“ [59, p. 268–297].
G. Pană-Dindelegan observă că cele patru tipuri de construcţii cauzative stabilite
de J. Lyons sunt prezente şi în limba română [65, p. 82]. Diverşi cercetători, pe bază de
limbi diferite, au încercat să stabilească şi să sistematizeze trăsăturile morfologice,
semantice, lexicale, derivative, ce ar determina opoziţia regulată cauzativ–noncauzativ.
Dar se ştie că ceea ce e caracteristic unei limbi poate fi nerelevant în alta.
Examinând faptele de limbă, am constatat că în româna contemporană
exprimarea relaţiilor cauzative se realizează printr-o sumă de procedee disparate care nu
pot fi încadrate într-un sistem unitar. Pe lângă cele 4 tipuri de verbe şi construcţii
cauzative amintite mai sus, vom analiza mai detaliat, în cele ce urmează, şi altele care,
credem, merită toată atenţia.
Înainte de a trece la cercetarea mijloacelor şi procedeelor de redare a situaţiei
cauzative în limba română, facem următoarea precizare. În atenţia noastră se vor afla

111
situaţiile cauzative exprimate prin mijloace de limbă cu prezenţa obligatorie a verbului
cauzativ (liantul), care face legătura dintre antecedent (cauză) şi consecinţă
(efect)17. Vom evita astfel de structuri unde situaţia cauzativă se redă prin alte
mijloace decât verbele cauzative, de tipul: (1) Nu mai ştiam încotro să mergem – ne
rătăcirăm; sau (2) Văzând că nu mai vine, plecă fără să aştepte. În exemplele date,
situaţia cauzativă poate fi dedusă logic, din integritatea semantică a întregului enunţ.
A.A. Holodovici constată că între perechile de verbe corelative noncauzativ–
cauzativ „este un raport regulat semantic şi neregulat formal.“ [159, p. 28] Probabil, şi
din această cauză problema clasificării şi a sistematizării verbelor şi sintagmelor
cauzative este mult mai complicată decât pare a fi la prima vedere.
Analizând materialul faptic şi verificându-l cu ajutorul dicţionarului explicativ,
am constatat că în limba română sunt prezente câteva modalităţi de materializare a
situaţiei cauzative prin intermediul verbelor şi a construcţiilor cauzative. Le vom
prezenta, în cele ce urmează, sub aspectul opozitiv (acolo unde este posibilă opoziţia
cauzativ–noncauzativ) dintre verbele cauzative şi corespondentele lor noncauzative.

§ 2. Opoziţia de tip lexical

Opoziţia de tip lexical presupune existenţa în limbă a două sau a mai multor
lexeme diferite, polarizate pe aceeaşi axă semantică. Limba română cunoaşte o serie de
verbe care pot exprima cauzativitatea prin însuşi conţinutul lor, astfel că acestea nu
diferă din punctul de vedere al formei gramaticale de celelalte verbe tranzitive, iar
identificarea lor în cadrul sistemului verbal nu poate fi efectuată în baza criteriilor
formale. Opoziţia noncauzativ–cauzativ se realizează prin opunerea lexemelor: a veni –
a chema, a aduce; a vedea – a arăta; a şti – a anunţa; a înţelege – a explica; a mânca –
a hrăni; a dormi – a adormi (tr.) etc.
Practic cauzativele „lexicale“ pot fi obţinute printr-o transformare de tipul: Mama

∧ face ∧ copilul mănâncă ⇒ Mama hrăneşte copilul. Acest mijloc de exprimare a

17
Termenii au fost preluaţi din monografia «Типология каузативных конструкций. Морфологический каузатив» [155].

112
semnificaţiei mai e numit şi supletiv. Prin supletivitate se înţelege forme diferite ale
aceluiaşi cuvânt, alcătuite de la rădăcini sau teme diferite [vezi 182, p. 476]. Cu referire
la cauzativitate, fenomenul supletivităţii se manifestă prin adăugarea semului cauzativ
unuia dintre lexemele verbale corelative, cu deosebirea că, în acest caz, nu este vorba
despre o diferenţă de forme (şi sensuri) gramaticale, ci despre o distincţie de ordin
lexico-semantic. Verbele corelative, având o structură semantică asemănătoare, se
deosebesc doar prin prezenţa / absenţa semului diferenţial cauzativ. Avem de faţă o
opoziţie lexico-semantică. A se compara: a înţelege şi a explica = „a face (pe cineva) să
înţeleagă”, a vedea şi a arăta „a face (pe cineva) să vadă”.
Uneori, pentru a descoperi o componentă semantică sau alta nu e suficient să
apelăm doar la opoziţia semantică. De multe ori în ajutor ne vine contextul. Să fim mai
expliciţi.
Conform DLRLC, verbul a da are câteva accepţii. Vom analiza două din ele.
(1) Ia-mă pe mine, că eu-s mai frumoasă şi dau putere celui ce mă rupe, zise una.
(I. Slavici, SA, I, 73)
(2) Ce treabă ai tu de aceea? îi zise împăratul mânios şi-i dete o palmă pe de-a
dreapta şi una pe de-a stânga. (I. Slavici, SA, 69)
În (1) a da, ţinând seama de context, apare cu următoarea semnificaţie: „A pune
pe cineva în posesiunea unui lucru“ [DLRLC, II, p. 1–6], adică „A face (pe cineva) să
aibă“. Structura semantică a verbului vizat conţine cauzativul a face, prin urmare,
lexemul a da din (1) este un cauzativ semantic. Complementul direct (putere) în cazul
dat indică lucrul (obiectul) posedat sau trecut în posesia cuiva.
O dată cu schimbarea anturajului lexico-semantic al verbului a da din (2), se
schimbă radical şi structura semantică a acestuia şi, drept urmare, nu-l mai putem
percepe ca pe un cauzativ. În DLRLC găsim următoarea explicaţie a acestui semem:
„Intranz. A lovi, a izbi, a bate“ şi „Tranz. şi absolut, complementul indică persoana
lovită, lovitura sau instrumentul întrebuinţat la lovit“ [DLRLC, II, p. 1–6]. Astfel, a da
o palmă = a lovi (cu palma), a pălmui.

113
 Se cere relevat faptul că a da o palmă (un pumn) nu este echivalent, din punct de
vedere gramatical, cu a da cu palma (piciorul, pumnul, sabia etc.), deoarece în expresia
a da o palmă verbul, pierzându-şi sensul său de bază, intră în componenţa unei locuţiuni
ce se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire. În cazul dat
ea are funcţia de predicat verbal simplu (= a pălmui). A da cu palma însă se
descompune în unităţile lexicale constituente, fiecare avându-şi funcţia sa sintactică.
Deci a da (a lovi) cu ce? cu palma, unde cu palma este un instrumental. Dar nu putem
spune a da ce? o palmă.
În contextul celor expuse mai sus vom comenta fraza ce urmează.
(3) În curând poruncile lui mânioase aduseră slujitorii în preajmă-i.
(M. Sadoveanu, FJ, 62)
→ T1 (3*) În curând poruncile lui mânioase îi făcu pe slujitori să vină în
preajmă-i. → T2 (3**) Deoarece a dat porunci mânioase, slujitorii au venit în
preajmă-i.
Verbul a veni din T1 şi T2 prezintă efectul cauzei exprimate de verbul a face sau
de complementul / propoziţia de cauză. Verbul a aduce din enunţul respectiv se află în
raport semantic şi gramatical opozitiv cu a veni, primul fiind cauzativ şi, deci,
tranzitiv, iar celălalt – noncauzativ intranzitiv.
Plasat în alt context, în care ocurenţa dreaptă este ocupată de substantive
inanimate, a aduce nu mai este apt a genera transforme de tipul celor de mai sus, fiindcă
în ipostaza dată nu mai are valoare cauzativă, el fiind un simplu tranzitiv, ca în enunţul:
(4) Ţi-am adus cartea.
Acelaşi comportament semantic şi gramatical îl au şi verbele de tipul: a trimite
(pe cineva) = „a face să plece“ – a trimite (ceva); a urca (pe cineva) = „a face să urce“ –
a urca (ceva).

114
 § 3. Opoziţia lexico-frazeologică
Situaţia cauzativă poate fi redată şi prin diferite locuţiuni verbale sau frazeo-
logisme. De exemplu: a da de ştire „a face să ştie“ – a şti; a insufla speranţă „a face să
spere“ – a spera; a trage la răspundere „a pune să răspundă“ – a răspunde; a da la
iveală „a face să apară“ – a apărea etc. Uneori, îmbinările date au ca echivalent un verb
cauzativ semantic: a face cunoscut – a înştiinţa; a scoate din sărite – a supăra sau o
sintagmă cauzativă: a aduce (a readuce) la viaţă = a face să-şi revină.
Conform definiţiei date de F. Dimitrescu, locuţiunea este „un ansamblu de
cuvinte mai mult sau mai puţin sudat, cu un înţeles unitar determinat, care se comportă
din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire.“ [28, p. 32], iar expresiile
sunt „îmbinări de cuvinte încărcate cu un conţinut afectiv, proprii unei limbi.” [28, p.62]
Cercetătorul Gh. Colţun face o delimitare şi mai strictă a noţiunilor locuţiune şi
frazeologism. În opinia sa, „locuţiunile constituie grupuri de cuvinte mai mult sau mai
puţin sudate, alcătuit din cel puţin două lexeme, dintre care, de obicei una este
noţională, iar celelalte nenoţionale, ... întregul grup având un sens unitar ... care
echivalează, aproape întotdeauna, cu un singur cuvânt.” [16, p. 27] Frazeologismele se
prezintă ca „o îmbinare stabilă de cuvinte, alcătuită din minimum două cuvinte
noţionale.” [16, p.25] Spre deosebire de locuţiuni, „elementele componente ale
frazeologismelor au sensuri figurate, frazeologice, iar înţelesul unitar general nu este o
sumă a sensurilor elementelor componente.” [16, p. 26] De exemplu: cu scaun la cap, a
căuta dreptate, a lua câmpii, a lua apă în gură, cu sânge rece ş.a.
Spre deosebire însă de cuvântul sinonim lor, locuţiunile verbale şi
frazeologismele au o putere de expresivitate mai mare, diferite nuanţe de sens. Ele
permit autorilor să descrie mai viu realitatea înconjurătoare, contribuie la caracterizarea
mai plastică a personajelor şi a acţiunilor lor. A se compara:
(1) Îţi fac cunoscut că domnul abate de Marenne este un om prea cultivat…
(M. Sadoveanu, ZC, 16)

115
 (2) Cum îl aduce, intră în zidurile curţii, îl închide în beciul de sub casa cea
mică, singur, şi mă înştiinţează. (M. Sadoveanu, ZC, 74)
Deşi îmbinarea fac cunoscut din (21) este semantic echivalentă cu verbul a
înştiinţa (a anunţa, a informa), în enunţurile de mai sus ele nu se află în raport de
variaţie liberă.
În cazul când locuţiunea verbală are în componenţa sa un verb tranzitiv, aceasta
poate fi înlocuită printr-o sintagmă cauzativă.
(3) Stăpân pe sine, gândii, trebuie să fie acela care dă la iveală, fără să vrea,
lucruri străine lui. (M. Preda, CMIP, I, 200)
→ dă la iveală = face să iasă la iveală
(4) Tatăl meu… avea, în mod straniu, o aversiune faţă de cultură şi mai ales faţă
de scriitori, al căror statut social actual îl scotea din sărite. (M. Preda, CMIP, I, 26)
→ îl scotea din sărite = îl făcea să-şi iasă din fire.
(5) Nepăsarea şi răceala lui George îl scoaseră din ţâţâni. (L. Rebreanu, I, 169)
E de observat faptul că locuţiunile verbale din exemplele de mai sus conţin în
structura lor câte un verb cauzativ (a face, a da, a scoate) care vine în opoziţie cu
corespondentele lor noncauzative, însoţit de un cauzativ perifrastic, de obicei, a face.

§ 4. Opoziţia morfo-sintactică
Cauzativele „morfologice“ pot fi obţinute printr-o transformare de tipul: Soarele

∧ face ∧ pământul este fierbinte ⇒ Soarele înfierbântă pământul. Vinul ∧ face ∧ el

este vesel ⇒ Vinul îl înveseleşte, sau a fi clar > a face (să fie) clar = a clarifica, a fi
actual > a face (să fie) actual = a actualiza, a fi bogat > a face (să fie) bogat = a
îmbogăţi.
Este de observat existenţa unei relaţii morfologice (afixale) între adjectivul
(eventual substantivul) construcţiei de bază şi verbul tranzitiv transformat.

116
 1. Raj (sau Rsb) + Suf. vb.: dublu > dubla; complet > completa; egal > egala;
mare > mări; curat > curăţi; cuminte > cuminţi; amar > amărî; uşor > uşura.
2. Raj + -ifica: clar > clarifica; simplu > simplifica; pur > a purifica.
3. Raj (Rsb) + -iza: actual > actualiza; activ > activiza; minimal > minimaliza.
4. a- + Raj + Suf. vb.: grav > agrava; profund > aprofunda.
5. îm-(în-) + Raj (Rsb) + Suf. vb.: drept > îndrepta; fiinţă > înfiinţa; fierbinte >
înfierbânta; patimă > împătimi; bogat > îmbogăţi; cald > încălzi.
6. de-, des- (dez-) + Raj (Rsb) + Suf. vb.; activ > dezactiva; curaj > descuraja;
pereche > desperechea; formă > deforma; sare > desăra.
7. ne- + Raj (Rsb) + Suf. vb.: a nenoroci; a nelinişti.
Verbele obţinute în urma ataşării sufixelor verbale –a şi –i, conform schemei Raj
(Rsb) + Suf. Vb., sunt considerate ca fiind formate prin conversiune [vezi 22; 84]. P.
Zugun susţine că cel mai economic mijloc de formare a cuvintelor noi este
conversiunea, iar sufixele şi prefixele derivative sunt, de cele mai multe ori, redundante
şi chiar inutile. Sufixele lexicale verbale se dovedesc utile numai în cazurile când, de la
aceeaşi temă nominală, se formează două verbe, unul prin conversiune şi altul prin
sufixare, şi ambele au sens lexical deosebit [vezi 87, p. 439], ca în exemplele: fiinţă > a
fiinţa şi a înfiinţa, activ > a activa şi a activiza.
Conform lui Ch. Bally, orice semn lingvistic, păstrându-şi în întregime sensul
semantic, poate să-şi modifice semnificaţia gramaticală şi să achiziţioneze funcţia unei
alte categorii lexicale (substantiv, verb, adjectiv, adverb), căreia nu-i aparţine. Acest
sistem de modificări gramaticale lingvistul elveţian îl numeşte transpoziţie (derivare)
funcţională [vezi 2, p. 116–127]. Semnul supus transpoziţiei este numit de Ch. Bally
transponend (din lat. transponendum “ceea ce trebuie transpus”), iar semnul care
exprimă noua categorie, este numit transpositeur sau semn categorial [vezi 2, p. 117].
Astfel, în exemplul nostru a egala, sufixul verbal –a este semnul categorial care
transpune adjectivul egal în categoria verbului, fără a-i modifica semnificaţia de bază.
Acesteia doar i se adaugă semul cauzativ a face, iar în rezultat obţinem dintr-un adjectiv

117
un verb cauztiv: a egala = a face (să fie) egal cu … În literatura de specialitate
formaţiile verbale de tipul celor examinate aici, sunt numite verbe denominale. În multe
cazuri numele verbalizate “îndeplinesc, fac, realizează, exercită, produc, transpun pe
planul acţiunii ceea ce indică tema.” [vezi 22, p. 149]
Procedeul morfematic de formare a verbelor cauzative este specific subclasei de
verbe factitiv-eventive (vezi supra). Drept mijloc de diferenţiere apare un indice formal
– un prefix sau un sufix ataşat la radicalul unui adjectiv sau substantiv. În cadrul
opoziţiei cauzativ–noncauzativ funcţia de diferenţiere, în unele cazuri, o îndeplineşte
morfemul se. Elementul marcat este verbul noncauzativ (morfemul se, numit şi morfem
decauzativ, se ataşează verbului noncauzativ). A se compara: a încălzi – a se încălzi, a
cuminţi – a se cuminţi, a descuraja – a se descuraja, a intimida – a se intimida.
Suprimarea morfemului se nu duce la modificarea sensului lexical concret al
verbului, se schimbă însă configuraţia lui semantică. Comp.: a se cuminţi = „a fi / a
deveni cuminte“ – a cuminţi (pe cineva) = „a face să fie / să devină cuminte“, a se
intimida = „a se lăsa intimidat“ – a intimida = „a face să se intimideze“.
Vom ilustra cele spuse prin câteva exemple de fraze excerptate din opere literare.
(1) Duţu se mai linişti. (2) Măria ta, mă grăbesc a te linişti.
(I. Slavici, SA, 450) (M. Sadoveanu, ZC, 87)
(3) –Iată aşa îmi plac mie oamenii, se (4) Vinul veseleşte inima omului…
veseli dumnealui.(M. Sadoveanu, ZC, 35) (M. Sadoveanu, ZC, 7)
(5) I-am chemat, stăpâne. …pentru dânşii (6) Ş-am auzit că nu sunt numai năvăliri,
am vrut să ies, căci ştiu că se întristează. şi tăieri, şi robiri şi ciumă şi foamete,
(M. Sadoveanu, FJ, 337) lucru care mult mă întristează…
(M. Sadoveanu, ZC, 17)

Prezenţa pronumelui reflexiv se în imediata apropiere a verbului predicat suprimă

poziţia complementului direct, neutralizând cauzativitatea acţiunii. Orice verb cauzativ

118
are faţă de corelativul său noncauzativ o valenţă liberă mai mult. Apariţia lui se
lichidează această proiecţie sintactică.
Uneori, procedeul afixal nu poate fi aplicat la formarea opoziţiei cauzativ–
noncauzativ. În cazul acesta este folosită construcţia verbală a (se) face + N, unde în
calitate de functor apare verbul a (se) face.Vom exemplifica:
(7) Amăgită de nădejdea sa, se lăsă o melancolie ce o făcu mai interesantă…
(C. Negruzzi, O, 88)
(8) Idealul lui era să le facă intelectuale, o aspiraţie nobilă.
(M. Preda, CMIP, I, 161)
(9)Pleoapele i se zbătură şi se făcu palidă. (Sadoveanu, VMS, 133)
Alteori forma afixală a verbului cauzativ diferă semantic de formaţiunea cu a
face: (10) Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăi-
mântător. (M. Preda, CMIP, I, 25)
(11) În cele din urmă, doi crini mari, roşii au înflorit pe obrajii femeii, făcând-o
şi mai frumoasă. (I. Druţă, C, 94)
Evident, denominativele a înspăimânta şi a înfrumuseţa nu pot înlocui sintagmele
evidenţiate, deşi sunt omorizice cu numele din componenţa acestora.
Cauzativul morfologic, fiind semantic echivalent cu sintagma a face + N, dă
posibilitate autorului să aleagă între cele două variante:
(12) O meserie ca oricare alta şi care n-o să le facă niciodată bogate.
(M. Preda, CMIP, I, 161)
n-o să le facă bogate = n-o să le îmbogăţească
(13) Şi e atât de uşor să-i faci pe oameni veseli… (I. Slavici, SA, II, 51)
să-i faci veseli = să-i înveseleşti
Dacă apare necesitatea de a exprima în acelaşi context mai multe situaţii
cauzative, preferinţă se dă variantei morfologice (afixale).
(14) Dacă cândva vr-un nor măhnicios mă posomorăşte, un allegro vivace mă
înveseleşte. Dacă idei politiceşti mă tulbură, un andante grazioso mă linişteşte,

119
 dacă vr-un cuget de gelozie mă necăjeşte, un adagio sostenuto mă face să-mi
cunosc amăgirea şi să vărs lacrimi de căinţă. (C. Negruzzi, O, 100)

§ 5. Opoziţia sintagmatică
Opoziţia sintagmatică se realizează prin opunerea valorii tranzitive celei
intranzitive a aceluiaşi lexem verbal, fără ca acesta să-şi modifice forma.
Există în limba română o serie de verbe al căror sens de bază este intranzitiv, dar
în anumite contexte, o dată cu schimbarea regimului lor sintactic, devin tranzitive şi,
drept urmare, capătă sens cauzativ. Pentru a denumi relaţia sintactică ce se stabileşte
între cele două tipuri de enunţuri, lingviştii folosesc termenul ergativ [39, p. 343-344;
40, p. 181-182; 59, p. 268–270; 65, p. 82–83]. În astfel de structuri, subiectul verbului
intranzitiv devine obiectul aceluiaşi verb, dar cu valoare tranzitivă, în timp ce un nou
subiect ergativ este introdus în calitate de agent sau cauzal al acţiunii exprimate de
verbul dat. Se spune că o frază tranzitivă poate deriva din una intranzitivă în rezultatul
unei transforme ergative sau cauzative. În acest mod trăsătura ergativităţii se manifestă
prin schimbarea construcţiei sintactice între constituenţii subiect şi obiect direct fără
nici o modificare în forma verbului.
În atare condiţii, două sememe ale aceluiaşi semantem se opun unul altuia sub
aspectul cauzării acţiunii. Verbele din această categorie îmbină în structura lor două
sensuri distincte – unul cauzativ şi altul noncauzativ. Diferenţierea nu este marcată la
nivelul formei morfologice a cuvântului. E vorba de aşa-numita modificare „zero“18.
Pentru a preciza structura semantică a verbului, apelăm la distribuţia lui sintactică. De
aceea, la examinarea faptelor de limbă, vom porni de la teza că rolul decisiv la
determinarea nuanţei semantice a unui lexem îl joacă contextul, fără de care devine
aproape imposibilă această determinare.
Cauzativele ergative îşi dezvăluie în mod pregnant valoarea în cadrul opoziţiei
tranzitiv–intranzitiv. Să exemplificăm:

18
Termenul aparţine lui J.Lyons [vezi 59, p. 272].

120
 (1) La porţi s-arată tânărul Florin / În jur de ziduri calul şi-l colindă.
(M.Eminescu, O, I, 235)
(2) Numai dorul mai colindă, / Dorul tânăr şi pribeag. (G. Coşbuc, V, 5)
În (2) verbul colindă este intranzitiv şi are o singură ocurenţă obligatorie – cea cu
subiectul. În (1) acelaşi verb este tranzitiv, deoarece în distribuţia sa apare un Od. În
momentul în care formula distribuţională se schimbă, iar subiectul devine obiect direct,
verbul capătă valoare tranzitivă cu sens cauzativ. Drept urmare, au loc modificări şi la
nivel semantic. Astfel, se ridică gradul de complexitate al structurii semantice prin
adăugarea semului cauzativităţii, iar drept consecinţă, una şi aceeaşi logoformă, în
funcţie de relaţiile sintagmatice pe care le realizează, se manifestă în mod diferit, atât
sub aspect gramatical (devine tranzitiv), cât şi semantic (obţine semul cauzativ). G.
Silniţki numeşte astfel de verbe bifuncţionale şi le defineşte în felul următor: „verbe ce
pot să cumuleze două valori – tranzitivă şi intranzitivă“ [75, p. 273]. „Majoritatea
verbelor cauzative ergative sunt biactanţiale, iar verbul noncauzativ corelativ este
monovalent. În construcţia cu verb noncauzativ, nominalul cu rol de Pacient, Temă sau
Experimentator (exprimând entitatea afectată) are funcţia de subiect, iar în construcţiile
cu verb cauzativ, funcţia de complement direct, rar circumstanţial instrumental, poziţia
subiectului fiind ocupată de nominalul cu rolul de Agent sau de Cauză (exprimând
entitatea cauzatoare). Mai rar, ambii actanţi (reprezentând cele două entităţi) au rolul de
Agent.” [40, p. 181] Vom aduce aici un exemplu, după părerea noastră, destul de
concludent în această privinţă.
(3) Şi-ncet coboară pasărea străină/ Pe-a lui Florin amabilă soţie.
(M. Eminescu, O, I, 235)
E de ajuns să suprimăm poziţia complementului direct împreună cu determinati-
vele lui, ca să obţinem un alt semem al lexemului verbal coboară. În consecinţă, se
schimbă mesajul ce a vrut să ni-l transmită autorul. De regulă, în imediata apropiere a
verbului cauzativ apare un complement, exprimat, de cele mai multe ori, printr-un
pronume personal în Ac, care, de fapt, indică asupra persoanei ce îndeplineşte acţiunea

121
cauzată sau trece în starea cauzată. În asemenea situaţii, delimitarea sensului cauzativ
nu prezintă dificultăţi, ca în exemplul ce urmează.
(4) Iată dar s-a întâmplat că Toderică, după ce sărăci în cărţi pe doisprezece
coconaşi… prăpădi şi el… tot ce câştigase. (C. Negruzzi, O, 103)
Anumite probleme apar atunci când Od este redat printr-un substantiv în acuzativ
fără prepoziţie, iar verbul-predicat are forma persoanei a III-a. În astfel de cazuri devine
aproape imposibilă identificarea valorii cauzative a verbului şi, drept consecinţă, nu pot
fi stabilite particularităţile lui gramaticale. În situaţia dată, suntem impuşi să apelăm la
un context mai amplu. Exemplificăm:
(5) Şi-n acel moment de taină când s-ar crede că-i ferice,/ Poate-ar învia în
ochiu-i ochiul lumii cei antice… (M. Eminescu, O, I, 141)
În aceste versuri eminesciene găsim verbul ar învia urmat de un substantiv cu
prepoziţie în funcţie de Circ. de loc. După complementul circumstanţial, în distribuţia
verbului apare substantivul fără prepoziţie ochiul. Acesta creează ambiguitatea sensului
gramatical al verbului. DLRLC relevă două accepţii ale verbului a învia: unul de bază
intranzitiv şi al doilea tranzitiv. Dacă admitem că în versul de mai sus verbul dat are
valoare intranzitivă, atunci substantivul ochiul este la cazul nominativ cu funcţie de
subiect al verbului-predicat ar învia. Aici ar fi posibilă şi o a doua variantă, când a învia
realizează valoarea de verb tranzitiv cauzativ şi atunci eroul principal (demonul) „face
ca ochiul lumii antice să învie în propriul său ochi“, iar substantivul ochiul „se cere“
tratat ca un complement direct.
Dintr-un context mai larg, constatăm că poetul foloseşte şi alte verbe cu aceeaşi
formă gramaticală ca şi ar învia. În cazul acestora însă acţiunea o execută eroul central,
ele (verbele) fiind însoţite de morfemul se: „S-ar pricepe pe el însuşi acel demon… s-ar
renaşte, / Mistuit de focul propriu, el atunci s-ar recunoaşte“. Şi mai departe: „El ar
frânge-n vers adonic limba lui ca şi Horaţiu;/ Ar atrage-n visu-i mândru al izvoarelor
murmururi…“

122
 Am putea presupune că verbul ar învia are valoare tranzitivă şi deci cauzativă.
Prin urmare, eroul literar „poate că ar face să învie în ochiu-i ochiul lumii cei antice“,
iar apoi „cu patimă adâncă ar privi-o s-o adore“. Din punct de vedere sintactico-
funcţional, acest verb este un tranzitiv activ, iar substantivul ochiul – complement
direct. Şi mai neclară pare a fi situaţia în exemplul ce urmează:
(6) Şi atunci de-a fi astfel… atunci în vecie / Suflarea ta caldă ea n-o să învie.
(M. Eminescu, O, I, 44)
Verbul să învie are o distribuţie specifică în care apare un substantiv şi un
pronume, ambele având aceeaşi formă cazuală, cea de nominativ. Substantivul suflarea
ar mai putea fi interpretat şi ca fiind în acuzativ fără prepoziţie, cu funcţie de
complement direct pe lângă verbul predicat să învie, şi atunci verbul „se cere“ a fi tratat
ca un tranzitiv cauzativ, iar drept urmare versul va fi „descifrat“ în felul următor: „Un
oarecare (Ea) ar putea face ca suflarea frumoasei tinere, care a murit, să nu mai învie“.
Contextul însă ne sugerează că pronumele ea nu ţine, de fapt, locul unui alt nume,
decât al aceluia în preajma căruia se află, deci al substantivului suflarea. E vorba aici
de reluarea substantivului în nominativ prin pronumele personal ea. Cu alte cuvinte,
pronumele respectiv nu înlocuieşte numele unui agent extern, al unui subiect cauzator al
acţiunii numite de verbul a învia. Concluzia este următoarea: verbul în discuţie se
prezintă ca un intranzitiv la forma activă cu un singur actant – substantivul suflarea.
G. Pană-Dindelegan relevă că „în toate lucrările moderne asupra tranzitivităţii se
atrage atenţia asupra dificultăţii de a stabili graniţa precisă dintre tranzitiv şi intranzitiv,
trecerea de la o clasă la alta fiind graduală, continuă... Semnele semantic-sintactice ale
trecerii graduale între clase apar în cazul verbelor ergative (inacuzative), a căror
caracteristică apropiată de tranzitive este prezenţa comună a actantului Pacient” [39, p.
343] .
La cele expuse mai sus am vrea doar să adăugăm că, de regulă, cauzativele au în
distribuţia lor un complement direct, exprimat prin substantiv sau pronume în acuzativ
cu prepoziţie.

123
 Uneori, are loc perturbarea voită a valenţelor unor verbe care, de obicei, sunt
monovalente şi intranzitive. Autorul însă, din considerente stilistice sau de versificaţie,
poate să obţină o deviere metaforică de regim, ca în exemplul:
(7) Prahova! Şi stai mirată / Şi te tremură dorinţa / Să vezi lumea cu lumină.
(G. Coşbuc, V, 121)
În mod firesc, verbul subliniat ar fi trebuit să apară într-o altă distribuţie, având
valoare intranzitivă: (Tu) tremuri de dorinţă. În urma transformei, Od devine subiect, iar
S – complement de cauză. O altă variantă ar fi o perifrază cauzativă: Dorinţa te face să
tremuri. A se compara:
(8) Să smulg un sunet din trecutul vieţii, / Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri.
(M. Eminescu, O, I, 136) şi (9) Şi cu focul blând din glasu-ţi tu mă dori şi mă
cutremuri. (M. Eminescu, O, I, 136)
Verbele dori şi cutremuri, având în distribuţia lor nume animate, acceptă
transforme ce conţin sintagme cauzative cu a face (sau echivalentele semantice ale
acestuia): → T1 (9*) …tu faci să mă doară şi faci să mă cutremur.
În contextul celor spuse, vom mai examina un enunţ:
(10) Te-am hoinărit cu ochii negri, / Deci fie noaptea-ncercănată (N. Stănescu,
OM, I, p.54)
În mod obişnuit, verbul a hoinări, din grupul movendi, este intranzitiv, dar
autorul, combinându-l cu două nominale şi modificându-i astfel regimul sintactic, îl
transformă într-un tranzitiv contextual. Cu toate acestea, nu putem vorbi în situaţia dată
despre o transformă cauzativă, deoarece considerăm că lexemul în discuţie este utilizat
ca sinonim contextual al verbului a urmări, care nu exprimă o situaţie cauzativă. Prin
urmare, te-am hoinărit = te-am urmărit şi nu te-am făcut să hoinăreşti.
În cadrul opoziţiei sintagmatice se dezvăluie în modul cel mai pregnant corelaţia
dintre semnificaţiile lexicale şi cele gramaticale. Acad. S.Berejan susţine, pe deplin
temei, că „între semnificaţiile lexicale şi cele gramaticale există cea mai strânsă
interdependenţă... Deosebit de pregnant se manifestă acest fenomen la verbe. Uneori

124
este imposibil a sesiza semantica verbului, fără a se ţine cont de însuşirile lui
gramaticale cele mai intime...” [101, p.51] Analiza semică ne permite ca, în baza se-
melor distinctive categoriale (în cazul dat este vorba de semul categorial al cauzativi-
tăţii), să precizăm funcţia cutărui sau cutărui element morfologic polifuncţional (în
exemplele aduse aceasta se referă la verbele cauzative şi la elementele sintactice ce se
află în distribuţia lor). În acest sens, în literatura de specialitate o mare importanţă se dă
semelor categoriale ale cuvintelor. S.D. Kaţnelson susţine: „Orice gramatică rămâne a fi
fragmentară şi incompletă atât timp, cât încă nu a fost alcătuit un inventar al semelor
distinctive categoriale ce stau la baza gândirii verbale“. [127, p. 91]
În concluzie, ţinem să menţionăm că opoziţia sintagmatică sau formaţiile
cauzative „ergative“ sunt puţin reprezentate în limba română, dat fiind că ergativitatea
este mai puţin productivă decât în alte limbi (cum ar fi, de exemplu, limba franceză).
Aceasta se explică prin faptul că, spre deosebire de limba franceză, în română, trecerea
obiectului direct în poziţia subiectului determină modificarea formei verbului, şi anume,
apariţia formei reflexive sau pasive. Urmărind inventarul de verbe ergative dat de Jean
Dubois [30, p. 107–113] pentru limba franceză, G. Pană-Dindelegan [65, p. 92] constată
că, în foarte multe situaţii, corespondentul românesc nu are caracteristicile ergativităţii.
A se compara: Le soleil brunit la peau – La peau brunit au soleil şi Soarele bronzează
pielea – Pielea se bronzează la soare; Pielea este bronzată de soare. Ça a changé la
situation – La situation a changé şi Asta a schimbat situaţia – Situaţia s-a schimbat;
Situaţia a fost schimbată.
Limba română este foarte „sensibilă“ la opoziţia sintactică tranzitiv / intranzitiv,
de cele mai multe ori marcând formal această opoziţie prin apariţia auxiliarului a fi în
construcţiile pasive sau a reflexivului în construcţiile intranzitive: (11) Viaţa lui mult
ne-a mirat, ca un cântec. (L. Blaga, P, 216) → T1 (11*) Ne-am mirat mult de viaţa lui
ca un cântec. Trecerea obiectului direct în poziţia subiectului antrenează, de regulă,
apariţia formei reflexive a verbului.

125
 Conform definiţiei date de prof. A. Isacenko, valoarea morfemului reflexiv „sub
raport gramatical se reduce la exprimarea explicită a intranzitivităţii, la eliminarea
valorii tranzitive existentă la verbele nonreflexive corelative.“ [125, p. 347] G. Silniţki
numeşte reflexivitatea la verbe „o categorie morfologică «anticauzativ㻓 [75, p. 275].
În limba română, utilizarea formei nereflexive a verbului în acelaşi tipar
sintactic este mai rară. A se compara: (12) …singura lui veghe e să nu apară cineva cu
apetituri de a se folosi de libertatea pe care el le-a dăruit-o şi de a îngenunchea pe
alţii. (M. Preda, CMIP, I, 227) şi (13) Lângă dânsa el se roagă, lângă ea
îngenunchează... (M. Eminescu, O, I, 55)
Este de remarcat că verbul-predicat la forma pasivă este totdeauna urmat de un
complement de agent sau de cauză, care apare în calitate de iniţiator al acţiunii cauzate,
iar cauzarea este directă (prin contact). Aceasta înseamnă că SCa nu este capabil să
execute acţiunea cauzată de sine stătător, dar numai sub influenţa nemijlocită a SC.
Acţiunea cauzatoare, practic, coincide cu acţiunea cauzată. Sintagmele cauzative cu
două verbe, în astfel de cazuri, sunt foarte rare în limba română: (14) Ariston ridică
harapnicul, îl făcu să şuiere deasupra capului şi izbi sacul. (Z. Stancu, Ş, 134)
Structurile cauzative de acest tip, după părerea noastră, nu exprimă două acţiuni
diferite – cea cauzatoare şi cea cauzată –, deoarece acestea se suprapun datorită cauzării
prin contact. Aplicând transforma, obţinem valoarea tranzitivă a aceluiaşi verb:
T1(14*) Ariston ridică harapnicul, îl şuieră deasupra capului şi izbi sacul.
Următoarea treaptă a transformei urmăreşte obţinerea unei construcţii ergative:
T2(14**) Harapnicul şuieră deasupra capului atunci când (deoarece) Ariston îl
ridică şi izbi sacul.
Consecutivitatea transformelor poate fi inversată, astfel pornindu-se de la o
construcţie ergativă pentru a obţine una cauzativă.
Considerăm că gradul de dezvoltare a categoriei de verbe reflexive
„anticauzative“ este invers proporţional gradului de dezvoltare a categoriei de verbe
cauzative bifuncţionale. În limba română, după cum am mai menţionat, prevalează

126
verbele reflexive „anticauzative“, care vin în opoziţie cu tranzitivele cauzative, pe când
cauzativele bifuncţionale se întâlnesc mai rar.

§ 6. Sintagmele cauzative (cauzativele “perifrastice”)

Anumite îmbinări de cuvinte în limba română sunt constituite din două verbe
finite, dintre care primul este un cauzativ propriu-zis cu o semantică mai mult sau mai
puţin largă (a face, a pune, a cere, a porunci, a ordona, a impune, a sili, a ruga, a
determina, a convinge etc.), iar al doilea poate fi, practic, orice verb noncauzativ, de
regulă, la modul conjunctiv (mai rar la infinitiv). Este vorba despre aşa-numitele
sintagme cauzative, unde acţiunea exprimată de verbul cauzativ apare drept impuls,
motiv al acţiunii verbului al doilea. Să exemplificăm: (1) ...o imensă eclipsă solară a
conştiinţei m-a făcut să uit lucrul acesta atât de important pentru tine.
(M. Preda, CMIP, II, 327) (2) Beizade Alecu pofti pe domnul abate de Marenne să ia
loc pe un butuc de fag. (M. Sadoveanu, ZC, 31) Pentru astfel de sintagme e specifică
prezenţa a două subiecte gramaticale (şi logice), doi agenţi ai acţiunii – primul, numit şi
subiect cauzator (SC) – pentru verbul cauzativ, al doilea, subiectul cauzat (SCa) –
pentru verbul de bază19.
Structurile ce conţin astfel de sintagme sunt nişte fraze alcătuite din două (uneori
mai multe) propoziţii, în care verbul cauzativ este predicatul propoziţiei principale, iar
verbul ce exprimă acţiunea cauzată preia funcţia predicatului subordonatei predicative
suplimentare20.
În plan semantic, enunţurile pot fi interpretate în felul următor: o persoană
(fenomen, împrejurare) cauzează acţiunea / starea altei persoane, adică o determină să
execute acţiunea de răspuns. Asemenea sintagme cauzatuve cu doi agenţi îşi au originea
în formaţiunile latine de tipul: facĕre ut (ne) + conjunctivus. De exemplu: facies ut
sciam, ceea ce înseamnă: vei face aşa ca eu să ştiu [162, p. 127].

19
Terminologia dată a fost preluată din: Е. Корди, Модальные и каузативные глаголы в современном французком
языке [vezi 131].
20
Despre predicativa suplimentară a se vedea: 18, p. 574-576; 48, p. 157-161.

127
 În alte limbi romanice mai funcţionează şi cauzativul analitic [88; 89; 131]
moştenit din latina populară, unde facere + infinitivus este o construcţie destul de
răspândită [vezi 150]. Îmbinările de tipul videre (audire, sentire, intellegere, credere)
facio prezintă un deosebit interes pentru romanişti. În limba franceză până în prezent
s-au păstrat cauzative analitice cu faire în paralel cu cele lexicale: faire voir = montrer;
faire savoir = annoncer; faire comprendre = expliquer; faire parvenir = envoyer etc.
Limba română a păstrat structurile bipredicative latine: facis ut cantem [91, p. 244] =
mă faci să cânt, în care ambele verbe au câte un subiect, ca în enunţurile:
(3) Doamna Predeleanu îl conjura acuma să nu mai reînceapă. Chiar şi Titu
găsi oportun să-l roage să mai lase în pace eterna chestie ţărănească. (L. Rebreanu,
R, 45)
Practic, orice verb noncauzativ din limba română poate fi inclus în astfel de
sintagme, el (verbul) desemnând acţiunea cauzată de agentul verbului cauzativ. În limbă
destul de frecvent apar enunţuri ce conţin mai mult decât doi actanţi şi atunci putem
vorbi de o cauzare în lanţ, ca în enunţul:
(4) Duminecă, înainte de a începe slujba, (Belciug) puse pe primar să
poruncească lui Vasile Baciu să vie la dânsul acasă. (L. Rebreanu, I, 193)
În fraza de mai sus avem de faţă trei actanţi: Act1 – Belciug, Act2 – primarul şi
Act3 – Vasile Baciu. Act1 are funcţie de agent dublu, atât faţă de Act2, cât şi faţă de
Act3. Act2 apare, de asemenea, cu funcţie dublă – de pacient faţă de Act1 şi de agent faţă
de Act3, iar Act3 este un pacient dublu în raport cu Act1 şi Act2. Sintagma cauzativă
conţine trei verbe, dintre care V1 (puse) este un cauzativ dublu. V2 (să poruncească), de
asemenea, e cu valoare dublă – exprimă o acţiune cauzată în raport cu V1 şi una
cauzatoare în raport cuV2, iar V3 (să vie) redă o acţiune cauzată în raport cu V1 şi V2.
Aceeaşi situaţie o atestăm şi în fraza:
(5) Trifon îi ceru, cu glas poruncitor, parcă el ar fi fost mai mare în sat, să
trimită străjile să cheme toată lumea la cancelarie. (L. Rebreanu, R, 395)

128
 Este de observat aici şi evoluţia verbului a pofti, care, pe lângă sensul primar, de
bază „a dori, a voi (ceva)“ [DLRLC, v. III, p. 483], prin extindere, obţine şi alte valori
semantice, datorită semului cauzativ, aşa ca în exemplele:
(6) Alexăndrel pofti să afle ce se petrecuse şi se vorbise în ajun la ospătăria lui
Johan Roşu. (M. Sadoveanu, VMS, 20)
→ pofti să afle = voi să afle
(7) Beizade Alecu pofti pe domnul abate de Marenne să ia loc pe un butuc de fag.
(M. Sadoveanu, ZC, 31)
→ pofti să ia loc = invită / chemă să ia loc
(8) Poftesc pe măria ta să nu se supere, zâmbi cu umilinţă prefăcută cneaghina
Tudosia. (M. Sadoveanu, FJ, 116)
→ poftesc să nu se supere = rog să nu se supere
(9) Te poftesc să nu fii obraznic! răcni Iacobache cu ochii holbaţi… Eu sunt
primar, fac ce vreau, auzi tu? (M. Sadoveanu, VMS, 20)
→ te poftesc să nu fii obraznic = cer / poruncesc…
Am atestat la M. Sadoveanu verbul a pofti cu sensul „a îndemna, a sfătui“:
(10) I-am spus repede ce aflasem şi l-am poftit să se teamă şi să se grăbească.
(Sadoveanu, FJ, 17)
Atât sensul din (9) cât şi cel din (10) nu este atestat de DLRLC.
De cele mai multe ori, a pofti cu sensul „a invita, chema (pe cineva), îmbia“ apare
singur în frază, nefiind urmat de al doilea verb. Acesta din urmă semnifică o deplasare
în spaţiu: a veni, a intra, a ieşi, a pleca etc. Acţiunea cauzată, în acest caz, este
implicită. Iată câteva exemple:
(11) Şase preoţi, între ei şi Belciug, pe care Herdelea îl poftise înadins să nu mai
observe şi armadienii neînţelegerile lor. (L. Rebreanu, I, 216)
→ îl poftise = îl poftise să vină
(12) Părintele Amfilohie Şendrea pofti în pridvorul de afară, la lumină, pe
oaspeţi. (M. Sadoveanu, FJ, 110)

129
 → pofti = pofti să iasă
Acelaşi lucru putem afirma şi despre sinonimele cauzativului a pofti: a invita şi a
chema.
(13) De asta, de câte ori Sandina îl invita la teatru, la cinematograf sau la
plimbări, refuza, pretextând dureri de cap. (I. Teodoreanu, AN, 68–69)
→ invita = invita să meargă
(14) Natural, între timp, doamna directoare o invita la dejun pe un colţ de
masă… (I. Teodoreanu, AN, 55)
→ invita = invita să vină
Substantivele în acuzativ din postpoziţia verbului cauzativ indică punctul final /
destinaţia deplasării.
Sintagme cauzative eliptice formează şi alte verbe de tipul: a face, a lăsa, a
permite, a cere, a chema, a obliga etc. În aceste cazuri, verbul ce exprimă acţiunea
cauzată este omis pentru a se evita repetările. Să fim mai expliciţi:
(15) M-am ridicat să plec. M-au lăsat. (M. Preda, CMIP, I, 121)
(16) Dacă nu vrea el să ţi-o dea de bună-voie, trebuie să-l sileşti…
(L. Rebreanu, I, 96)
Uneori acţiunea cauzată poate fi uşor reconstituită în baza contextului.
(17) Intervenţia împăciuitoare a lui Toma însă l-a hotărât (pe părintele Belciug)
definitiv. (L. Rebreanu, I, 68)
→ l-a hotărât să-l pedepsească pe Ion
(18) Îmi dai voie, domnule, sunt Ilie Rogojinaru. (L. Rebreanu, R, 12)
→ îmi dai voie/ îmi permiţi să mă prezint
(19) Într-un târziu altă domnişoară îl strigă înlăuntru… (L. Rebreanu, R, 214)
→ îi strigă să intre
Este relevant exemplul (19), unde verbul strigă se prezintă în calitate de element
al sintagmei cauzative eliptice strigă / invită să intre. Prin formaţiunea dată este evitat
pleonasmul: să intre înlăuntru. Astfel, adverbul înlăuntru va determina verbul elipsă să

130
intre / să vină şi nu verbul strigă, după cum s-ar părea la prima vedere. De altfel, în
versiunea franceză sintagma cauzativă apare în integritatea sa:
(20) Beaucoup plus tard, une autre demoiselle les invita à entrer. (L. Rebreanu,
R, 268)
Alteori verbele cauzative au valoare absolută, ca în enunţurile:
(21) …căută s-o dreagă, adăogând că el a stăruit la Herdelea, şi l-a rugat în
genunchi până l-a înduplecat. (L. Rebreanu, I, 187)
(22) Ochii ei poruncesc când nu dezmiardă. (B. Delavrancea, N, 27)

(23) Îi cam plăcuse bătrânului rachiul, iar muncă nu prea îl îndemnase.

(L. Rebreanu, I, 43)
(24) Am rămas săraci! N-avem bani! Ne i-au luat toţi Moţoc! Moţoc! Moţoc! El
ne beleşte şi ne pradă! El sfătuieşte pre vodă! Să moară!
(C. Negruzzi, O, 141)
Lexemele a stăruit, a rugat, a înduplecat, poruncesc, îndemnase, sfătuieşte
conţin în structura lor doar semul acţiunii cauzatoare, deaceea în mod normal sintagma
se cere a fi complinită cu un al doilea verb ce ar numi acţiunea cauzată. Autorul însă
omite V2 din sintagmă, deoarece acţiunea SCa ne este sugerată de context.
Ocazional, în calitate de cauzative pot să apară şi verbe ce nu cuprind în structura
lor semantică de bază semul dat. Drept exemplu ne poate servi verbul a obţine din
enunţul ce urmează:
(25) Mai întâi, Baby obţinu de la părinţii ei să n-o însoţească la gară.
(I. Teodoreanu, AN, 22)
DLRM dă următoarea explicaţie a verbului a obţine: „a dobândi, a primi, a
căpăta; a realiza ceva“ [DLRM, p. 555]. Evident, în exemplul nostru verbul dat include
semul cauzativ, echivalând semantic cu a convinge. Dat fiind că în contextul respectiv
prezintă interes, în primul rând, efectul scontat, cauza este exprimată vag şi foarte
abstract, ea având în cazul dat o importanţă minoră. Autorul nu concretizează în ce mod

131
acţionează personajul pentru a-şi convinge părinţii. Verbul obţinu ne indică doar că
acţiunea cauzată, exprimată prin verbul al doilea, a fost realizată şi aici marca semantică
/+Rezultativ/ apare în mod evident. Acelaşi efect îl vom obţine, dacă verbul în discuţie
va fi substituit prin cauzativul a convinge, care, de asemenea, are un grad înalt de
abstractizare.
În cele ce urmează, vom mai prezenta câteva mostre de verbe utilizate ocazional
cu valoare cauzativă.
(26) A trimis după el şi l-a aşteptat aproape un ceas până ce l-a deşteptat ea, şi
l-a momit să se îmbrace şi să plece la datorie. (L. Rebreanu, I, 213)
→ l-a momit = l-a ademenit / determinat / incitat / convins
(27) Te-au însărcinat pe dumneata să-mi comunici doleanţele lor?
(L. Rebreanu, R, 237)
→ te-au însărcinat = te-au pus / obligat
(28) Conştiinţa mi-a dictat să-mi fac datoria. (L. Rebreanu, R, 237)
→ mi-a dictat = m-a îndemnat / obligat / determinat
(29) Boiangiu îi declară că el nu va răbda să fie notat prost din pricina unor
ţopârlani netrebnici. (L. Rebreanu, R, 88)
→ nu va răbda = nu va permite / accepta / admite / îngădui.
Se cere relevat şi verbul a învăţa, care, printre cele cinci sensuri, atestate de
DLRM, îl are şi pe următorul: „A sfătui, a povăţui pe cineva să facă ceva (arătându-i
cum să procedeze)“ [DLRM, p. 431]. Accepţia cauzativă se manifestă aici în modul cel
mai pregnant. Un exemplu:
(30) Văzând acel bob sositor, măria ta, am învăţat pe Nasta să-şi puie strai de
mătasă şi să se gătească a ieşi pentru întâmpinarea unui înalt oaspete.
(M. Sadoveanu, FJ, 135)
În ceea ce priveşte verbul a impune, deşi acesta este un cauzativ prin excelenţă
din categoria perseverandi, DLRLC nu-l atestă cu acest sens. Numeroasele exemple

132
excerptate din literatura artistică, în care verbul dat se utilizează cu valoare cauzativă, ne
permit să-l includem şi pe acesta în categoria respectivă. Vom aduce doar două:
(31) Învoiala, chiar cinstită, impune ţăranului să dea jumătate din rodul muncii
lui proprietarului. (L. Rebreanu, R, 75)
(32) Nu poţi să-mi impui să te iubesc cu sila. (C. Petrescu, UNDÎNR, 7)
Verbul în discuţie este substituibil în contextele date prin a pune, a obliga, a sili,
care sunt atestate în DLRLC şi cu accepţie cauzativă şi care, la rândul lor, pot fi
substituite de verbul a impune în anumite anturaje, ca cele din enunţurile:
(33) Putea fi şi mai rău, să-l pună pe critic să scrie un articol.
(M. Preda, CMIP, I, 265)
(34) …nimeni nu te obliga să discuţi sau să trăieşti cu ea sub acelaşi
acoperământ dacă nu-ţi plăcea. (M. Preda, CMIP, I, 115)
(35) …nu convenea adică nimănui în România să existe o lege care să-i silească
pe paraziţi să muncească. (M. Preda, CMIP, I, 270)
În urma analizei materialului faptic adunat şi în baza DLRLC, am constatat că în
limba română există un număr considerabil de verbe cauzative perifrastice – în total 75,
pe care le-am clasificat, conform structurii lor semantice, în următoarele grupe tematice:
I. Verba voluntatis:
a) verba dicendi: cere, chema, chihăi (cihăi), conjura, desfătui, implora, invita,
învăţa, ordona, pofti, porunci, povăţui, propune, recomanda, ruga, sfătui,
solicita, soma, spune, striga, zice; b) verba movendi: mâna, porni (tr.), trimite.
II. Verba stimulandi: ademeni, aţâţa, convinge, decide (tr.), determina, face, incita,
indica, instiga, ispiti, îmbia, îmboldi, împinge, încuraja, îndemna, îndupleca,
hotărî (tr.), orândui, provoca, rândui, stârni, stimula, sugera, tenta.
III. Verba persuadendi (persuasive):constrânge, forţa, impune, insista, obliga,
persuada, pune, sili, silnici, stărui.
IV. Verba angajandi: angaja, autoriza, delega, împuternici, însărcina.
V. Verba permittendi: admite, încuviinţa, îngădui, învoi, lăsa, permite.

133
 VI. Verba impediendi: interzice, împiedica, încurca, opri, stingheri.
VII. Verba assistendi: ajuta.
Toate verbele cauzative enumerate mai sus includ în structura lor semantică un
sem generic al unui verb eurisemic (în cazul dat, e vorba de a face, a cauza). Acest sem
se actualizează în diferite sememe, creându-se situaţii semantice denumite de un şir de
verbe concrete, legate însă toate prin verbul eurisemic.
O imanenţă a categoriei date de verbe prezintă impunerea unor restricţii selective
faţă de trăsăturile semantice ale substantivelor ce apar în distribuţia lor. Acestea admit
în funcţie de subiect (cauzator) substantive animate cu marca /+Uman/. Substantive
inanimate pot să apară doar pe lângă unele verbe, şi anume: ajuta, determina,
constrânge, face, forţa, impune, incita, ispiti, hotărî, provoca, stimula, tenta, permite,
îmbia, împiedica, îndemna, încurca, opri, obliga, sili, stânjeni, stingheri. Explicaţia este
următoarea: verbele în discuţie posedă un grad înalt de abstractizare şi exprimă atât
acţiuni volitive, cât şi nonvolitive, care nu solicită neapărat manifestarea voinţei din
partea SC. A se compara:

(36) …doresc foarte mult să mă faci a (37) Arendările astea ajunseră să ne

înţelege, domnule Ruset, cum împaci facă să blestemăm şi ziua în care
domnia ta acest sentiment cu toate câte veniserăm pe lume.
mi-ai spus acum. (M. Sadoveanu, ZC, 66) (P. Istrati, OA, 39)

(38) Primarul îl îndemnă să fie răbdător. (39) …dorul de libertate l-a îndemnat să
(L. Rebreanu, R, 225) vie între noi. (L. Rebreanu, R, 66)

(40) De ce să împiedici un ţăran să (41) Modestia m-a împiedicat să vă dau

circule liber cu câţiva saci de cereale? un alt răspuns… (A. Busuioc, SA, 279)
(M. Preda, CMIP, 284)

134
 Observăm că ocurenţa stângă a cauzativelor confruntate este ocupată de nume cu
trăsătura /± Animat/, cu alte cuvinte, SC poate fi atât un Agent, cât şi un Cauzal.
Toate celelalte verbe admit în distribuţia lor doar substantive cu marca /+Uman/,
dat fiind că ele reprezintă o implicare participativ-voliţională din partea SC. Spre
exemplu: (42) Domnilor, un orator al dumneavoastră a declarat săptămâna trecută,
aici, că dacă ar avea doisprezece copii, pe toţi i-ar trimite să lupte pentru ţară.
(C. Petrescu, UNDÎNR, 95)
O tratare aparte cere, printre verbele discutate, cauzativul a face. Acesta are o
semantică foarte largă şi exprimă cauzarea unei alte acţiuni sau stări în modul cel mai
abstract, la general [vezi Cap. II, § 3]. A face se prezintă drept o unitate eurisemică cu
un conţinut vag, compatibil cu un număr considerabil de lexeme şi cunoaşte puţine
restricţii selective, combinându-se cu cele mai variate cuvinte (inclusiv verbe). Datorită
acestor proprietăţi, a face poate să înlocuiască, în funcţie de context, orice alt verb
cauzativ cu o semantică îngustă (concretă). Totodată, aceste verbe nu sunt reciproc
substituibile, deoarece lexemul a face nu întotdeauna poate să fie înlocuit printr-un
cauzativ cu semantică concretă. Un exemplu: (43) Totdeauna a fost uşor să faci poporul
să se supună poruncilor unui despot care-l trimitea la moarte decât să-l faci să
înţeleagă adevărul din vorbele unui înţelept. (P. Istrati, OA, 93)
Nu prezintă nici o dificultate substituirea verbului a face din fraza de mai sus
printr-un cauzativ cu o semantică îngustă, păstrându-se totodată sensul unitar al
enunţului. Sinonimele contextuale ale lui a face ar fi aici: a îndemna, a convinge sau a
pune, a obliga, a sili. Aceeaşi situaţie o avem şi în fraza ce urmează:
(44) Voi să daţi seamă înaintea lui Dumnezeu, zise suspinând, că voi m-aţi făcut
să fac acest păcat. (C. Negruzzi, O, 148)
În exemplele ce vor urma imediat contextul nu permite a substitui verbul a face
printr-un alt cauzativ.
(45) Pe frunte mâna n-o s-o luneci / Ca să mă faci să-mi ies din minţi.
(M. Eminescu, O, I, 181)

135
 (46) …viziunea unei mese cu prietenii ei m-a făcut să sufăr.
(C. Petrescu, UNDÎNR, 108)
E de remarcat că în cazul când Act1 este exprimat printr-un substantiv inanimat
sau când Act1, prin acţiunea sa, provoacă în sfera Act2 modificări de ordin psiho-
fiziologic, a face nu se pretează substituirii printr-un sinonim contextual.
Sintagmele cauzative sunt structuri ce conţin două subiecte, dintre care primul
(S1) este numit subiect cauzator (SC) ce realizează acţiunea exprimată de verbul
cauzativ (V1), iar cel de-al doilea (S2) – subiectul cauzat (SCa) – efectuează acţiunea
exprimată de V2 (care, de regulă, ia forma de conjunctiv, mai rar, cea de infinitiv). Să
analizăm enunţurile:
(47) Mihăiţă îl rugase să-i fie tovarăş de bancă. (I. Teodoreanu, AN, 47)
Mihăiţă – S1; îl – S2; rugase – V1; să-i fie – V2.
(48) Dar mai era şi alt motiv care-l determinase să accepte.
(I. Teodoreanu, AN, 47)
care – S1; l – S2 logic; determinase – V1; să accepte – V2.
De fapt, obiectul direct al verbului cauzativ în (47) şi (48), respectiv pronumele îl
şi l, cumulează şi funcţia de subiect logic al celui de-al doilea verb. Frazele date pot fi
dezintegrate în propoziţii simple:
(47a) Mihăiţă l-a rugat; (47b) El urma să-i fie tovarăş de bancă. (48a) Motivul îl
determinase; (48b) El acceptă această întovărăşire.
În urma dezintegrării sintagmelor cauzative, partea dreaptă (enunţurile (47b) şi
(48b)) nu au pierdut din plenitudinea lor logico-semantică. Nu putem însă afirma acelaşi
lucru şi despre unităţile sintactice din stânga ((47a) şi (48a)). Cauzativele, respectiv a
rugat şi determinase, „cer“ o complinire, un suport semantic pe care îl poate realiza cel
de-al doilea verb al sintagmelor. Verbele de tipul acesta sunt nonautonome din punctul
de vedere al sensului lexical şi au întotdeauna o valenţă lexico-semantică obligatorie.
Ele îşi pot realiza valoarea lor informativ-comunicativă numai în bloc cu verbul al
doilea. Apariţia unui cauzativ implică, în mod necesar, verbul ce exprimă acţiunea de

136
răspuns. Acest fapt se datorează raportului de intercondiţionare a celor două fenomene
numite cauză şi efect.
În acelaşi timp, deşi verbele respective nu posedă autonomie semantică, acestea
totuşi denotă o anumită suficienţă semantică şi, prin urmare, au autonomie sintactico-
funcţională deplină.
Cu toate că, după cum am mai menţionat, verbele cauzative nu sunt autonome din
punct de vedere semantic, nu putem vorbi despre o desemantizare a lor. Predicativitatea
acestui tip de verbe se realizează în propoziţie datorită faptului că ele îşi au propriul lor
subiect. Acesta din urmă îl determină pe subiectul celui de-al doilea verb al sintagmei să
efectueze sau să nu efectueze acţiunea cauzată. Semnificaţia sintagmei cauzative
echivalează cu suma semnificaţiilor elementelor componente şi, deci, nu este
idiomatică.
În concluzie, ţinem să remarcăm următoarele. Între semnificaţia verbului şi clasa
numelui există o anumită corelaţie – verbele cu un grad maxim de abstractizare au un
cerc mai larg de nominale cu care acestea se îmbină, iar verbele cu semnificaţie
concretă sunt mai selective faţă de caracteristicile semnatice ale numelui.

§ 7. Verbe cauzative ce nu formează opoziţia cauzativ–noncauzativ

O serie de verbe nu au dublete noncauzative corespunzătoare, ele rămânând în
afara opoziţiei cauzativ–noncauzativ. Spre exemplu: a demite, a destitui, a despopi,, a
dezmoşteni, a dezonora, a deposeda. De regulă, acestea apar în enunţ numai cu valoare
tranzitivă, prin urmare, nu au corespondente noncauzative. Structura lor semantică poate
fi examinată numai aplicând metoda analizei componenţiale prin analogie cu verbele ce
formează opoziţia semantică respectivă.
Lipsa unor corespondenţi autocauzativi ar putea fi explicată prin faptul că
acţiunea exprimată de verbele în discuţie nu poate fi îndeplinită fără un impuls din
exterior sau că această acţiune nu e în favoarea sau în interesul celui care o suferă. Dat

137
fiind că obiectul asupra căruia trece acţiunea verbului este determinat să treacă dintr-o
stare în alta, el capătă calificativul „cauzat“. De exemplu:
„Demite, vb. III, Tranz. A scoate, a da afară (pe cineva) dintr-o funcţie etc.; a
destitui, a concedia.“ (DLRLC, II, 45)
Cu alte cuvinte, a demite înseamnă „a face, a impune pe cineva să părăsească
postul pe care-l ocupă“. A se compara: Sineşti nu e un ministru de justiţie ca Hariton,
să se lase demis de o gazetă. (C. Petrescu, Apud: DLRLC, II, 45)
Uneori, chiar dacă acţiunea exprimată de verb nu este în favoarea celui care o
suferă, totuşi cauzativul respectiv are un corespondent noncauzativ la forma prono-
minală. Deşi valoarea cauzativă a verbului este suprimată de morfemul se, implicit ea se
mai păstrează în structura semantică a lexemului respectiv. Există situaţii, împrejurări
nefavorabile în care subiectul ar putea nimeri involuntar şi, drept consecinţă, este
determinat sau impus de factori externi să-şi modifice starea. A se compara: a
compromite – a se compromite; a descuraja – a se descuraja; a îngrijora – a se
îngrijora; a speria – a se speria; a întrista – a se întrista, a reţine – a se reţine etc.
Forma reflexivă, de fapt, echivalează semantic cu o construcţie pasivă.

§ 8. Cauzative pronominale
În paragraful de faţă vom încerca să delimităm o categorie de verbe cauzative,
numite pronominale, dat fiind că acestea apar însoţite de pronumele se, îşi. În lucrările
de gramatică, de cele mai multe ori, această formă verbală este atribuită diatezei
reflexive, iar verbele în discuţie, în genere, nu-şi găsesc o interpretare adecvată, la
analiza lor fiind aplicat criteriul (procedeul) formalist, fără să se ţină cont şi de aspectul
conţinutal.
Astfel, în gramatica tradiţională sunt recunoscute trei diateze: activă, pasivă şi
reflexivă. În lingvistica actuală unii pun la îndoială, iar alţii neagă categoric existenţa
reflexivului ca o categorie gramaticală opozantă în cadrul diatezei. Opiniile savanţilor

138
s-au polarizat – de la recunoaşterea fără nici o rezervă a diatezei reflexive, până la
negarea totală a acesteia.
Această divergenţă de opinii se explică şi prin faptul că nu s-a ajuns la o unitate
de păreri în tratarea specificului diatezei: este ea o categorie morfologică, sintactică sau
logică? Unii cercetători pun la baza definirii diatezei criteriul morfologic [vezi 36; 42],
alţii – pe cel sintactic [vezi 14; 63; 67; 79], cei de-ai treilea – pe cel semantic [17; 37].
Conform altei opinii, ar exista chiar mai multe diateze: activ, pasiv, impersonal,
obiectiv, reciproc, eventiv [42, p. 22].
Mai acceptabilă pare a fi poziţia cercetătoarei G. Pană-Dindelegan, care optează
pentru caracterul sintactic al raportului activ–pasiv: „…raportul de opoziţie pentru unii
termeni ai diatezei nu se manifestă la nivelul cuvintelor, ci se manifestă la nivel
sintactic“ [67, p. 18]. În consecinţă, autoarea ajunge la delimitarea diatezei ca o
categorie sintactică „circumscrisă la clasa verbelor tranzitive“ [67, p. 22] şi care se
realizează în limba română sub două valori: activul şi pasivul. Această opinie este
împărtăşită şi de autorii unui manual de Limbă română [57], care susţin că „Verbele
pronominale constituie unităţi lexicale autonome cu sens lexical, cu forme morfologice
şi funcţii sintactice proprii. Ele se opun verbelor tranzitive cu radical comun nu ca
forme diateziale ale acestora, ci ca unităţi lexicale autonome.“ [57, p. 268]
Referindu-se la clasele de verbe ce cunosc categoria diatezei, prof. M. Avram
menţionează: „Verbele la diateza activă pot fi tranzitive (Am cumpărat o carte) şi
intranzitive (Plec acasă), nereflexive (ca în exemplele precedente) şi reflexive (toate
subclasele în afară de reflexivul pasiv), deci obiective: El se spală…; reciproce: Ei se
ceartă; eventive: El se îmbogăţise; dinamice: El se ruga; impersonale, fără sens pasiv:
Se doarme bine“ [1, p. 203]. Tot aici, autoarea ne atenţionează să nu confundăm
caracterul reflexiv al verbelor cu diateza. Conform definiţiei date de prof. A. Isacenko,
valoarea morfemului reflexiv „sub raport gramatical se reduce la exprimarea explicită a
intranzitivităţii, la eliminarea valorii tranzitive existentă la verbele nonreflexive

139
corelative“ [125, p. 374]. G. Silniţki numeşte reflexivitatea la verbe „o categorie
morfologică «anticauzativ㻓 [75, p. 273–276].
După cum vedem, discuţiile purtate în jurul diatezei reflexive sunt destul de
controversate şi până în prezent această categorie nu are un statut foarte clar.
Revenind la verbele cauzative, am vrea să examinăm o serie de lexeme însoţite de
pronumele reflexiv se / -şi (de tipul: a se angaja, a se opera, a-şi construi o casă etc.),
ce conţin în structura lor semantică semul cauzativ. Unii autori numesc astfel de verbe
„false cauzative“ [11, p. 53].
Într-un studiu al său, acad. Al. Graur menţiona un şir de verbe la forma reflexivă
de tipul a se alege deputat (în limbajul popular) „se (faire) élire député“, a se căuta „se
(faire) soigner (par un medecin etc.)“, a-şi face un rând de haine „se (faire) faire un
complet“, a se rade, a se tunde „se (faire) couper les cheveux“ etc., pe care le considera
cauzative. În continuare, autorul arată că o serie de cauzative reflexive sunt folosite în
locul expresiilor „a se lăsa…“, „a se simţi…“, „a se considera…“ etc. aceste forme fiind
uneori confundate cu pasivul sau cu verbele de stare. De ex.: a se ademeni „a se lăsa
ademenit“, a se afecta „a se lăsa afectat“, a se amăgi „a se lăsa amăgit“, a se indispune
„a se lăsa indispus“ etc. [44, p. 42].
Analizând enunţul (1) El s-a operat (la medic), observăm că acesta este semantic
echivalent cu (2) Medicul l-a operat, deoarece subiectul logic al verbului-predicat
(agentul), desigur, este medicul. Structura de adâncime plasează în locul S gramatical
agentul acţiunii (S logic), iar S gramatical din (1), care reprezintă structura de suprafaţă,
devine Od (pacient). În (2) autorul acţiunii coincide cu S gramatical, iar Od indică
asupra pacientului ce suferă acţiunea verbului. Verbul tranzitiv a opera devine
pronominal pentru a sublinia faptul că „obiectul“ nu este pasiv, fiindcă, de fapt, medicul
îl operează la cererea sa. Forma pronominală arată interesul subiectului pentru acţiune,
intenţia lui, dorinţa de a obţine un rezultat. A se compara: se tunde (la frizer), se
fotografiază. Prin aceasta se explică şi faptul că o serie de cauzative, numind acţiuni ce,

140
dimpotrivă, sunt în detrimentul cuiva (a despopi, a demite, a destitui, a deposeda, a
dezonora, a descalifica etc.), nu au corespondente pronominale.
Analiza structurii semantice a verbelor-predicate din (1) şi (2) ne arată că acestea
sunt echivalente semantice absolute. În (1) verbul exprimă o acţiune cauzată. S
gramatical este şi S cauzator, iar SCa apare sub forma complementului de agent.
Situaţia cauzativă este exprimată în mod implicit şi apare la suprafaţă în
transforme. → T1(1*) El l-a rugat pe medic să-l opereze.
→ T2 (1**) El a fost operat de medic (la rugămintea sa).
→ T3 (1***) Medicul l-a operat.
Verbul pronominal din (1) conţine în structura sa semul cauzativ, deoarece
configuraţia semantică a acestuia e de aşa natură, încât nu permite ca subiectul şi
obiectul acţiunii să fie unul şi acelaşi nominal. În (1*) semul acţiunii cauzatoare devine
explicit, iar verbul pronominal din (1) apare cu valoare tranzitivă în raport cu subiectul
gramatical din (1), care, la rându-i, se transformă în Od al acţiunii cauzate de el însuşi.
Această transformă ne arată că, de fapt, verbul pronominal a se opera are doi agenţi:
unul pentru acţiunea cauzatoare şi altul pentru acţiunea cauzată.
Efectul acţiunii cauzatoare apare în (1**). Atunci când S logic devine şi S
gramatical, iar S gramatical din (1) devine Od al acţiunii cauzate de el însuşi, verbul are
forma diatezei active cu valoare tranzitivă ca în (1***), iar valoarea cauzativă dispare.
Asistăm în acest caz la o neutralizare a semului cauzativ.
Verbul predicat din (1) îl vom considera o formă a diatezei active, deoarece
structura lui semantică conţine semul cauzativităţii, exprimat printr-un verb la diateza
activă. În cazul dat, devine evident interesul subiectului cauzator pentru înfăptuirea
acţiunii cauzate. Vom include verbele de acest tip în categoria reflexivelor dinamice, al
căror pronume „marchează participarea intensă, interesată a subiectului“ [1, p. 196]. Să
se compare:
( 3) …se oprise la bărbier, să se tundă, că nu s-ar tunde în altă parte pentru
nimic în lume! (G. Zamfirescu, MT, 42)

141
 În exemplul de mai sus, verbul s-ar tunde este cel mai veritabil cauzativ
pronominal, unde pronumele semnifică SC, iar în calitate de SCa se prezintă un alt
nume (ce poate avea diferite funcţii sintactice).
Clasificând verbele limbii române după felul de desfăşurare a acţiunii, acad. I.
Coteanu distinge categoria cauzativelor (factitivelor), prin care înţelege verbele „ce
exprimă ideea că subiectul este cauza acţiunii în sensul că el o provoacă, dar altcineva o
execută, de exemplu: Mă duc la frizer să mă tund“ [21, p. 162]. G. Pană-Dindelegan
menţionează o subclasă de verbe pe care le numeşte „reflexive factitive”, explicând că:
„În contextul unor verbe (dintr-o subclasă semantică limitată), reflexivul participă la
structuri factitive, în care subiectul gramatical nu este agentul acţiunii exprimate de
verb, ci actantul care „face ca” un agent, neexprimat în cadrul structurii, să facă acţiunea
exprimată de verb” [39, p.225]. Autoarea aduce exemple de tipul: Ea îşi face o bluză
nouă (la croitoreasă) „Ea face ca o croitoreasă să îi coase o bluză nouă.”
Cauzativele pronominale în limba română nu sunt prea numeroase. Să enumerăm
câteva: a se tunde, a se fotografia, a se trata (la medic), a se angaja, a se înscrie, a-şi
coase (un rând de haine la croitor), a-şi construi (o casă), a se intimida, a se indispune,
a se supăra etc.
De obicei, după predicatele exprimate prin verbe de tipul celor discuate urmează
un complement de agent care indică asupra executantului acţiunii cauzate de subiectul
gramatical, care, la rândul său, devine obiectul direct al acestei acţiuni. Astfel, S
gramatical al acestor verbe are o funcţie dublă: în structura de suprafaţă – cea de S
gramatical, şi în structura de adâncime – SC (subiect cauzator) şi, totodată, Pacientul
asupra căruia este îndreptată acţiunea cauzată de el însuşi. În aceste condiţii, SC
coincide cu Pacientul. Complementul de agent este totodată şi SCa.
Un fenomen analogic a fost semnalat în limba rusă de acad. V.V. Vinogradov,
care menţiona că enunţurile de tipul: Мне не спится; Мне плохо работается, spre
deosebire de Я не сплю; Я плохо работаю, e natural să fie interpretate în felul
următor: Что-то мешает мне спать; Что-то делает так, что я плохо работаю

142
[114, p. 517]. În astfel de cazuri, de la verbele noncauzative nepronominale au fost
formate cauzative pronominale cu semul cauzativităţii slab exprimat, deoarece subiectul
şi acţiunea cauzatoare nu sunt explicite, deşi în unele cazuri poate să apară în enunţ:
Мне не спится из-за вас. V.V. Vinogradov caracterizează astfel de construcţii ca pe
nişte cauzative, menţionând totodată funcţia dublă a complementului – funcţia de
subiect şi cea de obiect [114, p. 517]. Deosebirea dintre aceste verbe şi cele de tipul
постричься, сфотографироваться constă în faptul că subiectul cauzator al celor
dintâi nu este exprimat prin subiectul verbului în cauză, el diferă de acesta. A se
compara: Мне не работается из-за шума. = Шум мешает мне работать.
Iu.Stepanov menţionează că: „În timp ce verbul la forma activă exprimă situaţia
obiectivă, diateza medie însumează şi redarea unei participări active (în special, a
interesului personal) a subiectului la acţiune, iar forma dată a numelui exprimă aceeaşi
situaţie la forma cazului dativ.” [153, p.214] Vom considera că dativul (sau acuzativul)
„persoanei interesate” ar putea fi interpretat şi ca dativul (acuzativul) actantului
cauzator, în interesul căruia acţionează agentul, adică executantul direct / nemijlocit. A
se compara:
(4) Mi-am cusut o rochie la croitor. T1 → L-am rugat pe croitor să-mi coase o
rochie. şi (5) Croitorul mi-a cusut o rochie.
Persoana interesată (actantul 1) şi executantul nemijlocit al acţiunii (actantul 2)
sunt diferenţiaţi, respectiv, prin formele cauzale de Dat. şi Acc. în (4) şi Dat. şi Nom. în
(5). Când spunem Mi-am cusut o rochie / Mi-am construit o casă etc., înţelegem că
executantul acţiunii nu este, de fapt, S (gram.). De regulă, acesta din urmă apare doar în
calitate de Act. cauzator, iar agentul / executantul real este lipsă şi nu poate fi exprimat
prin instrumental, ca în exemplul: Tai pîinea cu cuţitul .
Cele expuse în paragraful de faţă ne permit să delimităm în cadrul clasei lexico-
gramaticale a verbelor reflexive (= pronominale) subclasa reflexivelor cauzative (de
rând cu reflexivele obiective, reciproce, dinamice, pasive, impersonale, eventive).
Existenţa în limbă a verbelor cauzative pronominale este justificată de factori strict

143
pragmatici. Având scopul de a focaliza atenţia ascultătorului asupra SC sau SCa, deci
asupra celui care iniţiază, cauzează acţiunea SCa şi totodată asupra acţiunii cauzate, sau,
dimpotrivă, dorind să evidenţieze SCa, autorul apropie aceste două elemente ale
situaţiei cauzative şi-i acordă lui SC (respectiv SCa) rolul de subiect gramatical al
enunţului, iar centrul predicativ devine verbul ce exprimă acţiunea cauzată. În atare
situaţie, executantul acţiunii (sau SCa) ne intresează într-o măsură mai mică sau chiar
deloc. Din aceste considerente, el este pus pe un loc secundar sau, în genere, este omis.
Astfel, când spunem şi-a construit o casă, înţelegem că cineva şi-a construit singur
casa, dar la fel de bine putem spune că acest “cineva” este doar iniţiatorul, iar casa a fost
construită (la rugămintea sa) de un executant. Spunând Ea se intimidează (de cineva), ar
trebui să înţelegem că Cineva (ceva) o intimidează sau Cineva o face să se intimideze /
Ea se lasă intimidată.
În încheierea acestui capitol, menţionăm următoarele. În virtutea faptului că în
limbă acţionează aşa-numita lege a economiei, opoziţia lexicală sau cauzativele lexico-
semantice sunt mai puţin răspândite, în comparaţie cu alte mijloace de exprimare a
situaţiei cauzative, iar în unele limbi lipsesc cu totul (e vorba de limbile cu cauzativ
morfologic). E puţin probabil că limba, ca cel mai important mijloc de comunicare, şi-ar
putea îndeplini funcţiile sale de bază, dacă pentru absolut fiecare noţiune sau unitate
logico-semantică ea ar trebui să creeze o unitate lexicală nominativă.
Lipsa unor unităţi lexico-semantice pentru redarea legăturilor obiective existente
între obiectele şi fenomenele realităţii înconjurătoare vine s-o compenseze gramatica.
Uneori, semnificantul apare sub formă de afixe, care, fiind adăugate la rădăcina unui
cuvânt, îi conferă acestuia un nou sens sau îi adaugă o nuanţă de sens suplimentară,
astfel dând naştere unui nou semnificat. De pildă, noţiunea „cauzativitate“ poate fi
exprimată şi la nivel morfologic prin ataşarea la radicalul unui nume a afixelor
derivative, sau prin suprimarea morfemului se la verbele pronominale, în felul acesta
creându-se noi formaţiuni verbele cu valoare cauzativă.

144
 Alteori, semnificantul nu se prezintă sub formă sonoră, ci sub forma unei reguli
gramaticale. Drept exemplu ne serveşte fenomenul conversiei, care transpune un cuvânt
dintr-o parte de vorbire în alta sau, în cazul conversiei sintactice, schimbă caracteristici-
le funcţional-sintactice ale unităţii lexicale date. În consecinţă, unui singur semnificant,
în dependenţă de trăsăturile sintactice pe care le capătă într-o distribuţie sau alta, i-ar
putea corespunde doi sau chiar mai mulţi semnificaţi. A se compara: a învăţa „a-şi în-
suşi, a asimila o lecţie, o meserie, o regulă etc.; a studia“ (DLRM, 431) şi a învăţa (pe
cineva) „a sfătui, a povăţui pe cineva să facă ceva (arătându-i cum să procedeze)“
[DLRM, p. 431].

§ 9 Caracteristicile distribuţionale ale verbelor cauzative “perifrastice”

Metoda analizei distribuţionale este definită ca “metoda studierii şi clasificării

elementelor limbii în funcţie de poziţie, adică de contextele în care pot apărea” [43, p.
324]. Unii descriptivişti au supraestimat valoarea acestei metode, susţinând că toate
diferenţele lingvistice pot fi reduse la distribuţie, iar referirile la substanţa limbii, la
semnificaţie, ca un criteriu de identificare a unităţilor sunt inutile. În prezent,
majoritatea cercetătorilor recunosc faptul că, pentru a obţine rezultate palpabile, metoda
distribuţiei trebuie să fie utilizată în îmbinare cu alte metode – formală, semantică,
statistică.
Analiza distribuţională se dovedeşte a fi deosebit de utilă în compararea claselor
şi elementelor limbii, în descoperirea relaţiilor în care intră aceste elemente. Aplicată la
descrierea grupului de verbe cauzative de rând cu alte metode, analiza distribuţională
ne-a permis să precizăm spectrul semantic al fiecărui grup tematic de verbe cauzative
“perifrastic” şi al fiecărui verb în parte.
Despre necesitatea interacţiunii dintre planul expresiei şi planul conţinutului a
vorbit în mai multe rânduri R. Budagov: “Specificul limbii nu trebuie să fie redus doar

145
la planul expresiei. El este determinat de interacţiunea planului expresiei cu planul
conţinutului în forma sa generalizată.” [109, p. 47]
Am încercat să facem o descriere cât mai obiectivă a distribuţiei verbelor
cauzative în baza tuturor contextelor posibile , admise de sistemul limbii în procesul
vorbirii (a se vedea Anexa).
Pentru toate cauzativele perifrastice, formula distribuţională de bază (FDB) este
V1+N+V2, unde V1 este verbul cauzativ la unul din modurile personale, N – numele,
care, de regulă, este la cazul Acc (mai rar la D) şi V2 reprezintă verbul ce exprimă
acţiunea cauzată. Aceste verbe le-am numit “perifrastice”, deoarece ele apar, de obicei,
în cadrul perifrazelor, sintagmelor cauzative. În acest caz, situaţia cauzativă este
descrisă printr-o sintagmă din 2 verbe. A se compara:
a chema şi a face / a ruga / a cere să vină
a aşeza şi a face / a pune / a ruga să şadă
FDB sunt însoţite de formule distribuţionale suplimentare (FDS).

O analiză a inventarului structurilor verbale cauzative scoate în evidenţă

următoarele aspecte:
¾ Toate verbele în discuţie dispun de câte o formulă distribuţională de bază
(FDB) (a cărei structură nu diferă de la un verb la altul): N1 + V1 + N2 + V2,
unde V2 apare, de regulă, la modul conjunctiv (mai rar, la infinitiv şi supin) şi
vine să întregească sensul lui V1 care “suferă” de o anumită insuficienţă
semantică (V1 conţine în matricea sa semantică doar modul cauzării acţiunii,
de aceea apare necesitatea exprimării acţiunii cauzate. Această verigă din
lanţul situaţiei cauzative este completată de V2). N1 şi N2 reprezintă, respectiv,
SC şi Sca.
¾ Nu am înregistrat structuri monomembre sau bimembre. Structurile verbale
cauzative sunt în mod obligatoriu patrumembre.

146
 ¾ Formulele distribuţionale suplimentare (FDS), spre deosebire de FDB, sunt
eterogene sub aspect structural. Această varietate de structuri este dictată de
conţinutul lexical concret al cutărui sau cutărui verb cauzativ. Conform FDS,
cauzativele “perifrastice” ar putea fi grupate în câteva clase:
I. Cauzative cu FDS: V(Cauz.) + N1(dat., acc.) + N2(acc.). Caracteristica de
bază a acestor verbe este posibilitatea lor de a se îmbina cu două nume – unul având
funcţie de subiect cauzat, iar cel de-al doilea – substituind pe V2 (numeşte acţiunea
cauzată). Aici distingem două subclase:
IA. În această subclasă sunt încadrate verbele în a căror structură distribuţională
N2 apare fără prepoziţie: a cere (i-a cerut informaţii); a ordona (le-a ordonat plecarea);
a porunci (le-a poruncit ascultare); a propune (i-a propus împăcare); a recomanda
(mi-a recomandat odihnă); a solicita (îi solicită ajutorul); a încuviinţa (i-a încuviinţat
plecarea); a îngădui (îi îngăduie prezenţa); a permite (ne-a permis şederea); a interzice
(i-au interzis plimbările).
IB. N2 cu prepoziţie: a chema (ne cheamă la supunere); a invita (a invitat-o la
dans); a îndemna (mă îndeamnă la joc); a pofti (i-a poftit în casă); a porni (i-au pornit
la luptă); a trimite (l-a trimis la lucru); a incita (îi incită la nesupunere); a instiga (îl
instigă la ceartă); a îmbia (ne îmbie la masă); a împinge (îl împinge la păcat); a
provoca (mă provoacă la discuţie); a stârni (i-a stârnit la revoltă); a încurca (îi încurcă
la învăţătură); a ademeni (ne ademeneşte la plimbare); a aţâţa (îi aţâţă la proteste).
II. Verbe cauzative cu FDS: V(Cauz.) + N(dat., acc.) + Adv.: a chema (îi
cheamă aici); a invita (invită oaspeţii acasă); a pofti (ne pofteşte înăuntru); a striga (îl
strigă sus); a alunga (ne alungă afară); a trimite (îl trimite acasă); a ademeni (ne
ademeneşte încolo).
III. Verbe cauzative cu FDS: V1(Cauz.) + V2(conj.). Unele cauzative
“perifrastice”, şi anume: a admite, a cere, a face, a implora, a insista, a interzice, a
încuviinţa, a îngădui, a lăsa, a orândui, a ordona, a permite, a porunci, a propune, a
pune, a rândui, a ruga, a solicita, a spune, a striga, a zice nu “cer” în mod obligatoriu

147
un nume cu funcţia de obiect (agent al acţiunii cauzate), acesta fiind, în unele cazuri,
omis, ca în enunţurile: (1) Aceştia imploră să fie iertaţi.
(2) A rugat (spus) să i se aducă cele necesare.
În (1) şi (2) avem de faţă structuri cauzative în a căror componenţă SCa este lipsă.
În structura de profunzime însă SCa există şi chiar ar putea fi concretizat în context:
(2*) A rugat pe cineva să-i aducă cele necesare. În cazul verbelor a face şi a lăsa,
situaţia diferă puţin, deoarece uneori nici structura de adâncime nu conţine în sine un
SCa: (4) A făcut (lăsat) să curgă sânge nevinovat.

148
 Tabel Caracteristicile distribuţionale
ale verbelor cauzative “perifrastice”
Ocurenţa
stângă Ocurenţa dreaptă
Gru- Verbele Subiectul
pele cauzative S S N1(obiect) V2 N2 Ad-
se- perifrastice (ani (ina ani- ina- Cu Făr verb
man- mat nim mat ni- conj inf. sup. pre- ă (de
tice de ) ) mat pozi pre- loc)
verbe AS1 AS2 -ţie poz.
1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12.
a cere + - + - + - - - + -
a chema + - + - + - + + - +
a chihăi + - + - + - - - - -
a conjura + - + - + - - - - -
a desfătui + - + - + + - - - -
a implora + - + - + - - - - -
a invita + - + - + - + + - +
a învăţa + - + - + + - - + -
a ordona + - + - + - - - + -
a pofti + - + - + - - + - +
a porunci + - + - + - - - + -
a povăţui + - + - + - - - - -
a propune + - + - + - - - + -
Dicendi

a recomanda + - + - + + - - + -
a ruga + - + - + + - - - -
a sfătui + - + - + + - - - -
a solicita + - + - + - - - + -
a soma + - + - + - - - - -
a spune + + + - + - - - - -
a striga + - + - + - - - - +
a zice + + - + - - - - -

149
 a mâna + + + - + - + - - +
a porni + + + - + - + + - +
Movendi

a trimite + - + - + - + + - +

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12.

a ademeini + + + - + - + + - +
a aţâţa + + + - + - + + - -
a convinge + + + - + - - - - -
a decide + + + - + - - - - -
a determina + + + - + + - - - -
a face + + + + + + - - - -
a incita + - + - + - - + - -
a indica + - + - + - - - + -
a instiga + - + - + - - + - -
a ispiti + + + - + - - - - -
Stimulandi

a îmbia + + + - + - + + - +
a îmboldi + - + - + - + - - -
a împinge + - + - + - + + - -
a încuraja + + + - + + + - - -
a îndemna + + + - + + + + - -
a îndupleca + - + - + + - - - -
a hotărî + + + - + + - - - -
a orândui + - + - + + - - - -
a provoca + + + - + + + + - -
a rândui + - + - + + - - - -
a stimula + + + - + + + - - -
a sugera + + + - + + - - + -
a stârni + + + - + - + + - -
a tenta + + + - + - - - - -

150
 a constrânge + + + - + + - - - -
a forţa + + + - + + - - - -
a impune + - + - + - - - - -
Persuadendi

a insista + - + - + - - - - -
a obliga + - + - + + + - - -
a persuada + - + - + - - - - -
a pune + - + - + - + - - -
a sili + + + - + + - - - -
a silnici + - + - + - - - - -
a stărui + - + - + - - - - -

a angaja + - + - + - + - - -
a autoriza + - + - + + - - - -
Angajandi

a delega + - + - + - - - - -
a mputernici + - + - + - - - - -
a însărcina + - + - + - - + - -

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12.

a admite + - + - + - + - + -
a încuviinţa + - + - + + - - + -
Permittendi

a îngădui + + + - + + - - + -
a învoi + - + - + + - - - -
a lăsa + + + + + + - - - -
a permite + + + - + + - - + -

a interzice + - + - + + - - + -
Impediendi

a împiedica + + + - + + + - - -
a încurca + + + - + + + + - -
a opri + + + - + - - - - -
a stingheri + + + - + - + - + -
Assistendi

a ajuta + + + - + + + - - -

151
 Structura sintagmelor cauzative se prezintă în felul următor: verbul cauzativ
devine nucleul sintagmei şi are cel puţin două valenţe obligatorii. Ocurenţa stângă e
ocupată de SC, pe care l-am numit actualizatorul semantic nr. 1 (AS1). AS2 este
exprimat printr-un nume la cazul acuzativ sau dativ cu funcţie de obiect direct / indirect
al verbului cauzativ şi subiect logic al celui de-al doilea verb din sintagmă.
Mai întâi, vom urmări cum se comportă AS1. Faptele ne demonstrează că verbele
cauzative “perifrastice” nu sunt “indiferente” faţă de trăsătura semantică /± Animat / a
subiectului şi a obiectului. Cu subiecte având caracteristica /+ Animat / se îmbină toate
verbele în discuţie, iar faţă de SC cu marca /-Animat/ verbele sunt mai selective.
Bunăoară, cauzativele din grupul semantic dicendi şi angajandi nu admit în distribuţia
lor subiecte cu trăsătura /- Animat /. Este şi firesc, deoarece verbele de acest tip exprimă
acţiuni ce ar putea fi îndeplinite doar de persoane (este prezent un act de vorbire sau
unul volitiv). În cazul celorlalte grupe, totul depinde de configuraţia semantică a
verbului. Dacă acesta are trăsăturile /+ Efort /, /+ Ţintă /, /+ Volitiv /, atunci el nu va
mai admite în distribuţia sa subiecte cu trăsătura /- Animat /. Astfel de verbe sunt: a
incita, a instiga, a îmboldi, a împinge, a îndupleca, a orândui, a rândui din grupul
stimulandi; a insista, a persuada, a pune, a silnici, a stărui etc., din grupul
perseverandi; a accepta, a admite, a încuviinţa, a învoi, din grupul permisivi; a interzice
din grupul impediendi.
Celelalte verbe, ce nu întrunesc caracetristicile enumerate mai sus, admit în
distribuţia lor şi subiecte inanimate. Este vorba, în primul rând, de a face şi a lăsa care
au o semantică foarte abstractă, nu indică modul cum se acţionează asupra lui SCa,
adică nu specifică tipul acţiunii cauzatoare. Urmează apoi verbe ca: a ademeni, a aţâţa,
a decide, a determina, a ispiti, a îmbia, a îndemna, a încuraja, a provoca, a stimula, a
sugera, a tenta, a constrânge, a forţa, a îngădui, a împiedica etc. Se poate spune:
Preţurile scăzute l-au determinat (decis, îndemnat, tentat) să cumpere mai multă marfă,
dar e alogic să zicem: Preţurile scăzute i-au recomadat (indicat, încuviinţat) să cumpere
mai multă marfă.

152
 Trăsătura semantică /+ Animat / a lui S nu este una relevantă pentru verbele în
discuţie. Cu alte cuvinte, nu toate aceste verbe “cer” în exclusivitate un S animat.
Dacă e să vorbim despre ocurenţa dreaptă, aici regulile sunt mult mai stricte.
Examinând tabelul [vezi p. 149–151], vedem că la majoritatea verbelor cauzative
partenerul de dreapta are trăsătura semantică /+Animat/. Această situaţie se datorează
faptului că aţciunea cauzatoare realizată de subiect este orientată către un obiect de la
care se aşteaptă o reacţie de răspuns sub forma unei alte acţiuni (acţiunea cauzată), iar
aceasta, evident, poate fi executată doar de persoane. De exemplu: îl sfătuie să tacă; l-a
trimis să ajute. Verbele evidenţiate exprimă imboldul sau acte stimulatoare către o
acţiune de răspuns, prin urmare, din partea Act2 se cere manifestarea voinţei spre
realizarea / nerealizarea acţiunii cauzate. Excepţie fac verbele a face şi a lăsa, care
admit în distribuţia lor în funcţie de obiect şi nominale cu trăsătura /- Animat /.
De pildă: face să îngheţe apa; lasă să treacă timpul în zadar.
Observăm că, în procesul de funcţionare concretă, verbele analizate aici nu sunt
“indiferente” faţă de partenerul lor din dreapta, ele îmbinându-se doar cu substantive
nume de persoană.
În concluzie, menţionăm că verbele cauzative perifrastice (cu excepţia lui a face
şi a lăsa) formează sintagme cauzative şi au o distribuţie specifică. Dacă ocurenţa
stângă a lor admite în calitate de subiect al acţiunii cauzatoare atât substantive animate,
cât şi inanimate, atunci ocurenţa dreaptă poate fi ocupată doar de nume cu marca
semantică /+Uman/ cu funcţie de complement. În această ipostază verbul cauzativ redă
un impuls pentru acţiunea exprimată de verbul al doilea din sintagmă. Prin urmare,
avem de faţă două acţiuni ce se află într-o interconexiune strânsă: 1) o influenţă activă
din partea subiectului lui V1 şi 2) acţiunea de răspuns a subiectului lui V2.

153
 CONCLUZII

Făcând totalurile investigaţiei noastre asupra verbelor cauzative, menţionăm

următoarele:
1. Categoria noţională universală a cauzativităţii este redată în limba română prin
mijloace ce aparţin diverselor niveluri ale limbii: morfologic, sintactic, lexical.
Categoria dată este atât una lexicală, cât şi gramaticală şi nu deţine indici formali de
exprimare ce ar funcţiona cu regularitate de sistem. De aici şi dificultăţile ce se întâlnesc
la identificarea şi sistematizarea mjloacelor de expresie.

2. Cauzativitatea se prezintă în limba română ca o „categorie latentă“ (Worf,

Kaţnelson), şi se află, de cele mai multe ori, în structura semantică a cauzativelor
lexico-semantice. Metoda analizei semice ne ajută să identificăm clasemul a cauza,
numit şi sem nuclear, care este elementul de semnificaţie ce se păstrează în orice
context. Demarcarea verbelor cauzative se efectuează în baza mai multor seme generice.
Clasemul / + cauzativ / este inerent structurii semantice a verbelor cercetate. Alţi indici
semantici, precum / ± Uman /, / ± Control /, / ± Volitiv /, / ± Ţintă /, / ±Rezultat /, apar
în funcţie de tipurile de situaţii cauzative.
Elementul semantic cauză apare în calitate de operator sau predicat logic cu cel
puţin două argumente: agentul / cauzalul (SC) şi pacientul / obiectul (SCa). Situaţiile
cauzative redau raporturile cauză–efect, făcând conexiunea dintre două evenimente /
acţiuni / stări şi înglobează, cel puţin, patru elemente – SC, SCa, acţiunea cauzată şi
acţiunea cauzatoare. De pildă: Tatăl (SC) l-(SCa) a rugat (acţiunea cauzatoare) pe fiu
(SCa) să vină (acţiunea cauzată).

3. La baza delimitării clasei verbelor cauzative de celelalte verbe tranzitive

trebuie să fie puse cele trei criterii: logico-semantic, morfologic şi sintactic. Un bun
serviciu, în acest sens, ni-l fac principiile gramaticii funcţionale, care propune ca

154
investigaţiile să fie efectuate din perspectivă onomasiologică, „de la idee la mijloacele
de expresie“. Acest postulat s-a aplicat pe tot parcursul studiului, examinându-se
verbele tranzitive în raport cu categoria logico-semantică a cauzativităţii. Constituenţii
lexico-semantici din structura verbelor cauzative interacţionează strâns cu cei
gramaticali şi lexico-gramaticali. Semnificaţia verbelor cauzative depinde, în mare
măsură, de anturajul lexico-semantic care determină valenţa lexicală şi cea sintactică a
acestora.

4. Un loc cu totul special în grupul cauzativelor îl ocupă verbul a face, plasat în

categoria verbelor eurisemice. Făcând parte din clasa semantică a verbelor de acţiune, a
face este compatibil cu astfel de parametri ca forţă, efort, scop. În structurile cu a face
raporturile semantico-sintactice sunt în exclusivitate tranzitive. Relaţiile exprimate de
acest verb au o orientare exocentrică – de la subiect spre obiect. A face se prezintă ca
una dintre unităţile verbale cu semantică largă şi foarte abstractă. În astfel de condiţii,
creşte considerabil rolul contextului la identificarea valorilor funcţional-semantice ale
cauzativului a face. Aceste caracteristici permit să delimităm zece valori semantice
cauzative ale verbului a face: I. A aduce (pe cineva) în situaţia de a…; II. A întocmi, a
potrivi lucrurile astfel, ca să…; III. A da (cuiva) posibilitatea de a…; IV. A ajuta; V. A
îngădui, a permite, a favoriza; VI. A predispune la ceva, a determina; VII. A îndemna, a
stimula, a încuraja; VIII. A convinge, a decide; IX. A obliga, a pune, a impune (pe
cineva) să…; X. A sili, a constrânge, a forţa, a soma.

5. În limba română se conturează foarte clar un câmp lexico-gramatical al

verbelor cauzative şi un câmp semantico-funcţional al cauzativităţii. Acesta din urmă
cuprinde un număr considerabil de mijloace de expresie, cum ar fi: diferite forme
gramaticale ale verbului-predicat (imperativ, conjunctiv cu valoare de imperativ,
condiţional + determinări, indicativ, verbe pronominale), sintagme ce conţin verbe
modale, mijloace lexicale (formule de politeţe, forme hipocoristice, interjecţii), mijloace

155
suprasegmentale (intonaţia, accentul, topica). Cât priveşte CLG al cauzativităţii, acesta
înglobează în exclusivitate lexeme ce aparţin clasei morfologice a verbului. Ele se
grupează în felul următor:
a) Cauzative “lexicale”: a aduce (pe cineva) = “a face să vină”; a hrăni = “a face
să mănânce”.
b) Cauzative “morfologice” (factitive): a activiza = “a face (să fie / să devină)
activ”; a întrista = “a face (să fie / să devină) trist”.
c) Cauzative “ergative”: a adormi (pe cineva) = “a face să doarmă”; a urca (pe
cineva) = “a face să urce”; a decide (pe cineva) = „a face să ia o decizie”.
d) Cauzative “perifrastice”: a face să vină; a pune să scrie; a obliga să lucreze.
e) Cauzative “pronominale”: a se amăgi = “a (se) lăsa să fie amăgit”; a se angaja
= “a cere să fie angajat”; a se indispune = „a se lăsa indispus (de cineva)”.
f) Locuţiuni verbale cauzative: a da de ştire = “a înştiinţa”, “a face să ştie”.

6. Implicaţiile gramaticale ale cauzativităţii se manifestă şi la nivel sintactic.

Drept exemplu aducem fenomenul conversiei sintactice, când unui singur semnificant,
în dependenţă de trăsăturile sintactice pe care le capătă într-o distribuţie sau alta, i-ar
putea corespunde doi sau mai mulţi semnificaţi. De ex.: A întineri (intr.) – “Codrule cu
râuri line, / Vreme trece, vreme vine. / Tu din tânăr precum eşti / Tot mereu
întinereşti.” (M. Eminescu, O, p. 113)
În exemplul dat, verbul întinereşti, fiind intranzitiv, nu are valoare cauzativă.
Într-un alt context, acelaşi verb va căpăta semul cauzativ, dacă va fi însoţit de un Od:
Haina aceasta te întinereşte = “te face să pari mai tânăr”.

7. Câmpul lexico-gramatical al verbelor cauzative înglobează o categorie de

verbe, numite factitive. Acestea se află în corelaţie cu verbele eventive şi semnifică o
modificare a calităţilor (caracteristicilor) unui pacient / obiect, provocate (impulsionate)
de un Agent / Cauzal. Astfel, în configuraţia semantică a factitivelor formate de la

156
adjective sau substantive trăsătura semantică constantă / + Cauzativ / se combină cu
marca / + Eventiv /: trist – a întrista „a face să devină trist; tânăr – a întineri (tr.) „a
face să devină tânăr”.

8. Sensul cauzativ se poate realiza: 1) la nivelul enunţului, printr-o perifrază ver-

bală, formată din lexemul a face (sau un substitut al lui), urmat de un alt verb la conjun-
ctiv (mai rar la infinitiv şi supin): L-am făcut (rugat) să plece; 2) la nivelul verbului cu
funcţie de predicat: a aduce – „a face să vină“, a întrista – „a face să se întristeze“, a
explica – „a face să ştie“. Deşi, în planul expresiei, marca cauzativităţii nu este
explicită, în plan semantic, aceste verbe conţin implicit semul cauzativ. Pot fi delimitate
două categorii de cauzative: a) care obţin trăsătura /+cauzativ/ numai într-un anumit tip
de construcţie sintactică (a adormi (tr.), a alerga (tr.), a urca (tr.), a trece (tr.)). Ele sunt
numite cauzative ergative. Distribuite într-un alt context sintactic, lexemele verbale
discutate nu mai au sens cauzativ, iar cauzativitatea în condiţiile date reprezintă o
trăsătură semantică contextuală, d.p.: Mama adoarme copilul şi Copilul adoarme; b)
verbele care au în mod constant în configuraţia lor semantică trăsătura / + Cauzativ /, în
orice enunţ ar apărea: a bucura, a înştiinţa, a chema, a activiza etc.

9. În cadrul câmpului verbelor cauzative distingem subcategoria lexico-semantică a

cauzativelor pronominale, de tipul: a se angaja, a se opera, a se intimida, a se supăra,
a-şi construi (o casă) etc. Morfemul se, semnifică interesul deosebit al SC pentru
realizarea acţiunii cauzate, iar în plan gramatical la redarea valorii pasive a verbului. O
dată cu suprimarea lui se au loc modificări atât în semnificaţia lexicală (are loc
decauzativizarea), cât şi în cea gramaticală (verbul devine activ): S-a angajat la serviciu
= “l-au angajat (la cererea sa)”.

10. La periferia câmpului lexico-gramatical al verbelor examinate au fost plasate

cauzativele „obiective“, de tipul: a aprinde, a fierbe, a turna, a rupe etc. Specificul

157
acestora constă în faptul că ele exprimă o acţiune ce se răsfrânge asupra unui obiect cu
marca semantică /- Animat/, iar cauzarea este directă / nemijlocită. Aceste trăsături nu
sunt relevante pentru caracteristicile gramaticale ale verbului care, în condiţiile date, se
comportă ca un tranzitiv obişnuit.

11. În rezultatul analizei structurale a sintagmelor cauzative, s-a constatat că

verbul, ca purtător al valenţei semantico-sintactice, „solicită“ „parteneri“ contextuali cu
anumite semnificaţii. Astfel, cercul de nume care pot figura în calitate de SC şi SCa este
limitat pentru verbele cu sens îngust şi, practic, nelimitat pentru verbele cu sens larg,
general. De exemplu, verbele cauzative din categoria dicendi (a cere, a chema, a invita,
a soma, a ordona, a ruga etc.) deschid valenţe doar pentru actanţi cu marca semantică
/+Uman/, pe când verbele a ajuta, a determina, a provoca, a sugera etc. (verbe cu
semnificaţie relativ largă) admit în calitate de SC nominale cu marca / ± Animat /, / ±
Uman /, iar a face şi a lăsa, cu un înalt grad de abstractizare, acceptă actanţi cu marca /
± Animat / atât pentru SC, cât şi pentru SCa.

****

Prezenta cercetare deschide noi perspective pentru investigaţiile ulterioare, studiul

situându-se la intersecţia dintre logică, semantică şi gramatică.
În calitate de perspective de investigare şi recomandări propunem următoarele
probleme:
• studierea categoriei cauzativităţii în procesul de analiză a textului;
• aprofundarea, sub aspect pragmatic, a studiului asupra câmpului lexico-semantic
al verbelor cauzative, în particular, şi a câmpului semantico-funcţional al
cauzativităţii, în general.
• examinarea mai aprofundată a modalităţilor de redare a situaţiilor cauzative.
• realizarea unui studiu contrastiv vizând mijloacele de actualizare a categoriei
noţionale a cauzativităţii în diferite limbi.

158
 LISTA DE SIMBOLURI ŞI SEMNE CONVENŢIONALE
– (= argument) Oi – (= obiect indirect)
Acc. – (= acuzativ) P – (= pacient)
acc. c. inf. – (= acuzativ cu infinitiv) part. – (= participiu)
acc. c. sup. (= acuzativ cu supin) pas. – (= pasiv)
Act. – (= actant) Pr. – (= predicat)
Adv. – (= adverb) Prep. – (= prepoziţie)
Ag. – (= agent) R – (= radical)
Aj. – (= adjectiv şi orice cuvânt cu refl. – (= reflexiv)
valoare adjectivală) S – (= subiect)
AS – (= actualizator semantic) S (gram.) – (= subiect gramatical)
Cauz. – (= raport de cauză) S (log.) – (= subiect logic)
C – (= complement) Saa – (= semiauxiliar aspectual)
Circ. – (= un constituent cu semnificaţie Sam – (= semiauxiliar modal)
circumstanţială) sb – (= substantiv)
CLG – (= câmp lexico-gramatical) SC – (= subiect cauzator)
CLS – (= câmp lexico-semantic) SCa – (= subiect cauzat)
Conj. – (= conjunctiv) suf. – (= sufix)
CSF – (= câmp semantico-funcţional) sup. – (= supin)
CSFC – (= câmpul semantico-funcţional tr. – (= tranzitiv)
al cauzativităţii) V – (= verb)
dat. – (= dativ) vb – (= verbal)
elips. – (= elipsă) VS – (= valoare semantică)
fin. – (= finitum) /+x/ – notează o trăsătură semantică
FDB – (= formula distribuţională de bază) inerentă
FDS – (= formula distribuţională /–x/ – notează absenţa unei trăsături
suplimentară) semantice
ger. – (= gerunziu) → T – notează o regulă de transformare
GN – (= grup nominal) ^ - notează în cadrul unei structuri
GV – (= grup verbal) „concatenarea“ (= legarea) a doi
incl. – (= inclus) constituenţi
ind. – (= indicativ) ∨ – sau
inf. – (= infinitiv) ( ) – indică apariţia facultativă a unui
Loc. – (= locativ) constituent
loc. verb. – (= locuţiune verbală) = – indică sinonimia a două construcţii
N – (= nume, nominal) sau identitatea referenţială a doi
nom. – (= nominativ) constituenţi
Nominal – (centrul unui grup nominal) ≠ – indică nonechivalenţa a două
O – (= obiect) construcţii
Od – (= obiect direct)

159
 LISTA CUVINTELOR-CHEIE

actant situaţie cauzativă

agent structură (~ de adâncime,
antecedent ~ de suprafaţă,
argument ~ semantică)
cauză subiect (~ cauzat,
cauzal ~ cauzator,
cauzativitate ~ grammatical,
cauzativizare ~ logic)
câmp (~ lexico-gramatical, transformare (~ cauzativă,
~ semantico-funcţional ) ~ ergativă)
component semantic verb (~ abstract,
conector logic ~ cauzativ,
consecinţă ~ denominativ,
construcţie verbală cauzativă ~ eurisemic,
criptotip semantic ~ eventiv,
element conceptual minim ~ eventiv-obiectiv,
ergativ ~ eventiv-subiectiv,
eventiv ~ factitiv,
morfem decauzativ ~ fundamental,
omonimie (~ semantico-funcţională, ~ general,
~ sintactică ) ~ polisemantic )
operator logic verb cauzativ (~ contextual,
pacient ~ ergativ,
predicat logic ~ existenţial,
pro-verb ~ lexical,
sem nuclear ~ morfologic,
sintagmă cauzativă ~ obiectiv,
sinonimie sintactică ~ perifrastic,
~ pronominal,
~ rezultativ,
~ semantic )

160
 КЛЮЧЕВЫЕ СЛОВА
Абстрактный глагол, агент, актант, аргумент, антецедент, глубинная
структура, декаузативная морфема, каузативный глагол (контекстный ~,
эргативный ~, лексический ~, морфологический ~, перифрастический ~,
местоименный ~, результативный ~, семантический ~), каузативизация,
каузативная синтагма, каузативная ситуация, каузативная трансформация,
каузировать, каузируемый субьект, каузирующий субьект, логический оператор,
логическая связка, омонимия ( семантико-функциональная ~, синтаксическая ~),
пациенс, поверхностная структура, поле (лексико-грамматическое ~, семантико-
функциональное ~), причина, семантический составляющий, семантическая
структура, синтаксическая синонимия, эргатив, эргативная трансформация,
ядерная сема.

KEY WORDS AND SYNTAGMS

Actant, agent, antecedent, argument, cause, causal, causativity, causativization,
field ( ~ lexico-grammatical; ~ semantico-functional), semantical component, logical
connector, consequence, causative verbal construction, semantical criptotype, minimal
conceptual element, ergative, eventive, decausative morpheme, omonymy (~ semantico-
functional; ~ syntactical), logical operator, patient, seme nuclear, causative syntagm,
syntactical synonymy, causative situation, deep structure, surface structure, semantical
structure, caused subject, causing subject, causative transformation, ergative
transformation, abstract verb, causative verb, denominative verb, eurisemic verb,
eventive verb, factitive verb, fundamental verb, general verb, polysemantic verb,
contextual causative verb, ergative causative verb, existential causative verb, lexical
causative verb, morphological causative verb, perifrastic causative verb, pronominal
causative verb, rezultative causative verb, semantical causative verb.

161
 BIBLIOGRAFIE
1. Avram, M. Gramatica pentru toţi. – Bucureşti: Humanitas, 1997. – 597 p.
2. Bally, Ch. Linguistique générale et linguistique française, 4-ème éd. – Berne: éd.
Francke, 1965. – 420 p.
3. Benveniste, E. Les verbes délocutifs // Studia linguistica et litteraria in honorem
Leo Spitzer. – Bern, 1958. – P. 57–63.
4. Benveniste, E. Noms d’agent et noms d’action en indo-européen. – Paris: Librairie
d'Amérique et d'Orient, 1975. – 176 p.
5. Berejan, S. Contribuţii la studiul infinitivului moldovenesc. – Chişinău: Ştiinţa,
1962. – 139 p.
6. Berejan, S. Locul semanticii în stratificarea limbii // RLŞL, . – 1993. – Nr. 1. – P.
70-78.
7. Bondarenco, A. Situation événement et la référentialité de la phrase et du texte //
AŞ USM. Seria „Ştiinţe filologice”. – Chişinău, 2005. – P. 414-421.
8. Boursiez, É. Éléments de linguistique romane, 5é éd. – Paris: Klincksieck, 1967. –
783 p.
9. Brøndal, V. Le française, langue abstraite. – Copenhague: Munksgaard, 1936. –
190 p.
10. Brunot, F. La pensée et la langue. – Paris, 1953. – 983 p.
11. Chiricuţă-Marinovici, R. Sensul factitiv-cauzativ al verbelor româneşti // CL. –
1964. – Nr. 1. – P. 53–58.
12. Cilianu-Laşcu, C. Notes sur le factitiv en roumain et en français // AUB, Limbi şi
literaturi străine. – 1981. – Nr. 1. – P. 48–56.
13. Ciobanu, A. Sintaxa şi semantica (Studiu de lingvistică generală). – Chişinău:
Ştiinţa, 1987. – 198 p.
14. Câmpeanu, E. Funcţia sintactică a pronumelui reflexiv // CL, V. – 1960. – Nr. 1–2.
– P. 85–97.

162
15. Cohen, M. Quelques considérations sur le phénomène des verbes auxiliaires //
SCL, XI. – 1960. – Nr. 3. – P. 433–442.
16. Colţun, Gh. Frazeologia limbii române. – Chişinău: Editura ARC, 2000. – 207 p.
17. Combiescu, M. Despre definirea diatezei în limba română // LR, XVII. – 1968. –
Nr. 1 – P. 87–91.
18. Constantinescu-Dobridor, Gh. Gramatica limbii române. – Bucureşti: Editura
didactică şi pedagogică, 2001. – 620p.
19. Constantinovici, E. Referitor la actualizarea implicită a valenţei verbului în limba
română // RLŞL. – 1995. – Nr. 6. – P. 41–46.
20. Corniciuc, S. Valori semantico-stilistice ale interogaţiei retorice. – Chişinău: Ed.
USM, 1999. – 171 p.
21. Coteanu, I. Gramatica de bază a limbii române. – Bucureşti: Garamond, 1994. –
419 p.
22. Cotelnic, T. Conversia unităţilor lexicale. – Chişinău: Ştiinţa, 1980. – 254 p.
23. Cristea, T. Relations et formes casuelles en française contemporain. – Bucureşti,
1976. – 110 p.
24. Crişan, Al. Observations sur la catégorie des verbes inchoatifs et causatifs en
roumain et an portugais // RRL, XXIV. – 1979. – P. 271–286.
25. Curs de gramatică istorică a limbii române (Red. V. Marin, G. Rusnac). –
Chişinău: Lumina, 1991. – 312 p.
26. Densuseanu, O. Istoria limbii române, vol. I. – Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1961. –
317 p.
27. Diaconescu, I. Infinitivul în limba română. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1977. – 239 p
28. Dimitrescu, F. Locuţiunile verbale în limba română. – Bucureşti: Editura
Academiei, 1958. – 233 p.
29. Dimitriu, C. Gramatica limbii române explicată. Morfologia. – Iaşi: Junimea, 1979.
– 398 p.

163
30. Dubois, J. Grammaire structurale du français: le verbe. – Paris: Larousse, 1967. –
224 p.
31. Evseev, I. Opoziţia factitiv–eventiv în structura semantică a verbului // AUT,
„Ştiinţe filologice“, VII. – 1969. – P. 105–116.
32. Evseev, I. Semantica verbului: Categoriile de acţiune, devenire şi stare. –
Timişoara: Facla, 1974. – 182 p.
33. Givon, T. Syntax. A functional-typological introduction. – Amsterdam, 1984. –
204 p.
34. Ginkel, J.A. L’analyse componentielle et sa contribution à la sémantique
structurale. – Hasselt, 1988. – 302 p.
35. Godel, R. Les sources manuscrites du „Cours de linguistique générale“ de F. de
Saussure. – Genève, Droz et Paris: Minard, 1957. – 283 p.
36. Goga, N. Diateza în limba română ca formă, relaţie şi raport // CL. – 1976. – Nr. 2.
– P. 235–243.
37. Gramatica limbii române, vol. I. – Bucureşti: Editura Academiei, 1963. – 437 p.
38. Gramatica limbii române, vol. II. – Bucureşti: Editura Academiei, 1963. – 588 p.
39. Gramatica limbii române, vol. I. Cuvântul. – Bucureşti: Editura Academiei
române, 2005. – 712 p.
40. Gramatica limbii române, vol. II. Enunţul. – Bucureşti: Editura Academiei
române, 2005. – 1036 p.
41. Grammaire du français contemporain. – Paris: Larousse, 1995. – 495 p.
42. Graur, Al. Diatezele // SCL, XX. – 1969. – Nr. 1. – P. 13–22.
43. Graur, Al. Introducere în lingvistică. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1965. – 333 p.
44. Graur, Al. Les verbes “réflechis” en roumain // BL, VI. – Bucureşti, 1938. –
P. 42–89.
45. Graur, Al. Notes sur les verbes réflechis en roumain // BL, XIII. – Bucureşti, 1945.
– P. 161–162.

164
46. Graur, Al. Studii de lingvistică generală. – Bucureşti: Ed. Academiei Române,
1960. – 515 p.
47. Greimas, A.J. Sémantique structurale. – Paris: Larousse, 1969. – 262 p.
48. Hristea, Th. În sprijinul „Elementului predicativ suplimentar“ // SCL, XLIX. –
1998. – Nr. 1–2. – P. 157–161.
49. Iliescu, M. Le factitif roumain // RRL. Tome XXXVII. – 1993. – Nr. 4. – P. 297–
305.
50. Ionescu, E. Adevăr şi limbă naturală (O introducere în programul lui Donald
Davidson). – Bucureşti: Editura ALL, 1997. – 192 p.
51. Iordan, I. Limba română contemporană. – Bucureşti: Ed. Ministerului
Învăţământului, 1956. – 831 p.
52. Iordan, I. Probleme generale ale lingvisticii romanice // SCL, XVII. – 1961. – Nr.
1. – P. 10–14
53. Iordan, I., Guţu-Romalo, V., Niculescu, M. Structura morfologică a limbii române
contemporane. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1967. – 352 p.
54. Irimia, D. Morfosintaxa verbului românesc. – Iaşi: Editura Universităţii „Al. I.
Cuza“, 1997. – 410 p.
55. Irimia, D. Structura gramaticală a limbii române. Verbul. – Iaşi: Editura Junimea,
1976. – 306 p.
56. Lăzărescu, L. Structuri sintactice sinonime în limba română // RLŞL. – 1994. –
Nr. 3. – P. 36–38.
57. Limba română, vol. I. Manual pentru şcoala normală. (Berejan, S., Ciornâi, I.,
Matcovschi, I., Rusnac, Gh.). – Chişinău: Lumina, 1992. – 360 p.
58. Lombard, Alf. Les expressions roumaines employées pour traduire l’idée de “faire
+ infinitif” // “Studia neophilologica”, v. XXI. – Uppsala, 1948–1949. – Nr. 1. –
P. 47–58.
59. Lyons, J. Linguistique générale (introduction à la linguistique théorique). – Paris:
Librairie Larousse, 1970. – 384 p.

165
60. Martinet, A. Elemente de lingvistică generală (trad. din l. fr.). – Bucureşti: Ed.
Ştiinţifică, 1970. – 278 p.
61. Meillet, A. Introduction à l’étude comparative des langues indo-européennes. –
Paris, 1922. – 235 p.
62. Meyer-Lübke, W. Grammaire des langues romanes. Tome troisième: Syntaxe.
(Traduction française) – Paris, 1900. – 857 p.
63. Pană-Dindelegan, G. Consideraţii pe marginea unor discuţii despre diateză // LR,
XVII. – 1968. – Nr. 4. – P. 319–322.
64. Pană-Dindelegan, G. Reflecţii pe marginea „Teoriei cazurilor“ a lui Ch. J. Fillmore
// SCL, XXIII. – 1972. – Nr. 1. – P. 48–52.
65. Pană-Dindelegan, G. Sintaxa grupului verbal. – Braşov: Editura Aula, 1999. –
158 p.
66. Pană-Dindelegan, G. Sintaxa transformaţională a grupului verbal. – Bucureşti:
Editura Academiei, 1974. – 295 p.
67. Pană-Dindelegan, G. Tranzitivele şi diateza // SCL, XVIII. – 1967. – Nr. 1. – P.
15–23.
68. Papp, E., Rădulescu, M. Verbe şi construcţii cu sens factitiv-cauzativ în limba
română // LR, XXIV. – 1975. – Nr. 2. – P. 102–119.
69. Pereva, S. Evoluţia construcţiilor reflexive verbale în limba moldovenească. –
Chişinău: Ştiinţa, 1977. – 300 p.
70. Pojoga, V. Studiu asupra omonimiei sintactice în limba moldovenească. –
Chişinău: Ştiinţa, 1986. – 121 p.
71. Popa, Gh. Consideraţii la studiul echivalentelor analitice ale cuvintelor. –
Chişinău: Ştiinţa, 1992. – 90 p.
72. Popescu, S. Exprimarea factitivului în limba greacă // „Studii clasice“, IV. –
Bucureşti, 1962. – P. 29–34.
73. Référovskaïa, E.A., Vassiliéva, A.K. Essai de grammaire française. Course
théorique. – Moscou, 1982. – 400 p.

166
74. Saussure, F. de, Curs de lingvistică generală. – Iaşi: Editura Polirom, 1998. –
421 p.
75. Silnitsky, G. Les verbes bifonctionneles dans les langues romanes, l’anglais et le
russe // Actele celui de-al XII-lea Congres internaţional de lingvistică şi filologie
romanică, vol. I. – Bucureşti, 1970. – P. 273–276.
76. Simenschi, Th., Ivănescu, Gh. Gramatica comparată a limbilor indoeuropene. –
Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică, 1981. – 495 p.
77. Stati, S. Verbe „reflexive“ construite cu dativul // SCL, V. – 1954. – Nr. 1–2. – P.
135–146.
78. Stati, S. Răspuns cititorilor // LR. – 1957. – Nr. 4. – P. 84–85.
79. Stati, S. Problema diatezelor // LR, VII. – 1958. – Nr. 2. – P. 39–45.
80. Teodorescu, E. Reflexiv şi pronominal // LR, XIV. – 1965. – Nr. 5. – P. 545–553.
81. Tesnière, L. Éléments de syntaxe structurale. – Paris: Libr. C. Klincksieck, 1965. –
272 p.
82. Togeby K. L’infinitiv dans les langues balcaniques // Romance philology, vol. XV,
nr. 3. – Berkeley – Los Alngeles, 1962. – P. 221–233.
83. Tratat de lingvistică generală. – Bucureşti: Editura Academiei, 1971. – 558 p.
84. Ulmann, S. Précis de sémantique française. – Paris, 1952. – 342 p.
85. Vasiliu, E., Golopenţia-Eretescu, S. Sintaxa transformaţională a limbii române. –
Bucureşti: Ed. Academiei, 1970. – 329 p.
86. Vlad, C. Sensul, dimensiune esenţială a textului. – Cluj-Napoca: Dacia, 1994. –
307 p.
87. Zugun, P. Conversiunea numelor în verbe // LR, XXI, - 1972. – Nr. 5 – P. 433–
443.

167
88. Абросимова, Т. А. Каузативность и категория глагольной переходности //
Ученые записки Института им. Герцена, т. 317. – Ленинград, 1971. – C.
285–292.
89. Абросимова, Т. А. Способ выражения каузативности во французском языке //
Ученые записки Педагогического Института им. Герцена, т. 211, „Романские
языки“. – Ленинград, 1959. – C. 5–16.
90. Алисова, Т. Б. Очерки синтаксиса современного итальянского языка. –
Москва, 1981. – 293 c.
91. Алисова, Т. Б., Репина, Т.А., Таривердиева, М.А. Введение в романскую
филологию. – Москва: Высшая школа, 1987. – 344 c.
92. Аллен, Д., Перро, Р. Выявление коммуникативного намерения, содержащего-
ся в высказывании // НЗЛ, вып. XVII. – Москва: Прогресс, 1986. – C. 332–362.
93. Апресян, Ю.Д. Лексическая семантика. Синонимические средства языка. –
Москва: Наука, 1974. – 367 c.
94. Апресян, Ю. Д. Современные методы изучения значений и некоторые
проблемы структурной лингвистики // Проблемы структурной лингвистики.
– Москва: Наука, 1963.– C. 124–146.
95. Апресян, Ю. Д. Экспериментальное исследование семантики русского
глагола. – Москва: Наука, 1967. – 251 c.
96. Арутюнова, Н. Д. Глубинные структуры и неоднозначность предложения //
Тезисы научной конференции “Глубинные и поверхностные структуры в
языке”. – 20–21 декабря 1972 г. – Москва: Изд. МГПИИЯ им. М. Тореза,
Институт языкознания АН СССР, 1972. – C. 3–4.
97. Арутюнова, Н. Д. Предложение и его смысл (Логико-семантические про-
блемы). – Москва: Наука, 1976. – 383 c.
98. Балли, Ш. Французская стилистика. (Перевод с французского). – Москва:
Иностранная литература, 1961. – 394 c.

168
99. Балли, Ш. Общая лингвистика и вопросы французского языка. (Перевод с
французского). – Москва: Иностранная литература, 1955. – 416 c.
100. Бережан, С. Семантическая эквивалентность лексических единиц. –
Кишинев: Штиинца, 1973. – 372 с.
101. Бережан, С. Обусловленность словарного значения глагола его
грамматическими особенностями // Слово в грамматике и словаре. – Москва:
Наука, 1984. – С. 51-59.
102. Бирвиш, М. Семантика // НЗЛ, вып. X. – Москва: Прогресс, 1981. – С.
177–199.
103. Бондарко, А. В. О грамматике функционально-семантических полей //
Известия АН СССР. Серия литературы и языка. Том 43. – 1984. – Nr. 6. – C.
492–503.
104. Бондарко, А. В. Принципы функциональной грамматики и вопросы
аспектологии. – Ленинград: Наука, 1983. – 208 с.
105. Бондарко, А. В., Булыгина и др. Теория функциональной грамматики.
Персональность. Залоговость. – Санкт-Петербург: Наука, 1991. – 370 c.
106. Будагов, Р. А. В защиту понятия словo // ВЯ. – 1983. – Nr. 1. – C. 16–30.
107. Будагов, Р. А. Cравнительно-семасиологические исследования. – Романские
языки. – Москва, 1963. – 309 c.
108. Будагов, Р. А. Язык, история и современность. – Москва: Изд. Московского
ун-та, 1971. – 300 c.
109. Будагов, Р. А. Категория значения в общей теории языка // “Résumés des
communications”. X-ème Congrès International des Linguistes. Bucarest (28 août
– 2 septembre). Bucarest, 1967. – C. 47
110. Василиев, Л. М. Методы семантического анализа // Исследования по
семантике. – Уфа, 1975. – C. 158–172.
111. Василиев, Л. М. Теория семантических полей // ВЯ. – 1971. – nr. 5. – С.
105–113.

169
112. Виноградов, В. В. Исследования по русской грамматике. – Москва: Наука,
1975. – 559 c.
113. Виноградов, В. В. О формах слова // Известия АН СССР. ОЛЯ, т. 3, вып. 1. –
Москва, 1944. – C. 31–44.
114. Виноградов, В. В. Русский язык. Грамматическое учение о слове. – Москва:
Высшая школа, 1986. – 640 c.
115. Габинский, М. А. Возникновение инфинитива как вторичный балканский
языковой процесс (на материале албанского языка). – Ленинград: Наука,
1967. – 280 c.
116. Гак, В. В. Введение во французскую филологию. – Москва: Просвещение,
1986. – 182 c.
117. Гак, В. В. Сопоставительная лексикология. – Москва: Международные
отношения, 1977. – 259 c.
118. Гак, В. В. Теоретическая грамматика французского языка. Синтаксис. –
Москва: Высшая школа, 1986. – 220 c.
119. Гулыга, Е. В., Шендельс, Е.И. Грамматико-лексические поля в современном
немецком языке. – Москва: Просвещение, 1969. – 184 c.
120. Гордон, Е. Я. Каузативные глаголы в современном русском языке:
Автореферат… канд. филолог. наук. – Москва, 1981. – 23 c.
121. Гордон, Е. Я. К определению признаков каузативных глаголов // Русский
язык. Теория и методика преподавания. – Душанбе, 1978. – C. 55–59.
122. Десницкая, А. В. Каузативные глаголы // Ученые записки Ленинградского
университета, вып. 5. – Ленинград, 1941. – С. 11 – 16.
123. Джеймс, К. Контрастивный анализ // НЗЛ, вып. XXV. – Москва: Прогресс,
1989. – C. 205 –306.
124. Золотова, Г. А. О характере взаимодействия синтаксиса и семантики:
лексикографические аспекты // Словарные категории. – Москва, 1988. – C.
5–23.

170
125. Исаченко, А. В. Грамматический строй русского языка. Морфология. –
Братислава, 1960. – 396 c.
126. Катц, Дж. Семантическая теория // НЗЛ, вып. X. – Москва: Прогресс, 1981. –
C. 33–49.
127. Кацнельсон, С. Д. Типология языка и речевое мышление. – Ленинград:
Наука, 1972. – 216 c.
128. Кильдибекова, Т. А. Глаголы действия в современном русском языке (Опыт
функционально-семантического анализа). – Саратов: Изд. Сарат. ун-та, 1985.
– 160 c.
129. Колшанский, Г. В. Некоторые вопросы семантики языка в гносеологическом
аспекте // Принципы и методы семантических исследований. – Москва:
Наука, 1976. – C. 5–31.
130. Корди, Е. Е., Кружнова, В. Н. К вопросу о значении сочетании глаголов faire
(fare, hacer) и laisser (lasciare, dejar) с инфинитивом // Проблемы диахронии
и синхронии в изучении романских языков, часть I. – Минск: Изд. БГУ, 1970.
– C. 148–162.
131. Корди, Е. Е. Модальные и каузативные глаголы в современном французском
языке. – Ленинград: Наука, 1988. – 168 c.
132. Корди, Е. Е. Побудительные значения конструкций с каузативными
глаголами и модальными глаголами (на материале французского языка) //
Типология конструкций с предикатными актантами – Ленинград: Наука,
1985. – C. 187–194.
133. Корлэтяну, Н. Г. Исследование народной латыни и ее отношений с
романскими языками. – Москва: Наука, 1974. – 304 c.
134. Кубрякова, Е. С., Бондарко, А. В. Функциональная грамматика. – Ленинград,
1984 (рецензия) // ВЯ. – 1987. – Nr. 2. – C. 88–90.
135. Кузнецов, П. С. От компонентного анализа к компонентному синтезу. –
Москва: Наука, 1986. – 128 c.

171
136. Лайонз, Дж. Введение в теоретическую лингвистику. – Москва: Прогресс,
1978. – 544 c.
137. Латинский язык (под общей ред. В.Н. Ярхо, В.И. Лободы). – Москва:
Просвещение, 1983. – 319 c.
138. Ленца, А. Л. Широкозначность глагола и контекст. – Кишинев: Штиинца,
1987. – 97 c.
139. Максапетян, А. Г. Каузация. Лингвистические и экстралингвистические
аспекты. – Ереван: Изд-во Ер.ГУ, 1990. – 338 c.
140. Мартемьянов, А. Глубинные структуры в описании языковой семантики //
Тезисы научной конференции “Глубинные и поверхностные структуры в
языке”. 20–21 декабря 1972 г. Изд. МГПИИЯ им. М. Тореза. Инст.
Языкознания АН СССР. – Москва, 1972. – C. 32.
141. Мещанинов, И. И. Члены предложения и части речи. – Ленинград: Наука,
1978. – 387 c.
142. Миссора, Н. А. Каузативные глаголы и каузативные конструкции в немецком
языке. Автореферат… канд. филолог. наук. – Москва, 1953. – 24 c.
143. Недялков, В. П. Каузативные конструкции в немецком языке. Аналитический
каузатив. – Ленинград: Наука, 1971. – 180 c.
144. Недялков, В. П., Сильницкий, Г. Г. Типология морфологического и
лексического каузативов // Типология каузативных конструкций. Морфо-
логический каузатив. – Ленинград: Наука, 1969. – C. 20–50.
145. Основы компонентного анализа (под ред. Э.М. Медниковой). – Москва: Изд-
во Моск. ун-та, 1969. – 98 c.
146. Перминов, В. Я. Проблема причинности в философии и естествознании. –
Москва: Изд. Московского университета, 1979. – 224 c.
147. Пешковский, А. М. Русский синтаксис в научном освещении. – Москва:
Учпедгиз, 1956. – 511 c.

172
148. Посох, А. В. Компонентный анализ семантики // Методы изучения лексики. –
Минск: Изд. Белорусского гос. ун-та, 1975. – C. 38–47.
149. Потебня, А. А. Из записок по русской граматике. т.3. – Москва:
Просвещение, 1968. – 551 c.
150. Реферовская, Е. А. Истоки аналитизма романских языков. – Москва –
Ленинград, 1966. – 152 c.
151. Сeрль, Дж. Косвенные речевые акты // НЗЛ, вып. XVII. – Москва: Прогресс,
1986. – C. 195–222.
152. Смирницкий, А. И. Лексическое и грамматическое в слове // Вопросы
грамматического строя. – Москва, 1955. – C. 3–53.
153. Степанов, Ю. С. Методы и принципы современной лингвистики. – Москва:
Наука, 1975. – 311 c.
154. Степанова, М. Д. Методы синхронного анализа лексики. – Москва: Высшая
школа, 1968. – 200 c.
155. Типология каузативных конструкций. Морфологический каузатив. –
Ленинград: Наука, 1969. – 310 c.
156. Ульманн, С. Дескриптивная семантика и лингвистическая типология // НЗЛ,
вып. 2. – Москва: Прогресс, 1962. – C. 27–58.
157. Ульманн, С. Семантические универсалии // НЗЛ, вып. 5. – Москва: Прогресс,
1970. – C. 250–293.
158. Уорф, Б. Л. Грамматические категории // Принципы типологического анализа
языков различного строя. – Москва: Наука, 1972. – C. 44–60.
159. Холодович, А. А. Проблемы грамматической теории. – Ленинград: Наука,
1979. – 304 c.
160. Хэллидей, М. А. К. Место “функциональной перспективы предложения” в
системе лингвистического описания // НЗЛ, вып. VIII. – Москва: Прогресс,
1978. – C. 131–162.
161. Чейф, И. Значение и структура языка. – Москва: Прогресс, 1975. – 432 c.

173
162. Чобану, А. Синтаксис полусвязочных глаголов в молдавском языке (Опыт
семантико-дистрибутивного анализа). Часть I. – Кишинэу: Штиинца, 1976. –
234 c.
163. Чудинов, А. П. Сопоставительный анализ каузативных и некаузативных
глаголов одной лексико-семантической группы слов // Классы слов и их
взаимодействие. – Свердловск: Изд-во Уральского гос.ун-та, 1979. – c. 37–43.
164. Шахматов, А. А. Синтаксис русского языка. – Ленинград, 1941. – 620 c.
165. Щерба, Л. В. Избранные работы по русскому языку. – Москва: Учпедгиз,
1957. – 188 c.
166. Якобсон, Р. Избранные работы. (Перевод с англ., нем., фр. языков). – Москва:
Прогресс, 1985. – 455 c.
167. Ярцева, В. Н. Взаимоотношение грамматики и лексики в системе языка //
Исследования по общей теории грамматики. – Москва: Наука, 1968. – C.
5–58.
168. Ярцева, В. Н. Контрастивная грамматика. – Москва: Наука, 1981. – 111 c.

DICŢIONARE
169. Constantinescu-Dobridor, Gh. Dicţionar de termeni lingvistici. – Bucureşti: Teora,
1998. – 351 p.
170. Dicţionarul limbii române literare contemporane, vol. I–IV. – Bucureşti: Ed.
Academiei, 1955 –1957.
171. Dicţionarul limbii române moderne. – Bucureşti: Ed. Academiei, 1958. – 961 p.
172. Dicţionar de filozofie. – Chişinău, 1985. – 436 p.
173. Dicţionarul general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii. – Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1997.
– 573 p.
174. Dictionnaire de linguistique. – Paris: Larousse, 2001. – 514 p.
175. Frequency dictionary of rumanian words (Alphonse Juilland, P.M.H. Edwards,
Ileana Juilland). – London. The Hague. Paris, 1965. – 513 p.

174
176. Greimas, A. J., Courtes, J. Semiotique. Dictionnaire raisonne de la théorie du
langage. – Paris: Hachette, 1993. – 129 p.
177. Marouzeau, J. Lexique de la terminologie linguistique français, allemand, anglais,
italien. – Paris, 1951. – 268 p.
178. Mounin, G. Dictionnaire de la linguistique. – Paris, 1974. – 341 p.
179. Nouveau Petit Larousse. – Paris, 1970. – 1794 p.
180. Ахманова, О. С. Словарь лингвистических терминов. – Москва: Советская
энциклопедия, 1969. – 607c.
181. Лингвистический энциклопедический словарь. – Москва: Советская
энциклопедия, 1990. – 686 c.
182. Розенталь, Д.Э., Теленкова, М.А. Словарь-справочник лингвистических
терминов. – Москва: Просвещение, 1976. – 543 с.
183. Хэмп, Э. Словарь американской лингвистической терминологии. – Москва,
1964.

175
 IZVOARELE ARTISTICE ŞI ABREVIERILE LOR
Beşleagă, V. Zbor frânt. Acasă. – Chişinău: Literatura artistică, 1980. – 552 p. (V.
Beşleagă, ZF)
Beşleagă, V. Le vol brise. – Chişinău: Literatura artistică, 1987. – 192 p. (V. Beşleagă,
VB)
Blaga, L. Poeme / Poemes. – Bucureşti: Minerva, 1974. – 275 p. (L. Blaga, P)
Busuioc, A. Scrieri alese. – Chişinău: Literatura artistică, 1981. – 527 p. (A. Busuioc,
SA)
Călinescu, G. Enigma Otiliei. – Bucureşti: Editura de stat pentru literatură şi artă, 1956.
– 487 p. (G. Călinescu, EO)
Caesar, I., Bellum Gallicum. – Paris: Librairie Hachette, 1929. – 412 p. (Caesar, BG)
Coşbuc, G. Versuri. – Bucureşti: Editura pentru literatură, 1961. – 670 p. (G. Coşbuc,
V)
(Delavrancea, B. Nuvele.– Bucureşti: Editura Eminescu, 1986. – 517 p. (B.
Delavrancea, N)
Druţă, I. Clopotniţa. – Chişinău: Literatura artistică, 1984. – 406 p. (I. Druţă, C)
Eminescu, M. Opere. Vol. I.– Chişinău: Literatura artistică, 1981. – 277 p. (M.
Eminescu, O)
Eminescu, M. Poesies. – Bucureşti: Minerva, 1989. – 139 p. (M. Eminescu, P)
Goga, O. Poezii. – Bucureşti: Editura tineretului, 1964. – 206 p. (O. Goga, P)
Istrati, P. Opere alese. Vol. IV. – Bucureşti, 1967. – 206 p. (P. Istrati, OA)
Letopiseţul Ţării Moldovei. – Chişinău: Hyperion, 1990. – 638 p. (LŢM)
Maupassant, Guy de, Bel-Ami. – Bucureşti: Editura H. – 208 p. (G. de Maupassant, BA)
Maupassant, Guy de, Bel-Ami. – Moscou: Editions en lanques etrangeres, 1954. – 351
p. (G. de Maupassant, BA)
Neculce, I. O samă de cuvinte. Letopiseţul Ţării Moldovei. – Chişinău: Cartea
Moldovenească, 1974. – 393 p. (I. Neculce, LŢM)
Negruzzi, C. Opere. – Chişinău: Literatura artistică, 1980. – 422 p. (C. Negruzzi, O)

176
Petrescu, Camil, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. – Chişinău:
Hyperion, 1991. – 380 p. (C. Petrescu, UNDÎNR)
Preda, M. Cel mai iubit dintre pământeni. Vol. I. – Chişinău: Literatura artistică, 1990. –
512 p. (M. Preda, CMIP)
Rebreanu, L. Ion. – Chişinău: Hyperion, 1992. – 415 p. (L. Rebreanu, I)
Rebreanu, L. Pădurea spânzuraţilor. – Cluj-Napoca: Ed. Dacia, 1985. – 253 p. (L.
Rebreanu, PS)
Rebreanu, L. La revolte. – Bucureşti: Editions en langues etrangeres, 1958. – 623 p. (L.
Rebreanu, R)
Rebreanu, L. Răscoala. – Bucureşti: Editura de stat pentru literatură şi artă, 1957. – 511
p. (L. Rebreanu, R)
Sadoveanu, M. Baltagul. – Chişinău : Ed.Cadran, 2003. – 128 p. (M. Sadoveanu, B)
Sadoveanu, M. Cincizeci de povestiri. – Bucureşti: Minerva, 1984. – 380 p. (M.
Sadoveanu, CP)
Sadoveanu, M. Fraţii Jderi. – Chişinău: Literatura artistică, 1989. – 721 p. (M.
Sadoveanu, FJ)
Sadoveanu, M. Nicoară Potcoavă. – Bucureşti: Editura tineretului, 1967. – 417 p. (M.
Sadoveanu, NP)
Sadoveanu, M. Venea o moară pe Siret. Cazul Eugeniţei Costea. – Bucureşti: Ed.
Eminescu, 1990. – 395 p. (M. Sadoveanu, VMS)
Sadoveanu, M. Zodia Cancerului. Neamul Şoimăreştilor. – Bucureşti: Editura pentru
literatură, 1969. – 477 p. (M. Sadoveanu, ZC)
Slavici, I. Scrieri alese. Vol. I. – Chişinău: Ştiinţa, 1993. – 618 p. (I. Slavici, SA, I)
Slavici, I. Scrieri alese. Vol. II. – Chişinău: Ştiinţa, 1993. – 588 p. (I. Slavici, SA, II)
Stancu, Z. Şatra. – Chişinău: Universitas, 1992. – 288 p. (Z. Stancu, Ş)
Stănescu, N. Opera magna. Vol. I. – Bucureşti: Editura Muzeului Literaturii române,
2004. – 487 p. (N. Stănescu, OM, I)

177
Teodoreanu, I. Arca lui Noe. – Bucureşti: Ed. Albatros, 1991. – 325 p. (I. Teodoreanu,
AN)
Zamfirescu, G.M. Madona cu trandafiri. – Craiova: Ed. Europa, 1991. – 181 p. (G.
Zamfirescu, MT)

LISTA DE SIGLE
AŞ USM – Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova
AUB – Analele Universităţii din Bucureşti
AUT – Analele Universităţii din Timişoara
BL – Bulletin Linguistique
CL – Cercetări de Lingvistică
DLRC – Dicţionarul Limbii Române Contemporane
DLRM – Dicţionarul Limbii Române Moderne
LR – Limba Română
RLŞL – Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară
RRL – Revue roumain de linguistique
SCL – Studii şi cercetări lingvistice
ВЯ – Вопросы языкознания
НЗЛ – Новое в зарубежной лингвистике

178
 ADNOTARE
la teza de doctor în fiologie: Analiza semantico-funcţională a verbelor cauzative
în limba română
Studiul de faţă este consacrat categoriei logico-semantice a cauzativităţii,
examinate sub aspect lingvistic. Obiectul de bază îl constituie identificarea mijloacelor
de limbă, participante la materializarea noţiunii date, precum şi dezvăluirea aspectelor ei
semantico-funcţionale.
Noţiunea lingvistică cauzal / cauzativitate de tipul „a face aşa, încât...” este
definită ca o corelaţie logico-semantică dintre cauză şi efect ce leagă consecutiv două
(sau mai multe) structuri predicative elementare, formând o macrostructură cauzativă
complexă. Din acest punct de vedere, sunt examinate sintagme cu subiect (agent) şi
obiect (pacient), cu actant cauzator şi actant cauzat (executantul nemijlocit). De
asemenea, sunt dezvăluite corelaţiile dintre structurile semantice de adâncime şi cele
sintactice de suprafaţă, dintre subiectul logic şi cel gramatical. Pentru caracterizarea
actanţilor situaţiei cauzative sunt utilizaţi marcherii /± Animat/ şi /± Uman/.
Delimitarea categoriei de verbe cauzative se face în baza analizei semice şi
contextuale, ţinându-se cont de particularităţile semantico-sintactice ale actanţilor,
precum şi de indicii semantici /± Uman/, /± Control/, /± Volitiv/, /± Ţintă/, /± Rezultat/
ce apar în funcţie de tipurile de situaţii cauzative.
Rezultatele investigaţiei arată că în limba română se conturează foarte clar un
câmp semantico-funcţional al cauzativităţii şi unul lexico-gramatical al verbelor
cauzative, ale căror elemente conţin semul generic a cauza. Verbul a face constituie
nucleul câmpului lexico-gramatical al cauzativităţii graţie calităţilor sale de lexem cu un
înalt grad de abstractizare ce îi permite să fie prezent în structura semantică a tuturor
verbelor cauzative.
În limba română contemporană, exprimarea sensului cauzativ se realizează atât la
nivelul verbului-predicat (a aduce (pe cineva) = „a face să vină”), cât şi la nivelul
enunţului (L-am rugat să vină). Astfel, caracteristicile verbelor cauzative sunt

179
condiţionate, în mare parte, de interdependenţa formei gramaticale a lexemelor verbale,
a poziţiei lor sintactice şi a distribuţiei.
Analiza materialului faptic ne permite să relevăm câteva subclase de verbe
cauzative în limba română: 1) „lexicale” (semantice); 2)”morfologice”; 3) „ergative”
(G.Pană-Dindelegan); 4) „perifrastice”; 5)”pronominale”.
Cauzativele lexico-semantice sunt mai puţin răspândite comparativ cu alte
mijloace de exprimare a situaţiei cauzative. Lipsa unor unităţi lexico-semantice pentru
redarea legăturilor obiective existente între fenomenele realităţii obiective vine s-o
compenseze gramatica. De exemplu, noţiunea „cauzativitate” poate fi exprimată şi la
nivel morfologic (în cadrul opoziţiei morfo-sintactice). Alteori, semnificantul nu se
prezintă sub formă sonoră, ci sub forma unei reguli gramaticale. Drept exemplu poate
servi fenomenul conversiei ce constă în trecerea unui lexem dintr-o clasă gramaticală de
cuvinte în alta. În alte cazuri are loc modificarea caracteristicilor funcţional-sintactice
ale unităţii lexicale, aşa cum se întâmplă la cauzativele ergative.
Verbele cauzative, fiind o clasă de cuvinte sui generis, reflectă interacţiunea
dintre morfologie, sintaxă şi semantică. Prezenta cercetare deschide noi perspective
pentru investigaţiile ulterioare, studiul situându-se la intersecţia dintre logică, semantică
şi gramatică.

180
 РЕЗЮМЕ
диссертации на соискание ученой степени доктора филологических наук:
Семантико-функциональный анализ каузативных глаголов в румынском
языке
Настоящая работа посвящена исследованию логико-семантической
категории каузативности в румынском языке. Предметом исследования является
идентификация способов актуализации этой категории, с выявлением ее
семантико-функциональных аспектов.
Лингвистическое понятие каузативный / каузативность типа «сделать
так, чтобы…» - это причинно-целевое логико-семантическое отношение, которое
связывает последовательно две или более элементарные субьектно-предикатные
структуры и образуют сложную каузативную макроструктуру. С этой точки
зрения были изучены синтагмы с субьектом (агенсом) и обьектом (пациенсом), с
каузирующим и каузируемым актантами. Было выявлено соотношение между
глубинными (семантическими) и поверхностными (синтаксическими)
структурами, а также между логическим и грамматическим субьектами
(подлежащими). Для характеристики актантов каузативной ситуации были
использованы маркеры / ± одушевленный/, /± человеческий/.
Разграничение категории каузативных глаголов осуществляется на базе
семического и контекстного анализа, принимая во внимание семантико-
синтаксические особенности актантов, а также семантические показатели:
/±человеческий/, /±контроль/, /±интенция/, /±цель/, /±результат/, в зависимости от
типа каузативной ситуации.
Результаты исследования показали, что в румынском языке очень четко
выделяется одно семантико-функциональное поле каузативности и другое –
лексико-грамматическое поле каузативных глаголов, элементы которых содержат
общую сему причинить (каузировать). Глагол a face («делать»), благодаря его
высокой степени абстрактизации, является ядром лексико-грамматического поля

181
каузативности. Это позволяет ему присутствовать в семантической структуре всех
каузативных глаголов.
В современном румынском языке выражение каузативного значения
осуществляется на уровне предиката (a aduce pe cineva «привести кого-то» =
заставить прийти) и на уровне предложения (l-am rugat să vină «я попросил его
прийти»). Таким образом, некоторые особенности каузативных глаголов
обусловлены взаимозависимостью грамматической формы глагола, его
синтаксической позиции и дистрибуции. Анализ лингвистического материала
позволяет выделить несколько подклассов каузативных глаголов в румынском
языке: 1) лексические (семантические); 2) морфологические; 3) эргативные; 4)
описательные; 5) местоименные.
Лексико-семантические каузативы в румынском языке менее распространены
по сравнению с другими способами выражения каузативной ситуации. Их
отсутствие компенсируется грамматическими средствами. Например, понятие
«причинности» может быть выражено и на морфологическом уровне, хотя это не
является основным приемом в румынском языке. Иногда означаемое не имеет
звукового оформления, но представленo определенным грамматическим
правилом. В качестве примера может послужить феномен конверсии, который
состоит в перемещении слова из одной части речи в другую или изменение
синтактико-функциональных характеристик данной лексической единицы, как в
случае эргативных каузативных глаголов.
Каузативность, хотя и является главным образом категорией лексико-
семантической в румынском языке, представляет интерес и в грамматическом
плане, так как от нее зависит морфологический и синтаксический статус глагола.
Каузативные глаголы как класс слов отражает взаимодействие семантики и
синтаксиса. Их изучение представляет интерес для морфологии, синтаксиса,
словообразования и семантики, а данная работа открывает новые перспективы
для дальнейших исследований в этих направлениях.

182
 ANNOTATION
to a thesis for the PhD. degree on the topic: The semantic and functional
analysis of causatives in the Romanian language
The work under consideration is devoted to the linguistic investigation of the
logico- semantical category of causativity. The main subject matter is the identification
of the means of topical rendering of the above mentioned category and the revealing of
the semantico-functional aspects within the linguistic field of the Romanian language.
The linguistic notion causative / causativity such as “to do / act so that…” is
defined as a logico-semantic correlation between cause and effect which links
consecutively two or more elementary predicative structures, thus forming a complex
causative macrostructure. From this point of view sintagms with subjects (agents) and
objects (patients), causative actants and caused actants (the immediate / performer) have
been examined. Both the correlation between deep semantic structures and surface
syntactical ones and that between the logical and grammatical subjects are revealed. In
order to characterize the actants of the causative situation the markers /± animated/ and
/± human/ are used. The delimitation of the category of causative verbs is made on the
basis of semic and contextual analysis, taking in to consideration the semantico-
syntactical peculiarities of the actants and the semantical indices /± human/, /± control/,
/± volitive/, /± target/, /± result/ depending on the type of the causative situation.
The results of the investigation show that both a semantico-functional field of
causativity and a lexico-grammatical one of causative verbs whose elements contain the
generic seme to cause can be outlined in the Romanian language. The verb “to make” is
the nucleus of the lexico-grammatical field of causativity due to its qualities of a
lexeme with a high degree of abstractization, which enables it to be present in the
semantical structure of all the causative verbs.
In the modern Romanian language the causative meaning is materialized both on
the level of the verb-predicate ( a aduce pe cineva – to make somebody come) and on
the level of the statement (L-am rugat să vină – I asked him to come). Thus, the specific

183
features of the causative verbs are most conditioned by the interdependence of the
grammatical form of the verbal lexemes, of their syntactical position and distribution.
The analysis of the factual material permits us to point out several subclasses of
causative verbs in the Romanian language: 1) “lexical” (semantical); 2)
“morphological”; 3) “ergative”; 4)”periphrastic”; 5) “pronominal”.
The lexico-semantical causatives are less spread in Romanian in comparison with
other ways of expressing a causative situation. Their absence is compensated by
grammar. For example, the notion “causativity” can be rendered at the morphological
level, although this is not a specific procedure for the Romanian language. There are
other cases when the signifier cloes not have a sound form, but it is a grammatical rule.
The phenomenon of conversion serves as an example that transposes a word from one
part of speech into another one or changes the syntactico-functional characteristics of
the given lexical unit as in the case of “ergative” causative verbs.

184
Anexă: Formulele distributive ale verbelor cauzative “perifrastice”
I. Verba voluntatis:
A. Verba dicendi:
1. A cere
Ex.: (1) Doar n-ai să-mi ceri acuma, puiule, să mă las de meseria mea. (L.
Rebreanu, R, 29)
(2) Profundă impresie a stârnit însă discursul celui care cerea intrarea imediată
în război. (C. Petrescu, UNDÎNR, 93)
FDB = V1(Cauz.) + N(dat.) + V2 (conj.) 21

V1 (Cauz.) + N1(dat.) + N2(acc.)

V1 (Sam) + V2(Cauz.) + N(dat.) + V3(conj.)
FDS = V1 (Saa) + V2(Cauz.) + N(dat.) + V3(conj.)
V1 (Sam) + V2(Cauz.) + N1(dat.) + N2(acc.)
V1(Cauz.) + V2(conj.)
2. A chema
Ex.: M-a chemat duduia Matilda să fac oleacă de slujbă. (M. Sadoveanu, VMS,
204)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., sup.)

V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., sup.)

V1(Sam) + V2(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
FDS = V1(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
V(Cauz.) + N(acc.) + Adv.
V(Cauz.) + N(acc.)

21
Trebuie să ţinem cont de faptul că în configuraţia structurilor nu este reprezentat numele ce exprimă subiectul cauzator
pe care l-am omis din considerentul că el este invariabil şi apare în mod constant (explicit sau implicit) în orice context.
Prin urmare, formula distribuţională ar trebui să arate în felul următor: N1 + V1 + N2 + V2.

185
3. A chihăi
Ex.: Chihăiam pe mama să se puie pe lângă tata, că doar m-a da şi pe mine la
catihet. (I. Creangă / Apud DLRLC, I, 408)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj.)
FDS = V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj.)
4. A conjura
Ex.: Doamna Predeleanu îl conjura acuma să nu mai reînceapă. (L. Rebreanu,
R, 45)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj.)
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj.)
5. A desfătui
Ex.: L-au desfătuit să nu meargă mai departe. (Sbiera / Apud DLRLC, II, 71)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., inf.)
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., inf.)
6. A implora
Ex.: Lumânăraru, plângând, fără ruşine de el însuşi, implora pe Nae
Gheorghidiu să nu-l nenorocească. (C. Petrescu, UNDÎNR, 32)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj.)

V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc) + V3(conj.)

FDS = V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(acc) + V3(conj.)
V1(Cauz.) + V2(conj.)
7. A invita

Ex.: (1) … l-a mai invitat astă-vară să vie încoace şi să stea la dânsul… (L.
Rebreanu, R, 123)
(2) De asta, de câte ori Sandina îl invita la teatru, la cinematograf sau la
plimbări, refuza… (I. Teodoreanu, AN, 68)

186
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., sup.)

V(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2

V(Cauz.) + N(acc.) + Adv.
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., sup.)
V1(Sam) + V2(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + Adv.

8. A învăţa
Ex.: Ea l-a învăţat să se ducă la ghicitorul din Măgura, să-l dezlege de Ana. (L.
Rebreanu, I, 100)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., inf.)

V(Cauz.) + N1(acc.) + N2(acc.)

FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., inf.)
V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., inf.)

9. A ordona
Ex.: Strigă un jandarm odihnit şi-i ordonă să aplice indivizilor o bătaie
românească… (L. Rebreanu, R, 80)

FDB = V1(Cauz.) + N(dat.) + V2(conj.)

V (Cauz.) + N1(dat.) + N2(acc.)

V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(dat.) + V3(conj.)
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N1(dat.) + N2(acc.)
V1(Cauz.) + V2(conj.)

187
10. A pofti
Ex.: (1) Sora îl pofti să se aşeze şi să aştepte, apoi încuie uşa şi se depărtă. (I.
Slavici, SA, II, 69); (2) Părintele Amfilohie Şendrea pofti în pridvorul de afară,
la lumină, pe oaspeţi. (M. Sadoveanu, FJ, 110)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., sup.)

V(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2

V(Cauz.) + N(acc.) + Adv.
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., sup.)
V1(Sam) + V2(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + Adv.
V(Cauz.) + N(acc.)

11. A porunci

Ex.: (1) Porunci servitoarei să-l reţie, dacă ar veni. (L. Rebreanu, R, 41); (2)
Tânărul Iuga coborî şi el, găsi anevoie o trăsură şi porunci să-l ducă acasă. (L.
Rebreanu, R, 13); (3) Cum ajunseră acasă, porunci pentru a doua zi o plimbare
cu sania prin împrejurimi. (L. Rebreanu, R, 170)

FDB = V1(Cauz.) + N(dat.) + V2(conj.)

V(Cauz.) + N1(dat.) + N2(acc.)

FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(dat.) + V3(conj.)

V1(Sam) + V2(Cauz.) + N1(dat.) + N2(acc.)
V1(Cauz.) + V2(conj.)
V(Cauz.) + N(acc.)

188
12. A povăţui
Ex.: Roza Lang… îl povăţui să se ducă… (L. Rebreanu, I, 163)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj.)

FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj.)

V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj.)

13. A propune

Ex.: Şi fiindcă mâine dimineaţă trebuie să fim la datorie, v-aş propune să ne

cărăbănim. (L. Rebreanu, PS, 42)
FDB = V1(Cauz.) + N (dat.) + V2(conj.)

V(Cauz.) + N1(dat.) + N2(acc.)

FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(dat.) + V3(conj.)
V1(Sam) + V2(Cauz.) + N1(dat.) + N2(acc.)
V 1(Cauz.) + V2(conj.)
14. A recomanda

Ex.: Medicul le-a râs în nas şi le-a recomandat batjocoritor să bea şi ei un pahar
cu vin. (M. Preda, CMIP, I, 125)
FDB = V1(Cauz.) + N (dat.) + V2(conj., inf.)

V(Cauz.) + N1(dat.) + N2(acc.)

V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(dat.) + V3(conj., inf.)
FDS V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(dat.) + V3(conj., inf.)
V1(Sam) + V2(Cauz.) + N1(dat.) + N2(acc.)
V1(Saa) + V2(Cauz.) + N1(dat.) + N2(acc.)

189
15. A ruga
Ex.: Nicolae… rugă pe frate-său să ajute cumva pe Chirilă… (L. Rebreanu, R,
224)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., inf.)

FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc) + V3(conj., inf.)

V1(Saa) + V2(Cauz.) + N (acc) + V3(conj., inf.)
16. A sfătui
Ex.: În privinţa aceasta Jder dovedea înţelepciune şi-l sfătuia pe prietenul său să
fie răbdător. (M. Sadoveanu, FJ, 119)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., inf.)

FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., inf.)

V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(acc.) V3(conj., inf.)
17. A solicita
Ex.: Am fost solicitat să colaborez la “Viaţa Românească”. (M. Sadoveanu /
Apud DLRLC, IV, 169)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj.)

V(Cauz.) + N(acc.)
V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj.)
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N1(dat.) + N2(acc.)
V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj.)
V1(Saa) + V2(Cauz.) + N1(dat.) + N2(acc.)
V1(Cauz.) + V2(conj.)
18. A soma
Ex.: Pe trotuarul celălalt un soldat cu arma întinsă îl soma pe Dorcea să se
oprească. (C. Petrescu / Apud DLRLC, IV, 172)

190
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj.)

FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj.)

V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj.)
19. A spune
Ex.: Spuse primarului să nu se pripească şi să mai aştepte o lecuţă. (L.
Rebreanu, R, 87)
FDB = V1(Cauz.) + N(dat.) + V2(conj.)

V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(dat.) + V3(conj.)

FDS = V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(dat.) + V3(conj.)
V1(Cauz.) + V2(conj.)
20. A striga
Ex.: Când ajunseră la poartă, Grigore strigă şoferului să oprească puţin. (L.
Rebreanu, R, 140)
FDB = V1(Cauz.) + N(dat.) + V2(conj.)

V1(Cauz.) + N(acc.) + Adv.

V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(dat.) + V3(conj.)
V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(dat.) + V3(conj.)
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + Adv.
V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(acc.) + Adv.
V(Cauz.) + N(acc.)
V1(Cauz.) + V2(conj.)
21. A zice
Ex: După ce l-a legat, i-a zis să se scoale să meargă mai departe… (V. Beşleagă,
ZF, 191)
FDB = V1(Cauz.) + N(dat.) + V2(conj.)

191
 V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(dat.) + V3(conj.)
FDS = V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(dat.) + V3(conj.)
V1(Cauz.) + V2(conj.)

B. Verba movendi

22. A mâna

Ex.: (1) M-o mânat pe mine inginerul să le arăt. (Demetrius / Apud DLRLC, III,
99); (2) Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine, / Şi pe voi contra voastră la
luptă ei vă mân’! (M. Eminescu, O, 61)

FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., sup.)

V(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2

V(Cauz.) + N(acc.) + Adv.
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., sup.)
V1(Sam) + V2(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
V1(Sam) + V2(Cauz.) + Adv.
23. A porni

Ex.: (1) Simţea un avânt neînstrunat ce-l pornea să meargă supus şi ascultător la
chemarea porumbiţei. (Odobescu / Apud DLRLC, III, 505); (2) Şi-acum… umbli
să porneşti oamenii… (Davidoglu / Apud DLRLC, III, 505)

FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., sup.)

192
 V(Cauz.) + N(acc.)
V(Cauz.) + N(acc.) + Adv.
V(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., sup.)
V1\(Sam) + V2(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.)
V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + Adv.

24. A trimite
Ex.: Aş fi căutat şatra tatei şi l-aş fi trimis să-ţi dea galbenii îndărăt. (Z. Stancu,
Ş, 43)

FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., sup.)

V(Cauz.) + N1(acc) + Prep. + N2

V(Cauz.) + N(acc.) + Adv.
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., sup.)
V1(Sam) + V2(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + Adv.

II. Verba stimulandi

25. A ademeni
Ex.: (1) Va să zică popa l-a ademenit să mă trădeze. (L. Rebreanu, I, 202); (2) Îşi
rup pe degeaba lăutarii bojocii, s-ademenească lumea. Se duc… toţi la altă
mustărie. (Pas / Apud DLRLC, I, 23)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., sup.)

193
 V(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
V(Cauz.) + N(acc.) + Adv.
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., sup.)
V1(Sam) + V2(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + Adv.
V(Cauz.) + N(acc.)
26. A aţâţa

Ex.: Bătrâna umbla prin case şi aţâţa oamenii. (Dumitriu / Apud DLRLC, I, 165)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj.)

V(Cauz.) + N(acc.)
V(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj.)
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj.)
V1(Saa) + V2(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
27. A convinge

Ex.: (1) Mi-a spus că vrea să-l convingă pe taică-său să renunţe la ideea lui. (M.
Preda, CMIP, I, 121); (2) Se uită la tovarăşii de compartiment, văzu că nu i-a
convins, şi continuă să gâfâie mai tare. (L. Rebreanu, R, 9)

FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj.)

V(Cauz.) + N(acc.)
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj.)
V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj.)

194
28. A decide
Ex.: …faptul că avea aprobarea Matildei să vie la mine… mă decise să-l resping
cu brutalitate. (M. Preda, CMIP, I, 188)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj.)

FDS = V1(Sam) + V2( Cauz.) + N(acc.) + V3(conj.)

29. A determina
Ex.: Le voi preda studenţilor pe Neculiţă, dar prin gândire îi voi determina să se
ducă la Eminescu. (M. Preda, CMIP, I, 222)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., inf.)

FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., inf.)

30. A face
Ex.: Trufia îl făcea pe Alexădrel să ţie pe soţul său desfăcut de sine şi să-l facă
să creadă în bărbăţia şi izbânzile sale domneşti. (M. Sadoveanu, FJ, 122)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., inf.)

FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., inf.)

V1(Cauz.) + V2(conj.)
31. A incita
Ex.: Îi incita pe tovarăşii săi la fapte rele.
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj.)

V(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2

V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj.)
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj.)
V1(Saa) + V2(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2

195
32. A instiga
Ex.: Instigă oamenii la ceartă.
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj.)

V(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2

V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj.)
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj.)
V1(Saa) + V2(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
33. A ispiti
Ex.: (1) Trufia ei te ispitea s-o reprimi… (M. Preda, CMIP, I, 115); (2) –
Duduiţă, eu îs mare amator de cofeturi. Nu mă ispiti… (I. Teodoreanu, AN, 33)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj.)

FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj.)

V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj.)
V(Cauz.) + N(acc.)
34. A îmbia
Ex.: Adineauri mă îmbiai să mă duc acasă în cabrioletul tău. (C. Petrescu /
Apud DLRLC, II, 563)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., sup.)

V1(Cauz.) + N(acc.) + Adv.

V(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., sup.)
V1(Sam) + V2(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., sup.)
V1(Saa) + V2(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2

196
35. A îmboldi
Ex.: Mă-mboldeai adesea-n vremuri să vreau slavă şi mărire! / Eu nu le voiam,
că-n mine nu-ncăpea decât iubire. (Davila / Apud DLRLC, II, 565)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., sup.)
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., sup.)
36. A împinge
Ex.: (1) Cum eşti analfabetă, ai putea fi împinsă să faci ceva necugetat… (M.
Preda, CMIP, I, 105); (2) Sînt oameni cu creştere şi şcoală apuseană şi
împilarea… îi împinge la răzvrătire. (P. Istrati, OA, 98)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., sup.)

V(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2

V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., sup.)
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., sup.)
V1(Saa) + V2(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
37. A încuraja
Ex.: (1) Li se va lăsa doar libertatea să se mănânce între ei… ba chiar vor fi
încurajaţi să-şi sape recirpoc autoritatea. (M. Preda, CMIP, I, 88); (2) Mai mulţi
guvernamentali imputau opoziţiei că încurajează pe răufăcători… (L. Rebreanu,
R, 271)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., inf., sup.)

V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., inf., sup.)

FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., inf., sup.)
V1(Saa) + V2(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + V3(conj., inf., sup.)
V(Cauz.) + N(acc.)

197
38. A îndemna
Ex.: Şi uite-n clipa asta / Eu nu ştiu ce mă-ndeamnă / Să simt întreg amarul /
Acestei nopţi de toamnă. (O. Goga, P, 61)

FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., inf., sup.)

V(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2

V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., inf., sup.)
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., inf., sup.)
V1(Saa) + V2(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
39. A îndupleca
Ex.: Se gândi îndelung cum ar putea îndupleca pe Costi să facă cel dintâi pas de
împăcare cu tatăl său. (M. Sadoveanu, VMS, 231)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., inf.)

FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., inf.)

40. A hotărî
Ex.: Mi-a hotărât să fiu cu mare grijă spre a nu ţi se întâmpla nici o supărare.
(M. Sadoveanu, ZC, 152)
FDB = V1(Cauz.) + N(dat.) + V2(conj., inf.)
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(dat.) + V3(conj., inf.)
41. A orândui
Ex.: Deci Ştefan lăsând în urmă o strajă de călăraşi, / Orânduieşte pre Boldur
cu-ai săi haiduci pedestraşi, / Să meargă să năpustească în haiducii ungureşti.
(C. Negruzzi, O, 121)

FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., inf.)

198
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., inf.)
V(Cauz.) + N(acc.)

42. A provoca
Ex.: N-am spus-o încă nimănui, dar mă provocaţi să vă dezvălui această taină.
(I. Druţă, C, 100)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., inf., sup.)

V(Cauz.) + N(acc.)
V1(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., inf., sup.)
V1(Sam) + V2(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., inf., sup.)
V1(Saa) + V2(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + V3
43. A rândui
Ex.: După cel dintăi avânt al cailor în drumul mare, Jder rândui lui Coman să fie
călăuză înainte… (M. Sadoveanu, FJ, 151)
FDB = V1(Cauz.) + N(dat.) + V2(conj., inf., sup.)

FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(dat.) + V3(conj., inf.)

V1(Cauz.) + V2(Conj.)
44. A stârni
Ex.: O întrebare a învăţătorului o stârni apoi să le povestească cu bărbatul ei a
fost omorât. (L. Rebreanu, R, 81)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., sup.)

FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., sup.)

V(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2

199
 45. A stimula
Ex.: Laudele profesorului îl stimulează să înveţe şi mai bine.
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., inf., sup.)

FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., inf., sup.)

V1(Sam) + V2(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
46. A sugera
Ex.: Da, asta era, îmi sugera să fiu prevăzător. (M. Preda, CMIP, I, 139)
FDB = V1(Cauz.) + N(dat.) + V2(conj., inf.)

V(Cauz.) + N1(dat.) + N2(acc.)

FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(dat.) + V3(conj., inf.)
V1(Sam) + V2(Cauz.) + N1(dat.) + N2(acc.)

47. A tenta
Ex.: În această curgere fără întoarcere, doar spiritul omului e tentat să meargă
în sens invers, pe deasupra întâmplărilor. (Bogza / Apud DLRLC, IV, 413)

FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj.)

FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj.)

V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj.)

III. Verba perseverandi

48. A constrânge
Ex.: Astfel că muzica, o constrângea oarecum să-l iubească pe Marcel. (I.
Teodoreanu, AN, 23)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., inf.)

200
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., inf.)
V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., inf.)
49. A forţa
Ex.: L-a forţat să-şi recunoască vina. (DLRLC, II, 319)

FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., inf.)

V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., inf.)

FDS = V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., inf.)

50. A impune
Ex.: Învoiala, chiar cinstită, impune ţăranului să dea jumătate din rodul muncii
lui proprietarului. (L. Rebreanu, R, 75)
FDB = V1(Cauz.) + N(dat.) + V2(conj.)

FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(dat.) + V3(conj.)

V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(dat.) + V3(conj.)

51. A insista
Ex.: (1) …astfel rosti el aceste cuvinte, ca şi când demult aş fi insistat eu pe
lângă el, ca numita Matilda să accepte să i se vorbească despre mine. (M. Preda,
CMIP, I, 92); (2) I-am repetat că ei îi voi lăsa prin testament tot, dar ea insista…
să-i fac donaţia. (C. Petrescu, UNDÎNR, 137)
FDB = V1(Cauz.) + Prep. + N + V2(conj.)

V1(Sam) + V2(Cauz.) + Prep. + N + V3(conj.)

FDS = V1(Saa) + V2(Cauz.) + Prep. + N + V3(conj.)
V1(Cauz.) + V2(conj.)

201
52. A obliga
Ex.: Se duse cu Ştefaniu la tribunal, îl obligase să deschidă sertarul şi le luase…
(G. Zamfirescu, MT, 68)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., inf., sup.)

FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., inf., sup.)

53. A persuada
Ex.: L-a persuadat să ia o hotărâre.
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj.)
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj.)

54. A pune
Ex.: Îl vom pune să ne cânte colinde ardeleneşti. (L. Rebreanu, R, 169)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., sup.)

V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., sup.)

FDS = V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., sup.)
V1(Cauz.) + V2(conj,. sup.)
55. A sili
Ex.: …împotriva acestei tendinţe criminale românii sunt siliţi să lupte pe viaţă şi
pe moarte. (L. Rebreanu, I, 183)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., inf.)

FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., inf.)

V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., inf.)
56. A silnici
Ex.: L-a silnicit să spună adevărul.
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj.)

202
 FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj.)
V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj.)
57. A stărui
Ex.: Stărui pe lângă tovarăşii săi să accepte şi ei invitaţia.
FDB = V1(Cauz.) + Prep. + N + V2(conj.)

FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + Prep. + N + V3(conj.)

V1(Saa) + V2(Cauz.) + Prep. + N + V3(conj.)
IV. Verba angajandi
58. A angaja
Ex.: A angajat întreg colectivul la muncă creatoare.
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., sup.)

FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., sup.)

V(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
59. A autoriza
Ex.: Am să încerc, dacă mă autorizaţi să ofer un procent ceva mai ridicat. (M.
Sadoveanu, VMS, 177)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., inf.)
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., inf.)
60. A delega
Ex.: Aveam sentimentul curios că am delegat pe cineva să mă reprezinte într-o
afacere importantă. (Ibrăileanu / Apud DLRLC, II, 42)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj.)
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj.)
61. A împuternici
Ex.: L-a împuternicit să ia măsurile pe care le crede de cuviinţă. (DLRLC, II,
582)

203
 FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj.)
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj.)

62. A însărcina
Ex.: Secretarul îl însărcină să culeagă din presa germană şi ungurească ştirile
despre România. (L. Rebreanu, R, 145)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj.)
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj.)
V(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2

V. Verba permissivi (concessivi)

63. A admite
Ex.: …n-au vrut să-i admită în ruptul capului să trăiască cu ea, ci au umblat…
să-l însoare cu o urâţenie. (L. Rebreanu, R, 23)
FDB = V1(Cauz.) + N(dat.) + V2(conj., sup.)

V(Cauz.) + N1(dat.) + N2(acc.)

FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + V3(conj., inf., sup.)
V1(Cauz.) + V2(conj.)
64. A încuviinţa
Ex.: Au încuviinţat fetei sale celei mai mari să se plimbe cu el. (Sbiera / Apud
DLRLC, II, 614)
FDB = V1(Cauz.) + N(dat.) + V2(conj., inf.)

V1(Cauz.) + N1(dat.) + N2(acc.)

FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(dat.) + V3(conj., inf.)
V1(Sam) + V2(Cauz.) + N1(dat.) + N2(acc.)
V1(Cauz.) + V2(conj.)

204
65. A îngădui

Ex.: Am vrea să ne îngăduiţi să umblăm mâine prin oraş cu urşii, cu ghicitul.

(Z. Stancu, Ş, 66)
FDB = V1(Cauz.) + N(dat./acc.) + V2(conj., inf.)

V(Cauz.) + N1(dat./acc.) + N2(acc.)

FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(dat./acc.) + V3(conj., inf.)
V1(Sam) + V2(Cauz.) + N1(dat./acc.) + N2(acc.)
V1(Cauz.) + V2(conj.)

66. A învoi
Ex.: Deci, învoiască acum măria-ta lui Despot, al meu oaspe, să vie-a-l saluta.
(Alecsandri / Apud DLRLC, II, 691)
FDB = V1(Cauz.) + N(dat.) + V2(conj., inf.)
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(dat.) + V3(conj., inf.)

67. A lăsa
Ex.: Spune mai departe. Te las să spui. Da’ să mă laşi şi tu pe mine, pe urmă. (G.
Zamfirescu, MT, 20)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., inf.)

FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., inf.)

V1(Cauz.) + V2(conj.)
68. A permite
Ex.: Doamna Alexandrescu îi permisese să examineze biblioteca ginerelui ei…
(L. Rebreanu, R, 48)
FDB = V1(Cauz.) + N(dat.) + V2(conj., inf.)

205
 V(Cauz.) + N1(dat.) + N2(acc.)
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(dat.) + V3(conj., inf.)
V1(Sam) + V2(Cauz.) + N1(dat.) + N2(acc.)
V1(Cauz.) + V2(conj.)

VI. Verba impediendi

69. A interzice
Ex.: Îţi interzic să-l insulţi pe tatăl meu. (M. Preda, CMIP, I, 128)

FDB = V1(Cauz.) + N(dat.) + V2(conj., inf.)

V(Cauz.) + N1(dat.) + N2(acc.)

V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(dat.) + V3(conj., inf.)
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N1(dat.) + N2(acc.)
V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(dat.) + V3(conj., inf.)
V1(Saa) + V2(Cauz.) + N1(dat.) + N2(acc.)
V1(Cauz.) + V2(conj.)
70. A împiedica
Ex.: Nimeni nu mă va putea împiedica să realizez ceea ce chemarea mea mă va
îndemna să realizez. (M. Preda, CMIP, I, 223)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., inf., sup.)

V(Cauz.) + N1(acc.) +Prep. + N2

FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., inf., sup.)
V1(Sam) + V2(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
71. A încurca
Ex.: Prezenţa lui o încurcă să-şi ducă şirul gândurilor.
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., inf., sup.)

206
 V(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., inf., sup.)
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., inf., sup.)
V1(Saa) + V2(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2
72. A opri
Ex.: Iar eu, fiind de-aproape prieten cu acei care au în mână cărţile măriei tale,
i-am oprit de a le vădi. (M. Sadoveanu, ZC, 87)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., inf.)
FDS = V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., inf.)
73. A stingheri
Ex.: Să mă ieţi, prietene, că te-am stingherit de la îndeletnicirile tale. (Gane /
Apud DLRLC, IV, 237)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., sup.)

FDS = V(Cauz.) + N1(dat.) + Prep. + N2(acc.)

V(Cauz.) + N(acc.)
VII. Verba asistivi
74. A ajuta
Ex.: (1) M-am pornit după frate-meu, să-l ajut să vină acasă. (V. Beşleagă, ZF,
175); (2) Aveam datorii faţă de rude, care mă ajutaseră în timpul studenţiei şi
acum aşteptau să-i ajut şi eu pe ei. (M. Preda, CMIP, I, 129)
FDB = V1(Cauz.) + N(acc.) + V2(conj., inf., sup.)

V1(Sam) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., inf., sup.)

FDS = V1(Saa) + V2(Cauz.) + N(acc.) + V3(conj., inf., sup.)
V(Cauz.) + N(acc.)
V(Cauz.) + N1(acc.) + Prep. + N2

207
208