Claudia CEMÂRTAN

ASPECTUL VERBAL
ÎN LIMBA ROMÂNĂ:
O RECONSIDERARE

Chișinău

2016
 CUPRINS
PRELIMINARII................................................................................3
1. ASPECTUL VERBAL: ISTORIE ŞI EVOLUȚIE
1.1. Noţiunea de aspect verbal: oscilări conceptuale
şi terminologice...................................................................................8
1.2. Aspectul verbal slav: abordări în diacronie şi sincronie.........27

2. ASPECTUL VERBAL ÎN AREALUL LINGVISTIC LATINO-

ROMANIC
2.1. Concepţia aspectului verbal în limba latină............................51
2.2. Aspectul verbal în gramatica limbilor romanice.... .............63

3. ASPECTUL VERBAL ÎN LIMBA ROMÂNĂ:

AVATARURILE UNUI CONCEPT
3.1. Interpretări ale aspectului verbal în lingvistica
românească.........................................................................................85
3.2. Categoria gramaticală a aspectului verbal în limba
română..............................................................................................107
3.3. Modalităţi de expresie a aspectului verbal în limba
română............................................................................................128

BIBLIOGRAFIE ..........................................................................156

2
 Preliminarii
Motto:

„Istoria ştiinţei constă nu atât din

probleme soluţionate, cât din probleme
puse în discuție: însăşi predispoziţia de
a vedea o problemă într-o particularitate
sau alta a obiectului studiat poate vorbi
despre starea minţilor poate chiar mai
mult decât reţetele concrete propuse
pentru soluţionarea acestei probleme”
(V.Plunghean [245, p.325])

O particularitate importantă a lingvisticii teoretice contemporane o

constituie extinderea ariei de cercetare a structurii gramaticale a
diferitor limbi în plan sincronic, căutarea unor căi şi metode noi de
analiză a sistemelor limbii, aplicarea unor criterii mai riguroase la
investigarea laturii lor interne, a valorilor semantice comportate.

În sfera cercetărilor structurii gramaticale a limbilor, o contribuţie

importantă ar fi studierea unor sisteme concrete, relativ autonome, ca,
spre exemplu, cel aspectual-temporal, care, de ceva timp, beneficiază
de o atenţie aparte a cercetătorilor. Semnificaţiile pe care le comportă
categoria aspectului – atât cele de ordin calitativ, cât şi cele de ordin
cantitativ – reprezintă o componentă esenţială în structura semantică şi
gramaticală a enunţului, de aceea cercetarea acestei categorii este
relevantă pentru diverse domenii ale lingvisticii contemporane, care-şi
focusează atenţia asupra problemelor gramaticii şi textului.

3
 Categoria gramaticală a aspectului verbal şi modalităţile de repre-
zentare a ei în diferite limbi a constituit şi mai constituie obiectul unor
numeroase analize – de regulă, divergente – care vin să confirme sau
să infirme existenţa ei într-o limbă ori alta. Dificultatea adoptării unei
poziţii univoce în tratarea acestui subiect este condiţionată de comple-
xitatea categoriei gramaticale a aspectului datorată unei serii întregi de
particularităţi ce ţin de originea şi evoluţia ei, de interacţiunea cu alte
categorii verbale, precum şi de felul concret de realizare a ei într-un
idiom concret.

Printre problemele teoretice abordate recent se înscriu următoarele:

interpretarea noţiunilor fundamentale ale aspectologiei, criteriile de re-
partizare a componentelor formale şi conţinutale în cadrul câmpului
funcţional-semantic al aspectualităţii, identificarea similitudinilor şi
deosebirilor în planul material şi cel semantic al categoriei aspectului
din limbile comparate, tipologizarea fenomenelor aspectuale, corelaţia
şi conexiunea lor cu alte categorii funcţional-semantice – temporalita-
te, modalitate, diateză, taxis, localizare, personalitate, determinativi-
tate etc. Toate aceste subiecte însă rămân în dezbatere până în prezent,
dat fiind că lingviştii aspectologi n-au reuşit să elaboreze nişte princi-
pii comune de analiză a aspectului verbal în diverse limbi, în special
în ceea ce priveşte latura lui conţinutală, fapt care face dificilă con-
fruntarea rezultatelor obținute în cercetările efectuate şi argumentarea
caracterului universal al aspectului și al aspectualităţii .

Multitudinea definiţiilor existente ale aspectului, de cele mai multe

ori contradictorii, precum şi interpretarea aceloraşi forme verbale de
către unii ca perfective şi de către alţii – drept imperfective, sunt o pro-
bă plauzibilă că ne aflăm în faţa unei categorii deosebit de complexe.
Pentru cei care încearcă a soluționa această problemă, primul pas ar fi
să găsească sau să formuleze o definiţie clară şi precisă a ceea ce se

4
înţelege prin „aspect”. Însă identificarea unei asemenea definiţii se do-
vedeşte a fi decepţionantă: diversitatea terminologică care complică
investigarea fenomenului în discuţie este determinată şi de poziţiile
teoretice eterogene, adesea inconciliabile, ale cercetătorilor.

Toate aceste divergenţe de analiză şi de terminologie creează o si-

tuaţie de ansamblu extrem de nebuloasă şi confuză, aşa încât pentru un
lingvist care urmărește să descrie sistemul aspectual al unei limbi con-
crete ar fi foarte dificil să propună un model acceptabil pentru un nu-
măr mai mare de cercetători.

Un argument suplimentar în ilustrarea diversităţii de abordări este

inconsecvența în folosirea acelorași termeni pentru desemnarea unor
fapte lingvistice diferite (aspect, Aktionsart, mod al acţiunii, caracter
al procesului ş.a.), cât și abundenţa terminologiei utilizate pentru de-
numirea aspectului în opoziţiile binare ce-l constituie – terminat / ne-
terminat, perfectiv / imperfectiv, completiv / incompletiv, progresiv /
non-progresiv, continuu / non-continuu (momentan), durativ / punc-
tual, telic / atelic, definit / indefinit, determinat / nedeterminat, rezul-
tativ / non-rezultativ – sau în afara acestor opoziţii: incoativ, inceptiv,
ingresiv, frecventativ, habitual, iterativ, repetitiv, continuativ, cursiv,
complexiv, egresiv, terminativ, semelfactiv etc. În lingvistică însă, la
fel ca şi în alte ştiinţe, terminologia utilizată într-un mod confuz poate
provoca şi provoacă numeroase erori şi neînţelegeri căci, pentru a tra-
ta în profunzime un subiect complicat, este necesar, înainte de toate, a
clarifica bine noţiunile şi termenii care vor servi la elucidarea lui.

În ultimele decenii, cercetările în domeniul aspectologiei au cunos-

cut o înviorare considerabilă, remarcându-se noi interpretări, adesea
discutabile, ale esenţei categoriei aspectului. Este sugestivă observaţia
cunoscutului aspectolog ceh J. Šabršula: „Azi este în vogă a vorbi de-

5
spre „aspect”. Despre el discută veterani ai lingvisticii, novici şi ama-
tori de bună-credinţă, există o mulţime de lucrări referitoare la acest
fenomen şi ele nu încetează să apară” [146, p.549]. Faptele lingvistice
deja cunoscute sunt abordate din alte perspective, aplicându-li-se noi
metode de cercetare, care conduc la rezultate demne de luat în consi-
derare. Abundenţa din ultimele decenii a studiilor despre aspectul ver-
bal şi fenomenele adiacente lui nu a contribuit totuşi la conturarea
unei viziuni coerente şi integratoare asupra caracterului şi importanţei
noţiunilor în cauză, opiniile continuând să oscileze între a recunoaşte
caracterul universal al categoriei gramaticale a aspectului verbal sau a
accepta existenţa lui doar în unele limbi.

Progresele înregistrate recent de către lingviştii care sunt preocu-

paţi de problema aspectului şi aspectualităţii se datorează nu doar evo-
luţiei fireşti a teoriei gramaticale, dar şi unor imperative de ordin apli-
cativ: pe de o parte, a fost conştientizată necesitatea unei interpretări
aprofundate şi multilaterale a fenomenelor de aspect deja cunoscute;
pe de altă parte, în procesul de comparare a diferitor limbi, precum şi
al traducerii dintr-o limbă în alta, în prim-planul interpretării unei ca-
tegorii gramaticale se plasează nu sensurile unor cuvinte aparte sau ale
unor propoziţii, ci semantica textului cu toate elementele sale constitu-
tive.

Divergenţele de opinii, semnalate în abordarea acestui subiect, şi,

respectiv, diversitatea interpretărilor categoriei amintite îşi găsesc ex-
plicaţia în faptul că: a) problema existenţei aspectului verbal într-o
limbă dată este luată în discuţie având ca punct de plecare modelul
slav (rus) sau că b) nu se face distincţia necesară între două concepte
lingvistice încadrate într-o arie mai largă a aspectualităţii [A se vedea:
195, p.76]: cel de aspect verbal, care este o categorie gramaticală

6
(morfologică), şi cel de mod (manieră) al acţiunii, numit tradiţional
Aktionsart, o categorie lexicală.

Dar, întrucât nu există decât o singură realitate extralingvistică, cea

obiectivă, orice limbă dezvoltată este capabilă a o exprima prin propri-
ile mijloace. Iar cercetarea ştiinţifică modernă, după cum se ştie [46,
p.200], tinde să perfecteze sistemele şi microsistemele existente ale
ştiinţelor sau să creeze noi sisteme şi microsisteme care să permită
analiza întregii realităţi avute în vedere şi să conţină cât mai puţine
contradicţii. În această ordine de idei, pentru a vorbi despre existenţa
sau nonexistenţa într-o limbă dată a unei categorii gramaticale ca cea a
aspectului verbal, se impune studierea acestui fenomen în toată com-
plexitatea sa, ţinându-se cont atât de evoluţia lui în diacronie, cât şi de
particularităţile de manifestare în alte sisteme verbale din în limbile
indo-europene.

În demersul nostru ne-am propus să urmărim unele trasee ale evo-

luţiei teoriei aspectului verbal şi să prezentăm câteva din abordările şi
opiniile diferitor lingvişti, în special ale celor care au avut o rezonanţă
determinantă pentru interpretarea acestui complex fenomen gramati-
cal şi pentru acceptarea sau negarea prezenței lui într-o limbă sau alta,
încercând să aducem un şir de argumente în susţinerea ideii despre
existenţa aspectului verbal în limba română în calitate de categorie
gramaticală.

7
 1. ASPECTUL VERBAL: ISTORIE ŞI EVOLUŢIE

1.1. Noţiunea aspect verbal: oscilări conceptuale şi terminologice

A devenit deja un adagiu afirmaţia că aspectul verbal este una din

categoriile cele mai controversate şi mai discutate nu numai în ling-
vistica românească, dar şi în teoria gramaticală generală, cunoscând o
dezvoltare considerabilă şi ajungând obiect de investigaţie în nume-
roase studii asupra celor mai diverse limbi. Ideea spre care converge
marea majoritate a concluziilor acestor demersuri este că opoziţia
aspectuală fundamentală de imperfectiv ↔ perfectiv este o proprietate
universală a verbului, care se regăseşte, sub variate forme, în sistemul
oricărei limbi şi care este în relaţie strânsă cu alte categorii, ca cea a
timpului, a Aktionsart-ului etc.

Un deziderat al lingvisticii contemporane îl constituie utilizarea

unei nomenclaturi gramaticale – cât mai clare şi mai adecvate – în toa-
te compartimentele gramaticii, dar, mai ales, în sfera verbului, unde
există un risc mai mare de ambiguitate, dat fiind că majoritatea terme-
nilor folosiţi au mai multe înţelesuri [182, p.248]. Nu intenţionăm să
prezentăm o istorie exhaustivă a problemei, dar, înainte de a proceda
la o caracterizare mai detaliată a aspectului verbal în limba română şi
de a elucida esenţa fenomenului în discuţie, am considerat oportună o
succintă trecere în revistă a traseului parcurs de el în lingvistica mo-
dernă şi a terminologiei utilizate pentru descrierea categoriei grama-
ticale în cauză.

Termenii aspect şi Aktionsart sunt de dată mult mai recentă decât

conceptele respective. Dificultatea iniţială în complexul de probleme
puse de aceste noţiuni a fost generată de corelaţia lor cu o altă catego-

8
rie verbală – cea a timpului şi, în special, de confuzia lor, care a per-
sistat vreme îndelungată.

Încă stoicii greci şi-au dat seama despre existenţa în formele gra-
maticale ale verbului grec a unui sens diferit de cel pur temporal [103,
p.313] şi au încercat să sistematizeze timpurile lui, clasificându-le în
timpuri definite (χρόνοι ωρισμένοι) şi timpuri nedefinite (χρόνοι
αόριστοι); în grupul timpurilor definite ei mai distingeau două sub-
grupuri, numite χρόνοι παρατακτικοί şi χρόνοι συντελικοί (timpuri ne-
terminate şi timpuri terminate). În primul grup intrau prezentul şi im-
perfectul, în cel de-al doilea – perfectul şi mai mult ca perfectul. Tim-
purile nedefinite – aoristul şi viitorul – au constituit un grup aparte.
Această divizare a condus ulterior la încetăţenirea ideii despre opoziţia
aspectuală trinară a verbului grec, delimitând în acest sistem – chiar şi
în studii mai recente [26; 138] – trei aspecte: imperfectiv / perfectiv /
aorist.

Gramaticienii latini au calchiat modelul grec, tansplantând, odată

cu el, şi termenii greceşti în limba latină. Astfel, regăsim la M. Teren-
tius Varro [168] termenii deja cunoscuţi – χρόνοι παρατακτικοί şi
χρόνοι συντελικοί, calchiaţi în tempora infecta şi tempora perfecta.
Este surprinzător însă că verbul latin s-a înscris mai reuşit în schema
originalului grec, constituindu-se într-un sistem biaspectual cu trei
timpuri în fiecare: infectum care cuprindea prezentul, imperfectul,
viitorul I, şi perfectum incluzând perfectul, mai mult ca perfectul,
viitorul II. Clasificarea obţinută corespundea celei care, ulterior, s-a
numit opoziţia dintre imperfectiv şi perfectiv.

Acest armonios echilibru, stabilit între timpurile şi aspectele verbu-

lui latin, din păcate, n-a fost respectat în tratatele lingvistice ulterioare.
Scolastica medievală a înghesuit bogatul sistem aspectual-temporal al

9
limbilor clasice într-un cadru rigid al celor trei timpuri fundamentale
(trecut, prezent, viitor), acelaşi itinerar urmându-l şi gramaticile limbi-
lor naţionale, care copiau servil modelele clasice de sorginte medieva-
lă.

Abia în epoca modernă au intervenit schimbări profunde în atitudi-

nea faţă de această problemă, încercându-se, prin revenirea parţială la
sistemul lui Varro, a lua în considerare nu doar timpurile verbale, dar,
din ce în ce mai des, şi aspectul verbal. Ceea ce stoicii şi Varro doar
au presupus referitor la deosebirile dintre timp şi aspect a fost cercetat
şi elucidat de către gramaticieni pe parcursul secolelor al XVII-lea–al
XX-lea, iar drept punct de plecare în abordarea acestui fenomen au
servit limbile slave.

Primele „pietre de temelie” ale teoriei despre aspectul verbal slav

au fost puse în lingvistica cehă de la începutul sec. al XVII-lea prin
Gramatica Boemică [170] a lui Vavrinec Nudožersky, care „a conşti-
entizat opoziţia aspectuală de perfectiv vs. imperfectiv ca pe o dihoto-
mie ce străbate întregul sistem al verbului slav şi a reprezentat-o în
forma delimitării a două şiruri de formaţiuni verbale, conduse, respec-
tiv, de „temele” lor, care se deosebesc înainte de toate prin sensul de
timp” [231, p.529-530]. Distingând în verbul ceh două teme – de
prezent şi de viitor (praesens thema şi futurum thema), el identifică
două serii de forme verbale, construite de la cele două teme, caracteri-
zând detaliat mecanismul de consti-tuire a lor şi reducând, de fapt, de-
osebirile aspectuale la cele temporale. Cu toate stângăciile şi impreci-
ziile inerente unui studiu de început, Gramatica Boemică a lui Vavri-
nec Nudožersky, în care, după remarca lui A. Mazon, „sunt elucidate
mai degrabă caracteristicile aspectului decât însăşi noţiunea de aspect”
[110, p.84], va rămâne pentru următoarele şapte decenii o realizare de
vârf în domeniul teoriei aspectologice.

10
 După unele reluări ale concepţiei lui V. Nudožersky despre aspect
în câteva gramatici apărute în anii următori, relevantă pentru evoluţia
teoriei aspectologice slave este Grammatica linguae Bohemicae a lui
Wazlav Rosa, apărută la Praga în 1672. Spre deosebire de predecesorii
săi, W. Rosa determină opoziţia de aspect perfectiv ↔ imperfectiv nu
prin temele de prezent şi de viitor, ci o întemeiază pe formele aceluiaşi
timp, cel de trecut, iar pentru traducerea lor utilizează diferenţa dintre
perfectul şi imperfectul latin. Meritul lui W. Rosa este de a fi formulat
esenţa, conţinutul semantic al opoziţiei aspectuale; după el, „verbul
desemnează acţiunea fie doar în devenire (actionem rei in fieri tan-
tum), ca oslazowal, pokládal (dulcefaciebat ‘îndulcea’, ponebat ‘pu-
nea’), fie ca pe un fapt existent (in facto esse), ca osladil, položil (dul-
cefecit ‘a îndulcit’, posuit ‘a pus’). În primul caz, verbul (de fapt, for-
ma verbală) se numeşte imperfectiv (Imperfectum), în al doilea – per-
fectiv (Perfecum)...” [143, p.540].

Constatările făcute de cei doi lingvişti cehi au impulsionat şi alte

studii, referitoare la limbile slave de sud, care au dezvoltat şi au fixat
definitiv dihotomia perfectiv ↔ imperfectiv ca bază a noţiunii de as-
pect în lingvistica slavă [77, p.547].

Termenul „vid” (prototipul celui de „aspect”) apare încă în secolul

al XVII-lea în lucrarea lui Meletie Smotriţki Грамматiки славенскiя
правильное синтагма, editată la Vilna în 1618 şi reeditată ulterior şi
în Rusia [253]. Deşi M. Smotriţki nu desemna prin respectivul termen
opoziţia aspectuală de perfectiv ↔ imperfectiv, noţiunea de aspect
perfectiv («совершенный вид») apare, se pare, pentru prima dată în
lucrarea menționată, chiar dacă ea se referea mai degrabă la sistemul
temporal al verbului rusesc.

11
 Prima fază a acestor cercetări suferă, evident, de o criză de dezvol-
tare, caracterizându-se prin atitudini contradictorii şi adesea exagerat
de categorice. Astfel, M. Lomonosov, în Российская грамматика
(1755), sub influenţa limbilor clasice şi occidentale, distinge în siste-
mul verbal rus zece „forme de timp” [222]; fără a aplica termenul
aspect, chiar dacă din exemplele analizate era evident că se are în
vedere tocmai această categorie gramaticală.

În 1812, un alt lingvist rus, A. Boldârev, în lucrarea sa intitulată

Рассуждение о глаголах, a propus o nouă teorie a aspectelor şi
timpurilor verbului rusesc. Comentând exemplele din Gramatica lui
M. Lomonosov, el preciza că «глотнул» („a înghiţit o singură dată”)
şi «глотал» („a înghiţit de mai multe ori”) reprezintă verbe diferite, nu
timpuri diferite, după cum le aprecia M. Lomonosov. A. Boldârev re-
cunoaşte doar două forme de timp – prezent şi trecut, compensând in-
suficienţa lor printr-o diversitate mai mare de aspecte, care grupează
verbele ruseşti din punct de vedere semantic în cinci categorii: incoa-
tive, nedeterminate, iterative, semelfactive, perfective. De remarcat că
aici, pentru prima dată, concepţia aspectului a fost pusă la baza între-
gului sistem al verbului rusesc. Mai târziu, N. Nekrasov, în lucrarea sa
О значении форм русского глагола (1865), urmând noile tendinţe în
gramatica verbului rusesc, neagă în general existenţa categoriei timpu-
lui în limba rusă şi nu recunoaşte decât pe cea de aspect [234].

Confuzia categoriei de timp şi a celei de aspect este caracteristică

pentru studiile din această perioadă, de aceea importanţa lor constă
mai degrabă în punerea în discuţie a chestiunii în cauză şi în colecta-
rea materialului probator, decât în identificarea unor soluţii pentru
problemele puse.

12
 Termenul „vid”, în accepţia sa nontemporală, a fost aplicat într-o
gramatică rusească „practică”, semnată de Nicolai Greč, unde acesta
delimita clar timpurile de aspecte și le descria pe cele din urmă ca ex-
primând diverse „circumstanţe ale acţiunii” [211]. El distingea şase
aspecte fundamentale – patru pentru verbele simple: nederminat (пи-
сать, сидеть), determinat (идти, бежать), frecventativ (хаживать, ез-
жать), semelfactiv (шагнуть) şi două pentru verbele prefixate: imper-
fectiv (вынашивать, выносить) şi perfectiv (вынести, выносить),
adăugând la acestea încă cinci aspecte secundare (mixte). Separarea
celor două noţiuni – de timp şi de aspect – realizată de N. Greč a ridi-
cat numeroase semne de întrebare, conducând la noi confuzii, dar şi la
conştientizarea necesităţii unui studiu sistematic al aspectului. Cunos-
cutul lingvist rus V. Vinogradov susţinea că această „concepţie a lui
N. Greč nu a avut o influenţă prea mare asupra elaborării ulterioare a
teoriei aspectului verbal, întrucât prea complicat era sistemul de as-
pecte propus de el, dar însuşi termenul „vid” s-a afirmat în gramatica
rusă tocmai sub influenţa lui Greč” [204, p.412].

În lingvistica occidentală, G. Curtius a fost primul care, în lucrările

sale Griechische Schulgrammatik (1852) şi Erläuterungen zu meiner
griechischen Schulgrammatik (1863), consacrate sistemului verbal
grec, a introdus noţiunea de aspect, inspirată din studiile unor cercetă-
tori cehi, care o aplicaseră la descrierea celor două modalităţi de repre-
zentare a acțiunii (perfectiv vs. imperfectiv – n.n.) în verbul slav [37].
În gramaticile lui G. Curtius însă nu apare termenul propriu-zis „as-
pect”, cercetătorul vorbind despre Zeitstufe, adică „treptele, etapele
timpului”, care sunt prezentul, trecutul şi viitorul, şi Zeitart, ce desem-
nează „calitatea, modalitatea temporală”, și distingând acţiuni durati-
ve, incipiente, complete etc. În argumentarea termenului său, Zeitart,
G. Curtius sublinia că elementul -art e folosit atunci când trebuie de-
semnate particularităţile specifice, interne ale verbului [37, p.309].

13
Termenul propus de G. Curtius prezenta însă inconvenientul de a con-
ţine o referinţă la timp care, de fapt, nu este implicat în noţiunea de as-
pect. Iată de ce, ulterior, acesta a fost abandonat şi substituit cu un al-
tul – Aktion, aflat în opoziţie faţă de Tempus [41, p.80].

În Europa de Vest, punerea în circulație a termenului aspect se da-

torează lingvistului elveţian Ch. Ph. Reiff, care a tradus prin el ruses-
cul vid în ediţia franceză a Gramaticii lui N. Greč [64]. Totuși acest
termen a rămas mult timp necunoscut, fiind utilizat cu mult mai târziu
şi în lingvistica germană pentru a diferenţia două noţiuni net distincte
din punct de vedere conceptual, chiar dacă semantic ambele se referă
la caracterizarea desfăşurării acţiunii în timp.

Paternitatea termenului Aktionsart „mod, manieră a acţiunii” îi

aparţine lingvistului german K. Brugmann [17], acceptat, ulterior, şi
de B. Delbrück, care recunoştea deschis că Zeitart-ul lui G. Curtius
„păstra încă o legătură cu vechea concepţie”, având în vedere, fără
îndoială, pe cea de timp [41, p.8]. Ulterior, W. Streitberg [159, p.108]
a folosit termenul Aktionsart pentru a transpune ideea aspectului slav
la studiul verbului gotic, chiar dacă faptele analizate în lucrare demon-
strau încă o dată confuzia în-tre cele două fenomene aspectuale: as-
pect şi mod al acţiunii. Însă acest concept al Aktionsart-ului, privit ca
o categorie verbală diferită de cea a timpului, este mult mai larg decât
cel care ar defini aspectul ca opoziţie binară de perfectiv↔imperfectiv
şi se referă, de fapt, la întreaga arie a aspectualităţii.

Termenul în cauză a rămas pentru mult timp singurul utilizat pen-

tru a desemna noţiunea de aspect în limbile indo-europene. E de re-
marcat că G. Curtius şi neogramaticii au corelat aspectul verbal grec,
sanscrit, latin etc. cu cel al limbilor slave, creând astfel o teorie uni-
versală a aspectului verbal indo-european primitiv şi a evoluţiei lui

14
ulterioare. Identificarea unor trăsături aspectuale comune în aceste
idiomuri a fost facilitată şi de faptul că, la acea etapă, şi aspectele
slave erau concepute ca durative şi momentane, aşa cum le-au carac-
terizat G. Curtius şi neogramaticii pentru limbile indo-europene. Înca-
drând aspectul verbal în domeniul morfologiei, ei îşi exemplificau
postulatele prin fapte lexicale, procedând astfel, probabil, şi din mo-
tivul că formarea cuvintelor era înglobată tot în morfologie, iar expri-
marea diverselor sensuri aspectuale se realiza, în faptele prezentate de
ei, cu ajutorul sufixelor sau al prefixelor.

W. Streitberg a încercat să traseze o paralelă între aspectul slav şi

cel german, demonstrând că distincţia slavă între aspectul perfectiv şi
cel imperfectiv se manifestă clar şi în gotică. Comparând traducerea
gotică a Bibliei, realizată de Wulfila, cu originalul grec, el ajunge la
concluzia că verbele gotice derivate cu prefixe sunt corespondentele
perfective ale verbelor simple din care derivă, interpretate de el ca im-
perfective. De fapt, ceea ce prezintă W.Streitberg este un amalgam
dintre aspectul propriu-zis şi Aktionsart, fapt ce poate fi relevat şi din
constatarea sa că întreg sistemul verbal slav, precum şi cel al limbilor
baltice, este guvernat de trei categorii semantice fundamentale:

1) aspectul imperfectiv / durativ / continuu, care prezintă o acţiune

în durata sau continuitatea ei neîntreruptă;

2) aspectul perfectiv / rezultativ, care completează sensul verbului

cu momentul terminării acţiunii; această categorie se divizează în
două subcategorii:

 aspect momentan-perfectiv, ce accentuează momentul defini-

tivării, şi

15
  aspect durativ-perfectiv, ce exprimă realizarea împreună cu
durata acţiunii;
3) aspectul iterativ exprimând reluarea acţiunii, repetarea ei [159,
p.108].

Astfel, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, procesul de dife-

renţiere a timpului de aspect a continuat cu mai multă intensitate, rea-
lizându-se deja studii comparative, semnate de lingvişti notorii ca S.
Navratil, Fr. Miklosich, G. Ulianov, F. Fortunatov ş.a. Opera funda-
mentală a lui B. Delbrük Vergleichende Syntax der indogermanischen
Sprachen (Strassburg, 1897) [41] a încheiat prima etapă a cercetărilor
asupra timpului şi aspectului, valorificând și generalizând rezultatele
obţinute la acea dată.

Chiar dacă termenul de Aktionsart a fost pus în circulaţie de W.

Streitberg şi K. Brugmann, meritul de a-i identifica nişte caracteristici
specifice îi aparţine lui S. Agrell. Acesta, în lucrarea sa consacrată stu-
diului verbului polonez, pentru prima dată face o distincţie netă între
noţiunea gramaticală de aspect şi cea lexicală a diferitelor moduri de
acţiuni verbale – Aktionsarten, care se apropiau foarte mult. În siste-
mul verbului polonez S. Agrell distinge 20 de moduri ale acţiunii (Ak-
tionsart) şi doar două aspecte gramaticale : perfectiv şi imperfectiv. El
precizează: „Prin mod al acţiunii (Aktionsart) eu subînţeleg nu cele
două categorii fundamentale ale verbului slav, nu forme ce exprimă
acţiuni neterminate şi terminate (perfectiv şi imperfectiv) – această ca-
tegorie eu o numesc aspect (Aspekte). Prin termenul mod al acţiunii
eu desemnez acele funcţii semantice ale verbelor prefixate, care până
în prezent n-au atras deloc atenţia şi n-au fost clasificate de nimeni
(precum şi ale altor verbe neprefixate şi ale unor formaţiuni sufixale),
care precizează modul realizării lor” [1, p.36].

16
 Specificând că aceste două noţiuni aspectuale sunt redate prepon-
derent prin intermediul prefixelor, S.Agrell delimitează, pentru limba
poloneză, trei tipuri de afixe, pornind de la rolul pe care îl au acestea
în formarea noului lexem: a) prefixe care conferă verbului un sens
nou; b) prefixe ce marchează doar aspectul şi c) prefixe care comportă
valori atât de aspect, cât şi de Aktionsart [1, p.35-36]. Lăsând la o par-
te prefixele ce au un rol pur derivativ, autorul demonstrează, în studiul
său, că unele afixe (pe care el le numeşte „preverbe vide”) s-au specia-
lizat în redarea sensurilor pur gramaticale de aspect, aşa încât ataşarea
lor la radicalul verbului vizează doar marcarea opoziţiei de imperfectiv
↔ perfectiv, nealterând sensul lui lexical. Altele – şi acestea constituie
majoritatea – modifică atât sensul gramatical (de imperfectiv în per-
fectiv), cât şi pe cel lexical, contribuind la formarea unui nou Aktion-
sart.

Totodată, S. Agrell atenţionează că semantica Aktionsart-ului nu

poate fi dedusă din sensul prefixului, acelaşi prefix înglobând valorile
diferitor Aktionsart-uri, cum e cazul lui по-, care apare în şase clase
aspectuale distincte (preteritiv, distributiv, consecutiv, multiplicativ,
cursiv şi rezultativ) şi, invers, aceeaşi semnificaţie de Aktionsart fiind
redată de prefixe variate.

Nu mai puţin complicată este şi situaţia aşa-ziselor „preverbe vi-

de”, care ar exprima doar sensul de aspect: acelaşi prefix se comportă
ca unul „vid”, când este ataşat la unele rădăcini (делать ~ сделать,
писать ~ написать), şi devine exponent al unor sensuri lexicale su-
plimentare în combinare cu alte rădăcini (писать ~ списать, гово-
рить ~ наговорить).

Cu toate acestea, chiar dacă la nivelul expresiei confuziile privind

valorile exprimate de diverse afixe aspectuale n-au fost soluţionate

17
nici în lucrarea lui S. Agrell şi au continuat să persiste încă mult timp,
meritul său major este de a fi delimitat la nivel conceptual cele două
entităţi aspectuale – aspectul şi Aktionsart-ul, care înainte de S. Agrell
au reprezentat un tot întreg, iar de aici încolo au devenit două categorii
distincte.

Distincţia propusă de S. Agrell a constituit un adevărat act revolu-

ţionar în domeniul aspectologiei şi totuşi a trebuit să treacă o jumătate
de secol, ca ea să devină un criteriu pentru noile cercetări asupra feno-
menelor respective. La Congresul al IV-lea Internaţional al slaviştilor,
întrunit la Moscova în anul 1958, A. Mazon declara: „O chestiune pre-
alabilă este de acum înainte rezolvată: aspectul nu va mai trebui con-
fundat cu modurile acţiunii verbale, Aktionsart-urile”, subliniind că
„nu există decât două aspecte: perfectivul şi imperfectivul” [111, p.5].
Atât aspectologia slavă, cât şi cea occidentală au acceptat, pentru în-
ceput, noua situaţie, însă în curând vechea problemă ce părea că-şi
găsise soluţie va declanşa un nou val de discuţii, care vor perpetua
până în prezent.

Negreşit, studiul lui S.Agrell marchează o tranziţie de la „preisto-

ria” aspectologică la aspectologie ca o ştiinţă matură, stabilindu-se o
terminologie distinctă şi conturându-se caracteristicile şi criteriile de
delimitare a categoriilor ei. Două realizări cruciale au trebuit să aibă
loc pentru a se produce această tranziţie: prima aparţine lui N. Greč,
care a separat timpul de aspect / Aktionsart, şi a doua – lui S. Agrell,
care a separat aspectul de Aktionsart. Însă, deşi schimbările menționa-
te au oferit instrumentele conceptuale fundamentale, care au modelat
dezvoltarea studierii aspectului şi Aktionsart-ului în timpurile ulteri-
oare, cercetările s-au orientat în două direcţii diferite: cea slavă şi
cea occidentală. Chiar şi S. Agrell a „balansat” între cele două curen-
te: ca cercetător, el vine din tradiţia germană, iar studiul aspectului l-a

18
efectuat pe material slav, ceea ce i-a permis să sintetizeze realizările
ambelor direcții şi să propună o soluţie radicală pentru problemele
existente până la el.

Deaici încolo în prim-plan se ridică problemele legate de specificul

celor două categorii. Situaţia reală în cercetarea valorilor aspectuale
inerente unei forme verbale este destul de complexă, aşa încât s-a
ajuns la diferenţierea unor tipuri de entităţi aspectuale după aria ling-
vistică sau după mecanismele de expresie care le corespund, discutân-
du-se despre aspect flexiv, aspect perifrastic, aspect durativ, aspect
lexical, aspect sintactic etc. Rămâne însă neelucidat până la sfârşit ca-
re este afinitatea ce permite includerea unor realităţi lingvistice dis-
tincte sub acelaşi nume de „aspect”? Incertitudinile terminologice nu
puteau decât să favorizeze intensificarea nebulozităţii care acoperea
noţiunea în cauză încă din momentul când aceasta pornea din dome-
niul slav. Uneori înseşi definiţiile date acestor categorii lingvistice
sunt eterogene, ceea ce condiţionează şi prezentarea unor fapte diferite
pentru ilustrarea aceluiaşi fenomen. Mai mult decât atât. Cercetările
efectuate pe parcursul secolului al XX-lea au aprofundat şi mai mult
divergenţele în interpretarea aspectului slav şi a celui nonslav, conclu-
ziile asupra fenomenului discutat întemeindu-se prioritar pe particula-
rităţile lui de expresie formală.

Necesitatea descrierii opoziţiilor aspectuale şi a categoriei gramati-

cale a aspectului verbal a fost conştientizată de lingvişti notorii încă de
timpuriu. După S. Agrell, dar absolut independent de el, H. Jacobson
separă de asemenea aspectul de Aktionsart, numindu-l pe primul as-
pect subiectiv, iar pe celălalt – aspect obiectiv: „Când se vorbeşte de-
spre diferenţa între verbele „perfective” şi „imperfective”, se au în ve-
dere formele subiective de perecepere a acţiunii, care arată cum îşi
imaginează locutorul desfăşurarea ei” [88, p.39]. Ideea este reluată şi

19
argumentată pe larg într-o altă lucrare [89], după ce-şi găsise deja
adepţi în persoana lingvistului german W. Porzig, care demonstrează
că aceste două categorii sunt două „dimensiuni” ale sensului verbului:
aspectul fiind punctul de plecare din care o acţiune sau întâmplare este
privită, iar Aktionsart-ul fiind maniera în care aceasta are loc [139,
p.41].

În acelaşi volum, „Indogermanische Forschungen 45”, Ed. Her-

mann, independent de H. Jacobson, face o distincţie similară între
Aktionsart-urile subiectiv şi obiectiv, menţionând, într-o „Korrektur-
note” la lucrarea sa [76, p.44], că el a ajuns să cunoască ideea lui H.
Jacobson din studiul lui W. Porzig. De remarcat că în interiorul aspec-
tului subiectiv E. Hermann delimitează între perfectiv şi imperfectiv,
denumindu-le, ce-i drept, cu termenii de „complexiv” şi „cursiv” [76,
p.45], inadecvaţi, în opinia noastră, întrucât trimit, mai degrabă, la
nişte valori de Aktionsart.

Şi alţi lingvişti au deosebit aspectul de Aktionsart într-o manieră

asemănătoare cu cea a lui H. Jacobson (K.van der Heyde [78], N. Van
Wijk 178] ş.a.).

O influenţă remarcabilă asupra investigaţiilor ulterioare a avut-o

lucrarea lingvistului danez Jens Holt [79], care distingea trei membri
ai opoziţiei aspectuale (pozitiv, negativ şi neutru), ce coincideau, res-
pectiv, în greaca veche, cu temele de perfect, de prezent şi de aorist.
Noţiunea de aspect, în concepţia sa, caracterizează limita unui proces,
aşa că cei trei membri menţionaţi mai sus indică „îndepărtarea, apro-
pierea şi repausul în raport cu limita” [79, p.34].

Raţiunea diferenţierii unui „aspect subiectiv” (Aspekt) de un „as-

pect obiectiv” (Aktionsart) a constituit un subiect stabil şi mereu actu-

20
al în cercetările aspectologice din a doua jumătate a secolului trecut,
introducându-se în circuit noi şi noi termeni. Astfel, lingvistul belgian
Co Vet distinge un „aspect deictic” ce se referă la „problema de a şti
dacă locutorul ia în considerare ceea ce se întâmplă în întreg intervalul
de timp sau doar pe parcursul unei părţi din intervalul respectiv” şi un
„aspect non-deictic” raportat la natura însăşi a situa-ţiei; primul are, de
cele mai multe ori, o expresie gramaticală, al doilea – lexicală” [173,
p.47].

Trebuie de remarcat însă că aplicarea unor noţiuni filozofice de ti-

pul obiectiv / subiectiv n-a contribuit la clarificarea diferenţelor între
aspect şi Aktionsart, dimpotrivă, ea a oferit motive suplimentare de
confuzie şi i-a dezorientat şi mai mult pe cerectători. Faptele lingvis-
tice sunt, în general, obiective şi subiective în acelaşi timp: ele reflectă
realitatea obiectivă într-o manieră subiectivă (umană). Mai mult decât
atât: am putea afirma că aspectul, în calitate de categorie gramaticală,
este mai abstract, mai general, dar el exprimă raporturi nu mai puţin
obiective decât Aktionsart-ul, ce are caracter lexical, deci mai concret.

Variate sunt şi interpretările conceptelor înseşi de aspect şi Aktion-

sart. Încă de la începutul istoriei sale, după cum s-a observat şi mai
sus, categoria aspectului nu s-a bucurat de o definiţie clară şi explicită,
de nişte criterii sigure şi univoce de delimitare de alte categorii grama-
ticale şi lingvistice. De exemplu, K. Brugmann, revenind peste câţiva
ani la fenomenul discutat, scria că „aspectul indică modul în care are
loc acţiunea exprimată de verb” [16, p.636], o asemenea definiţie po-
trivindu-se la fel de bine şi adverbelor de mod. Cu toate acestea, ea a
prins rădăcini, fiind perpetuată şi dezvoltată în dicţionare şi lucrări de
specialitate până în timpurile recente.

21
 Alte definiţii însă, în tendinţa de a fi mai diferite sau mai originale
faţă de cea a lui K. Brugmann, rămân la fel de nebuloase şi de incerte,
încât cu greu poate fi intuită în materialul lingvistic categoria caracte-
rizată de ele. Astfel, Jens Holt consideră că „aspectele sunt moduri di-
verse de a concepe derularea unui proces” [79, p.6]. O atare abordare
îşi va găsi ecoul în definiţia aspectului propusă ulterior de B. Comrie
într-un studiu de referinţă, în care autorul menţionează: „Aspectele re-
prezintă diferite maniere de a vedea organizarea temporală internă a
unei situaţii” [27, p.3]. Privit în acest fel, aspectul devine un cadru no-
ţional generic, ce poate include cu uşurinţă atât categoria gramaticală
a as-pectului, cât și pe cea lexico-semantică a Aktionsart-ului, oferind
câmp larg pentru interferenţa lor. Dicţionarul Larousse, spre exemplu,
defineşte aspectul drept „categorie gramaticală care cuprinde toate re-
perezentările privind durata, derularea şi încheierea acţiunii indicate
de verb”, exemplificând apoi cu un şir întreg de tipuri de „aspect”
(punctual sau aoristic; durativ, perfectiv sau terminativ, imperfectiv
sau neterminat, determinat sau nedeterminat, iterativ, ingresiv sau
incoativ, intensiv etc.) [62, p.844], iar J. Marouzeau, reputat lingvist
latinist, descrie aspectul (în realitate, Aktionsart-ul - n.n.) ca pe o „ma-
nieră în care este înfăţişată în desfăşurarea sa acţiunea exprimată de
verb, urmând, de exemplu, ca ea să fie instantanee (saisir) sau să com-
porte o durată (supporter), ca ea să fie înfăţişată la începutul său (atta-
quer) sau în desfăşurarea sa (vivre), în ea însăşi (mêner) sau în raport
cu un scop (amêner) etc...Se disting, în consecinţă, aspectele: punctual
(sau momentan), durativ (sau linear, sau imperfectiv), perfectiv sau
aoristic, perfect sau realizat, imperfect sau nerealizat, determinat şi
nedeterminat, incoativ sau ingresiv, terminativ sau efectiv, intensiv,
iterativ” [109, p. 56].

La drept vorbind, o definiţie conform căreia aspectul prezintă acţi-

unea surprinsă în derularea / desfăşurarea ei este extrem de vagă şi la-

22
să loc pentru numeroase interpretări şi extensiuni nedorite. Ce poate
însemna această „derulare”/”desfăşurare” a acţiunii exprimate de
verb?

Pe de o parte, secvenţa „a surprinde o acţiune în derularea ei” ar

putea fi interpretată ca o referinţă la durata ei, idee pe care, de fapt, se
bazează o altă concepţie ce-şi are expresia concisă la J. Vendryes: „se
numeşte aspect categoria duratei” [171, p. 84]. Aceeaşi viziune o re-
marcăm şi la A. Klum, care subliniază că opoziţia aspectuală funda-
mentală este cea care poate fi decelată între „durativ” şi „nondurativ”
[93, p.118]. Însă, aşa cum observa, pe bună dreptate, L. Tesnière într-o
lucrare de tinereţe, „aspectul perfectiv sau imperfectiv nu exprimă atât
durata acţiunii, cât gradul său de terminare, ceea ce este diferit” [162,
p.49].

Pe de altă parte, „a surprinde o acţiune în derularea ei” se poate re-

feri la fel de bine şi la gradul de realizare a ei, fără a ţine cont de dura-
ta propriu-zisă a procesului. Această particularitate îl determină pe J.
Holt să-şi revizuiască propria definiţie a aspectului, citată mai sus,
menţionând că aspectul este ceea ce indică „limita sau non-limita
(„terme ou non-terme”) procesului” [79, p.6] și precizând că „adevă-
rata diferenţă ce există între tema prezentului şi tema perfectului în
latină ... constă în opoziţia dintre acţiunea terminată şi acţiunea neter-
minată („achevée / inachevée”)” [79, p.5]. Aceeaşi delimitare o remar-
căm şi în definiţia propusă de G. Mounin: „Aspectul desemnează pro-
priu-zis o categorie gramaticală... diferită de categoriile timpului, mo-
dului, şi care reflectă punctul de vedere din care locutorul ia în consi-
derare acţiunea exprimată de verb: ca îndeplinită, adică văzută în în-
cheierea ei, sau ca neîncheiată, văzută în durata sau repetarea ei” [123,
p.34].

23
 O idee similară se regăseşte şi la cercetătorul spaniol E. Alarcos
Llorach, care, între altele, observă că se confundă în mod curent nişte
noţiuni distincte: pe de o parte, se vorbeşte despre verbe imperfective
(a şti, a scrie), perfective (a naşte, a afirma), iterative (a ciuguli, a răs-
foi), momentane (a sări, a arunca) etc., iar pe de altă parte, se discută
despre timpuri imperfective (cânt, cântam) şi perfective (am cântat,
cântasem). „Dar, subliniază autorul, în primul caz nu e vorba de valori
gramaticale, ci semantice, lexicale; nu există în spaniolă două tipuri de
verbe – perfective şi imperfective, opuse între ele, ca în limbile slave;
toate verbele – după context – posedă forme verbale perfective şi for-
me verbale imperfective” [3, p.246]. De aici reiese concluzia despre
necesitatea de a distinge cele două noţiuni: cea a Aktionsart-ului (mo-
dului acţiunii), care aparţine planului lexical, şi cea a aspectului, care
este o categorie gramaticală.

La fel de tranşant se pronunţă şi lingvistul român G. Ivănescu în

demersul său consacrat acestor noţiuni și opinează că tot ce se se refe-
ră la caracterul durativ sau momentan al acţiunii aparţine Aktionsart-
ului (savantul propune substituirea acestui termen prin cel de „durată a
acţiunii”), iar aspectul cuprinde „doar gradul de realizare, de încheiere
a acţiunii” [86, p.29]. G. Ivănescu mai precizează că numai fenomene-
le ce ţin de aspect în această interpretare intră în competenţa gramati-
cii, ele având o exprimare gramaticală şi prezentând variante în interi-
orul conjugării. Celelalte particularităţi ale acţiunii verbale – caracte-
rul durativ sau momentan, iterativ sau semelfactiv, incoativ sau termi-
nativ – aparţin nivelului lexical, ele reieşind din conţinutul semantic al
lexemului verbal.

O contribuţie importantă în evoluţia gândirii aspectologice îi revine

lui E. Koschmieder, care a propus o teorie universală a aspectelor
[94], preluată şi dezvoltată ulterior de J. Safarewicz [147]. Conform

24
concepţiei sale, diferenţa între aspectul perfectiv şi cel imperfectiv
reiese din atitudinea / poziţia subiectului vorbitor faţă de acţiunea
exprimată de verb. Subiectul poate, într-un anumit sens, să se situeze
în „cursul” acţiunii, adică momentul acţiunii este identificat cu mo-
mentul de reprezentare a ei. În asemenea caz e vorba de aspectul im-
perfectiv. Acelaşi subiect vorbitor se poate situa „în afara cursului ac-
ţiunii” şi lua atitudinea unui observator al acţiunii dintr-un punct pos-
terior sfârşitului ei – şi acesta e aspectul perfectiv. Aşadar, se disting
trei momente importante care joacă un rol concret în formarea unui
sau altui aspect: momentul vorbirii, momentul acţiunii despre care e
vorba şi momentul de reprezentare a acţiunii respective [147, p.26]. În
cazul aspectului imperfectiv, momentul reprezentării acţiunii coincide
cu momentul acţiunii înseşi; în cazul asectului perfectiv, momentul
reprezentării acţiunii este posterior ei. O atare concepţie a aspectului a
avut unele avantaje evidente faţă de studiile similare: a) ea permite a
considera aspectul o categorie universală, dincolo de manifestările for-
male; b) nefiind „semantică”, delimitează clar aspectul de Aktionsart;
c) explică caracterul marcat al membrului perfectiv şi caracterul ne-
marcat al celui imperfectiv.

În concepţia lui J. Kurylowicz, această categorie se compune cel

mult din patru elemente: aspect nedeterminat, imperfectiv, perfectiv şi
static. Baza ei o constituie opoziţia perfectiv ↔ imperfectiv, în care
perfectivul joacă rolul de „membru pozitiv”, iar imperfectivul – de
„membru negativ”, aspectul nedeterminat este „neutru”, iar stativul –
„complex” [98, p.24-27]. Clasificarea riguroasă a lui J. Kurylowicz îşi
găseşte o realizare perfectă în limba engleză, pe al cărei material a și
fost construită, însă aplicarea ei la alte sisteme lingvistice întâlneşte
dificultăţi esenţiale.

25
 Interpretarea lui J. Kurylowicz a fost supusă unei analize critice de
către un alt lingvist notoriu – E. Coseriu, care propune o „schemă” a
sa, bazată pe faptele din limbile romanice. În accepţia savantului, opo-
ziţiile aspectuale ale limbilor romanice sunt multiple şi variate: e vor-
ba de o întreagă familie de categorii care include aspectele durativ,
iterativ, perfectiv, rezultativ, global, fazial ş.a. [33, p.24] Nu e dificil a
observa că şi o clasificare, şi cealaltă confundă în continuare două ca-
tegorii distincte – pe cea de aspect şi pe cea de Aktionsart, interpre-
tându-le, de fapt, pe ambele ca pe nişte categorii lexico-semantice.

Aşadar, opiniile specialiştilor privind problemele din sfera aspec-

tualităţii sunt diverse şi, în cea mai mare parte a lor, contradictorii.
Dacă lingviştii de la sfârşitul secolului al XIX-lea au fost fie adepţii
conceptului de Aktionsart, fie ai celui de Aspect, discutând superiori-
tatea unuia asupra celuilalt sau comutându-le, pe parcursul secolului al
XX-lea, se observă o tendinţă caracterizată printr-o remarcabilă diver-
sitate de opinii şi interpretări, marcate însă de aceeaşi confuzie dintre
aspect şi Aktionsart.

Ambiguitatea statutului acordat Aktionsart-ului în diferite lucrări şi

tendinţa de a-l amalgama cu aspectul propriu-zis mai persistă chiar şi
în studiile recente. Drept consecinţă, unii autori au promovat chiar
ideea renunţării la distincţia dintre as-pect şi Aktionsart, propunând
abandonarea acestuia din urmă [148, p.45].

Abia spre finele secolului XX se conturează o tendinţă stabilă de „a

face ordine” în această problemă, determinându-se clar aria de realiza-
re a fiecăreia din cele două categorii.

Astfel, tot mai mulţi cercetători converg spre ideea că aspectul este
o categorie gramaticală care se manifestă în întreg sistemul verbal al

26
unei limbi, indicând deosebirile în modul de prezentare a desfăşurării
acţiunii din punctul de vedere al terminării ei. Plauzibilă este, în acest
sens, afirmaţia cercetătoarei D. Stoianova: „Caracterul perfectiv sau
imperfectiv al acţiunii nu depinde de durata ei obiectivă, o acţiune de
durată extrem de scurtă (chiar aproape mo-mentană) poate fi imper-
fectivă, în timp ce o acţiune de durată lungă poate fi perfectivă. O for-
mă verbală, cum ar fi, de exemplu, intra, din enunţul El intra în came-
ră, are următoarele caracteristici: din punct de vedere aspectual acţi-
unea este neîncheiată, iar din punctul de vedere al modurilor acţiunii,
prin ea se redă modul momentan. În enunţul Ea a locuit toată viaţa la
Bucureşti, forma verbală a locuit îmbină caracterul aspectual perfectiv
cu modul durativ al acţiunii” [157, p.526].

În principiu, astăzi, aspectologia care divizează domeniile de as-

pectualitate în aspect şi Aktionsart delimitează în structura morfema-
tică a verbului sensul acţional (Aktionsart), atribuit componentei lexi-
cale, i.e. semantemului verbal, de cel aspectual, ce aparține compo-
nentei gramaticale, i.e. gramemului [91, p.143].

1.2. Aspectul verbal slav: abordări în diacronie şi sincronie

Aspectul verbal slav este, fără îndoială, una din categoriile ling-
vistice cele mai elaborate. Numărul studiilor consacrate acestui
subiect creşte din an în an şi uneori se creează impresia că totul sau
aproape totul în domeniul dat a fost deja spus. Şi totuşi, discuţiile
continuă şi cercetătorii caută noi şi noi perspective de interpretare a
acestui fenomen atât de controversat.

O dovadă a complexităţii categoriei aspectului verbului slav este şi

faptul că specialiştii din diverse domenii ale lingvisticii manifestă un

27
interes constant faţă de ea pe parcursul a mai bine de un secol. Fiecare
postulat din teoria aspectologică este dezbătut în zeci de lucrări de
lingvistică, problemele aspectului slav sunt puse regulat în discuţie în
cadrul seriei de colocvii cu genericul „Semantica şi structura aspec-
tului slav”, organizate de prof. S. Karolak (Krakov, 1995, 1996, 1998;
Skopje, 1997, Novgorod, 1999, Hamburg, 2001), la Universitatea din
Moskova a activat câţiva ani la rând un seminar aspectologic, culmi-
nând, în 1997, cu o conferinţă internaţională reprezentativă, care s-a
axat pe tipologia aspectului şi a generalizat rezultatele cercetărilor din
acest domeniu [256], aşa încât s-a conturat ideea că, în lingvistica rusă
contemporană, „problemele-cheie ale teoriei aspectologice sunt: as-
pectul în calitate de categorie gramaticală (flexională sau clasificatoa-
re?); identificarea cuplului aspectual; criteriul corelării aspectuale;
sensurile concrete ale aspectelor şi problema invariantei; conexiunea
aspectului cu sensul lexical al verbului; rolul prefixării verbale în sis-
temul opoziţiei aspectuale; corelaţia dintre aspect şi categoriile adia-
cente lui (timp, mod, mod al acţiunii ş.a.m.d.)” [213, p.9].

Printre subiectele cele mai actuale, abordate în aspectologia slavă,

se înscriu şi cele privind interacțiunea categoriei gramaticale a aspec-
tului cu cea lexicală a modului acţiunii (Aktionsart), conţinutul seman-
tic şi principalele funcţii ale aspectului, originea şi evoluţia aspectului
perfectiv şi imperfectiv în calitate de categorie gramaticală specifică
anume limbilor slave, rolul perfectivării şi imerfectivării în expresia
aspectului verbal slav.

Studiul lui S. Agrell a avut un impact puternic asupra dezvoltării

aspectologiei în general şi a celei slave în particular, impulsionând
realizarea unor cercetări profunde şi multilaterale a aspectului. După
ce S. Agrell a revizuit conceptul anterior al aspectului în sens larg
(„vid” în accepţia lui N. Greč ş.a.), divizându-l în Aktionsart şi o noți-

28
une mult mai îngustă a aspectului propriu-zis, noua categorie grama-
ticală a început să-şi contureze o identitate binară – de imperfectiv vs.
perfectiv. Însă şi aşa, multiple probleme se ridicau în calea delimitării
clare a celor două entități, chiar dacă ideea lui S. Agrell se sprijinea pe
material lingvistic slav. Mulţi dintre lingviştii slavi nu erau de acord
cu realizarea neuniformă a aspectului: de ce unele verbe formează pe-
rechi aspectuale prin prefixare, iar altele prin sufixare? Care este linia
de delimitare între aspect şi Aktionsart: unde se sfârşeşte unul şi înce-
pe celălalt? Mai mult decât atât: când s-a constatat că prefixarea repre-
zintă atât un procedeu de perfectivare, cât şi unul de formare a unor
noi Aktionsart-uri, discuţiile au luat un nou avânt, devenind şi mai
controversate, aşa încât, în lingvistica rusă, spre exemplu, ele s-au
constituit în curente şi şcoli cu poziţii adesea opuse sau opozante. Ast-
fel, şcoala aspectologică din Sankt-Peterburg a pledat pentru delimita-
rea acestor două noţiuni pe tot parcursul exis-tenţei ei, în timp ce şcoa-
la aspectologică din Moscova a demonstrat mereu tendinţa de a le uni-
fica.

O atitudine interesantă în abordarea acestui subiect a avut-o A. Po-

tebnea, care se pronunţa tranșant împotriva aplicării unor criterii dis-
tincte la împărţirea verbelor pe aspecte. El scria că „prin aspect până
în prezent se subînţeleg două categorii absolut diferite: perfecti-vitatea
şi imperfectivitatea, pe de o parte, şi durata, pe de altă parte” [246,
p.84]. Însuşi A.Potebnea denumea „aspect” ceea ce, de fapt, constituia
modul acţiunii. „Perfectivitatea sau imperfectivitatea, menţiona el, în-
seamnă terminarea sau neterminarea acţiunii sau stării desemnate de
verb, în timp ce aspectul este gradul de durată a timpului ocupat de
acţiune sau stare” [246, p.87]. Pornind de la acest concept, A. Poteb-
nea distinge patru „grade de durată sau patru aspecte”: concret-dura-
tiv, abstract-durativ, iterativ şi semelfactiv, exemplificându-le printr-
un singur verb care le-ar parcurge pe toate – скочить, скакать, ска-

29
кивать, скокнуть – şi observând că, de fapt, verbe de acest fel în
limba rusă sunt puţine [246, p.93]. În cele din urmă, după o încercare
nereuşită de a delimita noţiunea perfectivitate şi imperfectivitate de
cea a duratei, A. Potebnea recurge la un compromis: „Termenul grad,
observă el, poate desemna doar deosebiri de durată; de aceea pentru
cazurile când trebuie să vorbim concomitent despre durată şi perfec-
tivitate sau imperfectivitate, noi acceptăm denumirea aspect” [246,
p.85], revenind, astfel, la confuzia de la care pornise şi pe care îşi pro-
pusese s-o soluţioneze.

Nici A. Peşkovski n-a „scăpat” de confundarea celor două categorii

– aspect şi Aktionsart – atunci când încerca să le descrie. De fapt, as-
pectul, în definiția lui, ar arăta „cum se desfăşoară în timp sau cum se
repartizează în timp” [242, p.105] acţiunea desemnată de verb, și se
identifică, evident, cu modurile acţiunii (Aktionsart), care, într-adevăr,
caracterizează acţiunile verbelor din punctul de vedere al desfăşurării
sau repartizării lor în timp, prezentându-le ca durative sau momentane,
iterative sau semelfactive, incoative sau terminative etc., iar aceste va-
lori se deduc din conţinutul semantic al lexemului verbal, indiferent de
forma sa gramaticală. Aspectul însă, fiind o categorie gramaticală, vi-
zează acţiunea surprinsă într-o formă gramaticală anume a oricărui
verb şi se manifestă paradigmatic, opoziţia perfectiv ↔ imperfectiv
realizându-se în cadrul paradigmei ace-luiaşi verb.

Discuţiile privind problema componenţei şi conţinutului aspectelor

verbale în limba rusă s-au extins după A. Potebnea şi A. Peşkovski pe
câteva decenii și au ajuns, în cele din urmă, la interpretarea aspectului
drept o categorie binară ce include doar două tipuri opozitive de verbe
– perfective şi imperfective.

30
 O altă particularitate a categoriei aspectului slav (rusesc) este con-
siderată conexiunea sa strânsă cu cea a modurilor acţiunii, a Aktion-
sart-ului, care se manifestă, în primul rând, „în influenţa aspectualită-
ţii lexico-semantice asupra posibilităţii / imposibilităţii formării cuplu-
rilor aspectuale (a se compara: подписать ~ пoдписывать – cuplu
aspectual; находиться, сидеть, покашливать – numai aspect imper-
fectiv; крикнуть, прошипеть, раскричаться – doar perfectiv)”, în al
doilea rând, „aspectualitatea lexicală a verbului poate limita funcţiona-
rea logoformei aspectuale la unele sensuri particulare (de exemplu,
verbe de tipul учительствовать, служить nu se folosesc cu sens
semelfactiv, iar verbe ca встречать (встретить) на улице, заси-
живться, перекармливать se utilizează doar cu sensuri iterative)”
[262, p.10].

În această ordine de idei, M. Certkova consideră că cele două cate-

gorii – aspectul şi Aktionsart-ul – nu se exclud, ci se completează reci-
proc, menţionând că „diverşi reprezentanţi ai modurilor acţiunii verba-
le ca хлопать ~ хлопнуть, видеть ~ увидеть, молиться ~ помо-
литься formează, concomitent, şi cupluri aspectuale” [261, p.111].
Aceeaşi idee o împărtăşeşte şi E. Paduceva, care, observând corelaţia
semantică dintre verbul perfectiv şi cel imperfectiv ce formează un cu-
plu aspectual şi apartenenţa lor la o anumită clasă aspectuală (Aktion-
sart), conchide că există „posibilitatea de a delimita, în cadrul unei
forme aspectuale, o aspectualitate lexicală, determinată de apartenenţa
verbului la o anumită clasă aspectuală, de o aspectualitate gramaticală
şi de a identifica invarianta sensului aspectual, care în unele cazuri du-
blează aspectualitatea lexicală, iar în altele – o modifică” [236, p.7].

Cu toate acestea, şi după delimitările menționate, aspectul continuă

să rămână una din cele mai complicate categorii ale limbii ruse. Chiar
dacă el este recunoscut drept o caracteristică absolut inerentă limbilor

31
slave, prezentându-se foarte spectaculos sub forma unei opoziţii mor-
fologice binare, este totuși destul de dificil a descrie rolul şi sensul
morfemelor aspectuale, iar procedeele ce permit recunoaşterea celor
două valori – perfectivă şi imperfectivă – sunt extrem de variabile. I.
Maslov, spre exemplu, consideră că tema aspectuală, obţinută după
separarea desinenţelor personale şi a afixelor temporale, „este purtă-
toarea sensului aspectual de perfectiv / imperfectiv” [230, p.370], afir-
maţie ce conduce la ideea sincretismului – de această dată – a sensuri-
lor lexicale (înglobate în temă) şi a celor gramaticale.

Diversitatea mijloacelor de expresie a aspectului verbal slav a fost

remarcată şi de M. Swiatkowska în cadrul altei limbi slave – al celei
poloneze: „Verbele au, în principiu, două forme: imperfectivă şi per-
fectivă. Dată fiind însă multitudinea de procedee formale (prefixarea,
sufixarea, supletivismul tematic etc.), recunoaşterea dubletelor nu este
deloc uşoară” [160, p.593]. Pe de o parte, sistemul aspectelor aici este
o categorie obligatorie, care cuprinde toate verbele. Pe de altă parte,
este imposibil a identifica un formant unic (sau, cel puţin, un număr
rezonabil finit de formanţi) care să fie caracteristic tuturor verbelor
dintr-un aspect. Astfel, de exemplu, A. Tihonov delimitează, pentru
limba rusă, 16 prefixe apte să „perfectiveze” verbul [258, p.12], însă
ele nu epuizează arsenalul de mijloace de formare a aspectelor verbu-
lui rusesc; există şi sufixe (-ну-, -ану-, -ива-, -ыва-,), alternanţe ale
vocalelor în interiorul rădăcinii etc.

În general, se încetăţeneşte tot mai sigur ideea că, din momentul în

care a apărut categoria binară a aspectului (perfectiv↔imperfectiv) în
limbile slave, prefixele verbale au obţinut – în plus la rolul lor deriva-
ţional lexical cunoscut în celelalte limbi indo-europene – un rol gra-
matical perfectivant (valoare abstractă de aspect) [180, p.94].

32
 Într-adevăr, dacă ar fi să caracterizăm afixele aspectuale din lim-
bile slave, ar fi destul de dificil să le atribuim calitatea de morfeme
flexionare, care, de regulă, au menirea de a exprima diverse valori gra-
maticale. Analizând rolul pe care îl au aceste afixe în redarea sensuri-
lor de perfectiv sau imperfectiv ale verbelor cărora li se ataşează, ne
dăm seama că ele cumulează valori proprii, concomitent, categoriilor
derivaţionale şi celor flexionare. De fapt, afixele aspectuale slave se
aplică exclusiv verbelor, ele nu sunt transcategoriale şi nu formează în
mod obligatoriu un lexem nou. Ele comportă o trăsătură gramaticală
de aspect care se referă la întreg ansamblul de forme verbale, deci, în
acest sens, ele posedă anumite calităţi ale morfemelor flexionare. To-
tuşi în paradigma verbelor slave nu poate fi relevat un anumit morfem
aspectual flexionar, fiindcă afixele aspectuale nu sunt nici sistematice,
nici aplicabile la tot ansamblul de verbe.

Paradoxal, dar aspectul rusesc, care, aşa cum menţionasem anteri-

or, este considerat cel mai elaborat în lingvistica actuală şi tradiţional
este luat drept punct de plecare sau de referinţă pentru identificarea şi
caracterizarea fenomenului gramatical corelativ din alte limbi, trezeşte
şi el o serie de dificultăţi în ceea ce priveşte definirea sa, în general, şi
a celor două componente ale lui – perfectivul şi imperfectivul, în spe-
cial.

Astfel, Русская грамматика (1980), lucrare de referinţă în ling-

vistica rusă, defineşte categoria aspectului ca pe un „sistem din două
şiruri de forme (subl.n. – C.C.) – opozante una alteia – ale verbelor”
[250, p.583], ca în următorul paragraf să stipuleze că, de fapt, „verbele
limbii ruse, în majoritatea lor sunt opuse unul altuia după aspect”
[250, p.584] – două constatări ce ridică nişte semne de întrebare: as-
pectul este exprimat prin forme ale aceluiaşi verb sau prin verbe dife-
rite? La fel de nebuloase apar şi caracterizările modalităţilor de forma-

33
re a celor două aspecte: „Verbele aspectului imperfectiv se formează
de la verbele perfective prin sufixare...; asemenea formare se numeşte
i m p e r f e c t i v a r e... Verbele de aspect perfectiv se formează de la
cele imperfective prin prefixare...; acest fel de formare se numeşte
p e r f e c t i v a r e... Respectiv, în limbă există cupluri aspectuale,
create prin imperfectivare sau perfectivare...” [250, p.585].

Lectura acestor definiţii de tip idem per idem creează impresia, du-
pă observaţia ironică a cunoscutei lingviste ruse G. Zolotova, „că as-
pectele verbelor există numai în sine, într-o lume aspectologică închi-
să, că menirea verbului perfectiv sau imperfectiv este de a-şi găsi o
pereche, numaidecât pură, şi de a-şi crea urmaşi – prin mijloace prefi-
xale sau sufixale, iar grija aspectologilor este de a urmări puritatea fie-
cărui cuplu” [214, p.8-9].

În realitate însă, în limba rusă, perfectivarea şi imperfectivarea

sunt, concomitent, procese şi gramaticale, şi derivative, ele conferă
lexemelor verbale nou-formate şi un sens gramatical aspectual (per-
fectiv sau imperfectiv), şi unul lexical nou. Această trăsătură reflectă
„caracterul dual real al categoriei aspectului în limba rusă” [213,
p.164], care constituie, după expresia sugestivă a lui V.Vinogradov, „o
arenă de luptă şi interacţiune între semnificaţiile gramaticale şi lexica-
le” [204, p.395], de unde „gramatica atacă lexicul şi transformă ele-
mentele derivative în prefixe flexionare ale formelor aspectuale ale
unui singur verb” [204, p.438]. Iată de ce derivarea verbală, în lingvis-
tica slavă, în mod tradiţional „este studiată şi descrisă din două puncte
de vedere: gramatical-aspectual şi derivativ. Această integrare este
condiţionată de specificul categorizării desfăşurării acţiunii în timp în
limbile slave” [241, p.231].

34
 Şi în lingvistica românească a fost remarcată coeziunea strânsă în-
tre valorile verbului rusesc ce ţin de aria aspectului şi cele din sfera
Aktionsart-ului, ajungându-se la concluzia că „dată fiind comunitatea
de procedee şi mijloace formale de obţinere a modurilor acţiunii (Ak-
tionsart) şi a formelor de aspect, delimitarea acestor categorii numai
din punct de vedere formal este aproape imposibilă, deşi avem de-a fa-
ce cu fenomene calitativ diferite” [122, p.9].

O problemă controversată o constituie şi cea legată de „cuplurile

aspectuale”, altă trăsătură definitorie pentru sistemul aspectului rus,
care insă beneficiază de interpretări diferite în literatura de specialita-
te. Înseşi criteriile care sunt aplicate la definirea acestor cupluri varia-
ză de la autor la autor. În general, se consideră că un cuplu aspectual
este format din două verbe independente, dintre care unul este derivat
din celălalt (cu excepţia cazurilor de supletivism) şi care funcţionează
în conexiune strânsă pentru a exprima o opoziţie gramaticală. Elemen-
tul comun şi, de fapt, cel mai esenţial din definiţiile privind cuplurile
aspectuale este că verbele care formează acest cuplu nu se deosebesc
prin sensul lor lexical, distincţia dintre ele este doar de ordin aspectu-
al, deci gramatical. S-ar părea că, din moment ce se cunoaşte unul din
principiile definitorii ale cuplului aspectual, celelalte probleme contro-
versate ale aspectologiei ruse pot fi uşor soluţionate. Situaţia însă e
alta.

În primul rând, corelaţiile aspectuale propuse de unii autori sunt

eterogene din punct de vedere semantic, numărul claselor de cupluri
aspectuale variind de la un autor la altul [A se vedea: 209; 235].

În al doilea rând, nu e deloc simplu a demonstra identitatea lexicală

absolută a celor două verbe opozante ale cuplului, în special, în cuplu-
rile formate în urma aşa-zisei perfectivări „pur aspectuale”, în care pot

35
fi implicate numeroase prefixe, care însă au un caracter semantic
selectiv faţă de tema verbală şi nu creează întotdeauna aceeaşi intimi-
tate semantică a verbelor corelative.

De fapt, discuţiile purtate asupra categoriei aspectului manifestate

prin cupluri aspectuale au conturat două opinii distincte privind esenţa
respectivului fenomen. Unii cercetători pornesc de la premisa că ver-
bele cu aspecte opuse sunt lexeme diferite şi procesul de formare a as-
pectelor nu este flexionar, ci derivativ, principalele mijloace de reali-
zare a acestui proces fiind prefixarea şi sufixarea, iar cuplurile aspec-
tuale nu sunt un factor prea important în constituirea şi manifestarea
categoriei în cauză [250, p.584]. Alţii consideră că verbele ce formea-
ză cupluri corelative sunt forme diferite ale aceluiaşi lexem. Ele se ca-
racterizează prin identitatea sensurilor lexicale. Şi, deoarece prefixele
sunt principalele mijloace de formare a sensurilor şi nuanţelor seman-
tice noi, conferite radicalului verbal, deci mijloace derivative, perfecti-
varea nu este inclusă printre modalităţile de formare a cuplurilor as-
pectuale, ci este considerată un procedeu pur derivativ ce implică şi
modificarea sensului aspectual. În opinia acestor cercetători, doar im-
perfectivarea poate fi accepatată ca singurul mijloc de formare a cu-
plurilor aspectuale corelative [248, p.55].

Efectul „dublu” al prefixelor verbale ruseşti (preverbelor) asupra

radicalului verbului a fost remarcat şi de L. Dubovikova, care, încer-
când să realizeze o delimitare între rolul flexionar şi cel derivativ al
acestor morfeme în sistemul aspectual-temporal al verbului rusesc,
constată că „prefixele verbale ruseşti se implică nu doar în procesul de
formare a cuplurilor aspectuale, adică în flexionare, dar conferă şi un
spectru larg de diverse semnificaţii lexicale, ele constituie şi un mijloc
derivativ productiv de formare a lexemelor noi” [212, p.61]. Autoarea
îşi fondează afirmaţia pe analiza seriei de verbe derivate prin prefixare

36
din lexemul строить: din cele 25 de verbe obţinute prin acest proce-
deu doar două formează cupluri aspectuale, celelalte 23 fiind verbe ce
exprimă diverse Aktionsart-uri, înglobând, cumulat, şi sensul de as-
pect perfectiv. În legătură cu aceasta, N.Avilova menţiona că „semni-
ficaţie gramaticală de aspect posedă toate verbele limbii ruse, însă nu
toate verbele sunt capabile a forma opoziţii gramaticale sau cupluri
aspectuale. Posibilitatea de a constitui un cuplu aspectual depinde de
semantica verbului” [189, p.20].

Corelaţia aspectuală este considerată nu numai una din principalele

noţiuni ale aspectologiei slave, dar şi, având în vedere gradul sporit de
gramaticalizare a procesului de imperfectivare (parţial, şi a celui de
perfectivare), o „trăsătură excepţională” a verbului slav.

Trebuie să constatăm însă că şi în privinţa acestui argument există

un şir întreg de contradicţii. Astfel, Русская грамматика, spre exem-
plu, la care ne-am referit mai sus, defineşte cuplul aspectual drept „o
pereche de verbe de aspect perfectiv şi imperfectiv, identice din punct
de vedere lexical, dar care se deosebesc între ele doar prin semantica
gramaticală a aspectului”, precizând că „reunirea verbelor în cupluri
aspectuale este o trăsătură categorială sistemică a aspectului” [250,
p.583-584]. Şi îndată, în aceeaşi pagină, cei doi piloni definitorii pe
care se sprijină cuplurile aspectuale – identitatea lexicală şi caracterul
sistemic – sunt „dărâmaţi” de specificările că „verbele din cuplurile
as-pectuale pot poseda – şi foarte adesea posedă – sisteme diferite de
sen-suri lexicale” [250, p.584] şi că, deşi „categoria aspectului
cuprinde toate verbele, totuşi nu toate verbele formează cupluri
aspectuale” [250, p.583-584]. Şi atunci, ce mai rămâne din această
„trăsătură cate-gorială sistemică a aspectului”? Pentru că, dacă pornim
de la postula-tul că aspectul verbal este o categorie morfologică
binară, formată dintr-un membru imperfectiv şi altul perfectiv,

37
majoritatea verbelor slave ar trebui să formeze cupluri aspectuale:
читать – прочитать, писать – написать. În realitate însă, nu
orice verb are un corespon-dent aspectual opus şi, de fapt, clase întregi
de lexeme verbale rămân în afara acestei organizări strict binare.

A. Bondarko, spre exemplu, consideră că prin cupluri aspectuale

trebuie înţelese „acele formaţiuni care se deosebesc între ele ca aspect,
dar sunt identice din punctul de vedere al sensului lexical şi al sensului
modului acţiunii” [192, p.8]. Principalele tipuri de cupluri aspectuale
ale verbelor ruseşti, în viziunea acestui autor, sunt: a) cuplurile ce re-
prezintă rezultatul imperfectivării (раскрасить – раскрашивать, ре-
шить – решать); b) cuplurile ce apar în urma perfectivării prefixale
(ставить – поставить, конструировать – сконструировать); în
afară de acestea, se mai delimitează cuplurile aspectuale supletive (го-
ворить – сказать, брать – взять), precum şi (uneori) cuplurile care
sunt rezultatul perfectivării sufixale (кивать – кивнуть), acestea din
urmă constituind însă obiectul unor discuţii controversate [192, p.9].

Unii aspectologi ruşi constată chiar o creştere a numărului de cu-

pluri aspectuale prin diversificarea celor existente şi prin asocierea
unor verbe care nu corelau anterior din punct de vedere aspectual, fapt
ce le motivează concluzia despre „tendinţa de dezvoltare a categoriei
aspectului în limba rusă contemporană pe calea universalizării opozi-
ţiei aspectuale în tot volumul lexicului verbal”, 97% din verbe consti-
tuind cupluri şi doar 3% fiind în afara lor [261, p.134]. Cu toate aces-
tea, nu este deloc simplu a demonstra identitatea lexicală absolută a
verbelor opuse ca aspect, mai ales în cazul cuplurilor formate prin aşa-
zisa „perfectivare pură”, în care sunt implicate numeroase prefixe ce
afectează identitatea semantică a verbelor corelative. Am mai remarcat
că prin prefixare, verbul imperfectiv nu numai devine perfectiv, adică

38
îşi modifică semnificaţia aspectuală, ci capătă, totodată, şi o nuanţă
semantică suplimentară sau chiar un sens nou.

În privinţa acestui subiect este elocventă şi opinia lui I. Maslov, ca-

re menţiona că „ceea ce se numeşte perfectivare în marea majoritate a
cazurilor este un procedeu pur derivativ (subl.n. – C.C.), procedeu de
formare a unui verb nou, a unui sens lexical nou, a unui nou mod al
acţiunii, adică este un procedeu derivativ, care este doar secondat de
apariţia unui nou sens gramatical perfectiv... ca produs secundar al
unei operaţii lexicale, derivative” [229, p450]. Acest postulat stipulea-
ză clar că aspectul perfectiv format prin prefixare nu mai poate fi in-
terpretat drept o categorie gramaticală, el reprezentând, mai degrabă,
una lexicală şi deci trecând în zona Aktionsart-ului. Referindu-se la
constituirea şi evoluţia unei categorii gramaticale, J. Kurylowicz pre-
ciza că „etapa gramaticală se stabileşte când zona aplicării unui mor-
fem se extinde până la pierderea caracterului său lexical, pentru a nu
juca decât un rol gramatical, sau când funcţia gramaticală se accentu-
ează, adică atunci când formaţiunea derivată este înţeleasă mai degra-
bă ca una flexionară” [97, p.68]. Acestor condiţii însă ar corespunde
doar sufixele imperfectivante.

De fapt, aşa cum observa şi lingvistul francez D. Cohen, „un verb

simplu poate servi ca bază pentru formarea partenerului său aspectual,
dar şi a altor verbe, înrudite ca sens, dar totuşi lexeme diferite” [26,
p.251]. El ilustrează această afirmaţie pe exemplul verbului писать,
care, prin ataşarea prefixului на-, îşi formează perechea sa perfectivă
написать. Însă acest verb mai are şi un şir întreg de alţi derivaţi prefi-
xali, care îşi construiesc „partenerii aspectuali” deja prin sufixare:
вписать – вписывать; выписать – выписывать; описать – опи-
сывать; отписать – отписывать; исписать – исписывать; рас-
писать – расписывать; списать – списывать; подписать – под-

39
писывать; дописать – дописывать; приписать – приписывать;
предписать – предписывать; записать – записывать; перепи-
сать – переписывать; пописать – пописывать [26, p.252].

Şi A. Bondarko recunoştea acest caracter „dual” al prefixelor ver-

bale, opinând că „mijloacele derivative, devenite mijloace de formare
a aspectelor (în domeniul perfectivării), nu şi-au pierdut, ci şi-au păs-
trat şi funcţia derivativă. Prefixele ... cumulează funcţia de perfectiva-
re cu cea de derivare, legată de modificaea sensului lexical şi sensului
de mod al acţiunii” [195, p.90].

Situaţia se complică şi din cauza interpretării diferite – în sens larg

şi în sens îngust – a cuplului aspectual, interpretare ce se întemeiază
pe diferenţierea principială a cuplurilor formate prin perfectivare şi a
celor create prin imperfectivare, întrucât rezultatele acestor două tipuri
de procedee se caracterizează printr-un grad diferit de gramaticalitate.

În legătură cu aceasta, N. Avilova constata că „în aspectologia con-

temporană opinia conform căreia un cuplu aspectual prefixat reprezin-
tă un singur lexem nu-şi mai găseşte prea mulţi adepţi” [189, p.33-34],
majoritatea covârşitoare a cercetătorilor considerând corelaţia dintre
verbul primar imperfectiv şi cel perfectiv format cu un prefix dese-
mantizat (делать – сделать) drept lexeme verbale diferite, iar drept
forme ale aceluiaşi verb sunt recunoscute doar cuplurile formate prin
metoda imperfectivării. E adevărat că alţi cercetători sunt ceva mai
„îngăduitori” în această problemă cu verbele formate cu prefixe „vi-
de”, de aceea, susţinând ideea că „toate formaţiunile sufixale pot fi
considerate forme gramaticale faţă de cele prefixate”, ei cedează to-
tuşi: „formaţiuni gramaticale, nu lexicale, pot fi considerate şi verbele
prefixate, ale căror prefixe nu influenţează semantica verbului-radical”
[247, p.6].

40
 Conceptul cuplurilor aspectuale s-a discutat, pe parcursul unui timp
îndelungat, în corelaţie strânsă cu cea a noţiunii de „preverbe vide”,
caracterul desemantizat al acestora ba contestându-se [90, p.107-108;
217, p.170], ba afirmându-se [259, p.51]. Astfel, încă în secolul trecut,
J. Dombrowsky declara într-un studiu consacrat aspectului slav: „...cu-
pluri pur gramaticale de perfectiv ↔ imperfectiv, dispensate de orice
nuanţă de caracter lexical, nu sunt posibile, decât în cazul celor forma-
te prin intermediul reimperfectivării (дать – давать, убить – уби-
вать), orice altă opoziţie de aspecte este intersectată de una din moda-
lităţile acţiunii, şi asta chiar şi în cazul aşa-ziselor «prefixe vide»” [47,
p.20].

N. Avilova identifică în limba rusă 16 prefixe care se „aspectuali-

zează”, adică sunt apte a conferi verbului căruia i se ataşează doar va-
loare gramaticală perfectivă (вз-, воз-, вы-, за-, из-, на-, о-, от-,
пере-, по-, под-, при-, про-, раз-, с-, у-), însă precizează că „fiecare
din aceste prefixe, în conexiune cu unele verbe se aspectualizează, iar
cu altele – îşi păstrează semnificaţia lor lexicală” şi conchide: „Niciun
prefix nu este aspectualizat în general, nu este un formant gramatical
al aspectului” [189, p.155] – o concluzie demnă de a fi luată în consi-
derare.

De fapt, majoritatea prefixelor ruseşti pot apărea uneori şi în func-

ţie de „preverbe vide” – unele mai des, altele mai rar. Însă toate prefi-
xele, în cea mai mare parte a cazurilor prezintă valori concrete şi per-
fect caracteristice, deci sunt derivative. L. Pirogova [243, p.13], anali-
zând, după Dicţionarul lui S. Ojegov, un inventar de circa 12 000 de
verbe, realizează o clasificare statistică a prefixelor în funcţie de mani-
festarea lor ca „preverbe vide”, care se înscriu în următorul clasament:
1) по- – 54%; 2) с(о)- – 24%; 3) о- – 22,5%; 4) за- – 20,25%; 5-6)
на- şi из- – câte 17,5%; 7) про- – 16%; 8) вы- – 14,5%; 9) воз- –

41
10%; 10) раз- – 8,5%; 11) у- – 8,25%; 12) от- – 8%; 13) вз- – 5%;
14) при- – 4,5%; 15) пере- – 4%. Această statistică vine să confirme
ideea că toate prefixele sunt mai degrabă „pline” decât „vide”şi chiar
prefixul по-, cel mai des atestat ca morfem perfectivant, nu-şi realizea-
ză această funcţie decât în jumătate din utilizările sale.

Problema prefixelor aspectuale „pure”, sau a „prefixelor vide”, ră-

mâne actuală până în prezent în aspectologia slavă şi, în particular, în
cea rusă. În urma unor analize multiple şi minuţioase a numeroase cu-
pluri aspectuale, formate cu ajutorul prefixelor „pure”, se identifică un
număr diferit de asemenea prefixe, fără a se ajunge la un inventar clar
desemnat şi delimitat. Referindu-se la aceste rezultate, T. Gorobeţ
conchide că „prefixarea aspectuală pură este mai degrabă o noţiune
lexicală decât gramaticală. Sensul lexical este determinantul cuplului
aspectual”, subliniind că „după rezultatele analizei materialelor, reali-
zate de diferite grupuri de savanţi pe parcursul, practic, a unei jumătăţi
de secol, raţională pare a fi concluzia despre principiul lexical (sau le-
xico-gramatical) al delimitării cuplurilor aspectuale formate prin pre-
fixare” [210, p.86].

Principalele concluzii care pot fi deduse din studiile acestor şi altor

autori pot fi rezumate la: a) în limba rusă există câteva prefixe care se
utilizează exclusiv în funcţie gramaticală, adică modifică doar sensul
aspectual al verbului; b) membrii corelaţiei formate cu ajutorul prefi-
xelor „pur aspectuale” sunt identici din punct de vedere semantic, însă
nu se precizează cum se realizează această identitate; c) în funcţie „pur
aspectuală” prefixele se utilizează doar în anumite verbe, redobândin-
du-și caracterul derivativ în îmbinare cu celelalte [259, p.42].

În opinia unor lingvişti, păstrarea conceptului de „cuplu aspectual”

implică revizuirea problemei sinonimei lexicale a celor două verbe,

42
care nu pot fi considerate sinonime absolute, deci nu se poate vorbi
despre o identitate semantică perfectă, de aceea „nu există cupluri
„pure”, noţiunile de perfectivitate şi imperfectivitate aici sunt întot-
deauna însoţite de nuanţe suplimentare” [180, p.97]. Mai mult decât
atât, „distincţia dintre derivatele considerate ca „pur aspectuale” şi
cele considerate ca moduri ale acţiunii nu este justificată, deoarece
orice formaţiune creată cu ajutorul unui prefix – pe lângă modificarea
aspectului din imperfectiv în perfectiv – aduce o specificitate supli-
mentară procesului exprimat de verbul de bază” [180, p.117]. Această
particularitate a consemnat-o, încă în 1934, E. Koschmieder, care
menţiona că „nu orice verb are un corelativ exact. Pentru că un şir
întreg de verbe neprefixate, în rezultatul prefixării, capătă sensuri care
nu corespund pe deplin cu cele ale verbului neprefixat, aşa ca în cu-
plul делать – сделать” [219, p.112].

În plus, în limbile slave există clase întregi de verbe care nu for-

mează, în general, cupluri aspectuale: acestea sunt aşa-zisele „verbe
monoaspectuale”, divizate, tradiţional, în verba perfectiva tantum
(крикнуть, соснуть, вздремнуть, промолчать, взреветь, развесе-
литься ş.a.) şi verba imperfectiva tantum (знать, любить, дружить,
сидеть, гореть, молчать, волноваться, светить ş.a.) [250, p.592-
596]. Deşi cândva asemenea verbe erau considerate „excepţii neglija-
bile” [242, p.106], prezenţa lor cu o regularitate remarcabilă în siste-
mul verbal rus i-a făcut pe cercetătorii contemporani să nu le mai tra-
teze ca fiind defective [189, p.60]. Pentru ele a fost propusă şi o clasi-
ficare: a) verbe monoaspectuale absolute, care nu posedă niciun
corespondent de aspect opus (cele imperfectiva tantum fiind verbe de
stare, de relaţie sau existenţiale, de tipul: иметь, знать, обладать,
значить, состоять, отсутствовать ş.a., iar cele perfectiva tantum
– verbe ce exprimă ideea de schimbare, ca: опомниться, очутиться,
грянуть ş.a.); b) verbe monoaspectuale relative, mult mai numeroase,

43
care pot fi cuplate, ocazional, cu verbe de aspect opus, dar cu sens
apropiat, nu identic, acestea desemnând, de cele mai multe ori procese
cu o semantică acţională suplimentară (любить – полюбить, dar şi
разлюбить, отлюбить, кивать – кивнуть, dar şi покивать, обе-
дать – отобедать, dar şi пообедать etc.) [70, p.586, 588-590]. Cu
alte cuvinte, rămâne valabilă şi pentru starea de lucruri din aspectolo-
gia contemporană remarca lui V. Vinogradov, făcută cu aproape un
secol în urmă, că „până în prezent gramaticile ruseşti nu au reuşit să
găsească acea „principală deosebire” care disecă verbul rusesc în două
părţi egale: aspectul perfectiv şi imperfectiv” [204, p.391].

În lingvistica rusă actuală, care recunoaşte, oficial, existenţa cuplu-

rilor aspectuale formate prin prefixare, se remarcă tot mai des că pre-
fixul, în calitatea sa de mijloc derivativ, deci lexical, aduce cu sine în
verbul nou-format un sens lexical aspectual, iar ca mijloc gramatical –
un sens aspectual gramatical. Şi membrii acestui cuplu aspectual sunt,
de fapt, lexeme diferite. „Funcţia pur aspectuală a prefixului, opinează
E. Gorobeţ, şi funcţia de gramaticalizare a prefixului sunt noţiuni
diferite şi ele trebuie cert delimitate. Termenul „prefix gramaticalizat”
urmează a fi criticat şi din punct de vedere contemporan, şi istoric, iar
termenul „funcţie pur aspectuală a prefixului” este unul de lucru, de-
oarece întruneşte în el referinţa şi la semantica aspectuală lexicală, şi
la cea gramaticală” [210, p.87].

Autoarea îşi propune să elucideze funcţia de perfectivare „pură” a

prefixelor în limba rusă, urmărind fenomenul în cauză pe exemplul
prefixului при- şi analizând rezultatele cercetărilor anterioare privind
respectivul formant, care s-au dovedit a fi destul de contradictorii.
Concluzia la care ajunge este edificatoare în sensul caracterizării sta-
tutului de categorie gramaticală a aspectului slav; din moment ce „pre-
fixele pur aspectuale reprezintă un mijloc lexical de formare a aspec-

44
tului, el nu are regularitate gramaticală, şi dacă nu ar exista imperfecti-
varea, specificul gramatical al ex-presiei categoriei aspectului în lim-
bile slave nici nu ar exista” [210, p.91], afirmaţie care din nou ridică
semne de întrebare cu privire la caracterul sistemic al aspectului slav,
atât de vehiculat în lingvistică.

Diversitatea opiniilor, multitudinea de interpretăti ale categoriei

aspectului sunt condiţionate şi de abordarea diferită a sincretismului,
în semantica verbului rusesc, a sensului gramatical şi a celui lexical,
trăsătură remarcată de cercetători în repetate rânduri. Majoritatea ling-
viştilor acceptă definiţia generală a aspectului, conform căreia acesta
este legat strâns de structura temporală internă a acţiunii, de felul cum
este interpretată ea de vorbitor. Semnificaţia categorială însă a aspec-
tului verbal rusesc din momentul delimitării lui de categoria timpului
până în prezent suscită numeroase opinii contradictorii şi continuă să
fie considerată cea mai actuală problemă a aspectologiei ruse.

Interpretarea semanticii formelor gramaticale de aspect s-a realizat

din diferite perspective: a) identificarea unui „sens comun” unic, tratat
ca invariantă, care ar reprezenta toate sensurile şi tipurile particulare
de utilizare a formei gramaticale (variante); b) analiza fondată pe
„sensul unic”; c) descrierea complexului de semnificaţii, comportate
de diverse forme aspectuale.

Definirea „sensului unic”, a „invariantei” semanticii categoriale a

aspectului verbului rusesc i-a preocupat pe mulţi savanţi cu renume,
aceştia reuşind să sesizeze cele mai importante indicii semantice, com-
ponentele relevante pentru opoziţia aspectului perfectiv şi imperfectiv
în limba rusă, cu diferite grade de abstractizare şi diverse posibilităţi
de conştientizare. În calitate de sens invariant unic au fost propuse di-
ferite indicii semantice ca „perfectivitate” (F. Mikloşici, V. Bogorodiţ-

45
ki), „limitativitate” / „telicitate” (R. Jakobson, V. Vinogradov, I. Mas-
lov, A. Bondarko), „rezultativitate” (A. Şahmatov, S. Karţevski, I.
Mucinic), „punctualitate” (K. Brugman, A. Meillet, A. Mazon, A. Peş-
kovski), „integritate” (L. Razmusen, F. de Saussure, A. Dostal, A. Isa-
cenko, R. Rujicika, I. Maslov, A. Bondarko), componenta „начать” ca
test de verificare a imperfectivităţii (A. Vejbiţka, M. Glovinskaia) ş.a.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, în aspectologia rusă, s-au

conturat nişte criterii semantice foarte abstracte şi destul de confuze de
identificare a opoziţiei aspectuale. Unii lingvişti acceptă ca punct de
plecare în abordarea noţiunii în cauză raportul faţă de limită (existenţa
limitei interne la verbele perfective şi inexistenţa unei asemenea limite
la verbele imperfective), idee ce descinde din lucrările lui V. Vinogra-
dov [204, p.349-439], A. Bondarko [196], M. Şeleakin [262]. În viziu-
nea acestora, aspectul perfectiv, interpretat ca membru tare al opoziţi-
ei, desemnează „limita internă a acţiunii”, atingerea scopului, i.e. ca-
racterul ei rezultativ; aspectul imperfectiv indică „acţiunea în derula-
rea ei, fără a fi coroborată cu ideea despre limita procesului în întregi-
me” [204, p.350].

În Русская грамматика (1980), telicitatea este prezentată ca o ca-

tegorie semantică a verbului rusesc, care explică, cel puţin parţial, ne-
corelaţia aspectuală. Limita acţiunii este interpretată ca un oarecare
punct critic către care ea tinde; la atingerea acestui punct, acţiunea în-
cetează, epuizându-se. Indiciul telicităţii (al limitei interne) îl posedă
doar verbele telice: dacă sunt perfective, ele exprimă atingerea acestei
limite, dacă-s imperfective – desemnează tendinţa spre atingerea ei.
Verbele atelice nu exprimă limita internă şi de aceea ele rămân în
afara opoziţiei aspectuale.

46
 Alţi cercetători, printre care A. Peşkovskii, I. Maslov ş.a., tratează
aspectul perfectiv în calitate de membru tare al opoziţiei, menţionând
însă că sensul lui fundamental este de a marca „integritatea” acţiunii.
Această definiţie a lui I. Maslov îşi are originea în cea a lui A. Isacen-
ko, expusă în lucrarea sa „Structura gramaticală a limbii ruse în com-
paraţie cu cea slovacă” [217]. A. Isacenko susţinea că în limba rusă
aspectul perfectiv prezintă acţiunea ca având caracter integru, global
(membrul marcat al opoziţiei), iar aspectul imperfectiv este neutru,
indiferent faţă de această trăsătură (membrul nemarcat al opoziţiei).Şi
A. Bondarko este de părerea că „determinant în conţinutul se-mantic
al aspectelor este faptul că aspectul perfectiv exprimă acţiunea în
integritatea sa, şi nu în procesul desfăşurării ei, în timp ce aspectul
imperfectiv, neavând indiciul integrităţii acţiunii, poate exprima acţiu-
nea ca proces” [191, p.17].

Ambele criterii semantice ale categoriei aspectului – telicitatea (re-

zultativitatea, limitativitatea) şi integritatea – au constituit subiectul
unor discuţii ample între lingvişti, unii considerând că aceste criterii
nu permit a explica un şir de situaţii în care o acţiune telică integră
este exprimată prin aspectul imperfectiv, iar indiciul integrităţii de fapt
nu se opune absenţei lui la verbele perfective în enunţuri de tipul:
Иван потерял ключ [190, p.48].

Dificultăţi importante în interpretarea acestor noţiuni au fost remar-

cate de numeroşi lingvişti [218; 208 ş.a.], aşa încât până în prezent sis-
temul aspectual al verbului rusesc constituie pentru cercetători un do-
meniu în care încă mai „rămâne actuală sarcina de a determina sau a
preciza sensul gramatical propriu-zis al formelor de aspect” [194, p.4].

Încercări de a propune şi alte soluţii pentru elucidarea acestui feno-

men, considerat la început tipic pentru limbile slave, iar ulterior extra-

47
polându-se şi asupra altor idiomuri, au fost numeroase şi variate, unele
din ele găsindu-şi ecou atât în lingvistica rusă, cât şi în cea occiden-
tală. Printre acestea trebuie inclusă, fără îndoială, și teoria câmpurilor
funcţional-semantice, lansată şi susţinută de lingvistul rus A. Bondar-
ko, în care îşi găseşte loc aspectualitatea, termen ce desemnează o ca-
tegorie funcţional-semantică, al cărei conţinut se referă la caracterul
desfăşurării acţiunii, exprimat prin mijloace gramaticale, derivative şi
lexicale, uneori apelând suplimentar şi la unele elemente sintactice ale
propoziţiei [198, p.50]. Mai târziu, A. Bondarko a revenit asupra aces-
tui concept, interpretând aspectualitatea drept un câmp funcţional-se-
mantic constituit dintr-un şir de componente: 1) categoria gramaticală
(morfologică) a aspectului; 2) îmbinările cu verbe faziale; 3) mijloace
sintactice cu funcţii aspectuale suplimentare; 4) modurile acţiunii (Ak-
tionsart-urile); 5) opoziţiile verbale telice / atelice (limitative / nelimi-
tative); 6) indicii circumstanţiali aspectuali de tipul îndelung, momen-
tan, încet, adesea etc.; 7) diverse mijloace combinatorii ale contextu-
lui aspectual [195, p.76]. Dezvoltându-şi mai departe teoria, A. Bon-
darko ajunge să interpreteze aspectualitatea nu ca pe un simplu câmp
funcţional-semantic, ci ca pe un ansamblu de câmpuri, care include,
pe lângă aspectualitatea propriu-zisă, şi câmpurile telicitate (limitativi-
tate), durată, iterativitate, fazialitate, perfectivitate, precum şi cele de
acţiune (acţionalitatea), stare şi relaţie [195, p.10].

Teoria lui A. Bondarko s-a dovedit a fi deosebit de comodă – şi din

aceste considerente şi aplicabilă pe larg – pentru cercetătorii care,
având ca punct de plecare în investigaţiile lor modelul aspectului ver-
bal slav, în special, cel rusesc, nu recunoşteau existenţa acestei cate-
gorii în alte limbi, neslave. Posibilitatea de a exprima diverse caracte-
ristici ale modului de defăşurare a acţiunii verbale cu mijloace multi-
ple şi variate ce aparţin diferitor niveluri ale limbii – derivativ, lexi-
cal, morfologic şi sintactic – permite o explicare rezonabilă a unor fe-

48
nomene similare, chiar dacă nu identice, cu aspectul verbal slav, exis-
tente în diferite limbi şi deci soluţionarea problemei universalităţii ca-
tegoriei aspectului verbal. Din momentul în care aspectualitatea a fost
interpretată drept categorie funcţional-semantică universală, orice idi-
om îşi putea găsi cu uşurinţă unul sau câteva elemente aspectuale pro-
prii în vastul „câmp al aspectualităţii”.

Conceptul câmpului funcţional-semantic al aspectualităţii a fost

acceptat şi aplicat şi unor limbi romanice, cum a procedat și cercetă-
toarea spaniolă Elena de Miguel, realizând o diferenţere internă a no-
ţiunii în cauză și propunând o schemă riguroasă a componentelor as-
pectualităţii [115, p.2993]:

Aspectualitate
Verbală Frastică
Opoziţia formelor Afixe Opoziţia Unele Mărci Caracteristici
aceluiaşi verb derivati claselor îmbinări de lexicale şi gramaticale ale
(perfectiv ↔ -ve aspectuale verbe funcţionale elementelor
imperfectiv) de verbe (perifraze (adverbe, situaţiei (funcţia
(modurile verbale negaţii) semantică şi
acţiunii = aspectuale) sintactică,
Aktionsart) numărul,
determinarea şi
cuantificarea)

Aspect Aspect lexical Aspect lexico-sintactic

flexionar
(gramatical)

În viziunea acestei autoare însă, aspectualitatea verbului spaniol re-

flectă toate modalităţile de redare a sensurilor aspectuale, inclusiv şi
aspectul flexionar, care este o categorie gramaticală, morfologică.

Сu toată multitudinea de lucrări consacrate aspectului verbului ru-

sesc, în studiile mai recente încep să apară idei despre „epuizarea” me-

49
todelor şi procedeelor tradiţionale de abordare a respectivei categorii
şi despre necesitatea aplicării unor noi principii de descriere şi inter-
pretare a fenomenului în cauză, care ar permite obţinerea unor rezul-
tate mai concludente [207; 214]. Aceste principii presupun „reunirea
diferitor ştiinţe – lingvistica, psiholingvistica, sociolingvistica ş.a. –
sub o „umbrelă” comună, cognitivă, şi acceptarea cognitivismului ca
pe o perspectivă de abordare a limbii” [254, p.4], aplicabilă şi la stu-
dierea aspectului verbal.

În cercetările aspectologice care ţin de domeniul lingvisticii cogni-

tive indiciile categoriei aspectului menţionate mai sus sunt apreciate
ca fiind insuficiente. Însă la o analiză a cuplurilor aspectuale la un ni-
vel mai abstract, adică la nivelul enunţului sau chiar al discursului sau
textului, propusă de cognitivişti, aspectul perfectiv este interpretat sau
ca „urmare a unei noi acţiuni” [237,p.85-88], sau ca „apariţia unei noi
situaţii” [196, p.138], sau ca „desemnarea evenimentului” [213, p.31-
36].

Chiar dacă divergenţele în modul de tratare a principalului indiciu

al categoriei aspectului mai persistă, tradiţia gramaticală rusească se
sprijină pe menţionarea pentru această categorie a unui indiciu invari-
ant unic. Şi acest indiciu este considerat opoziţia dintre acţiunea inte-
gră, marcată de limita ei internă (aspectul perfectiv) şi acţiunea non-
integră, nemarcată de vreo limită internă, şi de aceea prezentată în
dura-ta sau repetarea ei (aspectul imperfectiv).

50
 2. ASPECTUL VERBAL ÎN AREALUL LINGVISTIC LATINO-ROMANIC

2.1. Concepţia aspectului verbal în limba latină

Verbul latin, în general, conţine forme de două tipuri: personale

(aşa-zisul verbum finitum) şi nepersonale (verbum infinitum). Şi unora,
şi celorlalte le sunt caracteristice indiciile de timp: prezent, trecut şi
viitor. Însă analiza acestor forme demonstrează că sistemul timpurilor
include şi forme cu semantică diferită şi deci de origine diferită, reuni-
te prin noţiunea de timp mult mai târziu, când această categorie a obţi-
nut în verb o semnificaţie dominantă. Respectivele forme, anterior,
tindeau să exprime nu ideea de timp, ci caracterul acţiunii, aspectul,
aceasta manifestându-se, în verbul latin, prin opoziţia dintre tema in-
fectului şi cea a perfectului, adică dintre tema aspectului imperfectiv şi
cea a aspectului perfectiv.

Discuţiile privind caracterul opoziţiei infectum ↔ perfectum din

verbul latin au o istorie considerabilă, în urma lor conturându-se două
curente distincte: a) reprezentanţii unuia declară că opoziţia dintre cele
două forme este de natură aspectuală; b) oponenţii lor afirmă că ea
este de natură temporală. Remarcabil este, după cum susţine şi H. Vai-
rel, că „s-a putut susţine, pe parcursul anilor, cu argumente valabile
atât prima teză, cât şi a doua, fără a ajunge totuşi la a o admite, fără
restricţii, pe una în detrimentul celeilalte” [167, p.56].

De fapt, la originea problemei categoriei aspectului din limba latină

stă cunoscuta schemă construită după descrierile verbului latin de că-
tre strălucitul scriitor enciclopedist M. Terentius Varro (116–27 î.e.n.),
la care fac referinţă majoritatea cercetătorilor.

51
 În tratatul său De lingua Latina, Varro distinge, pe lângă timpuri
(tempora), persoane (personae) şi diateze (genera), o nouă categorie,
pe care el o numeşte divisiones şi în interiorul căreia identifică opozi-
ţia între infectum şi perfectum. Polemizând cu anomaliştii care găseau
un „dezechilibru” între formele de tipul lēgi – lĕgo – lĕgam, el contes-
tă justeţea comparaţiei lor în temeiul că aceştia iau în discuţie forme
ce aparţin unor diferite divisiones, arătând că formele de tipul lēgi re-
dau o acţiune terminată, iar celelalte două – lĕgo şi lĕgam – doar înce-
pută [202, p.97]. Aşadar, în concepţia lui Varro, sistemul aspectual-
temporal al limbii latine se constituia din două divisiones – infectum şi
perfectum, în cadrul cărora existau câte trei timpuri identice – trecut,
prezent şi viitor. Tabloul aspectual-temporal al verbului latin se pre-
zenta în felul următor:

Aspect Timp
Trecut Prezent Viitor
Infectum Imperfectum Praesens Futurum I
legēbam ‘citeam’ lego ‘citesc’ legam ‘voi citi’
Perfectum Plusquamperfectum Perfectum Futurum II
legeram ‘citisem’ legi ‘am citit’ legero ‘voi fi citit’

O repartizare la fel de simetrică o au și formele modului conjunc-

tiv, doar că aici lipseşte treapta temporală a viitorului.

În această ordine de idei, A. Burger observa că un perfect latin ca

fui „nu exprimă doar o acţiune localizată în trecut, ci una care s-a în-
cheiat. Astfel, opinează el, într-un exemplu – din Vergilius, Aeneis, II,
325 – ca Fuimus Troes, fuit Ilium et ingens gloria Teucrorum, nu se
relatează că au existat într-un trecut troienii şi Troia, şi gloria troieni-
lor, ci că toate acestea au încetat să existe în trecut şi nu mai există
nici în momentul vorbirii” [19, p.22].

52
 E remarcabil însă că teoria lui Varro, la prima vedere atât de efici-
entă pentru interpretarea sistemului aspectual-temporal latin, nu şi-a
găsit continuare în lucrările ulterioare ale gramaticilor romani, reve-
nindu-se la ea doar în epoca modernă. În timp ce Varro plasa în ace-
laşi plan temporal prezentul şi perfectul, considerându-l pe acesta din
urmă un prezent din sistemul perfectului1, autorii mai târzii nu mai tra-
tau perfectul decât din perspectivă temporală, apreciindu-l drept unul
din timpurile trecute. Această divergenţă de opinii demonstrează evo-
luţia semanticii gramaticale a verbului latin şi deplasarea accentului de
la sensurile preponderent aspectuale ale formelor verbale în epoca ar-
haică spre cele preponderent temporale din epoca târzie. Aşa cum s-a
menţionat în literatura de specialitate, în istoria limbii latine din epoca
clasică are loc suprimarea treptată a sensurilor gramaticale aspectuale
şi substituirea lor cu o nouă categorie de sensuri relativ-temporale.
Sistemul aspectual-temporal latin se constituie în baza a trei corelaţii:
1) aspectuală, descendentă încă din verbul indo-european, 2) absolut-
temporală şi 3) aspectual-temporală, formată din interferenţa primelor
două [260, p.438].

Simetria, aproape ireproşabilă, a timpurilor latine are totuşi un

punct vulnerabil: forma de perfect, interpretată în mod diferit: ba ca un
prezent încheiat, ba ca un simplu trecut. Cei care pledează pentru va-
loarea perfectului latin de prezent încheiat îşi fondează conceptul pe
structura morfologică a acestei forme (tema perfectului) [141; 179],
iar cei care-l tratează ca pe un timp trecut se bazează pe semnificaţiile
lui contextuale [153; 113].

1
Această interpretare este o mărturie clară că sistemul verbal latin l-a urmat pe cel
grec, unde perfectul redă o acţiune, desfăşurată în trecut, dar încheiată în prezent sau
al cărei rezultat se manifestă în prezent [A se vedea: 252, р.263].

53
 Această poziţie labilă a perfectului a fost sesizată şi de reputatul
lingvist francez G. Guillaume, care încearcă să-i găsească un loc „ono-
rabil” în schema varoniană. Fiind conştient că, dacă se respectă cu
stricteţe sistemul lui Varro, perfectul se plasează pe poziţia de prezent,
G. Guillaume îi atribuie acestuia valoarea de „prezent al memoriei” în
raport cu cel propriu-zis, pe care îl numește „prezentul conştiinţei ac-
tuale” [68, p.19, 21, 27]. Referindu-se la această „găselniţă” a lui G.
Guillaume, H. Vairel apreciază că poziţia lui „este din punct de vedere
ştiinţific un impas, dar ea prezintă interes, pentru că arată a) că o for-
mă de perfect ca dedi este solicitată între două valori temporale care
par la fel de legitime, trecut şi prezent şi b) că aceste două valori se
exclud aparent una pe alta şi nu pot fi, concomitent, valori fundamen-
tale ale formei în discuție” [167, p.62]. Însăşi autoarea acceptă teza
despre valoarea aspectuală a formei de perfectum, precizând că cele
două forme – do şi dedi – au „valoarea temporală de prezent, dar dedi
redă procesul ca aflându-se, în acest moment, la finele realizării sale
(valoare aspec-tuală de perfectiv), prin do ... procesul este prezentat ca
neajuns la sfârşitul realizării sale (valoare imperfectivă) [167, p.66].

Interpretarea valorilor gramaticale exprimate de perfectul latin i-a

preocupat în mod special pe cercetătorii categoriei aspectului în limba
latină, aşa încât G. Serbat organizează, în 1978, la Morigny (Franţa),
un colocviu cu genericul „Le sens du parfait de l'indicatif actif en la-
tin”, în care prezintă o comunicare amplă şi detaliată asupra valorilor
şi specificului acestui timp latin. După ce trece în revistă teoriile anti-
ce privind perfectul latin, apoi comentează opinia lui A. Meillet asupra
subiectului în discuție şi, în sfârşit, realizează şi o analiză statistică a
utilizării formelor de perfect în tratatul lui Cicero De amicitia, G. Ser-
bat conchide că perfectul latin are o valoare pur temporală, pentru că
90% de perfecte, atestate în lucrarea citată exprimă timpul trecut în-
cheiat („passé accompli”), pe când ideea că perfectul ar exprima o

54
acţiune cu rezultatul în prezent este mai degrabă efectul unei deducţii
logice [152, p.48]. De fapt, valoarea de trecut încheiat este cea prototi-
pică pentru aceste forme, dacă interpretăm categoria aspectului ca re-
ferinţă la caracterul terminat / neterminat al acţiunii.

M. Poirier, în cadrul aceluiaşi colocviu, dimpotrivă, insistă asupra

valorii de prezent a perfectului latin, susţinând că echivalenţa logică
sau psihologică cu un prezent este, totodată, şi o echivalenţă gramati-
cală. În opinia lui M. Poirier, valoarea perfectului este una pur aspec-
tuală [136, p.89-93]. După o analiză minuţioasă a opiniilor expuse în
cadrul acestui colocviu, F. Bechet încheia: „Concluzia colocviului nu
este, din păcate, o sinteză care să depăşească o seamă de păreri contra-
dictorii şi să clarifice disputa ce se poartă de secole asupra perfectului
indicativ latin” [8, p.86]

Chiar dacă la Varro atestăm un sistem biaspectual echilibrat, cu trei

timpuri în fiecare: infectum care cuprindea prezentul, imperfectul,
viitorul I, şi perfectum incluzând perfectul, mai mult ca perfectul,
viitorul II, cercetătorii de mai târziu ai acestui fenomen lingvistic s-au
lăsat influenţaţi de alte modele şi teorii, contemporane lor.

Pentru lingvistica secolului al XIX-lea, în general, abordarea pro-

blemei aspectului verbal într-o limbă neslavă se întemeia, tradiţional,
pe identificarea analogiilor formale între fenomenele acestor limbi şi
aspectele slave. În acest sens, de cele mai multe ori lingviştii porneau
de la efectul perfectivant al prefixului în limbile slave, căutând să
„descopere” un asemenea efect şi în limbi neslave. Aşa s-a ajuns la
concluzia că şi în alte idiomuri, cum ar fi latina, de exemplu, prefixele
ar conferi temelor verbale cărora se asociază un caracter perfectiv în
raport cu sensul imperfectiv comportat de verbele neprefixate.

55
 Astfel, încă la începutul secolului trecut, lingvistul francez D. Bar-
belenet, într-un studiu consacrat aspectului verbal în limba latină [6],
demonstra că verbele latine pot fi repartizate în două clase: 1) cele
durative sau imperfective cuprinzând toate verbele simple şi pe cele
derivate cu sufixele -tare, -sare, numite şi iterative, şi reprezentând o
stare stabilă sau o acţiune surprinsă în desfăşurarea ei şi 2) cele perfec-
tive, care includ verbele simple do şi pario, precum şi toate verbele
derivate cu ajutorul prefixelor, în special cum-, şi a sufixului –sco [6,
p.334]. Constatările făcute de D. Barbelenet reflectă confuzia, deveni-
tă clasică, între aspect şi Aktionsart: pe de o parte, se aplică termenii
de imperfectiv şi perfectiv, specifice aspectului, iar pe de altă parte
aplică aceste noţiuni la un material ce se referă la Aktionsart, adică la
diferite clase de verbe care exprimă nişte valori aspectuale prin se-
mantica lor lexicală, nu cea gramaticală: verbele „perfective” do şi
pario, citate de el, pot exprima la fel de bine acţiuni perfective – dedi
„am dat”, dederam „dădusem”, precum şi imperfective – do „dau” şi
dabam „dădeam”. Recunoscând că a aplicat la analiza acestui feno-
men din limba latină termenii utilizaţi pentru limbile slave şi, ulterior,
pentru cele germanice, de imperfectiv şi perfectiv, D. Barbelenet preci-
zează că diferenţa dintre aceste două „aspecte” nu este de o rigoare ab-
solută şi că nu i se poate pretinde limbii latine regularitatea limbii sla-
ve vechi sau a celei ruse [7, p.49]. Am arătat mai sus că nici în aceste
limbi rigorile nu sunt chiar atât de stricte.

La cele afirmate aici de autorul francez, am putea observa că nici

n-ar fi justificat să căutăm o opoziţie binară aspectuală riguroasă într-o
atare divizare, în acest caz fiind vorba de o clasificare semantică a ver-
belor după criteriul Aktionsart-ului, pentru că, aşa cum menţiona şi
lingvistul olandez K. van der Heyde, în această „perfectivare prin in-
termediul unui preverb nu este vorba despre un fenomen de aspect în
sensul restrâns al termenului. Subiectul vorbitor nu alege verbul com-

56
pus pentru a arăta că el consideră acţiunea realizată, cu atât mai puţin,
servindu-se de un verb simplu, el nu arată că şi-o reprezintă în curs de
desfăşurare..[...]. În verbele compuse, cărora li se pretinde exprimarea
unui aspect perfectiv, în realitate e vorba de codificarea rezultativităţii
procesului verbal” [78, p.140]. Rămânând însă şi el sub influenţa ace-
luiaşi model slav, K. van der Heyde neagă existenţa aspectului verbal
în limba latină, pretextând că el „nu are o expresie morfologică unică
pentru această distincţie, cum poate fi găsită în slavă sau în greacă”
[78, p.140].

Absolutizarea expresiei regulate a opoziţiilor aspectuale prin mij-

loace unice a constituit „piatra de încercare” pentru mai mulţi cercetă-
tori, determinându-i, în absenţa acesteia, să conteste existenţa respecti-
vei categorii gramaticale într-o limbă sau alta. De fapt, aşa cum am
constatat supra, chiar şi în ceea ce priveşte verbul slav, fenomenul
numit perfectivare „este, în majoritatea absolută a cazurilor, un proce-
deu de formare a unui verb nou, a unui sens lexical nou, a unui nou
mod al acţiunii, care este doar însoţit de apariţia sensului gramatical
perfectiv... ca produs secundar al unei operaţii lexicale, derivative”
[229, p.450].

„Specializarea dublă” – derivativă şi flexionară – a prefixelor ver-

bale (preverbelor) a fost semnalată şi de lingvistul francez G. Guil-
laume, care sublinia că „acţiunea preverbului este una nelimitată, care,
după ce a produs toate efectele gramaticale de care este capabilă,
continuă într-o acţiune semantică ce tinde spre definirea unui verb prin
sens. Astfel, lat. occiděre şi slav. ubiti au obţinut – şi unul, şi celălalt –
sensul de ‘a ucide’, în care nu transpare decât foarte slab semnificaţia
iniţială de ‘a bate până la sfârşit’. Acţiunea semantică a preverbului a
şters treptat acţiunea gramaticală” [67, p.367].

57
 Sesizarea acestui „efect dublu” al prefixului asupra radicalului
verbal solicită cercetătorului o delimitare clară a celor două compo-
nente ale aspectualităţii – aspectul şi Aktionsart-ul – în baza identifi-
cării locului şi rolului fiecăruia în sistemul limbii. Fără a contesta se-
mantica aspectuală a ambelor categorii, e necesar a se preciza şi unele
particularităţi ale lor, valabile în egală măsură şi pentru sistemul ver-
bal slav, unde aspectul verbal este o categorie gramaticală (morfolo-
gică), având caracter flexionar, specifică întregului lexic verbal: orice
verb în orice context aparţine unui aspect verbal; Aktionsart-ul este o
categorie lexicală clasificatoare, bazată pe semantica intrinsecă a ver-
bului, care reuneşte lexicul verbal în diverse grupări cu semantică as-
pectuală, fără a realiza opoziţii. De aceea nu putem vorbi despre carac-
terul pur aspectual al prefixului nici chiar pentru limbile slave, cu atât
mai puţin pentru alte limbi. Aspectualizarea prefixului este un proces
îndelungat şi complex şi, aşa cum observă şi unii cercetători ruşi, într-
un cuplu aspectual verbul perfectiv prefixat se deosebeşte de cel im-
perfectiv nu doar prin aspect, ci şi prin nuanţa semantică suplimentară,
conferită de prefix [189, p.154].

În aceeaşi ordine de idei, referindu-se la exprimarea aspectului ver-

bal în limba latină, lingvistul ceh I. Safarevič sublinia că „aşa-zisa per-
fectivare, adică trecerea la aspectul perfectiv prin intermediul derivării
prefixale, de fapt nu înseamnă transformarea unui verb imperfectiv în
unul perfectiv, ci doar transformarea unui verb durativ în unul termi-
nativ sau incoativ. Această deosebire însă nu se mai referă la categoria
aspectului, ci este o particularitate a sensului lexical” [251, p.333-
334]. Cât priveşte aspectul gramatical, autorul precizează că „distinc-
ţiile aspectuale se exprimă în flexiunea verbului, şi nu există verbe ca-
re să fie doar perfective sau imperfective în toate formele” [251,
p.333].

58
 Încercările de a identifica prototipul aspectului slav (rus) în siste-
mele verbale ale altor limbi neslave au condus, de multe ori, la nega-
rea existenţei acestei categorii gramaticale şi în limbile romanice, cum
ar fi franceza [O. Duchaček, E. Referovskaia], româna [Gh. Bolocan,
A. Mişan, O. Vinţeler] ş.a. Or, cum afirma, pe bună dreptate, E. Cose-
riu, „este o eroare foarte răspândită (şi cultivată) printre slavisanţi,
dintre care unii par a fi convinşi că cei care nu admit această identifi-
care „nu ştiu” ce este aspectul (înţelegând prin aceasta, evident, ceea
ce au convenit ei să numească „aspect”). Dar într-o teorie bună, fireş-
te, aspectul slav – cu toată importanţa sa în sistemele respective – nu
este „aspect”, ci doar o modalitate istorică de aspect” [33, p.18].

Mai rezonabilă pare a fi teoria bazată pe corelaţia aspectual-tempo-

rală, codificată în verbul latin. Existenţa unei conexiuni strânse între
aspect şi timp a fost remarcată şi de alţi lingvişti (J. Holt, G.
Guillaume, G. Ivănescu ş.a.). Admiţând caracterul combinat, în planul
expresiei, al acestor două categorii gramaticale, E. Coseriu menţiona
că într-o limbă dată categoria timpului poate prevala asupra categoriei
aspectului, şi viceversa; în această ordine de idei, sensurile aspectuale
sau temporale pot fi, respectiv, nişte efecte secundare ale celeilalte ca-
tegorii. „Aspectul se poate prezenta într-o limbă... „înainte”, „odată
cu” sau „după” timp şi, în acest sens, timpul şi aspectul constituie un
continuum care trebuie considerat un tot întreg. Astfel, în limbile sla-
ve, aspectul se prezintă „înaintea” timpului, împreună cu însăşi cate-
goria de verb... În alte limbi, aspectul nu se referă la noţiunea verbală
în sine, ci se prezintă „odată cu” timpul; ...acesta e cazul limbii gre-
ceşti vechi, unde există infinitive pentru diferite „timpuri” şi unde
acestea funcţionează în opoziţii temporale şi în opoziţii de tip aspec-
tual” [33, p.15-16].

59
 Confuzia cu categoria timpului se datorează faptului că noţiunile
de timp, mod şi aspect se întrepătrund, pentru că anumite sensuri gra-
maticale pot fi înţelese nedisociat ca fiind modale, aspectuale sau tem-
porale, dat fiind că distincţia între aceste valori s-a realizat mai mult la
nivel semantic, decât la cel gramatical. Această situație mai rezultă şi
din specificul limbilor indo-europene, care îmbină aspectul şi timpul,
utilizând în majoritatea cazurilor aceleaşi morfeme pentru a le expri-
ma. La ele se mai adaugă şi argumentul că aspectul îşi pierde impor-
tanţa pe măsură ce limbile „progresează” pe calea analitică şi se preo-
cupă preponderent de precizarea datelor temporale [5, p.23] .

Rezultatele unor analize contrastive şi tipologice ale interdepen-

denţei dintre aceste două categorii gramaticale sugerează o prioritate
cronologică relativă a comportării valorilor aspectuale de către lexe-
mul verbal în raport cu cele temporale. Astfel, A. Meillet, încă în
1921, menţiona: „Categoria aspectului este mai concretă decât cea a
timpului şi, pe parcursul istoriei limbilor indoeuropene, se observă că
aspectul îşi pierde importanţa, iar timpul o câştigă” [112, p.185], de
unde conchide: „Progresul civilizaţiei pune în evidenţă timpul; el tinde
a elimina categoriile cu valoare concretă sau expresivă şi a da o im-
portanţă mai mare categoriilor abstracte” [112, p.198]. A. Meiilet con-
sidera că limbile primitive au îndeosebi aspecte, pe când limbile mai
dezvoltate – numai timpuri; că evoluţia limbilor indo-europene a con-
diționat distrugerea aspectului verbal şi crearea formelor temporale
pure. G. Ivănescu menţionează că afirmaţia lui A. Meillet nu este un
rezultat al metodei comparative, care, aplicată adecvat, conduce la
concluzia că în indo-europeana primitivă a existat un sistem verbal
aproape identic cu cel din limba greacă veche şi că anumite forme ver-
bale exprimau concomitent timpul şi aspectul [86, p.35]. Evoluţia ulte-
rioară a aspectului verbal din indo-europeana primitivă s-a produs în
două direcţii, generând două modalităţi de exteriorizare a semanticii

60
aspectuale: a) de tip slav, adică prin intermediul prefixelor, care, aşa
cum am arătat mai sus, cumulează expresia aspectului cu cea a Aktion-
sart-ului, şi b) de tip grecesc, prin alternarea temelor verbale şi cumu-
larea, în planul expresiei, a valorilor aspectuale cu cele temporale
[238, p.45].

Această constatare ne permite să considerăm absolut neîntemeiată

tăgăduirea existenţei aspectului verbal în limba latină, reieşind din
simplul motiv că el nu se conformează modelului slav. O logică ele-
mentară ar conduce la ideea că în limba latină aspectul verbal trebuia
să urmeze, mai degrabă, prototipul grec, decât pe cel slav. Pentru că,
dacă opoziţia imperfectiv ↔ perfectiv, concepută după modelul limbi-
lor slave, nu acoperă în totalitate verbele latine, există, în schimb, o al-
tă opoziţie de imperfectiv ↔ perfectiv, realizată prin intermediul teme-
lor de infectum şi perfectum, opoziţie care, fiind de natură variativă,
nu derivativă, cuprinde toate verbele, în sensul că fiecare din ele oferă
două serii de forme reprezentând termenii opoziţiei date [26, p.234].
Prin urmare, orice formă verbală latină exprimă concomitent două
noţiuni: cea de timp raportat la momentul enunţării (prezent, trecut,
viitor) şi cea de aspect (imperfectiv sau perfectiv). Formele derivate
de la tema infectului indică o acţiune în curs de desfăşurare (aspect
imperfectiv), iar formele derivate din tema perfectului desemnează o
acţiune realizată, încheiată (aspect perfectiv). De altfel, relaţia strânsă
între aspect şi timp în limba latină a fost remarcată şi de alţi cercetă-
tori [95]

Într-o lucrare relativ recentă, consacrată aspectului verbal în limba

latină, autorul ei, V. Panov, recunoscând fără echivoc că „limba latină
dispune de mijloace morfologice regulate pentru a exprima categoria
aspectului”, care „este redată cumulativ cu cea a timpului” [239,
p.715], încearcă totuși să traseze o paralelă între capacitatea de perfec-

61
tivare a preverbelor slave şi a celor latine. Astfel, analizând un şir de
exemple în care figurează verbe prefixate şi identificând în semantica
lor şi unele nuanţe aspectuale, el este nevoit să remarce că „deşi pre-
verbele latine comportă adesea sensuri aspectuale pronunţate, ele to-
tuşi se dovedesc a fi diferite, în funcţie de clasa acţională şi grupul
lexical al verbului, iar diverse prefixe dispun de diferite grade de pro-
ductivitate în formarea derivatelor aspectuale” [239, p.727]. De fapt,
la o observare mai atentă a exemplelor selectate de autor pentru con-
firmarea aserţiunii de mai sus, ne dăm seama că respectiva concluzie
s-a întemeiat pe sensul verbului rusesc, folosit la traducere. Astfel,
comparând varianta rusă a traducerii enunţului latin luce claro deripi-
amus aurum matronis palam (Plautus) – „когда будет светло, мы
схватим золото в присутствии хозяйки” cu cea românească – „când
se va lumina, vom fura aurul în prezenţa stăpânei”, afirmaţia despre
rolul perfectivant al preverbului de- suscită, cel puţin, o nedumerire,
întrucât este evident sensul lexical suplimentar pe care-l obţine verbul
rapere prin prefixarea sa, cel aspectual nefiind afectat de această prefi-
xare. Cu alte cuvinte, este adevărat că preverbele latine, la fel ca cele
slave, pot adăuga unele sensuri aspectuale verbului derivat, însă nu din
categoria gramaticală a aspectului verbal, ci din cea lexicală a Aktion-
sart-ului.

Această sumară trecere în revistă a principalelor opinii cu privire la

problema aspectului verbal şi a modalităţilor de manifestare a lui, pe
care am efectuat-o aici, demonstrează cu suficiente probe că la analiza
şi interpretarea categoriei gramaticale în cauză cercetătorii trebuie să
adopte o atitudine mai flexibilă şi să ţină seama de particularităţile fie-
cărei limbi aparte în realizarea sensurilor gramaticale proprii aspectu-
lui verbal. Chiar dacă se acceptă drept punct de plecare un prototip is-
toric al fenomenului discutat, ponderea decisivă trebuie s-o aibă co-
respondenţele semantice, şi nu cele structurale, care pot varia de la o

62
limbă la alta. Aşadar, şi în cazul verbului latin, important era să se
constate existenţa sensurilor de perfectiv şi imperfectiv (acţiune termi-
nată sau neterminată) în formele lui gramaticale şi numai după aceea
să se ia în discuţie modalităţile de exprimare a lor. Cumularea de către
aceleaşi instrumente gramaticale a semanticii aspectuale şi a celei
temporale nu înseamnă excluderea uneia dintre ele şi nu constituie o
anomalie gramaticală, fenomenul fiind propriu, aşa cum am văzut, şi
altor categorii gramaticale. De aceea putem considera un fapt incon-
testabil existenţa aspectului verbal în limba latină în calitate de catego-
rie gramaticală (morfologică), ce exprimă deosebirile în modul de pre-
zentare a acţiunii din punctul de vedere al realizării ei şi care îşi are
expresia într-un sistem de forme gramaticale opozante pe axa perfec-
tivului şi imperfectivului.

2.2. Aspectul verbal în gramatica limbilor romanice

În lingvistica contemporană există numeroase şi variate descrieri

ale sistemului aspectual-temporal al diverselor limbi romanice, princi-
palul lor obiectiv fiind elucidarea mecanismelor esențiale ale funcţio-
nării acestui sistem. Cu toată abundenţa de lucrări şi succesele indubi-
tabile în domeniul aspectologiei romanice, şi aici sunt în discuţie ace-
leaşi probleme, legate de identificarea diferenţelor între categoria gra-
maticală a aspectului şi cea a Aktionsart-ului în limbile romanice, de
modalităţile de manifestare a aspectului verbal în aceste idiomuri, care
încă nu-şi găsesc o soluţionare univocă.

În diverse studii consacrate verbului romanic, de obicei, se omite

sau nu i se acordă importanţa cuvenită categoriei aspectului. Cei care
o omit sunt de părerea că în flexiunea verbală este relevantă doar ideea

63
de timp, iar cei care o iau în considerare de cele mai multe ori îl tratea-
ză ca pe un fenomen lexical sau îl confundă cu un asemenea fenomen.

Controversa privind existenţa / inexistenţa aspectului verbal în are-

alul neolatin se datorează, evident şi în mare parte, aceloraşi ambigui-
tăţi terminologice şi definitorii privind distincţia între aspectualitate şi
acţionalitate, sau, în termeni mai tradiţionali, între aspect şi Aktion-
sart, fapt ce a generat un număr impunător de studii în care aceste
două categorii se confundă sau se interpretează una drept alta, contri-
buind şi mai mult la intensificarea disensiunilor privind esenţa fiecă-
reia dintre ele.

Dificultatea principală care provoacă cele mai numeroase contra-

dicţii în abordarea problemei aspectului verbal se datorează faptului că
lingviştii iau şi aici ca punct de plecare în cercetările lor modelul lim-
bilor slave, unde această categorie, aşa cum am comentat anterior, este
considerată foarte echilibrată şi simetrică, traversând tot lexicul
verbal. În limbile romanice, care posedă un sistem verbal diferit de cel
slav, este foarte delicat a descrie fenomenul aspectului prin identifica-
rea afinităţilor lui cu cel slav. O încercare de a abate sistemele altor
limbi de la modelul slav a întreprins-o chiar I. Maslov, care opina că
„despre aspect se poate vorbi doar cu referinţă la acele limbi în care
sensurile aspectuale... primesc o expresie pur gramaticală, adică în cea
mai mare parte a lexicului verbal apar ca opoziţie a formelor aceluiaşi
verb (subl.n. – C.C.). O asemenea opoziţie intralexematică gramatica-
lă, menţionează autorul, este morfologică în sens larg, indiferent dacă
se realizează în forme sintetice sau analitice” [228, p.9-10]. Ce-i drept,
tocmai postulatul lui I. Maslov poate fi aplicat mai adecvat la limbile
romanice, decât la cele slave, unde, după cum am urmărit, ex-presia
aspectului nu este chiar „pur gramaticală”. Modelând după etalonul
slav fenomenul aspectului din limbile romanice, lingviştii au ela-borat

64
un şir de teorii fie fondate pe scheme simetrice care opuneau de cele
mai multe ori formele verbale simple celor compuse, fie teorii destul
de imprecise şi insuficiente, care confundau aspectul verbal cu feno-
menele care aparţineau, de fapt, Aktionsart-ului.

Principalul argument în sprijinul concepţiei că doar limbile slave

sunt „limbi cu aspect”, iar cele romanice – nu, este aşa-zisa „autono-
mie” a opoziţiilor aspectuale, care ar exista independent de expresia
lor temporală, cum ar fi, spre exemplu, în formele de infinitiv, ce pot
fi imperfective sau perfective (читать vs. прочитать). Ideea ni se
pare, cel puţin, nefondată, întrucât majoritatea renumitelor „cupluri
aspectuale”, care stau la originea şi la baza concepţiei despre exclusi-
vitatea limbilor slave în posesia acestei categorii, nu reflectă doar opo-
ziţii aspectuale propriu-zise, ci, de cele mai multe ori, ele comportă o
semantică amalgamată de aspect şi de Aktionsart chiar şi în formele
de infinitiv, fapt observat şi de alţi cercetători romanişti [14, p.189].

Încercarea de a „încadra” materialul lingvistic romanic în modelele

slave şi de a identifica asemănările şi deosebirile dintre modalităţile de
reprezentare a acestei categorii în limbile comparate conducea aproape
exclusiv fie la negarea existenţei lui în limbile romanice, fie la admite-
rea că aici ar exista unele manifestări specifice ale fenomenului în ca-
uză, faptele aduse însă ca argument referindu-se, în realitate, la expri-
marea Aktionsart-ului, nu a aspectului propriu-zis, şi fiind, astfel, de
natură lexicală, nu gramaticală.

Elocventă este, în acest sens, poziţia exprimată de J. Dombrovszky

referitor la limbile indo-europene neslave, care „nu posedă categoria
aspectului exprimată morfologic în toate formele verbale”, iar pentru
redarea unor funcţii „similare corelaţiei perfectiv ↔ imperfectiv din
limbile slave ele recurg la mijloace ba lexicale, ba sintactice sau, în

65
dependenţă de situaţie, la context, aşa că nu e cazul să vorbim aici de
o categorie gramaticală a aspectului” [47, p.11]. Trebuie să recunoaş-
tem că o atare idee a fost acceptată şi promovată timp de decenii în
lingvistica romanică, fiind argumentată cu fapte concrete, care trebu-
iau să exemplifice aceste „mijloace ba lexicale, ba sintactice”, dar care
conduceau, sigur şi întotdeauna, la confuzia a două fenomene distincte
– aspectul şi Aktionsart-ul.

Aceeaşi abordare promovează şi O. Duchaček, care, apreciind sis-

temul verbal slav ca pe unul unde aspectul este o categorie determi-
nantă, menţionează: „Un sistem analog – apt a exprima, într-o manieră
sistematică, noţiunile de aspect şi de caracter al acţiunii (Aktionsart –
n.n.) – nu există în limbile care au un sistem foarte evoluat al timpuri-
lor, aşa cum e franceza, chiar dacă se resimte uneori necesitatea de a
arăta că procesul verbal este încheiat sau, dimpotrivă, în curs de reali-
zare şi de a exprima maniera în care acţiunea se desfăşoară, adică de a
desemna începutul sau sfârşitul ei, durata, repetarea sau intensitatea
etc.” [51, p.162]. Este evident că autorul îşi întemeiază concluzia pe
lipsa asemănărilor dintre modul de expresie a sensurilor aspectuale în
limbile slave, luate ca etalon, şi în cele romanice. Or, în legătură cu
aceasta, am putea cita o observaţie foarte precisă a reputatului roma-
nist rus R. Budagov care, referindu-se la ineficienţa abordării formale
a asemănărilor şi deosebirilor în gramaticile diferitor limbi, preciza că
„asemănările exterioare nu dezvăluie principalul – «constituţia» lor in-
ternă” [201, p.129]. Faptul că modul de manifestare a semnificaţiilor
aspectuale în limbile romanice diferă de cel din limbile slave nu poate
şi nici nu trebuie să servească drept temei pentru a afirma că limbile
romanice nu posedă categoria gramaticală a aspectului verbal.

În acest context, este util să amintim o altă remarcă a lui R. Buda-

gov, care, printre preocupările sale de tinereţe, a avut şi problema as-

66
pectului în limba franceză [200]: „Este cunoscut, observă savantul
într-o lucrare mai târzie, că în majoritatea limbilor romanice, forma de
perfect a verbului redă sensul de acţiune încheiată. Practic însă, în
multe texte, perfectul se poate combina cu adverbe sau locuţiuni ad-
verbiale care au un sens opus, de exemplu: invitó poi piú volte Lucia”
[201, p.35]. Astfel de exemple însă nu contestă sensul categorial al
perfectului romanic, consideră R. Budagov, cel de perfectivitate a ac-
ţiunii. „În asemenea cazuri, precizează autorul, deosebit de necesar
este a distinge sensul lexical de cel sintactic (gramatical). Perfectul
romanic îşi menţine sensul categorial de perfectivitate a acţiunii, dar
lexicul ocurent completează şi complică acest sens” [201, p.36].

Întrucât limbile romanice îşi au originea în limba latină, ele repre-

zintă un caz aparte de formare a unui grup de limbi (în componenţa
familiei de limbi indo-europene) într-o perioadă de timp determinată
şi în baza unei limbi-sursă cunoscute şi destul de bine documentate.
Cer-cetările tipologice ale limbilor romanice demonstrează că noile
limbi romanice, formate pe baza limbii latine, au moştenit nu numai
lexicul, dar şi structura ei gramaticală, categoriile gramaticale,
inclusiv şi cea a aspectului.

Numeroşi lingvişti totuşi au adoptat principiul că un singur conţi-

nut categorial, în cazul dat, aspectul verbal, poate accepta, în limbi di-
ferite, modalităţi de expresie diferite, idee asupra căreia insistă chiar I.
Maslov, „părintele” aspectologiei ruse contemporane, care observa că
„natura expresiei formale a aspectului gramatical al verbului (prin ra-
dical, flexiune sau forme analitice) nu este prioritară. În schimb, preci-
za savantul, pentru expresia gramaticală a aspectului important este că
totalitatea sau cea mai mare parte a lexicului verbal prezintă opoziţii
cu valoare aspectuală graţie paradigmelor formelor gramaticale ale
aceluiaşi verb” [227, p.316].

67
 Investigaţiile din ultimele decenii constată existenţa categoriei gra-
maticale a aspectului, considerată până nu demult o caracteristică de
excepţie a limbilor slave, şi într-un şir întreg de alte limbi neslave. Cât
priveşte modalităţile de exprimare a ei în limbile slave, pe de o parte,
şi în alte limbi, pe de altă parte, în principiu, există un factor comun: şi
unele, şi altele exteriorizează valorile aspectuale de ordin morfologic
prin diverse morfeme polivalente.

În limbile slave (rusa, de exemplu) acestea sunt, în fond, sufixele

şi, mai ales, prefixele, care, pe lângă sensul de perfectiv / imperfectiv,
mai includ şi diverse seme aparţinând categoriei Aktionsart: incoativi-
tate, rezultativitate, iterativitate etc., ceea ce înseamnă că, având şi o
funcţie lexicală pe lângă cea gramaticală, prefixele produc nu numai o
schimbare a sensului aspectual, ci şi o modificare a celui lexical, care,
în unele cazuri, este mai pronunţată, în altele – mai atenuată.

Alte limbi cumulează în aceleaşi morfeme valori aspectuale şi

temporale. Cercetătorul ceh S. Karolák menţiona că „în general, tim-
pul şi aspectul sunt două categorii gramaticale net distincte în limbaj.
Însă dacă la nivel conceptual, aspectul şi timpul sunt izolabile, la nive-
lul reprezentării idiomatice se întâmplă ca ele să fie (parţial) amalga-
mate într-un singur simbol, adică să nu aibă exponenţi discreţi. Cu
toate acestea, având în vedere că amalgamul şi discreţia nu sunt decât
nişte tehnici de expresie, se încearcă a se căuta izomorfismul acestor
două niveluri şi a postula existenţa unui sistem aspectual-temporal la
nivelul conceptual” [92, p.23].

Ideea sincretismului aspectului şi timpului în forma gramaticală a

verbului a constituit o altă „piatră de încercare” pentru diverse teorii
lingvistice pe parcursul întregii evoluţii a aspectologiei, soluţiile pro-
puse oscilând între a recunoaşte prezenţa uneia dintre cele două cate-

68
gorii în detrimentul celeilalte şi a declara substituirea uneia prin cea-
laltă.

Încă la începutul secolului trecut, J. Vendryes observa că între timp

şi aspect există o opoziţie de neîmpăcat, ceea ce înseamnă că limbile
care posedă aspectul ignorează, în întregime sau parţial, timpul, şi in-
vers: în indo-europeană, spre exemplu, verbul avea proprietatea de a
indica durata acţiunii, nu timpul ei, situaţie moştenită de greaca veche,
unde diferenţele dintre prezent, aorist şi perfect sunt de natură aspec-
tuală, sau de limbile slave [172, p.232].

A. Meillet, admiţând prezenţa celor două aspecte – infectum şi per-

fectum – în limba latină, neagă moştenirea acestora de către limbile ro-
manice, care, în opinia sa, au renunţat la aspect şi au păstrat doar tim-
pul. Pornind de la teza că aspectul este concret, aparţinând intuitivului,
iar timpul este abstract, fiind o categorie a gândirii, el ajunge la con-
cluzia că limbile primitive au avut, înainte de toate, categoria aspec-
tului, iar cele evoluate – pe cea a timpului [112, p.185-186]. Această
idee a preexistenţei aspectului faţă de timp în indo-europeana primiti-
vă a fost apreciată de G. Ivănescu drept neîntemeiată, singura teorie
admisibilă, în opinia lingvistului român, fiind cea a coexistenţei lor
chiar din acea perioada [86, p.34]. Ideea este acceptată şi de F. Bechet,
care opinează că „cele două categorii gramaticale ale verbului se aflau
într-o strânsă interdependenţă şi că, în diferite limbi indo-europene, pe
măsură ce s-au diferenţiat şi au evoluat, s-a întărit fie timpul, fie as-
pectul, fără ca legătura dintre ele să se rupă” [8, p.81].

Este firesc ca în cursul evoluţiei unei limbi concrete categoriile ei

să sufere anumite schimbări, adesea esenţiale. Evoluţia lor este un pro-
ces foarte lent. În legătură cu aceasta, J. Kurylowicz observa: „Consti-
tuirea categoriilor gramaticale, precum şi uzura lor şi eventuala dispa-

69
riţie, se realizează prin nişte trepte insesizabile, în decursul unei înde-
lungate perioade de timp. De la latinescul habeo litteras scriptas până
la franţuzescul j'ai écrit la lettre calea este destul de lungă. Expresia
franceză reprezintă o etapă avansată în trecerea de la lexical la grama-
tical” [97, p.68].

O observaţie de principiu se impune în acest context: atât în limbile

slave, considerate drept model pentru ilustrarea aspectului, cât şi în
cea latină, care se caracterizează printr-o simetrie remarcabilă a for-
melor aspectuale, categoria aspectului nu are mijloace discrete de
expresie. În acest sens este constructivă remarca lui A. Mirambel,
care, realizând o privire de ansamblu asupra modalităţilor de manifes-
tare a aspectului verbal în diferite limbi – înrudite şi neînrudite – şi
identificând un şir de trăsături definitorii comune, conchidea: „Aspec-
tul este în relaţie cu alte categorii verbale. Nu există, de fapt, „aspect
pur”, adică formă verbală care ar exprima doar aspectul, excluzând
toate celelalte noţiuni aferente verbului” [118, p.76].

Conceptul expresiei amalgamate a aspectului și timpului verbal se

bazează pe ideea sincretismului categorial al unuia şi aceluiaşi semn
lingvistic – un singur morfem cumulează câteva sensuri gramaticale,
una şi aceeaşi formă poate exprima mai multe categorii gramaticale:
de exemplu, forma cântai sintetizează noţiunea de timp trecut cu cea
de aspect perfectiv, iar cântam – ideea de timp trecut cu cea de aspect
imperfectiv. Prin urmare, în cazul limbii române, ca și al altor idio-
muri romanice, am putea vorbi despre o valoare temporal-aspectuală a
formei verbale, care întruneşte două categorii gramaticale – cea de
timp şi cea de aspect. De altfel, şi la studiul limbilor slave se aplică tot
mai activ noţiunea de forme aspectual-temporale ale verbului (видо-
временная система, видо-временная форма etc.), dat fiind că „as-
pect pur” nu există nici în formele gramaticale ale verbului rusesc,

70
morfemele „aspectuale” înglobând şi alte valori gramaticale, de cele
mai multe ori pe cele temporale, precum şi pe cele de modalitate a
acţiunii (Aktionsart).

În această ordine de idei, E. Coseriu preciza că „trebuie să se ţină

cont de faptul că o categorie gramaticală poate apărea combinată (în
expresia şi/sau în conţinutul său) împreună cu o altă categorie; astfel,
în latină, exprimarea categoriei cazului este indisolubil combinată cu
expresia categoriei numărului [...]. Cât priveşte categoria aspectului,
aceasta se prezintă aproape întotdeauna strâns combinată cu categoria
timpului”, specificând că, în acest caz, „caregoria timpului poate pre-
vala într-o limbă dată asupra categoriei timpului sau viceversa, şi în
acest sens, accepţiile aspectuale sau temporale pot fi, respectiv, efecte
secundare ale celeilalte categorii” [33, p.15].

Şi, dacă în latină aspectul verbal domina asupra ideii temporale,

treptat, în procesul de trecere spre limbile romanice, el cedează în faţa
temporalităţii, accentul deplasându-se pe anterioritatea temporală. De
aceea, după cum observă lingvistul italian L. Begioni, la indicativ,
spre exemplu, s-a trecut de la opoziţia aspectuală a două serii alcătuite
din trei timpuri fiecare (prezentul, imperfectul şi viitorul I vs perfectul,
mai mult ca perfectul, viitorul II) la o opoziţie de două serii a câte
patru forme (prezent, imperfect, perfectul simplu, viitorul vs perfectul
compus, mai mult ca perfectul, perfectul anterior şi viitorul anterior),
pentru cele din urmă auxiliarul devenind un adevărat indiciu al
perfectivităţii [9, p.27]. Reieşind din constatările făcute, aspectul
verbal din limbile romanice reprezintă „opoziţia perfectiv ↔ imper-
fectiv (accompli ↔ inaccompli) care caracterizează opoziţiile aspec-
tuale între formele simple şi formele compuse ale sistemelor verbale”
[9, p.27].

71
 Aici e cazul să remarcăm că, deși autorul recunoaşte, la începutul
studiului, că modelul slav nu poate fi aplicat la cercetarea aspectului în
limbile neslave, el însuşi rămâne oarecum tributar respectivului mo-
del, încercând să delimiteze neapărat un morfem clar exprimat, auto-
nom, care ar avea „sarcina” de a marca aspectul, funcţia în cauză reve-
nindu-i, în opinia sa, verbului auxiliar din formele analitice ale unor
timpuri1. Acest „tablou” al timpurilor verbale din limbile romanice îl
determină chiar să afirme că opoziţiile forme simple ↔ forme compu-
se şi perfectiv ↔ imperfectiv „par a se suprapune într-o manieră sime-
trică”, însă două timpuri de aici (perfectul simplu şi perfectul anterior)
creează reale probleme de structură, aşa încât, până la urmă, se ajunge
la concluzia că perfectul simplu şi cel anterior au o valoare aspectuală
perfectivă, „pentru că ele au provenit din perfectul latin (perfectum) şi,
în acelaşi timp, indică o valoare temporală punctuală care ar putea co-
respunde valorii de aorist a perfectului latin” [9, p.27].

În lingvistica spaniolă, D. Andrés Bello, influenţat şi el de „etalo-

nul” slav, a clasificat verbele spaniole în permanente şi desinente,
eşuând în eroarea tradiţională de a considera drept gramaticale nişte
fapte pur lexicale [10]. Un alt cercetător, M. Criado de Val, analizând
cele trei trepte stabilite de A. Meillet în evoluţia categoriilor verbale –
indo-europeana, unde prezentul, aoristul şi perfectul exprimau aspec-
tul, latina, unde timpul este deja bine precizat şi combinat cu aspectul,
şi franceza, care renunţă complet la noţiunea de aspect, cea de timp
fiind redată cu tot luxul de nuanţe [112, p.186], a ajuns la concluzia că
situaţia limbii franceze nu poate fi extinsă asupra tuturor limbilor neo-
latine şi că „există o triplă structură a verbului spaniol, formată dintr-o
„schemă temporală”, o „schemă aspectuală” şi o „schemă modală”, în
care se pot reuni toate noţiunile ce contribuie, într-o stare mai mult sau

1
O interpretare similară găsim la G. Guillaume [68].

72
mai puţin latentă, la constituirea semnificaţiei verbului” [36, p.36],
concepând exprimarea aspectului prin procedee stabile, la fel ca flexi-
unea verbală, compunerea sau derivarea. O încercare de a reglementa
statutul formelor aspectuale perfective sau imperfective în limba spani-
olă a întreprins K. Togeby, care identifică, şi el, trei aspecte, specifi-
când că „prezentul neutru (come) este flancat de două aspecte: aspec-
tul imperfectiv (imperfectul comía şi condiţionalul comería) şi aspec-
tul perfectiv (perfectul comió şi viitorul comerá)” [164, p.8-9]. În in-
terpretarea sa, aspectul perfectiv indică un fenomen „cu limite deter-
minate”, aspectul imperfectiv este un fenomen „în derularea sa” [164,
p.122].

Printre cele mai serioase studii privind aspectul verbului spaniol

merită a fi menţionat cel realizat de J. Roca Pons, care a semnalat şi
importanţa delimitării clare dintre aspect, „noţiune ce este inseparabil
legată de ideea de sfârşit al procesului” [142, p.26] şi mod al acţiunii
(Aktionsart), concept ce trebuie tratat ca referindu-se la semnificaţia
verbală. E. Alarcos Llorach, într-un studiu timpuriu, considera că
„semnificaţia aspectului se întemeiază pe opoziţia dintre indicarea
sfârşitului „procesului” şi non-indicarea unui asemenea sfârşit” [2,
p.72], făcând distincţia între aspect şi timp după tipul recţiunii con-
textuale pe care o realizează fiecare din ele (aspectul: recţiune homo-
nexuală; timpul: recţiune homonexuală şi heteronexuală). Ulterior cer-
cetătorul revine asupra acestei probleme și distinge două tipuri de as-
pect în limba spaniolă – aspectul flexional şi cel sintagmatic. „Aspec-
tul flexional, specifică el, este exprimat prin anumite forme ale fiecă-
rui verb, pe când aspectul sintagmatic se exprimă prin toate formele
fiecărui verb. ... Aspectul flexional opune, în spaniolă, două forme ale
fiecărui verb: imperfectul şi perfectul simplu, care indică, respectiv,
procesul fără limita lui şi procesul cu limită, adică aspectul non-termi-
nativ şi aspectul terminativ. Aspectul sintagmatic opune, în spaniolă,

73
toate formele simple celor compuse, care indică, respectiv, procesul
fără limita sa şi procesul cu limită, adică aspectul non-delimitativ şi
aspectul delimitativ” [2, p.79]. Aceste definiţii reprezintă un amalgam
de abordări, o încercare de a „împăca” concepte diferite şi creează alte
confuzii: şi un aspect, şi celălalt indică o limită sau lipsa unei limite a
procesului, iar singura lor deosebire este în exprimarea diferită, ceea
ce nu poate fi acceptat ca trăsătură diferenţială într-o opoziţie.

Într-un studiu de dată mai recentă, semnat de J. Sławomirski, se

precizează că „opoziţia aspectului trebuie să constea dintr-un membru
perfectiv şi un membru imperfectiv, din care rezultă că niciunul nu
poate fi aspectualmente ambiguu” [154, p.107]. Analizând din această
perspectivă sistemul verbal spaniol, autorul ajunge la concluzia finală
conform căreia „categoria gramaticală a aspectului se manifestă exclu-
siv în două opoziţii: cantaba ↔ canté şi cantaba ↔ he cantado” și
declară că numai prima nu lasă loc pentru îndoieli, în timp ce a doua
este produsul unei abstracţii teoretice [154, p.119].

Acceptarea modelului slav drept prototip al aspectului s-a dovedit a

fi derutantă şi pentru lingvistica spaniolă, aşa încât s-a ajuns la conclu-
zia că e necesar a se renunţa la asemenea abordare: „Este extrem de
important, remarca M. Fernández Pérez, a o rupe cu obiceiul extins
tradiţional de a lua ca model ceea ce este aspect în limbile slave; dacă
nu, suntem condamnaţi la o abordare a categoriei în cauză într-o rela-
ţie de servitute cu ceea ce se întâmplă într-un model particular, ...ceea
ce poate conduce în multe cazuri la distorsiuni ale faptelor de limbă,
pentru a fi apreciate prin prisma altor structuri” [53, p.231]. O aserţi-
une foarte rezonabilă şi plauzibilă, rămâne să regretăm că nu şi-a găsit
adepţi şi în lingvistica altor idiomuri romanice.

74
 Una din cele mai răspândite confuzii (şi nu numai în lingvistica
spaniolă) este generată de utilizarea ambiguă a termenilor de „perfec-
tiv” şi „imperfectiv” – ba în accepţie gramaticală, ba în cea lexicală.
Elocventă, în acest sens, este opinia expusă în Gramatica academică a
limbii spaniole şi perpetuată în diverse dicţionare, conform căreia „as-
pectul lexical sau Aktionsart-ul este independent, în principiu, de as-
pectul sintactic (perfectiv sau imperfectiv) al enunţului: i.e. maniera în
care este concepută acţiunea verbală (ca terminată sau nu)”. Până aici
lucrurile sunt clare, iar noţiunile de „perfectiv” şi „imperfectiv” evi-
dent desemnează categoria gramaticală a aspectului, numită aici
sintactică. Însă imediat după această afirmaţie urmează alta: „De ase-
menea, este tradiţională distincţia între verbele semantic imperfective
(de exemplu, saber „a şti”) şi verbele semantic perfective (de exem-
plu, construir „a construi”)” [58, p.1655], care ne deplasează în aria
Aktionsart-ului, restabilind confuzia care părea a fi depăşită.

Până la urmă totuşi, în lingvistica spaniolă se acceptă ideea că „în

general, toate formele verbale combină timpul cu aspectul şi se folo-
sesc de aceleaşi morfeme pentru a le exprima [163, p.45].

În lingvistica italiană, spre deosebire de un şir de gramatici în care

se confundă, tradiţional, aspectul şi Aktionsart-ul, un rol important în
conturarea unei concepţii clare a acestor fenomene îi revine lui P. M.
Bertinetto, care face o distincţie netă între „aspetto” şi „azzione verba-
le”, prezentând o teorie coerentă a sistemului verbal italian. În concep-
ţia lui, aspectul imperfectiv reprezintă „observarea procesului verbal
din punct de vedere intern în derularea sa”, iar cel perfectiv – „obser-
varea globală a procesului verbal însuşi” [13, p.79], definiţie care este,
de fapt, în concordanţă cu cele ale aspectului slav. Relevantă însă este
părerea lui P. Bertinetto, conform căreia cercetările în domeniul as-
pectului trebuie să fie corelate cu cele asupra timpului: asta nu în-

75
seamnă că cele două noţiuni – de timp şi de aspect – trebuie identifi-
cate, dar fiecare timp verbal comportă caracteristici temporale şi as-
pectuale concomitent.

Teoria aspectului şi Aktionsart-ului constituie una din cele mai

complexe şi mai controversate probleme şi în lingvistica franceză
contemporană. Ea i-a preocupat pe mulţi romanişti notorii, ca A. Me-
illet, J. Vendryes, G. Guillaume, F. Brunot ş.a.

Analiza literaturii lingvistice arată că până în prezent multe proble-

me legate de categoria aspectului în limba franceză şi de mijloacele de
exprimare a ei nu şi-au găsit o soluţionare deplină şi univocă, deşi
noţiunea de aspect este cunoscută demult lingviştilor. Opiniile cerce-
tătorilor sunt variate şi deseori diametral opuse: de la negarea catego-
riei aspectului (J. Vendryes, A. Meillet, F. Brunot, P. Guiraud, I. Ste-
panov ş.a.) până la recunoaşterea ei (G. Guillaume, A. Klum. L. Ilia
ş.a), de la delimitarea aspectului de Aktionsart [126, p.1-2; 145, p.168;
51, p.161-164; 124, p.96] până la includerea lor în categoria funcţio-
nal-semantică a aspectualităţii (în special, în lingvistica sovietică).

După cum am discutat supra, în lingvistica franceză, problema as-

pectului a fost pusă în discuţie de timpuriu şi nu întotdeauna „presiu-
nea” concepţiei slave a influenţat categoric o poziţie sau alta, iar unele
idei, expuse încă la începutul secolului al XX-lea, sunt destul de rezo-
nabile. Astfel, încă F. Brunot afirma că „fără a avea importanţa pe ca-
re o are în alte limbi, indicarea aspectului contribuie, în franceză, îm-
preună cu indicarea datei, la exprimarea timpului” şi că „timpul nu
poate fi complet indicat decât dacă se arată, pe de o parte, la ce mo-
ment se referă acţiunea, şi pe de altă parte, la care punct al dezvoltării
sale este în momentul dat” [18, p.440].

76
 În discuţiile privind esenţa şi caracteristicile aspectului verbal în
limbile romanice un rol activ l-a avut G. Guillaume [vezi și supra],
care, într-un studiu al său intitulat Timpul şi Verbul, teoria aspectelor,
a modurilor şi a timpurilor, defineşte aspectul drept „o formă care, în
însuşi sistemul verbului, indică o opoziţie ce se suprapune peste toate
celelalte opoziţii ale sistemului şi este şi capabilă a se integra în fieca-
re dintre termenii între care se remarcă numitele opoziţii” [68, p.21],
ceea ce înseamnă că, într-o limbă concretă, trebuie recunoscut un indi-
ciu concret constant, ce trebuie să fie prezent în toate formele de timp
şi de mod ale paradigmei verbale. Aplicată la limba franceză, această
teorie delimitează trei serii de forme verbale – simple, compuse şi su-
pracompuse – care reflectă trei aspecte: formele simple (aimer, que
j'aime, j'aime, j'aimais) corespund aspectului tensiv, formele compuse
(avoir aimé, que j'aie aimé, j'ai aimé, j'avais aimé) corespund aspec-
tului extensiv, iar cele supracompuse (avoir eu aimé, que j'ai eu aimé,
j'ai eu aimé, j'avais eu aimé) – aspectului bi-extensiv.

Ulterior, G. Guillaume va reveni asupra problemei discutate, ape-

lând, de această dată, la noţiunile de „timp implicit” şi „timp explicit”,
bazate pe ideea că „verbul este un semantem care implică şi explică
timpul” [67, p.356]. Timpul implicit este cel care este „inerent verbu-
lui”, care este purtat în verb, timpul explicit este cel care este purtat cu
verbul, pe care i-l atribuie discursul sub formă de trecut, prezent sau
viitor. Cu alte cuvinte, este considerat drept aspectual tot ce ţine de
timpul implicit, iar temporal – tot ce ţine de timpul explicit. „Această
distincţie între timpul implicit şi timpul explicit, precizează şi autorul,
coincide exact cu distincţia dintre aspect şi timp” [67, p.356]. De fapt,
teoria lui G.Guillaume încearcă să traseze o demarcare între noţiunea
de timp şi cea de aspect, însă opinia sa asupra aspectului rămâne des-
tul de confuză. Pe de o parte, delimitarea între formele simple, com-
puse şi cele supracompuse sugerează ideea că aspectul trebuie căutat

77
în aceste forme verbale temporale, chiar dacă unele dintre ele nu co-
respund întocmai schemei propuse, şi, în realitate, ele sunt cele care
exprimă şi sensul temporal, şi pe cel aspectual într-o sinteză absolută.
Pe de altă parte, afirmaţia că timpul implicit (i.e. aspectul) este inerent
verbului, se conţine „în verb” ne conduce spre unele interpretări ale
aspectului slav, dar, de fapt, reflectă ideea de Aktionsart, care presupu-
ne existenţa unor valori aspectuale în chiar sensul lexemului verbal.

În pofida efortului de a soluţiona problema aspectului printr-o

abordare psihomecanică a faptelor de limbă, G. Guillaume n-a reuşit
să evite aceleaşi rătăciri atestate şi la predecesorii săi, teoria sa lăsând
încă suficiente momente de incertitudine. S. Mellet, analizând concep-
ţia lui G. Guillaume despre aspect, menţionează că a) definiţiile pro-
puse de el se folosesc de o terminologie nouă care însă nu este lipsită
de ambiguităţi; b) ele corespund unor abordări foarte diferite (onoma-
siologică şi semasiologică), între care acordul uneori nu este posibil.
Toate acestea, conchide cercetătoarea, „ridică divergenţe considerabile
ce nu permit a considera aspectul o categorie gramaticală generală, cu
sens şi formă omogenă” [114, p.12]. Viziunea guillaumiană asupra as-
pectului este foarte apropiată de prezentările clasice ale aspectului în
limbile slave: e vorba de o opoziţie formală binară ce exprimă o inva-
riantă semantică având înfăţişare dublă [71, p.587].

Ideile lui G. Guillaume s-au dovedit a fi prolifice, încercări de a le

aplica la analiza aspectului în alte idiomuri remarcându-se în anii ulte-
riori. Astfel, chiar şi în studii de dată mai recentă se susţine teza pri-
vind realizarea opoziţiei aspectuale de accompli ↔ inaccompli prin
opoziţia explicită dintre formele simple şi cele compuse din siste-mele
verbale ale limbilor romanice, cum sunt franceza şi italiana [9, p.23].

78
 Convins că „la fel ca şi în alte limbi indo-europene, franceza recur-
ge de cele mai multe ori la mijloace extragramaticale pentru a exprima
aspectul” [135, p.861], J. Pohl concluzionează că prin mijloace gra-
maticale conjugarea franceză, lăsând la o parte câteva cazuri particula-
re, poate exprima trei aspecte: a) aspectul neutru, global sau zero, care
„apreciază procesul de la începutul său până la terminarea sa, fără a
pune în evidenţă vreo parte a duratei sale şi nici durata însăşi” [135,
p.864] şi este exprimat prin forme de timp ca perfectul compus, mai
mult ca perfectul şi chiar perfectul simplu; b) aspectul terminativ (sau
rezultativ, sau final), care „nu se referă decât la sfârşitul procesului”,
precizând că „nici o formă verbală franceză nu-l poate exprima, inde-
pendent de sensul verbului sau de context şi că nu se atestă decât cu
timpurile compuse ale unui număr mic de verbe” [135, p.864]; c) as-
pectul imperfectiv, „cel pe care îl exprimă în mod normal câteva tim-
puri simple”, printre acestea figurând imperfectul, bineînţeles, şi pre-
zentul [135, p.835]. În această abordare este evidentă suprapunerea
tradiţională a două planuri de referinţă ale verbului: cel gramatical cu
cel lexico-semantic şi chiar terminologia prezintă un amalgam de ter-
meni utilizaţi pentru noţiunea de aspect şi pentru cea de Aktionsart.

În intenţia sa de „a arunca puţină lumină asupra sistemului aspectu-

al din franceză”, O. Duchaček admite că aici „unele timpuri au o va-
loare aspectuală mai mult sau mai puţin pronunţată”, însă imediat bate
în retragere, remarcând că „în general, timpurile nu sunt suficiente
pentru a indica valoarea aspectuală” [51, p.165], şi, încercând să iden-
tifice ceva similar aspectului slav, ajunge la confuzia generală prin
concluzia că în franceză noţiunea de aspect şi cea de caracter al acţiu-
nii „nu sunt întotdeauna exprimate suficient de clar, pentru că france-
za, care nu dispune de un sistem de aspecte realizat prin procedeele
unui singur plan (de exemplu, al planului morfologic, cum e cazul
limbilor slave), a trebuit să se servească de mijloace destul de etero-

79
gene” [51, p.183], constatare care denotă şi interpretarea nediferenţi-
ată a celor două categorii – de aspect şi de Aktionsart.

O interpretare similară se regăseşte şi în unele lucrări de lingvistică

cu statut de gramatici normative. Astfel, spre exemplu, în Gramatica,
semnată de M. Riegel, J.-Ch. Pellat şi R. Rioul [140], sunt enumerate
unsprezece aspecte ale acţiunii verbale, care însă, cu o singură excep-
ţie, sunt prezentate în opoziţii binare: încheiat ↔ neîncheiat (accompli
↔ inaccompli), perfectiv ↔ imperfectiv (perfectif ↔ imperfectif),
distributiv ↔ nedistributiv (sécant ↔ non-sécant), incoativ ↔ termi-
nativ (inchoatif ↔ terminatif), semelfactiv ↔ iterativ (semelfactif ↔
itératif) şi progresiv (progressif). Semnificaţiile multiaspectuale enu-
merate pot fi exprimate, după părerea lingviştilor francezi, prin diver-
se mijloace gramaticale şi lexicale: prin forme gramaticale temporale
(l'imparfait ↔ le passé simple); prin perifraze verbale (se mettre à,
commencer à, finir de, cesser de etc.) şi chiar prin semantica verbului
însuşi: aspectul perfectiv (entrer, sortir, naître, mourir) vs aspectul
imperfectiv (aimer, attendre, dormir).

În studiile comparative chiar şi de dată recentă, în care aspectul

verbal din limba franceză este, tradițional, proiectat pe cel rusesc, cer-
cetătorii, în strădania lor de a depista corespondenţe cât mai apropiate
în redarea lui în ambele limbi, constată că diferenţele aspectual-tem-
porale se explică prin faptul că pentru franceză în sistemul verbal
exprimarea relaţiilor temporale este primară, iar a celor aspectuale –
secundară, pe când în rusă, dimpotrivă, primară este redarea valorilor
aspectuale, iar secundară – a celor temporale [99, p.54]. Concluzia în
cauză vorbeşte, fără echivoc, despre existenţa categoriei gramaticale a
aspectului verbal în limba franceză. Cu toate acestea, constatarea fina-
lă reflectă aceeaşi confuzie, prin afirmaţia că „această categorie este
caracteristică pentru limbile sintetice, în particular, pentru limba rusă;

80
în limbile analitice însă, cum e franceza, precum şi în alte limbi roma-
nice, se poate vorbi despre unele caracteristici aspectuale ale sistemu-
lui verbal temporal” [99, p.55].

La aceeaşi încheiere „pesimistă” ajunge, după compararea aspectu-

lui din limba franceză cu cel slav, şi Z. Honová, care, pornind de la
definiţia că „o categorie verbală nu există decât acolo unde sunt doi
sau mai mulţi membri ce poartă o trăsătură comună sau unde aceşti
membri pot fi transferaţi dintr-un grup în altul, realizând nişte modifi-
cări morfologice”, se declară nevoită a recunoaşte: „categoria gramati-
cală a aspectului în acest sens nu există în franceză şi nici în alte limbi
romanice” [80, p.91-92].

În 1989, D. Cohen a publicat un studiu amplu, consacrat aspectului

verbal în mai multe limbi, care marchează un punct decisiv în evoluţia
aspectologiei franceze moderne. Realizând o amplă cercetare a acestei
categorii în limbi genetic neînrudite (greaca veche, latina, engleza şi
lim-bile semitice), el reuşeşte să elucideze funcţionarea ei în sistemele
verbale ale idiomurilor vizate. Delimitând foarte clar aspectul de Ak-
tionsart, autorul subliniază că cercetările aspectologice trebuie să se
debaraseze de optica slavă, fiindcă aspectul este o categorie tradiţiona-
lă ce există în aproape toate limbile indo-europene şi chiar non-indo-
europene. Aspectul slav, morfologic atât de bine echilibrat, subliniază
D. Cohen, nu este decât o excepţie printre limbi, care nu poate fi luată
ca bază pentru cercetările aspectuale [26, p.223].

Contrar opiniilor lui J. Dubois [50], O. Duchaček [51] ş.a., este

evident că noţiunea de aspect trebuie restrânsă exclusiv la sistemul
verbal, unde opoziţia imperfectiv↔perfectiv formează o categorie
gramaticală.

81
 Inadmisibilitatea aplicării unor modele străine, cum sunt cele ale
aspectului slav, la identificarea fenomenelor omologe din alte limbi a
fost postulată şi de alţi lingvişti francezi. Astfel, J. Feuillet, în articolul
„Typologie des oppositions aspectuelles”, sublinia că această confuzie
(între aspect şi Aktionsart – n.n.) „trebuie absolut evitată: aspectul este
o categorie gramaticală şi se exprimă prin diferite forme ale aceluiaşi
verb. Începând cu momentul când se opun două verbe, chiar dacă ele
sunt formate de la aceeaşi rădăcină, se abandonează domeniul grama-
ticii, pentru a intra în cel al lexicului. Or, legăturile care există, de pil-
dă, între un verb simplu şi un verb compus (fleurir ↔ défleurir; écrire
↔ décrir) în nici un caz nu pot fi tratate de către aspectologia propriu-
zisă” [54, p.2]. În realitate, subliniază autorul, „nicio limbă indo-euro-
peană, în afară de cele slave, nu cunoaşte un asemenea sis-tem” [54,
p.6].

Fără îndoială, la etapa actuală a cercetărilor asupra aspectului ver-

bal şi problemelor adiacente se face o delimitare mai mult sau mai
puţin riguroasă între aspectul propriu-zis şi Aktionsart, în sfera limbi-
lor romanice deosebirile între aceste categorii, chiar dacă teoretic se
respectă, în realitate totuşi se confundă. Eroarea cea mai frecventă este
identificarea imperfectivităţii cu durativitatea şi a perfectivităţii cu
terminativitatea. De aceea este necesar a trage o linie de demarcare
netă între aspect şi Aktionsart, precizând încă o dată: Aktionsart-ul
este o categorie semantică ce indică maniera, modul în care se desfă-
şoară o acţiune sau durează un proces exprimat printr-un verb, fiind un
fenomen ce aparţine planului lexical, şi nu gramatical. Aspectul se ca-
racterizează printr-o regularitate care, practic, se extinde asupra tutu-
ror verbelor conjugabile, oricare ar fi valoarea lor semantică.

Au perfectă dreptate cei care susţin că „toate limbile ce provin din

indo-europeană dispun de categoria gramaticală a aspectului verbal.

82
Unele, ca cele semitice şi slave, posedă morfeme specifice pentru a-l
exprima, în timp ce altele, ca cele romanice, utilizează, de obicei, ace-
leaşi morfeme pentru categoriile de timp, mod şi aspect” [163, p.45].

Aceeaşi idee o regăsim şi la W. Breu, care opinează că, de fapt, ti-

pul slav şi tipul romanic al aspectului verbal nu se deosebesc chiar atât
de mult, după cum pare la prima vedere, precizând că „din punctul de
vedere al planului expresiei, principala deosebire dintre aspectul slav
şi cel romanic constă în faptul că tipul slav se exprimă prin diferite te-
me verbale, adică pe cale derivativă, iar cel romanic – în principiu,
prin flexiune. Pentru exprimarea opoziţiei aspectuale romanice există
o singură temă, flexiunile referindu-se la un timp concret, la un mod
concret şi la un aspect concret” [199, p.510].

În această ordine de idei, este mai potrivit să dăm dreptate cercetă-

toarei poloneze H. Wlodarczyk, care susţine că „aspectul verbelor sla-
ve... este o categorie gramaticală de un tip particular, care se exprimă
nu prin opoziţia formelor unui singur verb, dar prin opoziţia a două
verbe, dintre care unul e derivat din altul cu ajutorul unui prefix sau al
unui sufix” [181, p.271], pe când cel din limbile romanice are un ca-
racter mult mai regulat şi mai corespunzător rigorilor pretinse acestei
categorii chiar de către cei mai consacraţi aspectologi slavi. În limbile
romanice, aspectul verbal pare a avea o evoluţie mai avansată spre
gramaticalizare, iar „acolo unde este gramaticalizată, categoria de as-
pect verbal vine să completeze unele trăsături specifice verbului şi
subsumate temporalităţii, în funcţie de intenţia de comunicare pe care
o are emiţătorul unui mesaj” [137, p.53].

Caracterul universal al categoriei aspectului este recunoscută, în

general, şi de I. Maslov, care observă că pentru recunoaşterea unei ca-
tegorii dintr-o limbă sau alta drept aspect ... nu este esenţial prin ce

83
mijloace formale este exprimată ea, asemănarea opoziţiilor respective
aflându-se în planul conţinutului, iar trăsătura definitorie este „grama-
ticalitatea” strictă a aspectului, faptul că el cuprinde tot lexicul verbal,
posibilitatea unei opoziţii „pur aspectuale”, fără angrenarea ei cu sen-
suri lexicale [223, p.549]. E de remarcat că aceste condiţii sunt respec-
tate cu mai multă stricteţe de limbile romanice, spre exemplu, decât de
cele slave, unde aspectul verbal nici nu cuprinde în totalitate întreg le-
xicul verbal (verbele perfectiva tantum şi cele imperfectiva tantum ex-
primând doar un singur aspect), nici nu este delimitat de sensurile le-
xicale concrete, exprimate sincretic cu cele de aspect în formanţii deri-
vativi ai cuplurilor aspectuale.

În general, putem susţine cu certitudine că în limbile romanice no-

ţiunile de timp, mod şi aspect se intersectează şi se întrepătrund, anu-
mite sensuri gramaticale pot fi înţelese doar în mod nedisociat ca fiind
modale, aspectuale sau temporale, iar distincţia între conceptele res-
pective poate fi realizată mai mult în planul conţinutului decât în cel al
expresiei. Este o trăsătură specifică limbilor indo-europene, care com-
bină aspectul şi timpul, utilizând aceleaşi morfeme pentru a le expri-
ma. Cercetătorii care au sesizat şi au acceptat această particularitate nu
mai plasează limbile romanice printre cele „fără aspect”.

84
 3. ASPECTUL VERBAL ÎN LIMBA ROMÂNĂ:
AVATARURILE UNUI CONCEPT

3.1. Interpretări ale aspectului verbal în lingvistica românească

În ultimele decenii, şi în lingvistica românească – de dincolo şi de

dincoace de Prut – se remarcă un interes din ce în ce mai sporit faţă de
controversata categorie a aspectului verbal şi a noţiunilor adiacente,
constituind obiectul unor ample studii sau al unor observaţii tangen-
ţiale, care însă nu-şi asumă responsabilitatea unei soluţionări defini-
tive a acestei probleme. Concluziile finale ale cercetărilor efectuate nu
diferă esențial de cele analizate supra și gravitează în jurul a două
poziţii, devenite deja tradiţionale:

a) în limba română nu există categoria gramaticală a aspectului,

deoarece majoritatea procedeelor de exprimare a valorilor aspectuale
sunt de natură lexicală, nu gramaticală;

b) limba română posedă categoria gramaticală a aspectului verbal,

dat fiind că se atestă o serie de forme şi construcţii capabile să
exprime semnificaţii aspectuale distincte.

Acea „lipsă a unanimităţii de păreri în privinţa existenţei sau in-

existenţei aspectului verbal în limba română”, semnalată de cercetăto-
rul clujean A. Mişan încă acum cinci decenii [120, p.131], este carac-
teristică şi situaţiei din prezent. De cele mai multe ori, principala moti-
vaţie a unei sau altei poziţii este modelul de la care pornesc cercetăto-
rii în determinarea prezenţei / absenţei aspectului verbal în română:
cel slav sau cel latin.

85
 Majoritatea lingviştilor români – ca şi mulţi dintre colegii lor din
Occident – au acceptat drept „etalon” al aspectului verbal modelul
slav, în special, cel rusesc, pornind de la premisa, devenită deja axio-
mă, că aspectul este cel mai clar definit şi mai bine reprezentat în lim-
bile slave, dat fiind şi numărul considerabil de studii lingvistice consa-
crate subiectului în cauză.

Pornind de la acest postulat, ei încearcă a găsi echivalentele feno-

menului respectiv în limba română, ajungând, de fapt, la rezultate di-
ferite: fie la negarea existenţei aspectului verbal în limba română (A.
Rosetti, Al. Graur, Gh. Bolocan, A. Zacordoneţ, I. Pătruţ, O. Vinţeler,
A. Mişan, A. Savin), fie la admiterea prezenţei lui, însă într-o manieră
de expresie diferită de cel slav (C. Poghirc, I. Iordan, V. Guţu Romalo,
S. Berejan, A. Ciobanu), ceea ce ar dovedi, în opinia lor, că în limba
română „aspectul nu alcătuieşte o categorie gramaticală distinctă, un
sistem, ca, de exemplu, în limbile slave” [25, p.10]. Am discutat supra
că nici în limbile slave aspectul nu este o categorie chiar atât de „dis-
tinctă”. Cu toate acestea, ideea prezenţei aspectului verbal în limba
română transpare în unele afirmaţii ale lingviştilor care contestă, de
fapt, existenţa lui. Spre exemplu, Gh. Nedioglu include printre carac-
teristicile inerente unui predicat şi pe cea de aspect, atunci când stipu-
lează că elementele acestuia „constituie laolaltă o singură idee verba-
lă, având o singură modalitate, o singură valoare temporală şi un
singur aspect verbal” (subl. aut. – C.C.) [127, p.37].

De fapt, majoritatea lingviştilor care nu recunosc că verbul româ-

nesc ar avea aspect invocă, de regulă, absenţa mijloacelor morfologice
de redare a lui. Ei îşi fondează concluziile pe conceptul aspectului în
limbile slave, conform căruia această categorie gramaticală „îşi găseş-
te expresia într-un sistem de forme gramaticale opozitive de perfectiv
şi imperfectiv” [228, p.9], opoziţia aspectuală fiind realizată prin mor-

86
feme specializate – atât gramaticale, cât şi derivative. Mai mult decât
atât. Într-un studiu consacrat prezenţei / absenţei respectivei categorii
în limba română, A. Zacordoneţ afirma că „studierea aspectului verbal
românesc poate da rezultate valabile numai atunci când se face cu
controlul unei limbi care are aspectul verbal ca o categorie gramaticală
(cum sunt, de exemplu, limbile slave)” [183, p.95]. Însuşi autorul,
aplicând metodologia menționată în studiul său, adică „privind feno-
menul în discuţie prin prisma limbii ruse”, constată că „orice formă a
verbului românesc conţine implicit cutare sau cutare aspect (sic!) sau
nuanţă de aspect, după cum orice formă verbală rusească marchează,
prin intermediul aspectului, cutare timp sau, mai exact, cutare nuanţă
de timp” [183, p.91]. O constatare demnă de toată aprecierea şi, ceea
ce e mai important, care ar fi condus la alte concluzii despre specificul
acestei categorii în limba română, decât cele care au fost perpetuate
de-a lungul atâtor decenii.

Însă şi A. Zacordoneţ pendulează între ideea de a accepta existenţa

aspectului verbal în limba română şi cea de a o contesta din simplul
motiv că aici nu există „elemente morfologice (sufixe, prefixe) afecta-
te categoriei aspectului” [183, p.92], deci, din nou, „corsetul slav”. Or,
asemenea morfeme – prefixe şi sufixe – care să marcheze opoziţia în
cauză lipsesc în structura gramaticală a limbii române. Atestările spo-
radice de tipul a dormi – a adormi, prezentate drept opoziţii aspectua-
le, sunt, în realitate, exteriorizări ale diferitor Aktionsart-uri, primul
indicând o acţiune durativă, iar al doilea – una momentan-incoativă.

Concluzia la care ajunge, în studiul său, lingvistul ieşean este de-a

dreptul uluitoare: după ce subliniază că „aspectul verbal în limba ro-
mână există numai ca o categorie psihologică” (ce-o fi însemnând
asta?), el menţionează că „fără să aibă o expresie morfologică specia-
lă, categoria aspectului este exprimată foarte bine (subl.n. – deci

87
există, dacă este exprimată – C.C.) cu ajutorul timpurilor”, ca apoi să
conchidă: „considerăm că aspectul verbal nu există şi nici nu este ne-
cesar în limba română” [183, p.97]. Câte contradicţii într-un singur
alineat! De altfel, A. Zacordoneţ va reveni la această ultimă idee într-
un studiu de mai târziu, insistând că aspectul verbal „a dispărut sau n-
a existat niciodată în limba română” [184, p.25].

La fel de echivocă este şi opinia lui O. Vinţeler, care declară – pe

cât de categoric, pe atât de confuz – că „aspectul în limba română nu
este o categorie gramaticală, nu este obligatoriu, în schimb, el poate fi
exprimat ori de câte ori se simte nevoia” [177, p.81] – afirmaţie ce
conţine o contradicţie clară în ea însăşi: pe de o parte, aspectul nu
există în limba română, pe de alta, el poate fi exprimat oricând – cum
se poate exprima ceea ce nu există? Este evident că e vorba de exis-
tenţa / nonexistenţa verbelor aspectuale corespunzătoare celor ruseşti,
fenomen ce aparţine Aktionsart-ului.

Tributar teoriei despre originea slavă a aspectului verbal din limba

română s-a dovedit a fi şi Al. Rosetti, care consideră că acesta „este o
categorie introdusă din slavă sau influenţată de limbile slave de sud”
[144, p.17], înţelegând prin aspectul verbal „însuşirea verbului de a
exprima durata acţiunii” [144, p.312], ceea ce ţine, de fapt, de Aktion-
sart. Astfel, în opinia sa, aspectul imperfectiv reprezintă „o durată fără
termen”, pe când cel perfectiv exprimă „un fragment din această dura-
tă, procesul în sine, fără consideraţie faţă de durata acţiunii” [144,
p.312], susţinându-şi afirmaţia prin „cuplul” a căuta (imperfectiv) ↔
a găsi (perfectiv). Din păcate, reputatul lingvist român eşuează pe
aceeaşi cale cu cei care au acceptat „etalonul slav”: acceptând prefixa-
rea drept singura modalitate de materializare a ideii de aspect, chiar
dacă în română ea e rareori aplicată, el citează exemplul, devenit deja
„clasic”, format din a dormi ↔ a adormi, mai ataşându-i câteva de ti-

88
pul: a ponegri, a preface, a prelucra, a răscumpăra, a presăra ş.a.,
fără a acorda vreo importanţă faptului că verbele citate comportă o cu
totul altă semnificaţie decât „perechile” lor neprefixate.

„Etalonul slav”a continuat să servească drept punct de reper – aşa

cum era şi de aşteptat – pentru o serie întreagă de studii şi articole,
perpetuate până în prezent, care converg spre ideea că în limba româ-
nă nu există aspect verbal. Chiar dacă argumentele aduse în sprijinul
acestei idei sunt diferite, concluziile sunt în unison cu cea formulată
de A. Mişan în teza sa de doctorat: „Limba română nu are aspect ver-
bal asemănător celui din limba rusă. Nimic din ceea ce există în limba
rusă cu privire la aspectul verbal nu se poate întâlni în verbul româ-
nesc” [119, p.157]. Trebuie să „extragem” un adevăr din această afir-
mație: aspectul verbal din limba română nu este și nici nu poate fi
„asemănător celui din limba rusă” și nici nu e nevoie ca „ceea ce exis-
tă în limba rusă cu privire la aspectul verbal” să se reg-sească în ver-
bul românesc.

Paradoxal, dar acest cercetător, accentuând în mod expres că „este

absolut necesar să se facă deosebirea principială între cele două cate-
gorii: aspect verbal şi Aktionsart”, tocmai el n-o face atunci când in-
terpretează prefixele şi sufixele verbelor ruseşti drept purtătoare doar
ale valorilor de aspect gramatical. În realitate însă, ele, după cum am
văzut, au, în primul rând, rol derivativ, contribuind la dotarea verbului
derivat cu sensuri lexicale noi, şi nu flexionar, menit a exprima sensuri
gramaticale. Astfel, spre exemplu, deosebirea între verbele ruseşti си-
деть şi посидеть, шуметь şi зашуметь este nu numai de ordin gra-
matical (imperfectiv ↔ perfectiv), ci şi lexical, verbele prefixate expri-
mând alte Aktionsart-uri decât cele neprefixate. De aceea şi încercarea
de a traduce aceste verbe în limba română dădea rezultate diferite: de
fapt, tocmai traducerea lor în română prin lexeme diferite ar fi trebuit

89
să sugereze ideea deosebirii lor lexicale: Лес шумел „Pădurea fremă-
ta” vs. Лес зашумел „Pădurea a început să fremete”. Prin urmare, afir-
maţia că „aspectul îşi are morfemul său specific, se bazează pe un sis-
tem riguros de mijloace morfologice, care servesc la exprimarea sa
formală” [120 (I), p.267] nu este deloc pertinentă. În realitate, nu exis-
tă nici în rusă, nici în alte limbi slave morfeme aspectuale „pure”,
decât în cazuri foarte rare, fiind vorba de aşa-zisele prefixe „vide”,
care, aşa cum am discutat mai sus, rămân încă subiectul unor dezbateri
ample în lingvistica rusă.

Drept o categorie specifică strict limbilor slave interpretează aspec-

tul şi Gh. Constantinescu-Dobridor, contestând-o pentru limba româ-
nă, care, în opinia sa, „nu cunoaşte o categorie gramaticală propriu-zi-
să a aspectului”, ci dispune doar de mijloace lexicale de exprimare a
gradului de realizare a acţiunii verbului” [28, p.36].

Lingviştii care recunosc că verbul românesc este capabil a exprima

şi unele sensuri aspectuale, însă prin alte modalităţi decât cel slav, au
în vedere, de cele mai multe ori, afinităţile sau corespondenţele de or-
din lexico-semantic ale formelor verbale respective din cele două
limbi comparate, de obicei, româna şi rusa (de exemplu, zapel şi a
început să cânte exprimă în ambele limbi faza incipientă a unei acţi-
uni, însă prin mijloace diferite: în rusă – prin prefixare, în română –
prin îmbinarea cu un verb semiauxiliar având sensul lexical incoativ).
Însă şi aici, ca şi în cazurile anterioare, e vorba de Aktionsart.

Ideea despre posibilitatea exprimării unor sensuri aspectuale prin

mijloace diferite de cele ale limbilor slave a prins rădăcini în lingvisti-
ca românească prin anii ’50 – ’60 ai secolului trecut [134; 11; 15 ş.a.],
tonul fiind dat de Gramatica Academiei [59, p.254], care îşi menţine
această poziţie şi în ediţiile ulterioare, susţinând că „limba română nu

90
are categoria morfologică a aspectului la verb, întrucât caracterul im-
perfectiv sau perfectiv al unei acţiuni se exprimă în limba noastră fie
prin mijloace lexicale (a merge faţă de a umbla), destul de rar prin
formaţii cu prefixe (a adormi faţă de a dormi), fie prin îmbinări de
verbe care exprimă lexical ideea de începere, continuare sau terminare
a acţiunii (începe a plânge), fie prin unele valori ale timpurilor (imper-
fectul faţă de perfectul simplu)” [60, p.40]. Această formulare conţine
în sine aceeaşi contradicţie evidentă: pe de o parte, se neagă existenţa
aspectului verbal, pe de alta, se susţine că aspectul totuşi se exprimă
prin mijloace lexicale, formaţii cu prefixe etc., ele fiind, de fapt, mani-
festări ale Aktionsart-ului, nu ale aspectului gramatical.

Printre lingviştii care nu admit existenţa categoriei gramaticale a

aspectului verbal în limba română se numără şi C. Dimitriu. El îşi ar-
gumentează poziţia prin lipsa unei interdependenţe între conţinut şi
formă în cazul aspectului şi prin faptul că „în conştiinţa vorbitorilor de
limbă română nu există o marcă pentru aspect” [45, p.484]. Vom în-
cerca să demonstrăm infra că o asemenea „marcă” există.

În lingvistica românească din secolul trecut, un deosebit accent s-a

pus şi pe posibilitatea exprimării aspectului verbal cu ajutorul aşa-zi-
selor „verbe de aspect” sau „semiauxiliare de aspect”, care aveau „mi-
siunea” de a exprima, de fapt, fazele / etapele unei acţiuni (începutul,
continuarea, sfârşitul) desemnate de verbul cu care se asociau. Diver-
se caracterizări şi interpretări ale acestor lexeme verbale le regăsim
într-un şir de studii ale unor lingvişti notorii [127; 72; 11; 151; 25; 44;
34; 84 ş.a.], de unde concepţia verbelor de aspect va ajunge şi în Gra-
maticile academice, perpetuându-se şi în unele studii de dată mai re-
centă [150; 101; 187].

91
 Autorii unor lucrări de referinţă, deşi promovează postulatul pri-
vind inexistenţa categoriei aspectului în limba română, admit totuşi că
ea „apare, de obicei, în legătură cu categoria timpului”, fiind „cuprinsă
în relaţiile de temporalitate” [81, p.61].

Ideea că în abordarea problemei aspectului verbal trebuie făcută o

distincţie netă dintre categoria de aspect şi cea de Aktionsart a fost in-
vocată de mai mulţi cercetători, însă până în prezent confuzia celor
două categorii persistă. Nu a evoluat esenţial concepţia aspectului ver-
bal în limba română nici în studiile „canonice” mai noi. Astfel, Dicţio-
narul de știinţe ale limbii, editat în 2005, stipulează că aspectul este o
„categorie gramaticală a verbului, în unele limbi (cum ar fi limbile sla-
ve), prin care se explică modul cum concepe vorbitorul procesul de-
semnat de verb” [43, p.76]. Recunoscând drept principală „opoziţia de
aspect perfectiv (acţiune încheiată, terminată) ↔ imperfectiv (acţiune
în curs de desfăşurare)”, autoarea imediat ataşează la acestea şi alte
„opoziţii”, ca: incoativ ↔ terminativ, progresiv ↔ linear, semelfactiv
↔ iterativ, durativ ↔ momentan etc., intrând, fără îndoială, în aria
Aktionsart-ului şi persistând în confuzia deja tradiţională.

O mostră a acestei confuzii este ultima ediţie a Gramaticii limbii

române (2005), care, incluzând aspectul printre categoriile gramatica-
le ale verbului românesc, distinge şase opoziţii aspectuale: perfectiv vs
imperfectiv, durativ vs. punctual/momentan, determinat/individual vs.
generic, unic/semelfactiv vs. iterativ, linear vs progresiv, incoativ vs
continuativ vs terminativ [61, p.449], dintre care doar prima opoziţie
ţine, de fapt, de aspectul gramatical, celelalte referindu-se la Aktion-
sart.

Trebuie să remarcăm însă că în aspectologia românească a existat

şi un alt itinerar al interpretării categoriei aspectului cu o origine mai

92
veche ce datează cu sfârşitul secolului al XIX-lea, adică „în pas” cu
discuţiile purtate în jurul acestei probleme şi în lingvistica europeană
în general (G. Curtius, B. Delbrük, K. Brugmann ş.a.). De fapt, în
lingvistica românească, cercetările asupra aspectului verbal le iniţiază
încă Al. Philippide în Gramatica elementară a limbii române [133,
p.327-349], în care aspectul verbal este numit Status actionis. În vizi-
unea lingvistului ieşean, formele temporale cumulează şi valori aspec-
tuale (idee demnă de a fi reţinută!): formele de prezent şi imperfect
marchează o actio continua, iterativa sau instans (pe punctul de a în-
cepe); perfectul simplu - o actio aorista (momentană); perfectul com-
pus şi mai mult ca perfectul – o actio perfecta, viitorul I şi viitorul II –
o actio continua sau iterativa. Este evident că A. Philippide cade victi-
mă aceleiaşi erori, dominante în lingvistica europeană din acea perioa-
dă, confundând conceptul de aspect gramatical cu cel de Aktionsart,
însă totuşi trebuie să-i recunoaştem meritul incontestabil de a fi legat
valorile aspectuale de formele temporale ale verbului, şi nu de seman-
tica lui lexicală.

Ideile lui Al. Philippide asupra aspectului verbal au rămas nevalori-

ficate mai bine de jumătate de secol, până când un discipol al său, G.
Ivănescu, le-a reluat în discuţie. Încercând să delimiteze cele două ca-
tegorii: cea de aspect gramatical şi cea de Aktionsart, el ajunge la con-
cluzia că limba română are un sistem aspectual ai cărui termeni core-
lativi sunt imperfectivul şi perfectivul. Recunoscând ca defectuoasă
terminologia utilizată de Al. Philippide, G. Ivănescu apreciază drept
prolifică însăşi ideea ce se conţine în aceste noţiuni şi îşi propune să
sistematizeze caracteristicile acţiunii verbale relevate de dascălul său
şi să le racordeze la concepţiile deja clasice ale aspectului, cu preciza-
rea că „ceea ce Philippide numea actio continua şi actio iterativa sunt,
de fapt, ceea ce Hermann numeşte acţiunea cursivă (acţiunea care este
reprezentată în dezvol-tarea ei) şi cea imperfectivă din limbile slave,

93
iar actio perfecta şi cea aorista ale lui Philippide sunt acţiunea com-
plexivă a lui Hermann (acţiunea privită din afară) şi cea perfectivă din
limbile slave. Actio instans rămâne ca o altă categorie” [87, p.131].

G. Ivănescu defineşte aspectul verbal drept o categorie gramaticală

care exprimă acţiunea ca neterminată (imperfectivă) sau terminată
(perfectivă), prezentul şi imperfectul redând acţiuni imperfective, în
curs de realizare, iar viitorul anterior, perfectul simplu, perfectul com-
pus şi mai mult ca perfectul – acţiuni perfective. „Nu cunosc bine si-
tuaţia din limbile slave, precizează G. Ivănescu, dar cred că din punct
de vedere al înţelesului nu există nici o deosebire între aspectul româ-
nesc şi cel slav. Aspectul există în toate limbile (cel puţin, în cele in-
do-europene) şi este exprimat în toate limbile, dar modul de expresie
este deosebit. Numai prezenţa aspectului în limbi ca româna, franceza,
latina, germana etc. poate explica de ce, de exemplu, pentru acţiunile
trecute există la indicativ câte trei sau mai multe timpuri. Dacă am dis-
pune numai de categoria simplă a timpului, am avea numai o singură
formă temporală pentru trecut. Combinând însă categoria temporală a
trecutului cu mai multe aspecte, obţinem mai multe timpuri trecute”
[87, p.131]. Reputatul lingvist ieşean mai sublinia: „Problema care se
pune ... este următoarea: de ce limbile slave au ajuns să exprime im-
perfectivul printr-un verb, şi perfectivul prin alt verb, derivat de la
celălalt?” Iar concluzia la care ajunge este de-a dreptul remarcabilă:
„În loc de verbe perfective şi imperfective ar trebui să se vorbească şi
în limbile slave numai de timpuri perfective şi imperfective. Limbile
slave alcă-tuiesc deci un caz excepţional din punct de vedere al simbo-
lurilor, nu şi din punct de vedere al înţelesurilor. Aspectul se găseşte
în orice lim-bă. Din acest punct de vedere deosebirea dintre diferitele
limbi este mai mică decât cred unii lingvişti” [87, p.131-132]. Am re-
produs atât de detaliat acest pasaj, pentru a putea urmări logica expu-
nerii şi pertinenţa argumentelor aduse de marele lingvist în sprijinul

94
concepţiei sale. Trebuie să recunoaştem că raţionamentul citat este
foarte valoros şi edificator şi, dacă ar fi fost tratat cu atenţia şi consi-
deraţia cuvenită, astăzi nu am invoca la nesfârşit inaplicabilitatea „mo-
delului slav” al aspectului la verbul românesc.

Ideea existenţei aspectului verbal şi în alte limbi indo-europene

decât cele slave s-a aflat printre preocupările majore ale lui G. Ivănes-
cu, care va reveni asupra ei şi o va dezvolta într-un alt studiu al său,
realizat cu aproape două decenii mai târziu [86] şi ignorat, din păcate,
în lingvistica românească, cu excepţia unor lucrări de dată recentă
[49]. El îşi fundamentează concepţia pe opiniile altor lingvişti notorii
care susţin universalitatea aspectului verbal [96, p.56] şi exprimarea
sincretică a lui împreună cu timpul [68; 96], considerând o eroare se-
pararea celor două categorii în teoriile privind existenţa / inexistenţa
aspectului în limbile neslave.

Cu toate că studiile lui G. Ivănescu demonstrează convingător că

„opoziţia aspectuală perfectiv vs imperfectiv caracterizează nu doar
grupul limbilor slave, ci întreaga familie a limbilor indoeuropene”,
cercetătorii de mai târziu din toată teoria lui au acceptat, din păcate,
doar postulatul privind modul diferit de expresie a acestei categorii
gramaticale, ajungând la rezultatele despre care am amintit mai sus.

În această ordine de idei, ar trebui să dăm dreptate savanţilor [226,

p.307; 100, p.50] care consideră că expresia formală a aspectului gra-
matical al verbului (prin temă, flexiune sau forme analitice) nu este
prioritară. În schimb, pentru expresia gramaticală a aspectului este im-
portant că totalitatea sau cea mai mare parte a lexicului verbal prezintă
opoziţii cu valoare aspectuală graţie paradigmelor formelor gramatica-
le ale verbului însuşi: în rusă, opoziţia paradigmelor de conjugare a
formelor perfective în raport cu formele imperfective ale aceluiaşi

95
verb la trecut sau la viitor, în limbile romanice, opoziţia timpurilor
gramaticale care denotă procesul în desfăşurarea lui în raport cu cele
care indică o derulare limitată (terminată sau întreruptă) a procesului.

Interferenţa dintre caracteristicile temporale şi cele aspectuale ale

formei verbale a fost remarcată de I. Evseev, care opinează că „forme-
le temporale ale limbii române servesc şi la redarea aspectului” [52,
p.87] şi de D. Stoianova, care o explică prin „interacţiunea dintre cele
două categorii verbale fundamentale - categoria de timp şi categoria
de aspect. Referindu-se la gradul de realizare a acţiunii enunţate, adică
la caracterul ei perfectiv (încheiat) sau imperfectiv (neîncheiat), aspec-
tul verbal este inerent formei verbale ca sens gramatical, ceea ce pre-
supune imposibilitatea de a fi desprinsă valoarea lui de cea temporală”
[157, p.525]. Pare aproape neverosimil ca, după o asemenea constata-
re (perfect întemeiată, după părerea noastră), autoarea să se contrazică
pe ea însăşi, raliindu-se cercetătorilor care „deduc” existenţa aspectu-
lui verbal românesc din modelul de expresie slav şi declarând că „în
română aspectualitatea nu poate fi analizată în baza aspectului verbal,
deoarece acesta nu are o exprimare morfologică în cadrul sistemului
gramatical al limbii” [157, p.527]. Ulterior, într-o altă lucrare, D. Sto-
ianova revine la ideea inițială și, din nou, afirmă că în limba română
„timpurile exprimând anterioritate sunt perfective (mai mult ca perfec-
tul, perfectul compus, perfectul simplu, viitorul anterior), cele expri-
mând simultaneitate sunt imperfective (imperfectul, prezentul), iar
cele exprimând posterioritate au ambele valori aspectuale (viitorul I)”
[158, p.211].

Aceeaşi observaţie o face şi M. Manoliu-Manea, în opinia căreia

„categoria aspectului ... caracterizează timpul de săvârşire a acţiunii”,
de aceea „nu este de mirare că, în unele limbi, aspectul apare amal-
gamat cu timpul sau, cel puţin, ca fiind subordonat acestuia” [107,

96
p.168]. Rămâne să regretăm doar că în noţiunea de aspect autoarea
include, de fapt, şi Aktionsart-ul, fără a delimita aceste categorii de
natură diferită.

Conexiunea intimă dintre cele două categorii – a aspectului şi a

timpului – au relevat-o şi alţi cercetători. În opinia lui D. Irimia, as-
pectul verbal redă perspectiva locutorului asupra modului de desfăşu-
rare a acţiunii verbale în raport cu durata enunţării şi se realizează în
opoziţia perfectiv ↔ imperfectiv, în cadrul căreia aspectul imperfectiv
exprimă o acţiune neîncheiată, fără raportare la durata enunţării, iar
perfectivul – o acţiune încheiată, iar „în planul expresiei, opoziţia as-
pectuală se manifestă concomitent cu opoziţia temporală” [83, p.119].
Lingvistul ieşean consideră că timpul se află în interdependenţă cu
modul şi aspectul, acestea din urmă fiind interpretate ca „variante di-
ferite în care este înscris timpul, de către vorbitor, în desfăşurarea ra-
portului enunţare – enunţ, propriu actului de comunicare” [85, p.210].
În sistemul timpurilor trecutului, spre exemplu, imperfectul, ca timp
imperfectiv, se opune perfectului simplu, perfectului compus şi mai
mult ca perfectului, timpuri perfective.

Recent, în lingvistica românească se poate remarca o „revigorare”

a interesului cercetătorilor faţă de această problemă „spinoasă”, do-
vada fiind un şir de teze de doctorat care au ca obiect de studiu aspec-
tul verbal – fie doar în limba română, fie în confruntare cu alte limbi.
Astfel, în teza sa de doctorat, S. Mihăilescu [116] susţine că aspectul
verbal este în strânsă legătură cu modul acţiunii verbale, concluzio-
nând că în limba română timpurile verbului sunt apte a exprima valoa-
rea perfectivă şi imperfectivă. Referindu-se la modalităţile de traduce-
re a aspectului verbal bulgar în limba română, constată că „formele
verbale aspectuale din limba bulgară se redau adecvat în limba română
prin formele temporale specifice verbului românesc”, precizând că

97
„pentru o transpunere cât mai exactă a acestei categorii în limba
română trebuie să se urmărească nu numai registrul temporal al
formelor verbale traduse, ci şi alţi factori: semnificaţia lexicală a
verbului, semnificaţiile contextuale temporale, relaţiile sintactice la
nivelul frazei, categoria modului acţiunii verbale” [117, p.89], ceea ce,
de fapt, constituie obiectul activităţii de traducere în general.

Într-o altă teză cu un subiect similar [23], C. Căpăţână, făcând o

largă incursiune în istoricul problemei şi analizând minuţios opiniile
lingviştilor români privind existenţa / inexistenţa aspectului verbal
constată, în final, că în limba română această categorie se exprimă
prin intermediul formelor temporale şi al mijloacelor lexicale, conci-
liind, de fapt, cele două poziţii în tratarea acestui fenomen.

Din păcate însă, unii cercetători mai „cad” în aceleaşi „capcane

slave” ca şi predecesorii lor. Realizând un studiu confruntativ al ver-
bului slovac şi cel românesc, M.-F. Ţiprigan [166] ajunge la o conclu-
zie – pe cât de largă, pe atât de confuză – cu privire la aspectul verbal,
afirmând că „în limba română, această categorie nu se gramaticalizea-
ză, nu îmbrăţişează acelaşi regim gramatical ca în limbile slave, ci fu-
zionează cu modul acţiunii verbale, servindu-se de mijloace morfolo-
gice sau sintactice şi, mai rar, de prefixele verbale” şi postulând, în fi-
nal, că „româna nu cunoaşte categoria aspectului verbal”. Ulterior,
într-un studiu monografic consacrat categoriei aspectului în română şi
slovacă, autoarea admite că „formele temporale româneşti pot reda
adecvat diferenţele aspectuale în măsura în care se face o distincţie
clară între planul discursului şi planul povestirii, în linia teoriei lui E.
Benveniste” [102, p.112], menţionând că „o astfel de abordare a as-
pectului verbal în limba română deschide drum spre o analiză multi-
disciplinară, în care, alături de lingvistică, intervine teoria literaturii,
teoriile din domeniul traducerilor” [102, p.114] etc.

98
 Şi în lingvistica românească de dincoace de Prut s-a revenit la dis-
cuţia privind existenţa / non-existenţa aspectului verbal în limba româ-
nă în calitate de categorie gramaticală, ele orientându-se în direcţia
tradiţională, adică reiterându-se teza despre imposibilitatea aflării aici
a unui asemenea fenomen. Unii autori ocupă o poziţie foarte fermă în
această problemă, sprijinită, de fapt, pe opiniile deja depăşite ale ace-
lor lingvişti români care modelau aspectul verbului românesc după
„canonul slav”. Aşa, spre exemplu, se afirmă că „discuţiile referitoare
la aspectul verbal în limba română [Poghirc, p.17-22, Bolocan, p.74-
80, Vinţeler, p.81-92, Ivănescu 1957, p.23-61, Mişan, 1969, p.265-
278] au contribuit la exprimarea într-o manieră clară a punctului de
vedere (se pare, unanim acceptat) privind inexistenţa aspectului verbal
ca o categorie gramaticală. Este clar că aspectul ca sistem nu există în
limba română” [31, p.149]. Nu ne rămâne decât să ne exprimăm regre-
tul pentru afirmaţia citată, cu atât mai mult că unul din autorii citaţi –
G. Ivănescu – tocmai în lucrarea la care se face referinţă, susţine cu
argumente plauzibile existenţa acestei categorii în limba română şi în
alte limbi indo-europene.

O poziţie similară adoptă şi cercetătoarea A. Savin-Zgardan, care,

după ce menţionează că „aspectul verbal este o categorie gramaticală”
ce „se bazează pe un sistem riguros de mijloace morfologice care ser-
vesc la exprimarea sa formală” [149, p.37], conchide că „limba româ-
nă nu posedă categoria gramaticală a aspectului” [149, p.38]. În
schimb, autoarea constată că „limba română posedă capacitatea de
redare a unui număr tot atât de mare de tipuri de Aktionsart ca şi lim-
bile slave, care posedă morfeme afixale speciale pentru exprimarea
categoriei în discuţie” [149, p.41], iar printre modalităţile de exprima-
re a acestei categorii, alături de mijloacele contextuale, sintactice
(complemente circumstanţiale şi propoziţii subordonate de diferite
tipuri), semantice, lexical-sintactice (îmbinările cu verbe faziale sau

99
locuţiunile verbale) etc., implicate în redarea celor 23 de Aktionsart-
uri analizate în lucrare, sunt incluse şi mijloacele gramaticale, adică
timpurile verbale [149, p.43-49].

Şi tânăra cercetătoare T. Luchian, ocupându-se de această proble-

mă, chiar la etapa anunţării intenţiei de a clarifica „statutul categoriei
gramaticale a aspectului”, trasează imediat itinerariul pe care va urma
această clarificare, precizând că va căuta să identifice „existenţa în
limba română a perechilor de verbe cu caracter aspectual opozitiv”
[101, p.71] (subl.n. - C.C.). Nu e greu de prevăzut că asemenea „pe-
rechi” nu vor fi găsite în limba română, pentru că ele nu există, ele
constituind o particularitate a limbilor slave, despre care am vorbit
supra, şi această circumstanţă va servi drept temei pentru a afirma că
nici aspect nu există, teză susţinută şi prin referinţele la alţi lingvişti
din secolul trecut (în special, la cei care se îndoiesc de prezenţa acestei
categorii în limba română), deşi studiul a fost redactat recent. Şi mai
surprinzătoare pare afirmaţia autoarei referitor la relaţia dintre aspect
şi Aktionsart, că „o limbă poate avea doar una din aceste categorii
(cazul limbii române)” [101, p.73], din moment ce majoritatea studii-
lor consacrate subiectului în discuţie tocmai le tratează în strânsă legă-
tură şi interacţiune [26, p.143].

De altfel, tradiționala confuzie perpetuată pe parcursul unor decenii

a fost semnalată şi într-un studiu amplu asupra verbului românesc,
semnat de Gh. Trandafir, care, între altele, observă că cercetătorii care
au abordat problema aspectului în limba română din perspectiva lim-
bilor slave „au identificat aspectul ca atare cu modalitatea lui de expri-
mare în limbile slave”, prezenţa aspectului fiind condiţionată „de exis-
tenţa corelaţiei aspectuale între paradigmele unor unităţi lexicale dis-
tincte, dar cu rădăcină şi sens lexical comune” [165, p.92-93].

100
 Este adevărat, aşa cum menţionează şi autoarea sus-numită, că Gh.
Trandafir nu acceptă opoziţiile aspectuale [101, p.73] exprimate prin
verbe diferite, după modelul celor slave, dar ei îi scapă să arate că ace-
laşi Gh. Trandafir se pronunţă foarte tranşant în privinţa aspectului:
pornind de la teza atât de vehiculată că limba română nu dispune de
mijloace specifice pentru marcarea aspectului verbal ca în limbile sla-
ve, el accentuează că „în română formele temporale cumulează şi
funcţii aspectuale”, că unul şi acelaşi morfem – flexiunea verbală –
„amalgamează categoriile gramaticale de mod, timp, număr, persoană
şi diateză” [165, p.107]. Şi mai departe conchide: „Categoria aspec-
tului verbal în română nu poate fi negată, din moment ce se constată o
corelaţie semantică perfectiv ↔ imperfectiv, realizată printr-o corelaţie
morfematică. ... Aceeaşi formă verbală cumulează în egală măsură va-
lori temporale şi valori aspectuale, situează acţiunea în timp şi o de-
scrie ca terminată (perfectivă) sau neterminată (imperfectivă)” [165,
p.108]. Însă această constatare, făcută cu mai bine de patru decenii în
urmă, a trecut ca şi neobservată chiar și în lucrările în care autorul ei
este citat.

La drept vorbind, este regretabil a constata că, după atâtea revizuiri

ale principiilor şi criteriilor de abordare a categoriei aspectului verbal
în diverse limbi, inclusiv şi în cele slave, noi continuăm să ne crampo-
năm de aceleaşi „etaloane” slave, excluzând a priori orice alte varian-
te de interpretare. Poate, e timpul să renunţăm la iurare in verba ma-
gistri? Se pare că are perfectă dreptate D. Cohen când numeşte aseme-
nea situaţii „o generalizare abuzivă, prin care structura unui sistem as-
pectiv propriu unei limbi a ajuns să fie considerată, implicit, structură
normală a oricărui aspect, un sistem aspectiv particular devenind un
sistem general al aspectului” [26, p.35].

101
 Elocvent este, în acest sens, şi faptul că până și aspectologi ruşi de
referinţă sugerează o asemenea idee: „În multe limbi, scrie I. Maslov,
aspectul şi timpul atât de mult interacţionează unul cu altul, încât mai
corect ar fi să se vorbească despre un sistem unic aspectual-temporal
sau, cel puţin, despre existenţa, în verbele acestor limbi, a unor forma-
ţiuni hibride aspectual-temporale. Cu toate acestea, o delimitare prin-
cipială a categoriilor date, chiar şi acolo unde ele, practic, se conto-
pesc într-o singură formă, este absolut posibilă. Delimitarea trebuie
făcută în planul conţinutului: pentru calificarea unei oarecare distincţii
gramaticale, într-o limbă sau alta, drept aspectuală sau temporală,
esenţiale sunt nu formele exterioare de expresie a acestei distincţii, nu
faptul că ea se exprimă prin structura temei verbale, prin desinenţe,
mijloace analitice etc., dar, în primul rând, latura ei conţinutală” [227,
p.310].

Totodată, trebuie să remarcăm că şi în limba română aspectul ver-

bal se află în interacţiune şi conexiune strânsă nu doar cu timpul, dar
și cu modalitatea acţiunii (Aktionsart), care este un concept de ordin
lexical şi desemnează clase de verbe caracterizate prin anumite trăsă-
turi de ordin aspectual ale acţiunii (verbe durative, momentane, incoa-
tive, rezultative, intensive, iterative, evolutive etc.). Aceeaşi modalita-
te a acţiunii caracterizează întreaga paradigmă a verbului, pe când
opoziţia aspectuală se stabileşte între diferite forme ale paradigmei
aceluiaşi verb. Astfel, verbul a cânta, durativ ca modalitate a acţiunii,
îşi menţine acest sens lexical la toate timpurile, pe când sub raport
aspectual, prezentul (cântă) este imperfectiv, iar perfectul compus (a
cântat) – perfectiv.

Cât priveşte îmbinările predicative „aspectuale” de tipul încep a

cânta, continuu să visez, încetez să sper, ele comportă valori semanti-
ce de Aktionsart, care caracterizează sensul incoativ, durativ sau fini-

102
tiv al semiauxiliarelor respective, iar îmbinările de felul celor menţio-
nate mai sus „profită” de această semantică pentru a marca o anumită
etapă în desfăşurarea acţiunii numite de verbul de bază, nefiind vorba
de aspectul ei. Opoziţia aspectuală de perfectiv ↔ imperfectiv se reali-
zează şi în asemenea sintagme, însă ea reflectă aspectul etapei indicate
de semiauxiliar, nu al acţiunii verbului de bază: am început să cânt
(etapă incoativă încheiată, precizată de aspectul perfectiv al verbului a
începe) - începeam să cânt (etapă tot incoativă, dar neterminată, mar-
cată prin aspectul imperfectiv al aceluiaşi verb).

Printre argumentele invocate de cercetătorii care susţin că aspectul

verbal este o categorie gramaticală specifică doar limbilor slave sunt şi
dificultăţile de traducere a formelor aspectuale ruseşti în limbile care
nu au aspect, unde este inclusă şi româna. Soluţia propusă pentru ase-
menea impasuri de traducere ar fi recurgerea la variate mijloace lexi-
co-gramaticale şi lexicale, care să asigure o traducere adecvată a for-
melor verbale din limba-sursă în limba-ţintă [228, p.9].

În general, traducerea rar reprezintă o reproducere absolută a origi-

nalului. De obicei, ea înregistrează unele abateri de la limba-sursă, în
special în sfera redării categoriilor lingvistice exprimate prin mijloace
gramaticale sau lexicale. Printre aceste categorii s-ar regăsi şi cea a as-
pectului verbal, care, în limba rusă, este organic legată de modurile ac-
ţiunii (Aktionsart-uri), iar în alte limbi, cum ar fi cele romanice, cu
timpul gramatical.

De fapt, anume conexiunea indisolubilă între aceste două categorii

ale verbului rusesc – cea gramaticală a aspectului şi cea lexicală a Ak-
tionsart-ului – generează dificultăţile de traducere invocate de cercetă-
torii adepţi ai teoriei aspectului verbal ca fenomen specific doar limbi-
lor slave. Trebuie să observăm însă că nu aspectul este cel care nu

103
poate fi redat în traducerea unei forme verbale ruseşti în alte limbi, ci
tocmai nuanţele semantice, inclusiv şi aspectuale, codificate de regulă
în prefixele verbelor respective, care cumulează valori lexicale supli-
mentare la cele comportate de radicalul verbului şi valori gramaticale
de aspect perfectiv.

Astfel, din şirul de verbe ruseşti писать – написать – перепи-

сать – списать – дописать – вписать – записать, doar între pri-
mele două – писать şi написать poate fi identificată o opoziţie pur
aspectuală de imperfectiv ↔ perfectiv, şi doar din simplul motiv că
prefixul на- din structura respectivului verb este vid, desemantizat
[189, p.155]. Formelor verbale ale cuplului aspectual respectiv le
corespund forme aspectuale adecvate în limba română:

a) Он пишет письмо → El scrie o scrisoare;

b) Он писал письмо → El scria o scrisoare;

c) Он напишет письмо → El va scrie o scrisoare;

d) Он написал письмо → El a scris (scrise, scrisese) o scrisoare.

Este evident că în exemplele (a) şi (b) în ambele limbi verbele au

valoare imperfectivă, iar în (c) şi (d) – perfectivă, ceea ce demonstrea-
ză că din perspectiva aspectului gramatical formele verbale vizate sunt
echivalente.

Între celelalte verbe însă deosebirile sunt, în primul rând, de ordin

lexical, de aceea pentru traducerea lor în română, spre exemplu, se re-
curge la lexeme diferite, echivalente semantic cu verbele în cauză –
переписать „a transcrie”, списать „a copia”, записать „a nota” sau
la îmbinări de cuvinte menite a reda cât mai exact sensul verbului din

104
limba-sursă: дописать „a termina de scris”, вписать „a introduce / a
insera (în scris)”. Fiecare din ele însă îşi are „perechea” sa aspectuală,
derivată prin sufixare: переписать (perfectiv) – переписывать (im-
perfectiv), списать (perfectiv) – списывать (imperfectiv) etc. Şi
iarăşi traducerea lor în limba română nu întâmpină dificultăţi create de
valoarea aspectuală a acestora, deosebirile ţinând doar de domeniul
Akţionsart-ului:

a) Он переписал письмо → El a transcris scrisoarea;

b) Он переписывал письмо → El transcria scrisoarea;

c) Он дописал письмо → El a terminat de scris scrisoarea;

d) Он дописывал письмо → El termina de scris scrisoarea.

Ca şi în analiza anterioară, exemplele (a) şi (c) conţin, în ambele

limbi, verbe cu aspect gramatical perfectiv, iar (b) şi (d) – cu aspect
imperfectiv, indiferent de expresia lor formală, pentru că, aşa cum
menţiona R. Jakobson, „de cele mai multe ori, în procesul traducerii
dintr-o limbă în alta are loc nu substituirea unei unităţi lexicale cu alta,
ci înlocuirea întregului enunţ cu un alt enunţ” [265, p.18].

Constatările de mai sus sunt probate şi de observaţiile noastre,

bazate pe confruntarea traducerilor în limba română a unor texte ru-
seşti cu originalul, care arată că, în majoritatea absolută a cazurilor
(circa 95%), formelor perfective de trecut ale verbelor ruseşti le cores-
pund forme perfective în textul tradus. Dovada celor afirmate poate fi
argumentată, spre exemplu, prin compararea unui fragment de text din
romanul „Anna Karenina” de L. Tolstoi cu traducerea lui în limba
română, efectuată de M. Sevastos, Ş. V. Teodoreanu şi R. Donici:

105
 Rusă
За чаем Левин узнал всю
историю старикова хозяйства.
Старик снял десять лет тому
назад у помещицы сто двадцать
десятин, а в прошлом году купил
их и снимал еще триста у
соседнего помещика. Малую
часть земли, самую плохую, он
раздавал внаймы, а десятин
сорок в поле пахал сам своею
семьей и двумя наемными
рабочими. Старик жаловался,
что дело шло плохо. Но Левин
понимал, что он жаловался
только из приличия, а что
хозяйство его процветало. Если
бы было плохо, он не купил бы
по ста пяти рублей землю, не
женил бы трех сыновей и
племянника, не построился бы
два раза после пожаров, и все
лучше и лучше. (с.332)
Română
La ceai, Levin află toată povestea
gospodăriei moşneagului. Acum zece
ani, unchiaşul luase în arendă de la o
moşiereasă o sută douăzeci de
deseatine de pământ, pe care le şi
cumpărase anul trecut, şi arendase
încă trei sute de deseatine de la un
moşier vecin. O parte din pământul
acesta, partea cea mai proastă, bătrânul
o subarenda. Cultiva singur, împreună
cu familia lui şi cu cei doi lucrători
năimiţi, vreo patruzeci de deseatine.
Moşul se plângea că treburile îi
mergeau prost. Levin însă înţelese că
se plângea numai de ochii lumii şi că,
de fapt, gospodăria lui propăşea. Dacă
i-ar fi mers rău, n-ar fi cumpărat
pământ cu o sută cinci ruble deseatina,
nu şi-ar fi însurat trei feciori şi un
nepot, nu şi-ar fi ridicat de două ori
casele care arseseră, făcându-le din ce
în ce mai arătoase. (p.383-384)

Din cele cinsprezece forme verbale prezente în fiecare din frag-

mentele confruntate, doar două nu au fost traduse cu păstrarea aspec-
tului din limba-sursă (a se vedea verbele subliniate) şi în ambele ca-
zuri discordanţele sunt determinate mai degrabă de libertatea tradu-
cătorului decât de imposibilitatea de a-i găsi echivalent aspectual în
limba-ţintă.

106
 Putem deci afirma cu suficient temei că dificultăţile de traducere
ale formelor verbale ruseşti în limba română – dacă ele există – nu
sunt condiţionate de valorile lor aspectuale, cărora li se găsesc cu uşu-
rinţă corespondente în limba-ţintă, ci de alţi factori, de ordin lexical şi,
fără îndoială, stilistic, care însă depăşesc cadrul acestor consideraţii.

3.2. Categoria gramaticală a aspectului verbal în limba română

După evocarea acestor repere privind orientările şi diversitatea

abordărilor categoriei aspectului, în istoria evoluţiei lui, în ştiinţa lim-
bii, vom continua cu prezentarea unor configuraţii conceptuale ale
acestuia, pentru a formula o definiţie corespunzătoare, aplicabilă atât
în limba română, cât şi în alte idiomuri.

Studiile în care aspectul verbal este abordat în calitate de categorie

grama-ticală sunt relativ recente, ceea ce nu înseamnă însă că el nu
este prezent în limbi tipologic diferite şi genetic neînrudite, fapt
remarcat şi de J. Lyons, care observa: „De fapt, aspectul este mult mai
răspândit decât timpul în limbile lumii: există numeroase limbi care nu
posedă timpuri gramaticale, dar nu sunt decât foarte puţine care nu po-
sedă aspectul” [104, p.325].

În realitate însă situaţia este mult mai complicată. Opoziţiile ce for-

mează categoriile gramaticale nu sunt întotdeauna net delimitate. Este
foarte dificil, dacă nu imposibil, să ne imaginăm în sistemul verbal ro-
mânesc, bogat şi complex, o categorie de timp verbal, al cărei membru
să fie perfect opus altui membru şi care să poată fi comutat cu ajutorul
unui mijloc formal, sau morfologic. Sistemul timpurilor verbale este
atât de complicat, încât nu e suficient a identifica o categorie de timp
cu un membru ce exprimă trecutul, opunându-l unui membru de pre-

107
zent sau viitor. Formal, sau morfologic, asta nu funcţionează, însă ni-
meni nu neagă existenţa categoriei timpului în limba română.

Trebuie deci să recunoaştem că pentru categoria timpului verbal

situaţia este mult mai complicată şi mai specifică în raport cu alte ca-
tegorii, deoarece ea nu cuprinde un număr bine definit de membri în
interiorul său. Cât priveşte aspectul verbal, el, aparent, nu poate fi nici
identificat, nici comparat cu cel din limbile slave, unde acesta, pe par-
cursul evoluţiei sale, s-a dezvoltat într-un fenomen sui generis în ra-
port cu alte limbi indo-europene. Simplul fapt că în limbile romanice
aspectul nu este net desemnat prin mărci distincte, asemănătoare celor
slave, nu înseamnă că sistemul verbal al acestor limbi nu posedă
aspect.

Mai sus am remarcat că în limbile slave aspectul verbal este expri-

mat prin morfeme specifice, mărcile flexionare de timp sunt distincte
de cele ale aspectului, însă, chiar dacă aceşti marcheri sunt disociaţi,
aspectul verbului în rusă, spre exemplu, implică unele restricţii de
combinare cu anumite timpuri: timpul şi aspectul sunt disociate mor-
fologic, însă combinările lor semantice arată că nu e vorba de categorii
absolut străine una alteia, care se juxtapun, ci de categorii complemen-
tare. Fenomenul e diferit în limbi ca latina, greaca, limbile romanice,
unde aspectul este exprimat prin morfeme flexionare care îmbină ca-
racteristicile gramaticale ale timpului şi aspectului.

Din aceste dificultăţi formale rezultă cele definiţionale, dat fiind că

toate limbile formalizează aspectul într-o manieră diferită. Este aproa-
pe imposibil a găsi un model care ar putea servi drept bază pentru ana-
lizele aspectuale şi care ar ţine cont de întreg câmpul de valori aspec-
tuale posibile. Definiţia aspectului este deci o chestiune foarte delica-
tă, căci e inoperant a o reduce la modelul rus sau slav în general, care,

108
aşa cum am văzut, este foarte complex şi nu este chiar atât de riguros,
după cum se pretinde. Este la fel de complicat a-l defini în fiecare
limbă din lipsa de mărci formale unificatoare. În majoritatea
tentativelor, s-a ajuns la o explozie de valori aspectuale sau la o
limitare restrictivă şi arbitrară. Înseşi valorile aspectuale nu sunt
delimitate clar în aspectologia contemporană. De fapt, dacă am
încerca o definire a aspectului făcând abstracţie de valorile care îi sunt
ataşate în limbile slave, atunci am ajunge la definiţia clasică ce se
reduce la „un punct de vedere asupra acţiunii”. În limbile în care
aspectul nu are mărci specifice de expresie această definiţie ne trimite
la toate elementele limbii care vor da indicaţii asupra acţiunii,
procesului sau evenimentului.

„Nodul gordian” care rămâne încă nedezlegat şi care provoacă toa-

te contradicţiile îl constituie faptul că aspectul continuă să fie conside-
rat o categorie gramaticală specifică limbilor slave, unde ea ar avea o
reprezentare simetrică şi echilibrată, şi de aceea cercetătorii acceptă
acest tip de aspect ca punct de reper şi ca „etalon” pentru identificarea
lui şi în alte limbi, inclusiv în cea română, iar limbilor unde fenomenul
dat nu se încadrează în schema aspectului slav li se contestă posedarea
acestei categorii. Mai mult decât atât. Acest „etalon” de cele mai mul-
te ori „blochează” identificarea unei manifestări mult mai echilibrate
şi mai reprezentative a aspectului verbal în limba română, spre exem-
plu, decât în cea rusă.

Dintr-o altă perspectivă, dar tot în cadrul unei discuţii privind as-
pectul slav şi aspectul din alte limbi, D. Creissel se pronunţă mult mai
tranşant când se propune a lua modelul lui slav pentru a descrie aceas-
tă categorie în alte limbi: „Termenul de aspect se aplică în lingvistica
slavă la o particularitate semantică ce nu are decât un raport indirect
cu cea mai mare parte din ceea ce se numeşte acum aspect în descrie-

109
rea altor limbi şi aspectul slav este un foarte rău model pentru descrie-
rea altor limbi, fiindcă sistemele verbale slave prezintă particularităţi
care sunt foarte greu de găsit în afara acestei familii de limbi” [35,
p.54]. Că aspectul slav este un model nereuşit pentru identificarea lui
în alte idiomuri au dovedit-o cu prisosinţă numeroasele încercări
eşuate ale lingviştilor din ultimele secole de a face acest lucru.

Şi totuşi, printre principalele probleme pe care le mai ridică feno-

menul discutat, al cărui caracter universal pare a fi acceptat, se situea-
ză şi una de principiu: dacă aspectul verbal este o categorie gramatica-
lă, care e specificul ei în limbile slave, pe de o parte, şi cele romanice,
pe de alta? Elucidarea acestui subiect poate conduce, în opinia noastră,
la acceptarea existenţei aspectului verbal şi în limba română.

Este evident că orice limbă dezvoltată este aptă a exprima orice

realitate extralingvistică cu ajutorul propriilor mijloace şi propriilor
categorii gramaticale. De aceea, pentru a putea discuta despre exis-
tenţa sau inexistența aspectului verbal în calitate de categorie gramati-
cală în limba română, ne-am propus să pornim de la elucidarea unor
noţiuni fundamentale pentru această discuţie, şi anume: constituie,
oare, aspectul o categorie gramaticală în limba română? Şi dacă da,
ce fel de categorie este?

Fără îndoială că pentru o descriere exhaustivă a unui fenomen, in-

clusiv de limbă, pentru formalizarea respectivei descrieri, ce ar face
interpretarea fenomenului mai obiectivă, este necesar un inventar de
noţiuni iniţiale care ar asigura o prezentare adecvată şi ar permite
aprecierea identică a unor fapte similare din limbi diferite. Printre no-
ţiunile indispensabile în caracterizarea structurii gramaticale a unei
limbi este şi cea de categorie gramaticală. Având în vedere că cele mai
generale noţiuni ale sistemului gramatical sunt bazate pe opoziţii, este

110
potrivit a defini categoria gramaticală pornind de la existenţa obliga-
torie a opoziţiei dintre, cel puţin, două sensuri gramaticale aparţinând
aceluiaşi plan, care se exclud reciproc.

În opinia cercetătoarei V. Iarţeva, „categoria gramaticală reprezintă

un sens generalizat, exprimat în limba dată printr-un sistem de forme
gramaticale, a căror structură depinde de tipul morfologic al limbii
respective” [266, p.24]. A. Bondarko defineşte noţiunea de categorie
gramaticală drept „un sistem de serii de forme gramaticale (sistem de
grameme), reunite printr-un sens categorial generalizat ce reprezintă
noţiunea generică în raport cu sensurile componentelor categoriei date
ca noţiuni specifice” [192, p.2], precizând că această caracterizare a
conceptului în cauză se referă la limbile de tip flectiv.

G. Pană-Dindelegan, în Dicţionarul de ştiinţe ale limbii, enumeră

un şir de caracteristici definitorii ale unei categorii gramaticale, men-
ţionând că aceasta a) presupune un sistem de opoziţii, corelând cel pu-
ţin doi termeni; b) corelează una sau mai multe distincţii din planul
semnificaţiei cu una sau mai multe distincţii din planul expresiei;
c) acelaşi raport dintre o corelaţie din planul semnificaţiei şi una din
planul expresiei este repetabil pentru o clasă numeroasă şi omogenă de
cuvinte şi d) unei distincţii din planul semnificaţiilor gramaticale îi co-
respunde o marcare gramaticală clară, prin afixe flexionare, fixe sau
mobile [43, p.94-95]. Deşi autoarea, exemplificându-şi tezele, contestă
de câteva ori posibilitatea existenţei aspectului verbal în calitate de ca-
tegorie gramaticală în limba română, vom încerca să aplicăm aceleaşi
caracteristici pentru a dovedi existenţa lui.

Şi în concepţia unor lingvişti autohtoni contemporani, „prin cate-

gorii gramaticale se înţelege o serie de fapte de limbă cu ajutorul că-
rora se exprimă o parte din acele opoziţii gramaticale ce contribuie la

111
transformarea unităţilor denotative în unităţi comunicative. Conform
tradiţiei gramaticale europene, la categorii gramaticale sunt trecute
acele fascicule de semnificaţii gramaticale opozabile care se realizea-
ză, în planul expresiei, prin formele paradigmatice ale cuvântului” [38,
p.47]. A. Dârul interpretează categoriile gramaticale ce caracterizează
verbul – timpul, modul, persoana, aspectul – drept categorii gramati-
cale comunicative, sau interpretaţionale, pentru că acestea, deşi se
materializează în flexiunile verbale şi se realizează în cadrul paradig-
mei conjugaţionale, îşi manifestă valoarea în cadrul enunţului, la în-
tregirea semnificaţiilor categoriilor date contribuind şi sensul unor
unităţi lexicale din enunţ (adverbe, cuvinte incidente etc.) [39, p.52].
Categoriile gramaticale, în opinia lingvistului moldovean, se exprimă
cu ajutorul morfemelor (monemelor, în altă terminologie), iar printre
cele care se realizează la nivelul cuvântului se numără şi aspectul [39,
p.53].

În tradiţia lingvistică modernă, categoriile gramaticale se împart în

morfologice şi sintactice. Cele morfologice, la rândul lor, sunt de două
tipuri: flexionare, ce includ logoformele unuia şi aceluiaşi cuvânt, şi
clasificatoare, care cuprind lexeme diferite, reunite în aceeaşi clasă în
baza unui sens gramatical comun. Spre exemplu, categoria cazului şi a
numărului la substantive, cea a persoanei şi timpului la verbe sunt ca-
tegorii gramaticale de tip flexionar, întrucât ele se realizează în cadrul
unui lexem (casa, casei, casele, caselor; citesc, citeai, citise, vom ci-
ti), iar categoria genului la substantive este una clasificatoare, deoare-
ce, în conformitate cu această categorie, substantivele se împart după
genuri: masculine (băiat, scriitor, lup); feminine (femeie, casă, lupoai-
că) şi neutre (scaun, tablou, deget). „Caracteristic pentru categoriile
gramaticale clasificatoare, precizează A. Dârul, este faptul că prin mij-
locirea acestora se opun între ele grupe de cuvinte şi nu forme grama-
ticale ale aceluiaşi cuvânt” [38, p.51]. Categoriile flexionare îşi găsesc

112
expresie în flexiuni (afixe gramaticale, desinenţe), cele clasificatoare
pot utiliza, în anumite cazuri, afixele derivative. În legătură cu aceasta,
A. Dârul precizează: „Morfemele cu ajutorul cărora se exprimă opozi-
ţiile din cadrul categoriilor gramaticale clasificatoare adesea coincid
cu formanţii derivativi ai cuvintelor derivate” [38, p.51], incluzând
printre categoriile gramaticale clasificatoare şi pe cea a aspectualităţii:
„Că opoziţia „aspectualitate” ţine de categoriile gramaticale clasifica-
toare, se confirmă şi prin faptul că perechile de verbe prin care se ex-
primă această opoziţie figurează în dicţionare ca articole lexicografice
aparte” [38, p.53].

Afirmaţiile de mai sus necesită unele comentarii. În primul rând,

aspectualitatea este o categorie funcţional-semantică, de fapt, un câmp
funcţional-semantic, după cum o definesc A. Bondarko şi alţi aspec-
tologi, de aceea ea nu poate fi interpretată ca o categorie gramaticală
– nici clasificatoare, nici de alt fel. E adevărat că, aşa cum este ea ca-
racterizată în studiile aspectologice, aspectualitatea include şi catego-
ria gramaticală a aspectului verbal, care, în limba rusă (şi, posibil, şi în
alte limbi slave), poate fi o categorie clasificatoare, atunci când este
reprezentată printr-un „cuplu aspectual” format fie din două lexeme
verbale uniradicale (ca делать vs. сделать, писать vs. написать,
готовить vs. приготовить), fie din verbe diferite (говорить vs.
сказать), dar şi una flexionară, dacă această opoziţie este realizată de
forme ale aceluiaşi verb (списать vs. списывать, записать vs. за-
писывать, переписать vs. переписывать). În al doilea rând, această
situaţie caracterizează sistemul verbal rusesc şi nu e cazul ca de fieca-
re dată când vorbim despre categoria aspectului verbal să luăm ca „şa-
blon” acest sistem. „Buturuga” de care se împiedică toţi cei care neagă
existenţa aspectului în limba română este tocmai inexistenţa în această
limbă a unor „cupluri aspectuale” identice celor ruseşti. Şi respectiva
particularitate dă cele mai multe „bătăi de cap” şi aspectologilor ruşi,

113
pentru că majoritatea absolută a sus-numitelor cupluri este angrenată
şi cu valori semantice suplimentare – tot aspectuale – dar care ţin de
domeniul Aktionsart-urilor, problemă discutată pe larg şi în contradic-
toriu pe parcursul multor ani din ultimele decenii. În limba română
însă inexistenţa acestor cupluri aspectuale exclude posibilitatea unor
asemenea confuzii şi lasă câmp liber doar pentru interpretarea aspec-
tului verbal drept categorie gramaticală flexionară, adică exprimată
prin formele gramaticale ale aceluiaşi verb, care cumulează valori
temporale şi aspectuale în aceleaşi morfeme. De altfel, şi A. Dârul re-
cunoaşte că „în traducerile româneşti opoziţiile aspectuale din limba
rusă ... sunt redate prin utilizarea diferitor forme temporale verbale”
[38, p.54].

Referindu-se la cele două tipuri de categorii gramaticale – clasifi-

catoare (derivative) şi flexionare – lingvistul rus I. Perelmuter preciza
că cele flexionare „sunt, în principiu, universale: formele tuturor cazu-
rilor într-o limbă flectivă pot fi construite într-un mod sau altul de la
orice substantiv, orice verb se schimbă după timpuri şi persoane la fel
etc.”, pe când cele clasificatoare, sau derivative, se prezintă cu totul
altfel: nu cu orice substantiv se pot combina prefixe şi sufixe ale unor
noţiuni abstarcte sau aprecieri subiective, nu de la orice temă verbală
se pot forma verbe incoative, iterative ş.a. De aceea, subliniază auto-
rul, „între lexemele primare şi cuvintele derivate se observă un grad
mult mai redus de regularitate şi unitate semantică a corelaţiei seman-
tice, decât între formele unor şi aceloraşi cuvinte ce aparţin diferitelor
categorii flexionare” [240, p.35].

După ce recunoaște că polisemia poate fi proprie atât categoriilor

flexionare, cât şi celor clasificatoare / derivative, I. Perelmuter preci-
zează că „diferite sensuri ale categoriei flexionare sunt în egală măsu-
ră inerente fiecărui cuvânt din această categorie gramaticală, fapt care

114
explică regularitatea corelaţiilor semantice între formele flexionare;
sensurile concrete însă ale categoriei derivative sunt repartizate, de re-
gulă, între anumite grupuri de cuvinte ce se deosebesc prin sensul lor
lexical” [240, p.39].

Prin aplicarea acestui concept al categoriei gramaticale la interpre-

tarea aspectului verbal din diferite limbi, problema existenţei sau non-
existenţei lui într-un idiom concret ar putea să-şi găsească o soluţie
adecvată mult mai uşor şi mai întemeiat. Trebuie să observăm, în acest
context, că în aspectologia contemporană dominantă este totuşi inter-
pretarea aspectului verbal drept o categorie gramaticală flexionară, iar
a sensului gramatical de aspect – drept o caracteristică a logoformei
lexemului verbal.

În temeiul celor relatate, vom încerca să elucidăm aplicabilitatea

conceptului de categorie gramaticală aspectului verbal românesc şi să
precizăm ce fel de categorie gramaticală este el în limba română. Şi
pentru că majoritatea abordărilor fenomenului în cauză este realizată
prin prisma aspectului verbal slav, vom respecta şi noi tradiţia şi vom
porni de la aspectul slav, mai exact, de la cel rusesc.

În legătură cu aceasta, se pune întrebarea dacă pot fi comparate

două categorii din două limbi tipologic diferite, cum ar fi cea a aspec-
tului verbal în limbile slave şi aceeaşi categorie în limba română.
Având în vedere că limbile slave şi cele romanice fac parte din aceeaşi
familie – indo-europeană – de limbi, considerăm că este posibil a
compara categoria aspectului verbal în idiomurile respective, cum, de
altfel, s-a procedat de nenumărate ori, însă, de această dată, luându-se
ca punct de plecare o singură concepţie, bine definită, a categoriei
gramaticale, care ar avea o semnificaţie netă şi univocă în ambele
limbi.

115
 Că aspectul verbal este o categorie gramaticală caracteristică ver-
bului rusesc în orice formă a sa, o categorie gramaticală bine reprezen-
tată şi multilateral descrisă în această limbă, este un postulat bine cu-
noscut şi, ceea ce este mai important, acceptat unanim de toţi cercetă-
torii. Ceea ce îi divizează în păreri opuse este caracterul acestei cate-
gorii: ce fel de categorie gramaticală este aspectul rusesc – clasifica-
toare sau flexionară? Cu alte cuvinte, semantica aspectuală este carac-
teristică lexemului verbal concret sau verbele se schimbă după aspec-
te, au forme de aspect, aşa cum au forme de timp sau de număr?

A. Bondarko vine din nou cu o „găselniţă” în problema interpretă-

rii aspectului verbal rus drept categorie flexionară sau clasificatoare.
Pornind de la ideea că în lingvistica rusă a circulat un timp noţiunea
de „categorie formativă” («формообразовательная категория»), pro-
movată încă de L. Şcerba [263, p.18-20] şi V. Vinogradov [203, p.36-
40], care era mai îngustă decât cea derivativă, deoarece se referea doar
la formele unui lexem, dar mai largă decât cea flexionară, întrucât in-
cludea şi derivatele diminutivale, reduplicările etc., A. Bondarko pro-
pune o schemă „de compromis”, care cuprinde toate categoriile menți-
onate. Pentru început, precizează că cea formativă se referă la toate
formele unui cuvânt în limitele părţii de vorbire date. Privite din
această perspectivă, categoriile derivativă, formativă şi felxionară nu
sunt exclusive, ci parţial inclusive: zona categoriei formative, plasân-
du-se între celelalte două, acoperă parţial, câte un segment din fiecare
[197, p.4-5], ca în reprezentarea următoare:

Categoria formativă

Categoria derivativă Categoria flexionară

116
 În modelul acesta „tripartit” se încadrează reuşit controversatele
verbe prefixate, de tipul лететь – влететь, долететь, прилететь,
залететь etc., care, pe de o parte, se perfectivează, deci aparţin zonei
flexionare, iar pe de altă parte, îşi modifică sensul lexical, ceea ce le
plasează în zona derivativă, prin urmare, locul unor asemenea verbe
este exact pe segmentul comun acoperit de cele două zone.

Pe această schemă A. Bondarko îşi întemeiază propriul concept al

categoriilor morfologice, structurat într-o gradaţie trinară: categorii
consecvent corelative, reprezentate regulat prin corelaţia formelor ace-
luiaşi cuvânt (în limba rusă, acestea sunt: modul, timpul, persoana,
numărul, genul la verbe; cazul la nume; genul şi numărul la adjective),
categorii neconsecvent corelative, care pot fi reprezentate atât prin co-
relaţia formelor aceluiaşi cuvânt, cât şi prin opoziţiile dintre formele
diferitor lexeme (cum ar fi: aspectul, diateza verbului; numărul sub-
stantivelor, gradele de comparaţie ale adjectivelor şi adverbelor) şi
categorii necorelative, reprezentate întotdeauna prin cuvinte diferite
(genul substantivelor, persoana pronumelor) [197, p.8]. În realitate,
concepţia lui A. Bondarko este reductibilă la cea tradiţională, propusă
de L. Şcerba şi V. Vinogradov, care, până la urmă, poate fi redusă şi
ea la cele discutate aici – categorie gramaticală flexionară ↔ catego-
rie gramaticală clasificatoare, aceasta din urmă incluzându-le pe cea
derivativă şi pe cea formativă.

O altă variantă „de compromis” în soluţionarea problemei privind

concepţia categoriei aspectului verbal a fost propusă de M. Glovin-
skaia: dacă este evident că aspectul are indicii şi de flexionare, şi de
derivare, atunci ar fi raţional să fie interpretat drept o categorie inter-
mediară [207, p.3], poziţie acceptată şi de A. Lomov, care este de pă-
rerea că aspectul presupune cumularea a două principii de caracteriza-
re gramaticală – flexionară şi clasificatoare [221, p.19].

117
 După Русская грамматика, aspectul este o categorie neflexiona-
ră, iar cuplul aspectual reprezintă o opoziţie a unor verbe (sic!) diferi-
te, care se află în raport de motivare derivativă [250, p,584], chiar an-
terior aspectul fiind definit drept „un sistem din două şiruri de forme
verbale, opuse una alteia” [250, p.584]. Este destul de dificil a des-
prinde din aceste postulate prin ce se realizează opoziţia de perfectiv
↔ imperfectiv – prin verbe sau forme verbale diferite? Şi din această
balansare descinde şi nebulozitatea categoriei aspectului verbal în lim-
ba rusă, precum şi oscilările în interpretarea lui drept o categorie gra-
maticală clasificatoare sau flexionară.

Realizând o analiză detaliată şi multilaterală a aspectului verbelor

ruseşti, N. Avilova constată că există un şir întreg de verbe care, în ge-
neral, nu pot intra în corelaţii aspectuale în virtutea sensului lor de
„atelicitate”, autoarea referindu-se atât la verbele monoaspectuale, cât
şi la anumite sensuri ale verbelor polisemantice, ceea ce „nu permite a
considera aspectul verbal drept formă a cuvântului, întrucât nu poate
un şir întreg de verbe să nu se schimbe după aspect, dacă acesta este o
categorie de tip flexionar” [189, p.36-37]. În limba rusă, menţionează
N. S. Avilova, „aspectul verbului este o categorie gramaticală deosebi-
tă, care se află în afara conjugării verbului şi nu intră în flexionarea
lui” (subl.n. – C.C.), iar „cuplul aspectual se formează prin corelarea
unor verbe cu aspect diferit”, ceea ce conduce la concluzia că aspectul
verbului rusesc „este o categorie gramaticală de tip special sau clasifi-
catoare, iar fiecare din sensurile gramaticale corelative (imperfective
şi perfective) aparţin unor verbe independente, lexemului verbal în
general” [189, p.41].

Aceeaşi idee o relevă şi H. Wlodarczyk, care opinează că în limbile

slave „categoria aspectului păstrează încă de la originea sa absenţa
mărcilor flexionare şi recurge la morfeme derivaţionale care nu şi-au

118
pierdut, de altfel, funcţia lor lexicală în toate utilizările lor” [181,
p.273].

Mai mult decât atât. Unii lingvişti sunt tentaţi să conteste aspectu-
lui slav chiar statutul de categorie gramaticală, considerându-l un fe-
nomen lexical. Astfel, cercetându-i originile, V. Maček, după ce con-
stata că „vechile limbi indo-europene exprimau perfectivitatea sau
imperfectivitata, acolo unde era nevoie, prin mijloace lexicale: cu
ajutorul adverbelor (dintre care multe au devenit preverbe)”, conchi-
dea că în slavă „categoria aspectului era l e x i c a l ă şi ea rămâne
până în zilele noastre aşa (nu gramaticală, cu toată opinia celei mai
mari părţi a lingviştilor)” [105, p.40]. Cu o jumătate de secol mai târ-
ziu, un alt lingvist consacrat, D. Cohen, opina: „Pentru aspectul verbal
rus, remarcabil şi semnificativ este faptul că acelaşi verb nu posedă,
de fapt, forme cu valoare de perfectiv sau imperfectiv, ceea ce pune
sub semnul îndoielii, cel puţin, interpretarea lui drept o categorie gra-
maticală (morfologică)” [26, p.247].

Referindu-se la aspectul verbal din limba rusă, V. Plunghean ob-

serva că el „nu poate fi considerat – fără o forţare esenţială a materia-
lului – o categorie flexionară de acelaşi tip ca cea a timpului sau a per-
soanei” [244, p.18], deoarece, în acest caz, ea ar trebui să cuprindă
întreg lexicul verbal în numeroase cupluri, în interiorul cărora verbele
s-ar deosebi doar prin aspect. Acest lucru nu se întâmplă din câteva
motive: în primul rând, aici nu toate verbele formează asemenea cu-
pluri (există un număr considerabil de verbe biaspectuale, precum şi
destul de multe categorisite ca perfectiva tantum sau imperfectiva tan-
tum), în al doilea rând, este deja o axiomă teza că majoritatea absolută
a verbelor rezultate din procesul perfectivării prefixale diferă de „pere-
chea” sa nu doar prin aspect, ci şi prin unele nuanţe semantice achizi-
ţionate de la prefixul respectiv. „O asemenea situaţie, conchide ling-

119
vistul, este tipică pentru aşa-zisele categorii clasificatoate – termen ne-
popular în teoria gramaticii, dar necesar pentru descrierea unor catego-
rii ca cea a genului substantivului” [244, p.19] şi, respectiv, a aspectu-
lui. Calitatea de categorie gramaticală clasificatoare o acceptă şi alţi
lingvişti [320].

E. Paduceva vede soluţia acestei probleme în renunţarea la tratarea

aspectului ca pe o categorie gramaticală de tip flexionar şi în interpre-
tarea lui drept o categorie gramaticală clasificatoare, analogică celei
de animat / inanimat pentru substantive, şi nu a celei de număr. În
această accepţie, verbele cu aspect diferit sunt lexeme diferite, nu for-
me gramaticale ale aceluiaşi verb [237, p.85]. Alţi lingvişti merg şi
mai departe, considerând că în cazul în care cuplurile aspectuale sunt
alcătuite din cuvinte diferite, şi nu din formele aceluiaşi cuvânt, nu
mai poate fi vorba de nivelul gramatical, ci se ajunge în domeniul
formării cuvintelor, deci la cel lexical. „Factorul polisemiei asimetrice
a constituenţilor cuplului aspectual, afirmă, spre exemplu, R. Murea-
sov, devine un obstacol insurmontabil în calea recunoaşterii aspectului
drept categorie pur gramaticală” [233, p.87].

Această poziţie este împărtăşită şi de alţi aspectologi slavi, care

menţionează că „aspectul nu este, în limbile slave, o categorie grama-
ticală flexionară, ci una clasificatoare: orice verb este fie perfectiv, fie
imperfectiv. Caracterul obligatoriu al apartenenţei la o clasă sau alta
de verbe (perfective sau imperfective) stă la baza categoriei binare de
un înalt nivel de abstracţie, care nu opune decât doi termeni, iar mij-
loacele morfologice care permit a asocia unui verb un partener de as-
pect opus sunt mijloace derivaţionale: prefixele şi sufixele” [180,
p.94].

120
 Renunţarea la tratarea aspectului drept o categorie gramaticală fle-
xionară nu implică, în opinia cercetătoarei E. Paduceva, renunţarea la
noţiunea de cuplu aspectual, doar că respectiva corelaţie aspectuală
trebuie interpretată ca o relaţie între două lexeme de sine stătătoare ale
vocabularului. În această accepţie, acelaşi verb poate intra în cupluri
diferite (ceea ce era exclus în tratarea lui drept categorie flexionară) şi
chiar într-un singur cuplu de perfectiv – imperfectiv pot exista diferite
corelaţii semantice, adică aceleaşi două verbe pot intra în cupluri dife-
rite unul cu altul [237, p.88-89]. O asemenea abordare, consideră
autoarea, va permite identificarea unor valori aspectuale şi în grame-
mul din componenţa verbelor monoaspectuale.

Pentru soluţionarea acestei probleme, L. Iasai propune încadrarea

cuplurilor aspectuale într-un câmp funcţional, al cărui nucleu îl vor
constitui cuplurile formate prin imperfectivare, „ideale din punct de
vedere morfologic”, ai căror membri diferă doar ca aspect, iar perife-
ria va fi completată cu cele formate prin perfectivare, plasând mai
aproape de centru cuplurile cu „prefixe vide”, liantul între cele două
tipuri de cupluri fiind corelaţiile triple (de tipul пахать – вспахать –
вспахивать, слабеть – ослабеть – ослабевать) [267, p.71-72]

De felul în care sunt interpretate cuplurile aspectuale depinde şi

aprecierea categoriei gramaticale a aspectului în calitate de categorie
clasificatoare sau flexionară. Şi aici se conturează câteva puncte de
vedere:

1) Membrii cuplurilor aspectuale întotdeauna sunt lexeme diferite,

de unde derivă concluzia că aspectul verbal este o categorie clasifica-
toare [250, p.583-585];

121
 2) Membrii cuplurilor aspectuale în toate cazurile reprezintă forme
ale unuia şi aceluiaşi cuvânt, de unde reiese că aspectul verbal este o
categorie gramaticală flexionară [257];

3) Forme ale aceluiaşi lexem sunt recunoscute numai membrii co-

relaţiilor de tipul раскрыть – раскрывать (rezultate din imperfecti-
vare), iar în cazul tipului писать – написать existenţa cuplului as-
pectual ori se neagă, ori se consideră că e vorba de cupluri formate din
diferite cuvinte. De aici se trag şi concluzii diferite: a) aspectul în ge-
neral este o categorie de tip flexionar, pur gramatical, în care intră, pe
lângă imperfectivare, şi perfectivarea „pură”, cu „prefixe vide” [224;
259]; b) aspectul reprezintă o categorie clasificatoare, indiferent prin
ce mijloace se formează cuplurile aspectuale – prin imperfectivare sau
prin perfectivare [189; 232], şi c) aspectul trebuie interpretat drept o
categorie de tip mixt – parţial flexionară (cuplurile sufixale), parţial
clasificatoare (cuplurile prefixale), concepţie susţinută şi promovată,
în special, de şcoala aspectologică din Sankt-Peterburg, dar şi de alţi
aspectologi ruşi [225; 198; 221; 207].

De fapt, în opinia noastră, interpretarea aspectului exprimat prin

cuplurile sufixale drept categorie gramaticală flexionară nu este sufi-
cient de întemeiată, având, cel puţin, câteva puncte vulnerabile. În pri-
mul rând, criteriul „regularităţii” acestor forme nu poate fi aplicat ple-
nar, întrucât nu toate verbele admit imperfectivarea şi, uneori chiar ad-
miţând-o, rezultatul obţinut este un alt lexem verbal cu alt sens (de
exemplu, заблудиться – заблуждаться, положить – полагать). În
al doilea rând, între verbul primar şi cel derivat – prin sufixare sau
prin prefixare – există nu doar o opoziţie aspectuală de imperfectiv –
perfectiv, ci şi o diferenţă de ordin semantic, ceea ce denotă legătura
strânsă între aspectul verbal şi Aktionsart (modul acţiunii). Toate aces-

122
te argumente pledează pentru calificarea aspectului verbal slav drept
categorie gramaticală clasificatoare.

Aşadar, compararea tradiţională a aspectului gramatical din limba

română cu cel din limba rusă ne permite a releva unele particularităţi
specifice ale acestei categorii gramaticale în cele două idiomuri:

1. În limba rusă, categoria gramaticală a aspectului este una clasifi-

catoare, aşa cum este cea a genului pentru substantive; ea divizează
verbele ruseşti în două clase: perfective şi imperfective, după cum ca-
tegoria genului împarte substantivele în masculine, feminine şi neutre.
Şi, precum elev şi elevă nu sunt forme ale aceluiaşi substantiv, tot aşa
писал şi написал nu sunt forme ale aceluiaşi verb; cu atât mai mult
variante ca пел, запел, спел, пропел ş.a.

În limba română, categoria gramaticală a aspectului este una flexio-

nară, la fel cum este cea a genului pentru adjective; variantele cântam
şi am cântat sunt forme gramaticale ale aceluiaşi verb, după cum fru-
mos şi frumoasă sunt forme de gen ale aceluiaşi adjectiv.

2. În limba rusă, în interacţiune şi conexiune strânsă cu aspectul

verbal se află Aktionsart-ul, care este un concept de ordin lexical şi
desemnează clase de verbe caracterizate prin anumite trăsături de or-
din aspectual ale acţiunii (verbe durative, momentane, incoative, re-
zultative, intensive, iterative, evolutive etc.). Conţinutul semantic al
celor două categorii de cele mai multe ori este exteriorizat prin ace-
leaşi mijloace formale, aşa încât acelaşi verb poate fi corelativul as-
pectual al unui alt verb şi, totodată, o altă variantă de Aktionsart. De
exemplu, verbul понравиться formează un cuplu aspectual cu imper-
fectivul нравиться, exprimând, concomitent, şi un Aktionsart
incoativ.

123
 În limba română, acelaşi Aktionsart caracterizează întreaga para-
digmă a verbului, iar sensul aspectual de perfectiv / imperfectiv este
independent de acesta sau, după afirmaţia lui A. Zacordoneţ, „aspectul
unui verb nu depinde niciodată de conţinutul lexical concret al verbu-
lui” [183, p.96]. Asta înseamnă că orice verb, indiferent de apartenen-
ţa sa la un Aktionsart sau altul, poate avea atât forme perfective, cât şi
imperfective. Astfel, verbul a cânta, durativ ca modalitate a acţiunii,
poate exprima atât acţiuni imperfective (cântă, cânta, va cânta), cât şi
perfective (cântă, a cântat, cântase), după cum şi momentanul a sosi
redă acţiuni imperfective (soseşte, sosea) şi perfective (sosi, a sosit).
În acest sens, am putea afirma că aspectul verbal românesc este chiar
mai regulat decât cel rusesc, el cuprinzând întreaga paradigmă a ver-
bului.

În temeiul celor confruntate şi expuse mai sus, suntem în drept să

conchidem că aspectul verbal este o categorie gramaticală (morfolo-
gică) atât în limbile slave (rusa, spre exemplu), cât şi în cea română,
cu precizarea că în limbile slave aspectul reprezintă o categorie gra-
maticală clasificatoare, iar în limba română acesta este o categorie
gramaticală flexionară. Acceptând o asemenea interpretare, nu mai
este necesar a căuta „identitatea” aspectului slav cu cel din alte limbi,
cum este româna, acesta având libertatea de a se exprima în mod spe-
cial în fiecare idiom aparte.

O idee mult vehiculată în legătură cu respectiva „identitate” stipu-

lează că aspectul verbal, în calitate de categorie gramaticală, trebuie
să-şi găsească expresie în plan formal, adică să se materializeze în
anumite morfeme. Privit astfel, aspectul verbal rus se serveşte, în acest
scop, de un set de morfeme derivaţionale, pe când limba română folo-
seşte morfeme flexionare pentru a exprima sensurile aspectuale de
perfectiv sau imperfectiv, ceea ce susţine aprecierea aspectului rus

124
drept categorie gramaticală clasificatoare, iar pe cea a aspectului
verbului românesc – drept categorie gramaticală flexionară.
Morfemele derivaţiona-le au proprietăţi funcţionale diferite de cele ale
morfemelor flexionare: cele derivaţionale pot modifica sensul cuvân-
tului şi chiar categoria sa gramaticală, pe când cele flexionare nu in-
fluenţează nici sensul lexical al cuvântului-bază, nici categoria grama-
ticală, ele furnizează doar informaţii gramaticale.

În afară de aceasta, ar fi o eroare să considerăm aspectul verbal o

categorie specială, de sine stătătoare, având mijloace de exprimare
specifice doar ei, distincte de ale altor categorii gramaticale. În realita-
te, de cele mai multe ori, o categorie gramaticală se manifestă în com-
binaţie cu altele, fie în planul expresiei, fie în cel al conţinutului. De
exemplu, în multe limbi, categoria cazului la nume este exprimată
împreună cu cea a numărului, categoria numărului – cu cea a persoa-
nei etc. În ceea ce priveşte categoria aspectului, aceasta aproape întot-
deauna a fost foarte strâns legată de cea a timpului.

Şi A. Bondarko, referindu-se la acest subiect, preciza că „pentru

caracterizarea aspectului drept categorie gramaticală (morfologică)
este important că opoziţiile aspectuale, de principiu, pot avea loc în
interiorul unui verb, în cadrul aceleiaşi valori lexicale” [193, p.168-
169]. Această definiţie exclude din sistemul „riguros” al aspectelor
ruseşti majoritatea celor formate prin perfectivare, fiindcă ele, de cele
mai multe ori, sunt lexeme cu sensuri diferite. La drept vorbind, defi-
niţia lui A. Bondarko este mai potrivită pentru sistemele verbale ale
limbilor romanice, de exemplu, decât pentru cele slave.

Cele expuse mai sus confirmă încă o dată ideea că aspectul verbal
este o categorie gramaticală (morfologică) universală, care se concre-
tizează, la nivelul expresiei, în funcţie de particularităţile fiecărei

125
limbi istorice. El constă dintr-un sistem de forme pe care le îmbracă
verbul pentru a marca gradul de realizare a acţiunii respective: aspec-
tul perfectiv desemnează o acţiune terminată, deci globală, iar aspectul
imperfectiv – una în curs de defăşurare. Limba română nu dispune de
mijloace specifice, „pure”, pentru marcarea doar a aspectului, după
cum nu dispun, de altfel, de asemenea mijloace „specializate” nici alte
limbi, inlusiv cele slave. Aşa cum am arătat mai sus, formele verbale
cumulează şi valori temporale, şi aspectuale, situând acţiunea în timp
şi descriind-o ca terminată (perfectivă) sau neterminată (imper-
fectivă).

Concludentă, în acest sens, este opinia lui R. Jakobson despre cate-

goriile gramaticale şi relaţia lor cu opoziţiile gramaticale. După el,
opoziţiile în cauză nu se caracterizează prin prezenţa / absența unei
trăsături distinctive, aşa cum se întâmplă la nivelul fonologic, care, din
acest punct de vedere, este mai simplu. Pentru ele este caracteristic ca
unul din membri să posede o trăsătură distinctivă, în timp ce altul să
fie lipsit de ea. Acolo unde o categorie posedă mai mult de doi mem-
bri, trebuie, după R. Jakobson, de fiecare dată să se pună în opoziţie
câte doi membri, formându-se, astfel, perechi de forme opozante [264,
p.251].

Luând ca punct de reper această aserţiune a lui R. Jakobsohn, pu-

tem identifica şi în structura formelor temporale ale verbului românesc
un asemenea morfem care să marcheze un membru al opoziţiei binare
perfectiv ↔ imperfectiv. Astfel, dacă am distribui toate formele verbu-
lui românesc după caracteristica aspectuală de „acţiune terminată” /
„acţiune neterminată”, am obţine două serii:

a) perfectul simplu indicativ, perfectul compus indicativ, mai mult

ca perfectul indicativ, viitorul al II-lea (anterior) indicativ, perfectul

126
conjunctiv, perfectul condiţional, perfectul prezumtiv, participiul, su-
pinul, infinitivul perfect, marcate prin trăsătura [+Perfectiv];

b) prezentul indicativ, imperfectul indicativ, viitorul I (propriu-zis)

indicativ, prezentul conjunctiv, prezentul condiţional, prezentul pre-
zumtiv, prezentul imperativ, gerunziul, infinitivul prezent, având tră-
sătura [- Perfectiv].

Din cele două şiruri de logoforme verbale ce reprezintă opoziţia bi-

nară perfectiv ↔ imperfectiv, membrul marcat al acestei opozţii este
cel caracterizat prin trăsătura [+Perfectiv] şi trăsătura în cauză este ex-
plicit indicată prin morfemul de perfect, numit ca atare în literatura de
specialitate [81; 73] şi identificabil în formele care comportă respec-
tivul sens categorial, după cum se poate urmări în tabelul de mai jos:

Clas Infinitivul Tema de Morf Perfectul Mai mult ca Participiul /

a de perfect emul simplu perfectul Supinul
verb de
e perfe
ct
I a cânt-a cânt- -a- cânt-aperf.-i cânt-aperf.-se-m cânt-aperf.-t
a învăţ-a învăţ- învăţ-aperf.-i învăţ-aperf.-se-m învăţ-aperf.-t
II a ved-ea văz- -u- văz-uperf.-i văz-uperf.-se-m văz-uperf.-t
a tăc-ea tăc- tăc-uperf.-i tăc-uperf.-se-m tăc-uperf.-t
IIIa a trec-e trec- -u- trec-uperf.-i trec-uperf.-se-m trec-uperf.-t
a cred-e crez- crez-uperf.-i crez-uperf.-se-m crez-uperf.-t
IIIb a merg-e mers- -e- mers-eperf.-i mers-eperf.-se-m mers-ᴓperf.-ᴓ
a culeg-e cules- cules-eperf.-i cules-eperf.-se-m cules-ᴓperf.-ᴓ
IVa a cit-i cit- -i- cit-iperf.-i cit-iperf.-se-m cit-iperf.-t
a auz-i auz- auz-iperf.-i auz-iperf.-se-m auz-iperf.-t
IVb a cobor-î cobor- -â- cobor-âperf.-i cobor-âperf.-se-m cobor-âperf.-t
a hotăr-î hotăr- hotăr-âperf.-i hotăr-âperf.-se-m hotăr-âperf.-t

Mostrele de mai sus probează că formele dotate cu sufixul de per-

fect – indiferent cărui timp ar aparţine – comportă sensul categorial de
aspect perfectiv şi „duc cu sine” acest sens în structurile analitice pe

127
care le formează în paradigmele temporale ale verbului românesc. În
felul acesta, şi mitul despre absenţa unui indiciu formal care să expri-
me categoria aspectului în limba română poate fi considerat compro-
mis, iar afirmația conform căreia „în limba română categoria aspec-
tului se realizează prin mijloace gramaticalizate în cazul unei singure
opoziţii aspectuale, şi anume perfectiv ~ imperfectiv” [61, p.449]
poate servi drept pilon în identificarea acestei categorii în sistemul
verbal românesc.

În consecinţă, pentru a putea accepta existenţa aspectului verbal în

limba română în calitate de categorie gramaticală, care să „străbată”
prin toate (sau aproape toate) formele unui verb, este necesar a defini
clar acest fenomen, limitându-i „competenţa” la capacitatea de a pre-
zenta acţiunea ca fiind în curs de desfăşurare (în momentul vorbirii
sau în alt moment pe axa timpului), deci neterminată, neîncheiată
(aspect imperfectiv) sau ca fiind terminată, încheiată, indiferent dacă
a ajuns la realizarea sa completă sau a fost întreruptă de o altă acţiu-
ne sau de anumite circumstanţe (acţiune perfectivă). Toate celelalte
referinţe şi caracteristici ale „modului de desfăşurare” a acţiunii expri-
mate de verb – durativă, momentană, semelfactivă, iterativă, ingresi-
vă, inceptivă, finitivă, completivă etc. – ţin de Aktionsart, care, bine-
înţeles, aparţine şi el sferei aspectualităţii, aşa cum am demonstrat pe
parcursul demersului nostru.

3.3. Valorile aspectuale ale timpurilor verbului românesc

După ce am stabilit că noţiunea de aspect verbal trebuie menţinută

şi tratată în limita opoziţiei perfectiv ↔ imperectiv („terminat ↔ ne-
terminat”, „încheiat ↔ neîncheiat”, „совершенный ↔ несовершен-

128
ный”, „achevé ↔ inachevé”), vom urmări manifestarea acestor sen-
suri în formele gramaticale ale verbelor (oricare ar fi sensurile lor
lexicale), şi nu în semantica lor, pentru că termenii perfectiv şi imper-
fectiv se utilizează şi pentru denumirea unor clase lexicale – verbe
perfective (a sparge, a descoperi, a sigila, a obţine ş.a.) şi imperfective
(a vorbi, a cleveti, a glumi, a hohoti etc.)1, însă aceste caracteristici
aparţin deja categoriei Aktionsart.
Ideea nu e chiar cu totul originală, este una, pur şi simplu, ignorată.
O regăsim şi la alţi cercetători, cum este Cr. Călăraşu, care, încă în
1987, scria că „cele două semnificaţii aspectuale în jurul cărora se gru-
pează timpurile verbale româneşti sunt exprimarea unei acţiuni neîn-
cheiate şi exprimarea unei acţiuni încheiate” [22, p.41], sau D. Irimia,
după care „categoria gramaticală a aspectului se dezvoltă în limba ro-
mână prin opoziţia dintre doi termeni corelativi (subl.n. – C.C.): per-
fectiv şi imperfectiv” [83, p.119]. Mai mult decât atât (à propos de
argumente!): savantul ieşean precizează că „în limba română, catego-
ria gramaticală a timpului înglobează în desfăşurarea opoziţiilor sale
interne şi categoriile gramaticale aspect şi mod, într-un proces de soli-
darizare în parte asemănătoare cu cel propriu complementarităţii cate-
goriilor de persoană şi număr” [83, p.118], teză care conferă suficien-
tă claritate acestor lucruri atât de încurcate.
Mai puțină claritate constatăm în lingvistica românească de dincoa-
ce de Prut, în care, aproape în unison, se neagă existenţa aspectului
verbal sau se admite „parţial”. Unele interpretări sunt chiar contradic-
torii. Astfel, după ce aspectul este inclus printre categoriile gramati-
cale ale verbului (subl.n. – C.C.), alături de cele de timp, diateză,

1
Exemple citate după: [30, p.36].

129
mod, persoană, număr şi gen1, iar includerea lui este susținută cu o
precizare din Dicţionarul de știinţe ale limbii – „Categoriile de timp şi
aspect sunt legate de caracteristica de proces a verbului” [43, p.563],
concluzia este, cel puțin, surprinzătoare: „Deci în limba română, lip-
sind mijloacele formale, morfematice care marchează opoziţia dintre
aspecte în cadrul aceluiaşi lexem, nu se poate vorbi despre categoria
gramaticală a aspectului” (subl.aut. – C.C.) [30, p.23]. Nu mai vor-
bim de faptul că și timpurile sunt definite, conform tradiției, prin ra-
portarea lor şi la coordonata de „terminat” sau „neterminat” (A se ve-
dea: „Imperfectul exprimă o acţiune trecută şi neterminată” [30, p.23],
„Perfectul compus exprimă o acţiune trecută şi terminată înaintea
momentului vorbirii” [30, p.24], „Perfectul simplu exprimă o acţiune
trecută şi terminată înaintea momentului vorbirii” [30, p.26], „Mai
mult ca perfectul exprimă o acţiune trecută, terminată înaintea altei
acţiuni încheiate în trecut” [30, p.27] ş.a.m.d.).
Argumentul cu „lipsa mijloacelor formale, morfematice care mar-
chează opoziţia dintre aspecte” este şi el unul perimat, pentru că, dacă
ne-am propune să identificăm „mijloace formale, morfematice”, speci-
fice fiecărei categorii gramaticale, ne-am pomeni cu o suită întreagă
de categorii cărora nu le-am putea delimita morfemele lor specifice.
Dar este deja o axiomă că în limbile flective, cărora aparţine şi româ-
na, morfemele sunt polivalente, polisemantice, ele înglobând mai mul-
te sensuri gramaticale – dovada cea mai apropiată sunt categoriile de
persoană şi număr. Pentru că, de fapt, „mărcile flexionare” ale diferi-
tor timpuri, enumerate supra, nu sunt numai ale timpurilor numite. De
altfel, am discutat deja despre prezenţa unui morfem „special” în
structura „membrilor marcaţi” ai opoziţiei aspectuale, acesta fiind

1
Cf.: „Totalitatea formelor predicative constituie conjugarea verbului. Prin opoziţia
acestor forme se exprimă următoarele categorii gramaticale: d i a t e z a, m o d u l, t i
m p u l, a s p e c t u l, p e r s o a n a, n u m ă r u l şi g e n u l” [30, p.7].

130
sufixul de „perfect”, menţionat în studiile de specialitate, care indică
mai întâi aspectul, apoi cumulează şi valori temporale (ceea ce se
confirmă prin prezenţa lui în mai multe forme temporale, care se ca-
racterizează, toate, prin caracterul încheiat al acţiunii). Mai mult decât
atât, chiar şi în lingvistica slavă, de unde, de fapt, vine în cea româ-
nească (şi nu numai) ideea despre „expresia formală specială a opozi-
ţiilor aspectuale”, s-a renunţat la această poziţie rigidă, pentru că ma-
terialul slav o dezminte (uneori chiar mai convingător decât cel roma-
nic) şi s-a admis posibilitatea expresiei sincretice a aspectului împreu-
nă cu alte categorii (chiar şi lexicale).
Dacă însă abandonăm acest formalism excesiv şi admitem teza de-
spre amalgamarea expresiei categoriilor gramaticale, ne rămâne să ne
concentrăm asupra semanticii exprimate de formele verbale, delimi-
tând între formele temporale (= timpurile gramaticale) care exprimă
acţiuni perfective (= încheiate, terminate) şi cele care exprimă acţiuni
imperfective (= neîncheiate, neterminate).
Ideea existenţei, în limba română, a aspectului verbal în calitate de
categorie gramaticală nu este, după cum am arătat, nici nouă, nici lip-
sită de temei. Un merit incontestabil în clarificarea acestei situaţii şi în
argumentarea ideii în cauză îi revine, fără îndoială lui G. Ivănescu, ca-
re a abordat acest subiect într-o lucrare de o reală ţinută academică –
Le temps, l'aspect et la durée de l'action dans les langues indo-euro-
péennes [86], studiu elaborat încă în anii '60 ai secolului trecut şi igno-
rat, din păcate, de aproape întreaga comunitate lingvistică românească.
De altfel, şi G. Ivănescu arată că ideea caracterului universal al aspec-
tului verbal a fost susţinută de somităţi ale lingvisticii, cum sunt H.
Paul [131], J. Kuryłowicz [96], G. Guillaume [68], acesta din urmă
demonstrând legătura strânsă existentă între timp şi aspect. G. Ivănes-
cu se declară adeptul acestei teze şi consideră că a fost o eroare sepa-
rarea totală a celor două realităţi, pe motiv că indo-europeana primi-

131
tivă ar fi avut numai aspect şi că apariţia timpurilor ar fi fost tardivă.
El precizează că numai faptele ce se subordonează aspectului ţin de
domeniul gramaticii, pentru că numai ele prezintă o exprimare grama-
ticală, iar celelalte caracteristici aparţin lexicului, întrucât ele nu pre-
zintă o realizare gramaticală.

G. Ivănescu îşi fondează cercetarea pe comparaţia între timpurile

indicativului din română şi imperfectivele şi perfectivele din rusă, ară-
tând că în limba rusă, sub raport formal, perfectivele se formează de la
imperfective cu mijloace lexicale, în special cu prefixe şi sufixe, dar şi
cu ajutorul vocalelor tematice, în timp ce desinenţele rămân aceleaşi:
ja pišu / ja napišu ; ja pisàl / ja napisàl. În rezultat, el identifică patru
condiţii pentru a justifica demonstraţia că există aspect şi în limbile
indo-europene neslave: cele romanice şi germanice (fără engleză):
a) caracterul universal al categoriei aspectului;
b) nediferenţierea exprimării formale a timpului şi aspectului;
c) limitarea aspectului la caracteristicile imperfectiv, perfectiv şi
iterativ;
d) considerarea aspectului drept o categorie morfologică, iar a
duratei acţiunii (Aktionsart) drept o categorie lexicală.
Ca atare, în rusă şi în celelalte limbi slave aspectul este exprimat,
preponderent, lexical, pe când în română şi în alte limbi indo-europene
moderne neslave, aspectul se marchează morfologic, prin flexiune.
Particularitatea, în română, de pildă, constă în aceea că aspectul este
mascat de sensul temporal al sufixelor, ceea ce clarifică o altă proble-
mă – cea a sincretismului morfematic din română în exprimarea con-
comitentă a timpului şi a aspectului [49, p.90].
G. Ivănescu, susţinând ideea caracterului universal al aspectului,
opina că, în interiorul categoriei aspectului din limba română, numai
opoziţia încheiat↔neîncheiat ţine de domeniul propriu-zis al gramati-
cii şi ea corespunde aspectelor perfectiv↔imperfectiv (resp. совер-

132
шенный↔несовершенный) din tradiţia acestei categorii gramaticale.
Din această perspectivă, autorul grupează timpurile verbale româneşti
în două serii: cea perfectivă, alcătuită din viitor, perfect simplu, per-
fect compus, mai mult ca perfect, şi cea imperfectivă, constituită din
prezent şi imperfect.
Această interpretare a lui G. Ivănescu pare a fi perfect plauzibilă şi
pertinentă, rămâne doar să regretăm că ea a rămas, oarecum, la perife-
ria discuţiilor consacrate acestui subiect. Trezeşte totuși unele rezerve
plasarea timpului viitor în seria celor perfective. În acest sens, s-ar im-
pune o precizare: dacă ne referim la cele două timpuri de viitor româ-
nesc – viitorul I şi viitorul II, anterior, ignorat de G. Ivănescu, –
atunci, bineînţeles, schema lui ar putea fi acceptată, cu rectificarea că
viitorul II se include în seria timpurilor perfective, iar viitorul I, sin-
gurul care funcţionează în limba română contemporană, chiar dacă
utilizează mai multe forme, – se deplasează în şirul timpurilor imper-
fective. În felul acesta, pornind de la schema propusă iniţial de G. Ivă-
nescu, am putea contura următorul tablou al seriilor aspectu-ale –
perfective şi imperfective, în care se încadrează sistemul verbului
românesc:
Imperfective Perfective
Indicativ
Prezentul Perfectul simplu
Imperfectul Perfectul compus
Viitorul I Mai mult ca perfectul
Viitorul II
Conjunctiv
Prezent Trecut
Condiţional-optativ
Prezent Trecut

133
 Prezumtiv
Prezent Trecut
Modurile nepersonale
Gerunziul Participiul
Infinitivul Supinul

Premisele identificate de G. Ivănescu ar fi dat un impuls edificator

în soluţionarea problemei aspectului în limba română, dacă studiul său
ar fi fost valorificat, la timpul său sau mai târziu, în lingvistica româ-
nească. Am admis această „digresiune” pentru a observa că la studie-
rea unei noţiuni, înainte de a declara prezenţa sau absenţa ei în limbă,
e bine să se ia în calcul nu doar afirmaţiile făcute de unii lingvişti, fie
şi notorii, dar şi argumentele pe care le aduc aceştia în susţinerea res-
pectivelor afirmaţii. În caz contrar, ajungem la fluctuaţii şi confuzii
care pot continua la nesfârşit.
În cele mai multe cazuri, chiar definiţiile timpurilor respective ne
ajută la identificarea aspectului, aşa cum am arătat mai sus. De fapt,
cele patru „valori” ale timpului trecut sunt valori aspectuale (elocvente
şi concludente în acest sens sunt descifrările etimologice ale termeni-
lor: lat. perfectum < verbul perficio „a face până la sfârşit, a termina”,
iar imperfectum este format prin negarea primului termen; la fel şi ru-
sescul совершенный, calchiat, ca şi alţi termeni gramaticali, după ter-
menii latini, < совершить „a îndeplini, a săvârşi”), altfel – cum se
întreba cândva şi G. Ivănescu – de ce am avea nevoie tocmai de patru
forme de trecut? Însă mai convingătoare decât definiţiile, sunt înseşi
formele despre care vorbim.
Analiza lor am putea-o porni de la cele sintetice, ele codificându-şi
toate sensurile gramaticale într-un singur cuvânt. În şirul timpurilor cu
aspect imperfectiv se includ (de fapt, tradiţional):

134
 Prezentul, care exprimă o acţiune desfăşurată în momentul vorbirii
şi, prin urmare, neîncheiată: citeşte, cântă, fuge, cade, trăieşte, moare
etc.;
Imperfectul, care exprimă o acţiune desfăşurată în trecut, netermi-
nată sau despre care nu se ştie dacă s-a încheiat: citea, cânta, fugea,
trăia, murea etc.;
Perfectul simplu şi mai mult ca perfectul pot fi incluse în timpurile
perfective după aceleaşi criterii şi confirmate prin exemplele de rigoa-
re.
Imperfectiv este şi gerunziul (citind, cântând, fugind, trăind, mu-
rind), el exprimând „o acţiune în desfăşurare” [30, p.43], pe când par-
ticipiul este perfectiv şi exprimă o acţiune „suferită sau realizată de
subiect” [30, p.44] (citit, cântat, trăit, murit = mort).
De menţionat că în limba română, chiar mai mult decât în cea rusă,
aspectul este o categorie care „traversează toate verbele” (să ne amin-
tim că în rusă există verbe monoaspectuale – perfectiva tantum şi im-
perfectiva tantum), indiferent de apartenenţa lor la clasa aspectuală
(Aktionsart). Cu alte cuvinte, verbele perefctive, momentane ş.a. se
conjugă şi redau şi valori aspectuale gramaticale de „neîncheiat”
(adorm, ajung, aprind, cad, lovesc, sparg, obţin sau adormeam, ajun-
geam, aprindeam, cădeam, loveam, spărgeam, obţineam), doar că
acestea „deviau” spre ideea de iterativitate, adică de acţiune repetată,
în special, formele de imperfect, ceea ce din punct de vedere gramati-
cal nu exclude caracterul imperfectiv, neterminat al acţiunii iterative.
Logoformele verbelor durative, imperfective pot comporta şi compor-
tă, la rândul lor, valori aspectuale perfective, încheiate (arse, dormise,
căutase, înotase, se distrase, lucrase), care, bineînţeles, exprimă
acţiuni durative – prin semantica verbului – dar încheiate.

135
 Revenind la identificarea valorilor aspectuale ale formelor tempo-
rale, şi anume la formele temporale analitice, credem că se poate mer-
ge pe câteva căi:
a) fie prin analogie cu cele sintetice, şi atunci prezentul (conjunc-
tiv, condiţional, prezumtiv) va comporta valori imperfective, iar per-
fectul (conjunctiv, condiţional, prezumtiv) – valori perfective;
b) fie prin raportarea la sensurile elementelor lor constitutive: cele
formate cu gerunziu, care este imperfectiv, sunt şi ele imperfective
(prezumtivul prezent), iar cele construite cu participiul, care este per-
fectiv – perfective (perfectul compus, perfectul conjunctiv, condiţi-
onal-optativ, prezumtiv etc.);
c) fie prin identificarea prezenţei / absenţei în componenţa lor a
formelor ce constituie „membrii marcaţi” ai opoziţiei aspectuale cu
trăsătura [+Perfectiv], indusă de morfemul de perfect.
În toate cazurile vom obţine două serii de forme verbale temporale,
orânduite după criteriul aspectual:
 imperfective: prezentul (indicativ, conjunctiv, condiţional,
prezumtiv), imperfectul, viitorul I, gerunziul, infinitivul
prezent;
 perfective: perfectul (indicativ - simplu şi compus, conjunctiv,
condiţional-optativ, prezumtiv), mai mult ca perfectul, viitorul
II, participiul, supinul, infinitivul perfect.
Toate celelalte valori, numite aspectuale (chiar şi în Gramatica
Academiei, 2005) şi enumerate alături de cele examinate aici, aparţin
categoriei Aktionsart-ului, care este o categorie lexicală, semantică şi
care trebuie, în sfârşit, clar delimitată de cea gramaticală a aspectului.
Acceptând concepția conform căreia aspectul verbal reprezintă o
constantă universală a verbului, deci există şi în limba română, și por-
nind de la premisa enunţată de Cr. Călăraşu că „într-o teorie a aspectu-
lui în limba română, pe de o parte, trebuie luate în consideraţie toate

136
timpurile verbale, iar, pe de altă parte, este necesară o corelare con-
stantă a trăsăturilor aspectuale cu cele temporale” [22, p.30], vom în-
cerca să ilustrăm aceste postulate prin analiza unor fapte concrete de
limbă.
Așadar, vom identifica în structura semantică a logoformelor ver-
bului românesc mărcile / semele a trei categorii gramaticale – de timp,
de mod şi de aspect1, amalgamate în flexiunea (sufixele) formelor
respective:
a) mărcile temporalităţii: [±Anterioritate], [±Simultaneitate],
[±Posterioritate];
b) mărcile modalităţii: [±Real];
c) mărcile aspectului: [±Perfectiv].
Suplimentar, vom nota reperele pe axa temporală prin t0 – timpul
ce reprezintă momentul vorbirii, prin tt – timpul dinaintea momentului
vorbirii şi prin tv – timpul de după momentul vorbirii,
Operând cu aceste instrumente de analiză şi ilustrând structurile
obţinute prin exemple de rigoare, putem prezenta o descriere a timpu-
rilor verbului românesc din perspectiva aspectual-temporal-modală,
referindu-ne, bineînţeles, la valorile prototipice ale acestor timpuri şi
ignorându-le pe cele eventive, conotative sau stilistice, care au fost de-
scrise în literatura de specialitate din abundenţă şi cu lux de amănun-
te2.
Prezentul indicativ exprimă o acţiune ce se află în curs de desfăşu-
rare în momentul vorbirii, caracteristică ce poate fi reprezentată prin
următoarea structură: [+Simultaneitate cu t0], [+Real], [-Perfectiv],

1
Nu vom invoca aici alte categorii gramaticale (cum ar fi cele de persoană şi număr),
incluse în aceleaşi logoforme din simplul motiv că nu ele ne preocupă în prezentul
studiu.
2
A se vedea în acest sens: [65; 66; 106; 125; 128; 155; 156; 169; 174; 175;
176 ş.a.].

137
ceea ce înseamnă că prezentul indicativ prototipic conţine o „trăsătură
temporală [+Simultaneitate cu t0], prin care se realizează ancorarea ei
în situaţia de comunicare”, are o „trăsătură aspectuală [-Perfectiv], ex-
primând un proces continuu, desfăşurat într-un interval nedeterminat.
Trăsătura modală este [+Real], prin forma de prezent indicativ proce-
sul comunicat fiind redat ca existent, în curs de realizare” [61, p.407].
De exemplu:
(a) Competenţa cu care Valeria vorbeşte de arta culinară nu e de
dispreţuit şi, dacă nu izbuteşte să mă convingă de personalitatea ei,
bănuiesc aci în ecuaţie o necunoscută pe care nu o găsesc şi las totul
nerezolvat, cum facem desigur de atâtea ori în viaţă (C.Petrescu,
Patul lui Procust);
(b) Îi place cât de repede scrie şi cum se uită la ea cu nişte
ochişori de drac, negri ca două măsline [...]. Îşi aduce el singur
cerneala şi hârtia şi s-aşează la masă înaintea oglinzii. Întâi se uită
să-şi vadă mutra şi pieptănătura, pe urmă se întoarce aţintit la ea, ş-
aşteaptă, cu condeiul gata (M.Sadoveanu, Baltagul).
Trăsătura aspectuală [-Perfectiv] este definitorie pentru prezentul
indicativ [61, p.413] şi este implicit condiţionată de trăsătura [+Simul-
taneitate] în raport cu momentul vorbirii, acţiunea respectivă este „în
curs de desfăşurare”, fapt recunoscut „oficial” în definiţiile acestui
timp, inclusiv în cele pe care le-am citat supra, dar şi în diverse alte
studii de specialitate [74, p.174-177; 66, p.171].
Imperfectul indicativ prezintă, prin definiţie, o acţiune trecută şi
neterminată în momentul vorbirii, având structura semnificaţiilor sale
gramaticale: [+Anterioritate faţă de t0], [+Simultaneitate faţă de tt],
[-Perfectiv], [+Real]. Aceasta înseamnă că imperfectul prezintă două
trăsături semantice temporale – de [+Anterioritate faţă de momentul
enunţării – t0] şi [+Simultaneitate faţă de alt proces situat în zona tre-
cutului – tt], specifică pentru el. Asociată acestor trăsături temporale,

138
caracteristica aspectuală [-Perfectiv] îl diferenţiază de alte timpuri ale
trecutului, imperfectul prototipic exprimând un proces a cărui desfăşu-
rare este continuă [61, p.424]. Mai mult decât atât, D. Irimia sublinia-
ză că, în cazul imperfectului, „timpul şi aspectul s-au contopit într-o
sinteză în care opoziţiile aspectuale au preponderenţă faţă de cele tem-
porale” [85, p.231]. Iar o trăsătură tipică a imperfectului pe care au
menţionat-o şi alţi autori este „capacitatea acestei forme verbale de a
exprima evenimente care se desfăşoară pe toată durata unui interval
stabilit, fără precizări în legătură cu începutul sau sfârşitul acestora”
[106, p.168]. De exemplu:
(a) Ceea ce îl îngrozea acum era că vremea trecea atât de încet. I
se părea că s-au scurs ore întregi de când a ieşit bătrânul. Licăriri de
speranţă îi înfloreau în inimă: dacă nu vine, înseamnă că poate Ma-
deleine totuşi n-a murit... Speranţa însă îl întrista pentru că o simţea
deşartă şi nu făcea decât să-i reamintească mereu întâmplarea pe
care el se silea să o şteargă din minte (L. Rebreanu, Ciuleandra);
(b) Desigur era bine dispusă, ochii îi străluceau, avea un aer bine-
voitor şi feminin de tot acum, care îi şedea de minune, mai ales că îi
venea bine tulpanul alb cu care îşi făcuse un fel de turban în loc de
pălărie. Îi îndulcea mult faţa, i-o împlinea, feminizându-i-o. Toată
lumea îi căuta cu privirea (C. Petrescu, Patul lui Procust).
Valoarea imperfectivă a imperfectului a fost observată şi semnalată
de numeroşi cercetători, fiind, poate, una din cele mai plauzibile în de-
monstrarea caracterului neîncheiat al acţiunii exprimate de timpul res-
pectiv. Concludentă, în acest sens, este opinia susţinută de L. S. Flo-
rea, care menţiona: „Imperfectul, aşa cum indică şi numele său, este
un timp imperfectiv prin excelenţă, un «timp-linie». El semnifică
durata nedefinită, care nu are, în sine, nici început, nici sfârşit.
Aspectul şi timpul sunt aici solidare în aşa măsură, că nu s-ar putea
spune care din cele două primează asupra celuilalt” [55, p.77].

139
Această trăsătură a imperfectului este relevată chiar şi de cei care, în
principiu, nu susţin existenţa unei categorii gramaticale a aspectului în
limba română, considerând totuşi că, în calitatea sa de timp trecut al
lumii povestite, „imperfectul situează durata acţiunii verbale în
nedeterminat, într-un flux temporal continuu, fără a preciza, în
momentul vorbirii, dacă ac-ţiunea verbului din povestire s-a încheiat
sau nu” [65, p.284].
Uneori însă, această „cumulare de funcţii” a morfemelor verbale
este contestată într-un mod foarte curios. Spre exemplu, S.-M. Terian,
într-o sinteză a lucrărilor asupra aspectului din limba română, referin-
du-se la caracteristica [-Perfectiv] a imperfectului românesc, menţio-
nează că aceasta „nu e doar o trăsătură aspectuală care să se adauge
altor trăsături temporale, ci e principala trăsătură temporală, cea care
marchează, înainte de toate, identitatea imperfectului ca timp, şi nu ca
aspect (subl.aut.). De aceea a susţine că acelaşi morfem şi aceeaşi tră-
sătură semantică exprimă două categorii gramaticale distincte (timpul
şi aspectul) este nu doar inutil, ci şi absurd în planul conceptualizării
lingvistice” [161, p.287], teză total eronată pentru spaţiul lingvistic
romanic şi românesc.

Unii cercetători care nu admit existenţa aspectului verbal în limba

română opinează că imperfectul exprimă o acţiune iterativă, ceea ce,
de fapt, nu exclude caracterul lui de timp imperfectiv, pentru că o ac-
ţiune care se repetă la anumite intervale – mai mari sau mai mici – se
prezintă ca un proces în desfăşurare, segmentat, poate, dar reluat iar şi
iar, şi nu există niciun indiciu că acest proces s-ar fi încheiat, ceea ce
şi reprezintă un aspect imperfectiv. Această particularitate se poate ob-
serva şi din exemplul ce urmează:
Când se semnaliza o năvălire de către posturile de pază situate pe
locuri înălţate, pe movile, oamenii încărcau în mare grabă în care tot
ce puteau, îşi luau vitele şi plecau pentru mai multă vreme la umbra

140
codrului, unde năvălitorii nu aveau curaj să intre (N. Stan, Apa
neagră).
Dacă acţiunile exprimate de formele de imperfect ar fi avut loc o
singură dată, atunci ele ar putea fi prezentate ca perfective (Cf.: ⃰Când
s-a semnalizat o năvălire de către posturile de pază situate pe locuri
înălţate, pe movile, oamenii au încărcat în mare grabă în care tot ce
au putut, şi-au luat vitele şi au plecat pentru mai multă vreme la um-
bra codrului, unde năvălitorii n-au avut curaj să intre). Însă repetarea
lor regulată induce ideea de imperfectivitate, încetarea acestor acţiuni
nu poate fi consemnată prin formele de imperfect. De altfel, iterativi-
tatea este o valoare conotativă specifică imperfectului, nu prototipică,
de aceea, aşa cum am precizat mai sus, nu ne vom ocupa de aceste
semnificaţii aici.
Perfectul simplu indicativ plasează acţiunea într-un trecut apropiat
de momentul enunţării, prezentând-o ca terminată înaintea acestui mo-
ment, şi este marcat prin trăsăturile: [+Anterioritate faţă de t0], [+Si-
multaneitate faţă de tt], [+Perfectiv], [+Real]. De exemplu:
(a) Petrică nu veni spre noi, cum credeam, se opri la marginea po-
ienei şi deodată îl văzui cum cu o agilitate uimitoare începu să se ur-
ce într-un mesteacăn, ajunse în vârful lui şi de-acolo scoase un urlet
(M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni);
(b) Fata se supuse şi dezveli masa. Nevasta se ridică în picioare,
îşi pături pe ea catrinţa şi-şi strânse sub sâni bârneaţa. Apoi intră în
odaia din dreapta şi-şi schimbă broboada. Trase în picioare colţunii
groşi de lână sură şi ciuboţelele. Îşi frecă palmele cu busuioc şi-şi ne-
tezi pleoapele. Îşi luă pe umeri un sumănaş (M. Sadoveanu, Baltagul).
Perfectul compus al modului indicativ redă acţiuni sau evenimen-
te trecute şi încheiate până la momentul vorbirii. Strucura lui semanti-
că, din perspectiva sensurilor gramaticale, este identică celei a perfec-

141
tului simplu: [+Anterioritate faţă de t0], [+Perfectiv], [+Real], ceea ce
înseamnă că formele de perfect compus „asociază o trăsătură tempora-
lă [+Anterioritate faţă de t0], comună tuturor formelor cu timpul de re-
ferinţă „trecut”, cu o trăsătură aspectuală [+Perfectiv] şi o trăsătură
modală [+Real], specifică modului indicativ” [61, p.416]. De exem-
plu:
(a) – Aşa că eu, deşi-s femeie proastă, am numărat pe degete zile-
le. S-a mai dus ş-acu şapte ani la Dorna după oi. Le-a cumpărat cu
bine şi s-a întors cu pace. A avut vreme să le coboare la iernatic în
locurile pe care le are năimite, le-a dat pe sama bacilor, a stat cu ei la
numărătoare, a făcut socoteli, a plătit simbrii, a stătut şi-n târg la
Iaşi o zi, a stătut altă zi la Piatră – şi după douăzeci de zile a fost
înapoi. Dar acu a trecut de două ori pe atâta (M. Sadoveanu, Bal-
tagul);
(b) A doua zi, duminică, Mărginoiu şi Costescu s-au dus cu maşina
mea şi i-au cerut să constituie cartelul... Am luat apoi contact cu un
căpitan de infanterie şi un profesor de liceu. Au căzut de acord asu-
pra pistolului şi toată după-amiaza Mărginoiu a cutreierat Constanţa
ca să găsească arme. S-au întâlnit din nou şi au convenit să se amâ-
ne o zi ieşirea pe teren, iar Mărginoiu s-a dus seara la Bucureşti de
unde a adus pistoale (C. Petrescu, Patul lui Procust).
Mai mult ca perfectul indicativ exprimă o acţiune trecută, termina-
tă înaintea altei acţiuni încheiate în trecut, fiind marcat prin următoa-
rele seme gramaticale: [+Anterioritate faţă de t0], [+Anterioritate faţă
de tt], [+Perfectiv], [+Real]. Ca şi imperfectul indicativ, formele de
mai mult ca perfect se caracterizează prin două trăsături temporale –
de [+Anterioritate faţă de momentul vorbirii – t0] şi de [+Anterioritate
faţă de alt timp de reper în trecut – tt], asociate cu o trăsătură aspectu-
ală [+Perfectiv] şi una modală [+Real] [61, p.434]. Spre deosebire de
imperfect însă, care exprimă o acţiune ce se desfăşoară „în paralel” cu

142
altă acţiune din trecut, mai mult ca perfectul „redă un interval de timp
delimitat; aşadar relaţia dintre un proces exprimat prin mai mult ca
perfect şi un alt proces (antecedentul său) este o relaţie de succesiune
şi nu de „cuprindere”, ca în cazul imperfectului” [61, p.435]. De
exemplu:
(a) Din şapte prunci cu cât îi binecuvântase Dumnezeu, le rămăse-
seră doi. Cinci muriseră de pojar ori de difterie; numele şi imaginile
li se uitaseră şi li se amestecaseră cu florile, cu fluturii şi mieii anilor
(M. Sadoveanu, Baltagul);
(b) Lucra la cotidianul local, al partidului, fusese şi ea utecistă în
ilegalitate, dar fără să fi fost închisă, cum se întîmplase cu soţul ei
(M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni).
Viitorul I indicativ indică o acţiune care urmează să se desfăşoare
după momentul vorbirii şi despre terminarea ei neştiindu-se în acest
moment, de aceea ea este concepută ca imperfectivă şi reprezentată
prin structura: [+Posterioritate faţă de t0], [+Simultaneitate faţă de tv],
[-Perfectiv], [+Real]. De exemplu:
(a) Acu la Dumnezeu am şi eu nădejde, la Maica Domnului şi la
sfântul Gheorghe. Te-i ruga pentru mine şi ei m-or izbăvi. Acuma
n-am la mine parale; dar om da cât se cuvine, căci avem de unde (M.
Sadoveanu, Baltagul)
(b) Eu ştiu că domnu subprefect are să-l găsească, aşa că, în pri-
vinţa asta, n-am nici o grijă. Dumneavoastră, ca buni gospodari, veţi
da toate desluşirile şi veţi ajuta cum veţi putea (M. Sadoveanu, Balta-
gul).
Viitorul al II-lea, anterior, al modului indicativ exprimă o acţiune
posterioară momentului vorbirii, dar anterioară altei acţiuni viitoare
care se va desfăşura după încheierea celei redate de viitorul anterior.
Prin urmare, viitorul al II-lea este compus din următoarele trăsături:

143
[+Posterioritate faţă de t0], [+Anterioritate faţă de tv], [+Perfectiv],
[+Real], ceea ce înseamnă că viitorul anterior prezintă două trăsături
temporale – de [+Posterioritate faţă de t0], [+Anterioritate faţă de tv],
unde tv este un punct de reper plasat după t0. Timpul de referinţă al
formelor de viitor anterior este, aşadar, ca şi în cazul viitorului pro-
priu-zis, zona semantică ce urmează actului enunţării. Acestor carac-
teristici temporale li se asociază o trăsătură aspectuală [+Perfectiv] şi
una modală [+Real] [61, p.445-446]. De exemplu:
(a) Ba, cât gardianul îi potrivea aşternutul, îşi zise că bine ar fi da-
că s-ar culca şi nici nu s-ar mai trezi, până peste trei luni, când se vor
fi aranjat toate într-un fel sau altul (L. Rebreanu, Ciuleandra);
(b) O! Glasul amintirii rămâne pururi mut, / Să uitpeveci norocul
ce-o clipă l-am avut, / Să uit, cum dup-o clipă din braţe mi te-ai
smult... / Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit demult (M. Eminescu,
Departe sunt de tine).
Gramaticile româneşti constată în genere o slabă prezenţă a viitoru-
lui anterior, el regăsindu-se, astăzi, mai ales în stilul publicistic, în tex-
tele cu pretenţii de preţiozitate [186]. De fapt, cercetări recente, consa-
crate sistemului verbal românesc [32], identifică în gramaticile limbii
române referinţe la trei (alteori chiar patru) timpuri de viitor – viitorul
propriu-zis (sau viitorul I), viitorul anterior (sau viitorul II), viitorul în
trecut şi, mai nou, viitorul în viitor. Dintre acestea poziţia forte în sis-
tem o deţine viitorul propriu-zis, care, servindu-se de diverse elemente
suplimentare – complemente de timp, conjuncţii temporale, adverbe
etc., poate reda toate valorile proprii celorlalte timpuri din sfera poste-
riorităţii. Analiza întreprinsă de C. Corches relevă o frecvenţă de circa
97,30% de forme de viitor propriu-zis din numărul total de atestări,
comparativ cu 0,95% de forme de viitor anterior şi 1,75% de viitor în
trecut [32, p.12]. „În contrast cu paradigma viitorului propriu-zis, care
trece printr-un proces de extindere, remarcă cercetătoarea, cea a viito-

144
rului anterior trece printr-un proces de restrângere, rezultat al elimină-
rii din sistem a formei (v)oi fi cântat, specializată în redarea valorii
modale a prezumtivului perfect” [32, p.13]. Această reducere a ariei
de utilizare a viitorului anterior confirmă, de fapt, o tendinţă semnalată
încă demult de I. Iordan, care arăta că viitorul perfect, ca formă ver-
bală strict temporală, este pe cale de a dispărea din limbă [81, p.234].
Prezentul modului conjunctiv exprimă o acţiune posibilă, presupu-
să că se va desfăşura după momentul vorbirii, fără a se face vreo refe-
rinţă la terminarea ei. Structura lui ar putea fi reprezentată prin trăsă-
turile: [+Posterioritate faţă de t0] / [+Simultaneitate faţă de t0], [-Per-
fectiv], [-Real], ceea ce înseamnă că prezentul conjunctiv prototipic
include „trăsătura modală [-Real], care acoperă întreaga arie a posibi-
lităţii”; în ce priveşte temporalitatea, el are o trăsătură temporală vari-
abilă, actualizată prin context: timpul de referinţă poate fi „prezentul”
şi atunci conjunctivul prezent comportă trăsătura [+Simultaneitate faţă
de t0] sau poate fi „viitorul”, trăsătura temporală fiind [+Posterioritate
faţă de t0] [61, p.447]. Indiferent de trăsătura temporală actualizată
într-un context sau altul, conjunctivul prezent valorifică marca aspec-
tuală [-Perfectiv], presupunând acţiunea exprimată prin această formă
ca fiind în desfăşurare. De exemplu:
(a) Totuşi se făcuse o tăcere de gheaţă, toţi se aşteptau ca el să re-
acţioneze şi să-l gâtuie pe agresor. Puterea celui cu adevărat puternic
astfel se manifestă: să ştii că poţi distruge pe cineva, să n-o faci şi
acela să nu ştie (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni);
(b) Trebuia să baţi la uşă şi să strigi la babă să-ţi deie drumu. Să
deschidă grajdul pentru cai şi să le puie fân sub bot. Să v-aduceţi în
casă buclucurile şi să vă hodiniţi. Să vă dau o bucată de pâine uscată
ş-un pahar de apă. Atâta am, atâta vă dau, dar să nu-mi faceţi mie
ruşine să staţi sub păretele meu (M. Sadoveanu, Baltagul).

145
 Perfectul conjunctivului este un timp ce exprimă o acţiune trecută
faţă de momentul vorbirii şi, aşa cum o arată şi numele, terminată pâ-
nă la acest moment, având trăsăturile distinctive: [+Anterioritate faţă
de t0], [+Perfectiv], [-Real]. Valoarea perfectivă a acestui timp este
materializată în forma de participiu din componenţa lui, care, aşa cum
am arătat, conţine morfemul perfectiv. De exemplu:
(a) Poate câţiva mai ursuzi şi mai netalentaţi să fi bombănit pe
margine, însă aceştia se pierdeau în voioşia generală (N. Stan, Apa
neagră);
(b) Deşi lui Felix numele acestea îi erau vag cunoscute, nu-şi
amintea să mai fi văzut vreodată persoanele (G. Călinescu, Enigma
Otiliei).
Prezentul condiţional-optativului exprimă o acţiune care se poate
realiza în viitor, deci poate fi reprezentată în felul următor: [+Posterio-
ritate faţă de t0] / [+Simultaneitate faţă de t0], [-Perfectiv], [-Real]. În
configuraţia sa semantică, la fel ca şi prezentul conjunctiv, condiţiona-
lul prezent are o trăsătură constantă, cea modală [-Real], trăsătura tem-
porală fiind variabilă, la fel actualizată prin context. Când forma de
condiţional plasează procesul în zona semantică a actului comunicării,
semnificaţia lui este dată de trăsătura [+Simultaneitate faţă de t0], iar
când procesul e situat în zona semantică ulterioară actului enunţării,
carcateristica temporală este [+Posterioritate faţă de t0] [61, p.446]. În
ambele cazuri, trăsătura aspectuală este [-Perfectiv]. De exemplu:
(a) Numai scriitor ştiu că, oricât aş vrea, orice aş face şi oricât m-
aş stoarce, n-aş putea deveni niciodată şi de aceea stau cu sfială ală-
turi de cei doi prieteni, căci zâmbetele lor mă umilesc puţin, nu mult,
aşa cât s-ar apleca o trestie sub apăsarea vântului (C. Petrescu, Patul
lui Procust);
(b) Apoi de m-ar prinde cineva ţopăind pe-aici, ar fi vai ş-amar
ce-aş pătimi de la domnul doctor! (L. Rebreanu, Ciuleandra).

146
 Perfectul condiţional-optativului prezintă o acţiune trecută înche-
iată, a cărei realizare este condiționată de niște motive consumate până
la momentul enunţului şi se caracterizează prin următoarele seme gra-
maticale: [+Anterioritate faţă de t0], [+Perfectiv], [-Real]. De exem-
plu:
(a) Nu s-a aflat nimene dintre nuntaşi să răspundă că ar fi văzut
asemenea om (M. Sadoveanu, Baltagul).
(b) Ar fi o soluţie şi asta, evident, dar acuma e prea târziu. Cine
ştie dacă ar fi fost cea mai bună? Mi-ar fi uşurat situaţia pentru mo-
ment şi totuşi aş fi rămas fără nici o umbră de speranţă (L. Rebreanu,
Ciuleandra).
Prezentul prezumtivului exprimă o acţiune presupusă ca realizabi-
lă în momentul vorbirii şi deci văzută ca fiind în curs de desfăşurare,
structurându-se în felul următor: [+Simultaneitate faţă de t0], [-Perfec-
tiv], [-Real]. Interpretând acest timp gramatical drept rezultat al unui
proces de gramaticalizare a unor forme de viitor şi urmărind evoluţia
lor în diacronie, R. Zafiu a constatat o „specializare, pentru valoarea
prezumtivă, a perifrazei cu gerunziul, care are avantajul lipsei de am-
biguitate” [185, p.302]. De exemplu:
(a) – Îl văd, răspunse nevasta suspinând. Cine ştie pe unde va fi
fiind, singur şi flămând (M. Sadoveanu, Baltagul).
(b) Nici dintre oamenii buluciţi care ascultau nu se afla cineva ca-
re să deie semn că ar fi cunoscând pe Nechifor (M. Sadoveanu, Bal-
tagul).
(c) – Foarte bine. Te-i fi ducând după datorii pe marfă. Vine pri-
măvara şi aveţi nevoie de bani (M. Sadoveanu, Baltagul).
Perfectul prezumtivului exprimă o acţiune presupusă a se fi desfă-
şurat şi a se fi terminat înaintea momentului când a fost enunţată, fiind

147
marcată de trăsăturile: [+Anterioritate faţă de t0], [+Perfectiv], [-Real].
De exemplu:
(a) Dumnezeu îi va fi păstrat urmele. Ea are datoria să se întoarcă
şi să le găsească (M. Sadoveanu, Baltagul).
(b) De asta nu-mi aduc aminte. Poate-or fi trecut când eram eu
dusă de-acasă, la o fată care am măritat-o în fundul Şarului (M. Sa-
doveanu, Baltagul).
(c) Desigur că speriatul nostru cicerone ne va fi urmat multă vre-
me cu privirea (C. Hogaş, Pe drumuri de munte).
Imperativul are o formă temporală unică, de prezent, realizată nu-
mai la persoana a doua, singular şi plural, şi, exprimând o poruncă sau
un îndemn, este firesc ca acţiunea solicitată să fie văzută fără referinţa
la terminarea ei, deci imperfectivă, având şi structura: [+Simultaneita-
te faţă de t0 / +Posterioritate faţă de t0 ], [-Perfectiv], [ Real]. De
exemplu:
(a) Dă fuga la fântână şi adă apă. Aţâţă focul şi pune ceaunul de
mămăligă. Caută în cuibare vreo două ouă. Scoate (nişte brânză în
scăfiţă. Pentru argat caută de cea mai iute (M. Sadoveanu, Baltagul).

Modurile nepersonale. Problematica modurilor nepersonale a fost

deseori abordată din diverse perspective şi sub diferite aspecte, evi-
denţiindu-se o serie de particularităţi sintactice şi morfologice, inter-
pretate în mod contradictoriu până în prezent. De cele mai multe ori,
„mărul discordiei” în aceste discuţii – interminabile şi controversate1 –
era predicativitatea / nonpredicativitatea formelor verbale în cauză,
sau, altfel spus, caracterul lor verbal sau nonverbal. Relevant pentru
demersul nostru este faptul că tot mai des şi mai argumentat se insistă
asupra calităţilor verbale ale acestor „forme nominale” şi pe capacita-

1
A se vedea în acest sens: [121].

148
tea lor predicativă [20, p.70; 45, p.599; 21; 108; 130 ş.a.], or, despre
caracteristicile aspectuale ale infinitivului, gerunziului, participiului şi
supinului se poate vorbi doar în cazul când ele comportă valori verba-
le.
Chiar dacă modurile nepersonale „pierd flexiunea de număr şi per-
soană” [61, p.483] şi deci nu marchează, prin expresie proprie, catego-
riile gramaticale respective, din moment ce se acceptă că „trăsăturile
sintactice şi rolurile semantice impuse grupurilor create în jurul lor
sunt… de tip verbal, iar modul de conceptualizare semantică este şi el
mai apropiat de cel verbal” [61, p.484], este logic să identificăm, prin-
tre categoriile inerente acestor forme, şi pe cea a aspectului.
Infinitivul cunoaşte doi termeni, „distincţi ca formă şi ca valoare
temporală: un infinitiv nontemporal, caracterizat prin trăsătura [-Va-
lori proprii temporale]” [61, p.486] şi un infinitiv perfect, „o formă
rară, livrescă” [61, p.486].
Acceptând, în parte, această interpretare a Gramaticii academice,
vom preciza că infinitivul propriu-zis denumeşte acţiunea sau starea
exprimată de verb, prezentând-o fără vreo specificare a realizării lor
sau a atingerii unui punct final, ceea ce ne oferă temeiul de a-l vedea
ca fiind imperfectiv. Opinia ne-o poate confirma posibilitatea comută-
rii acestei forme prin una de prezent conjunctiv, deosebindu-se faţă de
ea doar prin lipsa persoanei, celelalte caracteristici fiind comune: [+Si-
multaneitate faţă de t0 / +Posterioritate faţă de t0 ], [-Perfectiv], [-Re-
al]. De exemplu:
(a) Înainte de a vorbi despre toate, am împrumutat halaturi şi
mi-am făcut rugăciunea cuvenită (M. Sadoveanu, Baltagul).
(b) Fără a fugi, fără a năvăli asupra lor, fără a arăta colţii, numai
puţintel arcuindu-se, şi-a dat el înţelegere cum că ar fi un pribeag
care caută stăpân şi tovarăş (M. Sadoveanu, Baltagul).

149
 (c) În adevăr, aerul, apa, preumblările, societaea chiar sunt atâtea
lucruri care îndeamnă pe mulţi a ieşi din vârtejul oraşelor mari şi a
căuta odihna sufletească în aceste locuri însufleţite de o viaţă mai
dulce şi mai tihnită (C. Hogaş, Pe drumuri de munte).
(d) Stăturăm deci la umbra unui mesteacăn, spre a ne odihni şi a
ne sătura ochii şi sufletul de această măreaţă privelişte (C. Hogaş, Pe
drumuri de munte).
Infinitivul perfect se caracterizează prin trăsăturile [+Anterioritate
faţă de t0 ], [+Perfectiv], [-Real]. Construită analitic din forma verbu-
lui auxiliar a fi şi participiul verbului de conjugat, care îi şi conferă
sensul aspectual perfectiv, structura infinitivului perfect este una com-
pusă şi, deşi apariţia ei este atestată în limba română „pentru prima da-
tă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea” [56, p.454], în limba
actuală are o răspândire restrânsă. De exemplu:
Dar tot nu-mi vine să cred că dedesubt în pachet e cu adevărat în-
gropat misterul lui, căci a fi iubit pe femeia de lângă mine e a fi în-
gropat sufleteşte (C. Petrescu, Patul lui Procust).
Gerunziul exprimă o acţiune în desfăşurare, situată pe planul al
doilea faţă de cea a verbului regent, de aceea, pentru a o putea repre-
zenta printr-o structură specifică, este nevoie a marca timpul verbului
regent pe care îl acompaniază gerunziul printr-un tx, acesta fiind la tre-
cut, prezent sau viitor. Caracteristica modală depinde de cea a verbului
regent. În acest caz, trăsăturile definitorii ale gerunziului ar fi: [+Si-
multaneitate faţă de tx ], [-Perfectiv], [±Real]. De exemplu:
(a) Aşa cugeta munteanca, zâmbind, aşteptând şi păzindu-i marfa
(M. Sadoveanu, Baltagul).
(b) Ca şi cum întunericul care se iscase în ea avea să se deschidă,
munteanca stătu aşteptând şi cugetând (M. Sadoveanu, Baltagul).

150
 (c) Acolo au găsit pe primar şi pe notar fumând şi stând la taifas
cu gospodarii cei doi (M. Sadoveanu, Baltagul).
Afinităţile gerunziului cu alte forme verbale a fost constatată în
diverse studii consacrate lui, în care s-a remarcat că, sub aspect tem-
poral, gerunziul poate exprima diferite raporturi faţă de acţiunea ver-
bului la un mod personal – de anterioritate, de simultaneitate, de pos-
terioritate, că sub raport modal, gerunziul echivalează nu numai cu
indicativul, ci şi cu modurile condiţional, conjunctiv şi chiar cu impe-
rativul, iar dintre modurile nepersonale – cu infinitivul, demonstrând
prin aceasta caracterul său verbal şi valoarea predicativă [4, p.36].
Participiul exprimă acţiunea ca săvârşită în trecut şi privită, în mo-
mentul enunţării, ca fiind suportată de persoana sau obiectul denumit
prin numele determinat de acest participiu, el având structura: [+Ante-
rioritate faţă de tx ], [+Perfectiv], [± Real]. Poziţia Gramaticii Acade-
miei (2005) în privinţa caracteristicilor aspectuale ale participiului este
confuză: „Participiul nu realizează opoziţia perfectiv ~ imperfectiv,
dar, în general, forma de participiu include valoarea [+Perfectiv] [61,
p.450]. Prezenţa în structura participiului a morfemului de perfect, de-
spre care am vorbit, susţine, după părerea noastră, caracterul perfectiv
al acestei forme. De exemplu:
(a) Găinile se suiră pe prispă la adăpost, alungate de cele dintâi
stropituri reci (M. Sadoveanu, Baltagul);
(b) Ea trebuie să strângă din umeri, simţindu-se umilită şi
ruşinată (M. Sadoveanu, Baltagul);
(c) Vitoria n-a mai întors obrazul. Părea că n-aude nimic, dar într-
însa se zbătea năduful. Pe acest dintâi duşman îl dorea mort şi
îngropat subt ochii săi (M. Sadoveanu, Baltagul);
(d) Solomon rămăsese calm. El înţelegea că femeia din faţa lui nu
se lăsa uşor intimidată, nicidecum convinsă (N. Stan, Apa neagră).

151
 Supinul, ca şi infinitivul, exprimă denumirea acţiunii, cu diferenţa
că acţiunea redată de supin este concepută ca fiind dusă la bun sfârşit,
ceea ce îl caracterizează din punct de vedere aspectual ca per-fectiv,
fiind reprezentat cu structura gramaticală: [+Simultaneitate faţă de tx] /
[+Posterioritate faţă de tx], [+Perfectiv], [±Real], chiar dacă, din nou,
Gramatica Academiei (2005) susţine că „supinul exprimă doar
contextual distincţia aspectuală perfectiv ~ imperfectiv [61, p.450]. De
exemplu:
(a) Se opri din robotit şi se uită cu îndoială spre Vitoria (M.
Sadoveanu, Baltagul);
(b) Dar acuma nu mai e timp de pierdut cu vorbe zadarnice. În
zece minute prefectul va fi aici (L. Rebreanu, Ciuleandra);
(c) Căldura miezului de iuliu era covârşitoare şi ar fi fost cu
neputinţă de înfruntat, dacă umbra pădurilor n-ar fi stâmpărat-o
puţin (C. Hogaş, Pe drumuri de munte).
Despre supin, ca şi despre celelalte moduri nepersonale, s-a discu-
tat pe larg în literatura de specialitate, îndeosebi în jurul caracteristici-
lor sale nominale şi verbale. I. Diaconescu, spre exemplu, punctează
câteva trăsături prin care se manifestă natura verbală a supinului, re-
marcând că supinul exprimă o acţiune fără referire explicită la catego-
riile gramaticale specifice verbului şi, în planul expresiei, prezintă o
singură formă, marcată prin absenţa totală a morfemelor de număr,
persoană, timp şi diateză, iar în plan sintagmatic, în calitate de verb,
supinul nu angajează relaţii cu determinanţi de tip nominal [42].
A. Dragomirescu, într-un vast studiu consacrat supinului [48,
p.294], menţionează că „cele două forme de supin (nominală şi verba-
lă – n.n.) sunt identice cu participiul şi sunt formate cu sufixul de per-
fect (comun supinului, participiului, perfectului simplu şi mai mult ca
perfectului), a cărui formă depinde de clasa flexionară a verbului, la

152
care se adaugă sufixul specific participiului / supinului (cel mai frec-
vent, -t) [48, p.12].
O poziţie interesantă, deşi în mare parte, neacceptată de alţi ling-
vişti, o are M. Gabinschi, care s-a ocupat de studiul supinului, consi-
derându-l un subtip al infinitivului [57] sau un infinitiv secundar de tip
balcanic. M. Gabinschi admite calitatea verbală doar pentru supinul
precedat de prepoziţia de, precizând că „verbalizarea (mai concret, in-
finitivarea) formelor de tipul de făcut se plasează, astfel, la un pol al
evoluţiei lor, la celălalt pol aflându-se formele de tipul făcut în calita-
tea lor substantivală” [206, p.65]. Între aceste două poluri se află o zo-
nă intermediară, ale cărei elemente nu dispun de indicii depline nici de
verb, nici de substantiv. Acceptând doar prepoziţia de drept formant al
supinului, autorul opinează că morfemele constituente ale supinului
sunt de tip confixal, alcătuit din semiconfixele de…şi -t: de făcut, de
citit etc.
Nu vom insista şi asupra altor aspecte ale discuţiilor purtate în jurul
acestui mod, ele fiind pe larg prezentate într-un studiu al A. P. Nemţuţ
[129], dar şi în lucrarea semnată de A. Dragomirescu, la care ne-am
referit în acest demers.



Din materialul teoretic studiat, precum şi din fenomenele identifi-

cate în textele literare, care au constituit suportul nostru demonstrativ
şi argumentativ şi în baza cărora am aprofundat şi am formulat opinii
proprii referitoare la caracteristicile gramaticale ale aspectului verbal,
s-au conturat următoarele concluzii teoretice:

153
  Categoria gramaticală a aspectului este un fenomen riguros
reprezentat în microsistemul verbului românesc, găsindu-şi
realizare în întreg inventarul lexical al lui.
 Categoria aspectului verbal este proprie tuturor verbelor, ea
se regăseşte în orice logoformă verbală, indiferent de aparte-
nenţa verbului respectiv la o clasă sau alta de Aktionsart.
 Aspectul verbal este o caracteristică gramaticală a verbului,
ea este codificată în semele gramaticale ale oricărui lexem
verbal; celelalte sensuri „aspectuale” ale verbelor se conţin în
semele de substanţă ale verbului, fac parte din configuraţia lui
semantică.
 Controversele existente în interpretarea aspectului verbal pot
fi soluţionate printr-o definire clară şi precisă a acestui
fenomen şi prin delimitarea strictă a semnificaţiei gramaticale
exprimate – de acţiune terminată / acţiune neterminată
(acţiune încheiată / acţiune neîncheiată), oricare ar fi sensul
lexical aspectual al acestei acţiuni (Aktionsart).
 Opoziţia binară perfectiv ↔ imperfectiv este alcătuită dintr-un
membru marcat – cel de perfectiv, el conţinând expresia
materială a sensului său în morfemul de perfect – şi unul
nemarcat, cel de imperfectiv.
 Exprimarea acestei categorii gramaticale în logoforma verbală
este una sincretică, mărcile aspectului fiind amalgamate cu
cele ale timpului şi ale modului.
 În limba română există atât aspectul verbal în calitatea sa de
categorie gramaticală flexională, cât şi Aktionsart-ul
(aspectul lexical), în calitate de categorie lexicală.

Ne exprimăm speranţa că prezentul studiu, prin perspectivele gra-

maticale abordate și prin efortul de a reconsidera unele interpretări ale

154
aspectului verbal în limba română, a reușit să aducă în actualitate
problematica acestei categorii gramaticale şi, mai ales, să provoace
interesul şi curiozitatea creatoare a cercetătorilor în vederea unei
dezvoltări signifi-ante ulterioare a subiectului în discuţie.
Considerăm că elementele analitice şi explicative, precum şi multi-
tudinea opiniilor ce admit existenţa acestui fenomen în limba română
confirmă ideea că aspectul verbal este o categorie gramaticală (mor-
fologică) proprie verbului românesc și reprezentată regulat în
sistemul lui.

155
 BIBLIOGRAFIE

1. AGRELL, S., Aspektänderung und Aktionsarbildung beim polischen Zeit-

worte. Ein Beitrag zum Studium der indogermanischen Präverbia und
ihrer Bedeutungsfunktionen, Lund, 1908, V, 128 p., citat după [205,
p.35-38].
2. ALARCOS LLORACH, E., Sobre la estructura del verbo español, Estudios
de gramática functional del español, Madrid, 1978.
3. ALARCOS LLORACH, E., Gramática estructural: según la escuela de Co-
penhague y con especial atención a la lengua española, Madrid, Credos,
1951
4. AXENTI, V., Semnificaţia modală şi temporală a gerunziului, în Limba
Română, Chişinău, an.XIII, 2003, nr.11-12, p.33-36.
5. BALLY, CH., Linguistique générale et linguistique française, 2-e éd.,
Berne, 1944.
6. BARBELENET, D., De l’aspect verbal en latin ancien et particulièrement
dans Térence, Paris, Champion, 1913.
7. BARBELENET, D., L’aspect verbal dans les propositions temporelles, în
Revue des Études Latines, Paris, 1935, nr.13, p.48-65.
8. BECHET, F., Din nou despre perfectul indicativ latin, în Studii clasice,
XXV, 1987, Bucureşti, 1988, p.79-87.
9. BEGIONI, L., Interaction entre aspect sémantique et aspect verbal en fran-
çais et en italien, în Studii de ştiinţă şi cultură, nr.1, Université „Vasile
Gol-diş” d'Arad, University Press Arad, 2012, p.21-30.
10. BELLO, D.A., Gramática de la lengua castellana destinada al uso de los
americanos, Caracas, 1951, XCIV, 544 p.
11. BEREJAN, S., Contribuţii la studiul infinitivului moldovenesc, Chişinău,
Ştiinţa, 1962, 139 p.
12. BEREJAN, S., Procedee sintactice de exprimare a aspectului verbal, în
Limba şi literatura moldovenească, 1958, nr.2, p.36-42.

13. BERTINETTO, P.M., Tempo, aspetto e azzione verbale nel verbo italiano.
Il sistema dell'indicativo, Firenze, Academia della Crusca, 1986.
14. BERTINETTO, P.M., DELFITTO, D., Aspect vs actionality: why they
should be kept apart, în Tense and Aspect in the Languages of Europe,
Berlin, Mouton de Gruyter, 2000, p.189-226.

156
15. BOLOCAN, GH., Despre traducerea aspectelor verbale din limba rusă în
română, în Limba Română, VII,1959, nr.1, p.74-80.

16. BRUGMANN, K., Abrégé de grammaire comparée des langues indo-

européennes: d'aprés le Précis de grammaire comparée de K.Brugmann
et B.Delbrück, traduit par J.Bloch, A.Cuny, A. Ernout, sous la direction
de A.Meillet, et R.Gauthiot,Paris, Librairie C.Klincksieck, 1905, 878 p.
17. BRUGMANN, KARL.,Griechische Grammatik (Lautlehre,
Stammbildungs und Flexionslehre und Syntax), Nordlingen, C.H. Beck,
1885, 632 p.
18. BRUNOT, F., La pensée et la langue. Méthode, principes et plan d'une
théorie nouvelle du language, appliquée au français, Paris, VI, 1922,
XXXVI+954 p.
19. BURGER, A., Sur le passage du système des temps et des aspects de
l'indicatif, du latin au roman commun, în Cahiers Ferdinand de
Saussure, 8, 1949, pp.21 - 36.
20. CARAGIU, M., Sintaxa gerunziului românesc, în Studii de gramatică, II,
1957, p.61-89.
21. CARAGIU-MARIOŢEANU, M., Moduri nepersonale, în Studii şi cercetări
lingvistice, 13, 1962, p.29-43.
22. CĂLĂRAŞU, C. Timp, mod, aspect în limba română în secolele al XVI-
lea-al XVIII-lea. Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, 1987, 270 p.
23. CĂPĂŢÂNĂ, C., Aspectul verbal în croată şi modalităţi de redare în
română, Rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti,2007, 26 p.
24. CĂPĂŢÂNĂ, C., Privire teoretică asupra perechilor aspectuale în croată,
în Romanoslavica, XLVII, nr.1, Bucureşti: Editura Universităţii
Bucureşti, 2011, p.27 - 42.
25. CIOBANU, A., Conjunctivul în componenţa sintagmelor predicative
incoative, în Limba şi literatura moldovenească, 1959, nr.3, p.9-14.
26. COHEN, D., L'aspect verbal, Paris: Presses Universitaire de France,
1989, 290 p.
27. COMRIE, B., Aspect. An introduction to the study of verbal aspect and
related problems, Cambridge, Cambridge University Press, 1978, 142 p.
28. CONSTANTINESCU-DOBRIDOR, GH., Dicţionar de termeni lingvistici,
Bucureşti: Teora, 1998, 352 p.
29. CONSTANTINOVICI, E., Realizarea distincţiilor aspectuale în limba
română, în Buletin de Lingvistică, 14, Chişinău, 2013, p.29-35.

157
 30. CONSTANTINOVICI, E., Semantica şi morfosintaxa verbului în limba
română. Chişinău, CEP USM, 2006, 268 p.
31. CONSTANTINOVICI, E., Semnificaţia lexicală şi valorile sintagmatice şi
aspectual-temporale ale verbului în limba română. Chişinău, 2001, Tipografia
Orhei,182 p.
32. CORCHES, CR., Sistemul verbal-temporal. Constante în gramaticile româ-
neşti din perioada 1757-2010, Rezumatul tezei de doctorat, Cluj-Napoca,
2013, 19 p.
33. COSERIU, E., Aspect verbal ou aspects verbaux? Quelques questions de
théorie et de méthode, în La notion d’aspect. Actes du Colloque organisé par
le Centre d’Analyse syntaxique de l’Université de Metz, Paris, 1980, p.13-26.
34. CRAŞOVEANU, D., În jurul categoriei predicatului (cu privire la verbele de
modalitate şi de aspect), în Analele Universităţii din Timişoara, seria Ştiinţe
filologice, VI, 1968, p.141 - 158;
35. CREISSELS, D., Cours de syntaxe générale, Paris, Presses Universitaires de
France, 2004, 410 p.
36. CRIADO DE VAL, M., Sintaxis del verbo español moderno, tiempos pasados
del indicativo, în Revista de Filología Española, XVI, Anejo, 1958, p. 30-41.
37. CURTIUS, G., Erläuterungen zum einer griechischen Schulgrammatik. 3
Aufl.Prag, 1875, X, 226 p., Apud: [227].
38. DÂRUL, A., Note privind categoriile gramaticale clasificatoare, în Limba
română (Ch.), 2005, nr.11, p.47-56.
39. DÂRUL, A., Schiţe de gramatică funcţional-semantică a limbii române,
Chişinău, 2002, 268 p.
40. DELBRÜCK, B.,Syntaktische Forschungen, vol. IV, Die Grundlagen der
griechischen Syntax, Halle, Buchhandlung des Weisenhauses. 1879, 165 p.
41. DELBRÜCK, B.,Vergleichende Grammatik der Indogermanischen Sprachen,
II, Strasbourg, 1897, XVIII, 560 p.
42. DIACONESCU, I., Supinul în limba română din secolele al XVI-lea, al XVII-
lea şi al XVIII-lea, în Analele Universităţii Bucureşti, XX, nr.1-2, 1971,
p.151-164.
43. DICŢIONAR DE ȘTIINŢE ALE LIMBII / A. Bidu-Vrânceanu, C. Călăraşu, L.
Ionescu-Ruxăndoiu, M. Mancaş, G. Pană-Dindelegan, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 2005, 606 p.
44. DIMITRIU, C., Observaţii în legătură cu verbele semiauxiliare de aspect, în
Limba Română, XVI, Bucureşti, 1967, nr.4, p.297 – 303.
45. DIMITRIU, C., Tratat de gramatică a limbii române. 1. Morfologia, Iaşi:
Institutul European, 1999, 852 p.

158
46. DIMITRIU, C., Există predicat verbal compus în limba română?, în Anuar de
Lingvistică şi Istorie Literară, Iaşi, 2012, nr.8, p.197-227.
47. DOMBROVSZKY, J., Contribution à l'étude de la genèse des aspects verbaux
slaves, în Slavica I, 1961, p.7-30.
48. DRAGOMIRESCU, A., Particularităţi sintactice ale limbii române în context
romanic. Supinul, Bucureşti, Editura Muzeului Naţional al Literaturii
Române, Colecţia Aula Magna, 2014, 294 p.
49. DRINCU, S., Aspectul verbal în concepţia lui G. Ivănescu, în Analele Univer-
sităţii de Vestdin Timişoara, seria ŞtiinţeFilologice, L, 2012, p.87 - 92.
50. DUBOIS, J., La traduction de l'aspect et du temps dans le code français, în Le
français moderne, 32, Paris, 1964, p.1-26.
51. DUCHAČEK, O., Sur le probleme de l'aspect et du caractère de l'action
verbale en français, în Le français moderne, 34, Paris, 1966, p.161-184.
52. EVSEEV, I., Semantica verbului: categoriile de acţiune, devenire şi stare,
Timişoara, Editura Facla, 1974, 181 p.
53. FERNÁNDEZ PÉREZ, M., Sobre la distinción aspecto vs Aktionsart, în
Estudios de Lingüística Universidad de Alicante, 1993, nr.9, p.223 - 251.
54. FEUILLET, J., Typologie des oppositions aspectuelles, în Linx, 45, 2001,
p.139-146.
55. FLOREA, L.S., Temporalité, modalité et cohésion du discours, Bucureşti,
Editura Babel, 1999, 280 p.
56. FRÂNCU, C., Gramatica limbii române vechi (1521-1780), Iaşi, Casa editori-
ală Demiurg Plus, 2009, 564 p.
57. GABINSCHI, M., Formele verbale nepredicative nonconjunctivale ale limbii
române (pe marginea tratării lor în gramatica oficială), Chișinău., 2010, 108
p.
58. GRAMÁTICA DESCRIPTIVA DE LA LENGUAESPAÑOLA (ed. I.Bosque, V. De-
monte), Madrid: Real Academia Española, 1999, vol. 2. Las construcciones
sintacticas fundamentales. Relaciones temporales, aspectuales y modales,
p.1519-3506.
59. GRAMATICA LIMBII ROMÂNE, vol.1. Vocabularul, fonetica şi morfologia,
Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1954, 446 p.
60. GRAMATICA LIMBII ROMÂNE, vol.I, Morfologia, ediţia a II-a, Bucureşti,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1966,437 p.
61. GRAMATICA LIMBII ROMÂNE, I, Cuvântul, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2005, 712 p.
62. GRAND LAROUSSE ENCYCLOPÉDIQUE EN DIX VOLUMES, tome 1, Paris,
Larousse, 1960, XXI+960 p.

159
63. GRAUR, AL., Urme de aspect în româneşte, în Limba română, XVIII, 1969,
nr.4, p.325-326.
64. GREC, N.I., Grammaire raisonnée de la langue russe, I, Saint-Pétersbourg,
1829, 855p.
65. GROZA-COLCIAR, R., Imperfectul în discursul narativ al lui Max Blecher, în
Dacoromania, serie nouă, IX-X, 2004-2005, Cluj-Napoca, p.283-289.
66. GROZA-COLCIAR, R., Prezentul în discursul narativ al lui Max Blecher, în
Dacoromania, serie nouă, V-VI, 2000-2001, Cluj-Napoca, p.165-179.
67. GUILLAUME, G., Immanence et trancedence dans la catégorie du verbe
(Esquisse d’une théorie psychologique de l’aspect), în Journal de
psychologie, Paris, 1933, nr.4, p.355-372.
68. GUILLAUME, G., Temps et Verbe, théorie des aspects,des modes et des
temps.L'architectonique du temps dans les langues classiques, Paris, Cham-
pion, 1970, 134 p.
69. GUIRAUD, P., La syntaxe du français, 5-me éd., Paris, Presses Universitaires
de France, 1974, 128 p.
70. GUIRAUD-WEBER, M., Oppositions aspectuelles et sémantisme verbal en
russe, în Revue des Études Slaves, tome 59, fasc.3, 1987, p.585 – 596. URL:
http://www.persee.fr
71. GUIRAUD-WEBER, M., Sémantisme verbal et aspect en russe et en français,
în Revue des Études Slaves, tome 58, fasc.4, 1986, p. 585 – 607. URL:
http://www.persee.fr
72. GUTU ROMALO, V., Semiauxiliare de aspect?, în Limba română, X, 1961,
nr.1, p.3-15.
73. GUTU ROMALO, V., Morfologie structurală a limbii române (Substantiv,
adjective, verb), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste Româ-
nia, 1968, 362 p.
74. GUŢU ROMALO, V., Părţile de vorbire flexibile, în Limba română contempo-
rană (coord. I.Coteanu), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1985,
p.174-177;
75. GUŢU ROMALO,V., Repetiţia,procedeu sintactic de exprimare a aspectului în
limba română, în Studii şi cercetări lingvistice, 1960, nr.3,p.179-197.
76. HERMANN, E., Objective und subjective Aktionsart, în Indogermanische
Forschungen 45, 1927, p. 207 – 228, citat după [205, p.44-54].
77. HERMITTE, L'. R., Les premiers grammairiens tchèques et la notion d'aspect
verbal, înRevue des Études Slaves, Tome 60, fascicule 3, 1988, p.543 – 547.
URL: http://www.persee.fr/

160
78. HEYDE, K. VAN DER, L'aspect verbal en latin. Problèmes et rézultats, în
Revue des Études Latines, 10, 1932, p.326 - 336; 11, 1933, pag. 69 - 84; 12,
1934, pag. 140 - 157.
79. HOLT, J., Étude d’aspect, în Acta Iutlandica, Kopenhavn, XV, 1943, nr.2,
p.1-94.
80. HONOVÁ, Z., L'aspect verbal, une catégorie ou non? în Studia minora Facul-
tatis Philosophicae Universitatis Brunensis, L, 26, 2005, p.85 - 92.
81. IORDAN, I, GUTU ROMALO, V., NICULESCU, AL., Structura morfologică a
limbii române contemporane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967, 352 p.
82. IORDAN, I., ROBU, V., Limba română contemporană, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1978, 320 p.
83. IRIMIA, D., Morfosintaxa verbului românesc, Iaşi, Editura Universităţii
„Al.I.Cuza”, 1997, 410 p.
84. IRIMIA, D., Semiauxiliarele, în Anuar de Lingvistică şi Istorie Literară,
tomul XXI, Iaşi, 1970, p.79-96.
85. IRIMIA, D., Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 2008, 640 p.
86. IVĂNESCU, G., Le temps, l'aspect et la durée de l'action dans les langues
indo-européennes, în Mélanges linguistiques, publiés a l'occasion du VIIIe
Congrès International des Linguistes à Oslo, du 5 au 9 août 1957, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1957, p.23-61.
87. IVANESCU, G., Cronică lingvistică: Eugen Seidel: Zu den Functionen der
Ver-gangenheits tempora in Rumänischen, în Însemnări Ieşene, 1940, august,
p.128-138.
88. JACOBSOHN, H., Recenzia la cartea „Jacob Wackernagel, Vorlesungen über
Syntax mit besonderer Berücksichtigung von Griechisch, Lateinish und
Deutsch, Basel, 1920”, citat după [205, p.35-40].
89. JACOBSOHN. H., Aspektfragen, în Indogermanische Forschungen, 51, 1933,
pag. 292-318.
90. KARCEVSKI, S., Système du verbe russe. Essai de linguistique synchronique,
Prague, 1927, 167 p.
91. KAROLAK, S., Catégorisation aspectuelle des concepts, în Jyжнословенски
филолог LXIV, 2008, p.143 - 152.
92. KAROLÁK, S., Le concept d'aspect et la structure notionnelle du verbe, în
Studia kognitywne, Warszawa, SOW, 1994, nr.1, pag.21-41.
93. KLUM, A., Verbe et adverbe. Étude sur le système de certains adverbs de
temps à la lumière des relations verbo-adverbiales dans la prose du français
contemporain, Stockholm, Almqvist, 1961, 313 p.

161
94. KOSCHMIEDER, E., Nauka o aspektach czasownika polskiego w zarysie,
Wilno, 1934, XVI+240 p., citat după [205, p.105-167].
95. KRAVAR, M., L' aspect verbal en latin, în Živa Antiqua, 25, 1975, p.52-61.
96. KURYŁOWICZ, J., Lʼapophonie en indo-européen, Wrocław, Zaklad Imienia
Ossolinskich, 1956, 430 p
97. KURYLOWICZ, J., L'évolution des categories grammaticales, în Diogenes,
1965, 51, p.54-71.
98. KURYLOWICZ, J., The inflectional categories of Indo-European, Heidelberg,
Winter, 1964, 789 p.
99. KUZNECOVA, I., Caratteristiche aspettuali e temporali del verbo francese e
russo: analisi contrastiva. Видо-временные характеристики французского
глагола в сопоставлении с русским, în L'analisi linguistica e letteraria.
Università Cattolica del Sacro Cuore, Milano, anno XVIII, nr.1, 2000, p.47-
55.
100. LERAT, P., L’aspect dans le lexique français contemporain, în Cahiers de
léxicologie 39, 2005, p.48-54.
101. LUCHIAN, T., Aspect sau aspectualitate în limba română, în Revistă de
Lingvistică şi Ştiinţă Literară, nr.4 - 6, 2005, p.71 - 78.
102. LUŢĂ (ŢIPRIGAN), M.F., Aspect verbal. Retrospective şi perspective,
Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, 2013, 215 p.
103. LYONS, J., Introduction to Theoretical Linguistics, Cambridge, Cambridge
University Press, 1969, 510 p.
104. LYONS, J., Sémantique, trad. J. Durandet, D. Boulonnais, Paris, Edition
Larousse, 1980, 496 p.
105. MAČEK, V., Sur l'origine des aspects verbaux en slave, în Славянская
филология (сб.статей), III, Москва, 1958, p.38-57.
106. MANEA, D., Valori contextuale ale imperfectului în limba română actuală, în
Analele Ştiinţifice ale Universităţii Ovidius din Constanţa, seria Filologie,
vol.XIV, 2013, p.167-180.
107. MANOLIU-MANEA, M., Gramatica comparată a limbilor romanice, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1971, 308 p.
108. MANOLIU-MANEA, M., Aspect şi diateză în formele nominale ale verbului:
supinul românesc versus infinitivul romanic, în Gramatică, pragmasemanti-
că, discurs, Bucureşti, Litera, 1985, p.103-114.
109. MAROUZEAU, J., Lexique de la terminologie linguistique, Paris, Librairie
Orientaliste Paul Geuthner,1933, 241 p.
110. MAZON, A., La notion d'aspect chez les grammairiens tchèques avant
Dombrovsky, în Čpro moderni filologii, 1931, Č.1-2, p.82-86.

162
111. MAZON, A., L'aspect des verbs slaves (principles et problems). Moscou,
Librairie Orientaliste Paul Geuthner1958, 62 p.
112. MEILLET, A., Linguistique historique et linguistique générale, t.1, Paris,
Librairie Champion, 1965, VIII+334p.
113. MELLET, S., Le parfait latin, un praeteritum perfectum, în Cahiers Chronos,
6 „Passé et parfait”, Amsterdam – Atlanta, Rodopi, 2000, p.95-106.
114. MELLET, S., L'aspect verbal chez G.Guillaume et ses disciples, în
L'information Grammaticale, 1981, nr.9, p.6-12.
115. MIGUEL, ELENA DE, El aspecto léxico, în Bosque, I., Demonte, V. (ed).
Grammática descriptiva de la lengua española, vol.2, Las construcciones
sintacticas fundamentales. Relaciones temporales, aspectuales y modales .
Madrid, 1999, p.2977-3060.
116. MIHĂILESCU, S., Aspectul verbal în limba bulgară şi modalităţi de redare în
limba română, Rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti, 2004, 34 p.
117. MIHĂILESCU, S., Modalităţi de redare a aspectului verbal din bulgară în
română (din perspective timpului present) // Romanoslavica, XLII, nr.1,
Bucureşti: Editura Universităţii Bucureşti, 2011, p. 81 - 90.
118. MIRAMBEL, A., Aspect verbal et système: essai d’une typologie, în Revue
des Études Slaves, Tome 37, - Paris, 1960, p.71-88.
119. MISAN, A., Aspectualitatea verbală în rusă şi română. Teză de doctorat, Cluj-
Napoca, 1978, 232 p.
120. MIŞAN, A., Categoria gramaticală a aspectului verbal (I), în Cercetări de
lingvistică, XIV, 1969, nr.2, p.265-278; (II), XV, 1970, nr.1, p.131-143.
121. MLADIN, C.-I., Din nou despre predicativitatea modurilor nepredicative în
gramatica românească. Perspective monografice şi atitudini interpretative, în
The Proceeding of the International Conference European Integration -
between Tradition and Modernity, 6th Edition, Târgu-Mureş, 2005, Volume
Number 1, p.255-265.
122. MORARU, M., Contribuţii la teoria şi istoria aspectului verbal slav (cu referi-
re specială asupra limbii ruse), Rezumatul tezei de doctorat, Iaşi, 1985, 19 p.
123. MOUNIN, G. (dir.), Dictionnaire de la linguistique, Paris, Presses Universi-
taires de France, 1974, 340 p.
124. MOUNIN, G., Problèmes terminologiques de l'aspect, în Linguistica
Antverpensis, 1968, nr.2, p.319-328.
125. MURAT, A.-E., Perfectul simplu şi structura frazei, Rezumatul tezei de docto-
rat, Bucureşti, 2010, 37 p.
126. NAERT, P., Mode de presentation, aspect, mode d'action, determination et
transitivité, în Studia linguistica, volume 14, issue 1-2, 1960, p.1-14.

163
127. NEDIOGLU, GH., Predicatul verbal, în Limba Română, Bucureşti, 1956, (I),
nr.3, p.34 - 45; (II), nr.4; (III), nr.5, p.23 – 36.
128. NEMŢUŢ, A.P., Modurile nepersonale ale verbului în limba română contem-
porană, Oradea, Editura Universităţii din Oradea, 2011, 394 p.
129. NEMŢUŢ, A.-P., Scurt istoric al cercetărilor care atestă existenţa supinului
românesc, în Studia Universitatis Petru Maior, Philologia, 9, Târgu-Mureş,
2010, p.98-106.
130. PANĂ-DINDELEGAN, G., Din nou despre participiu şi supin, în Studii şi
cercetări lingvistice, 58, 2007, p.163-173.
131. PAUL, H.,Prinzipien der Sprachgeschichte, 8th ed., Tübingen, 1968, 480 p.
132. PĂTRUŢ, I., Studii de limbă română şi slavistică, Cluj, Ed.Dacia, 1974, 295 p.
133. PHILIPPIDE, AL., Gramatica elementară a limbii române, Iaşi, 1897, 384 p.
134. POGHIRC, C., Cu privire la aspectul verbal în limba română, în Limba
Română, V, 1953, nr.6, p.17-22.
135. POHL, J., L'expression de l'aspect verbal dans le français contemporain, în
Revue belge de philologie et d'histoire, tome 36, fasc.3, 1958, Langues et
littératures modernes, p.861-868.
136. POIRIER, M., Le parfait de l'indicatif latin: un passé accompli, ou un
accompli pur et simple? In Le sens du parfait de l'indicatifactif en latin.
Colloque de Morigny, éd. G.Serbat, Paris, 1980, p.87-96.
137. POPESCU, FL., Tempoaspectualitate contrastivă (în engleză şi română), Iaşi,
Editura Spanda, 2000, 248 p.
138. PORTER, S., Verbal Aspect in te Greek of the New Testament, with Refe-
rence to Tense and Mood, New York, 1989, 487 p.
139. PORZIG, W., Zur Aktionsart indogermanischer Präsensbildungen, în
Indogermanische Forschungen 45, 1927, p. 152 – 167, citat după [205, p.41-
43].
140. RIEGEL, M., PELLAT, J.-CH., RIOUL, R., Grammaire méthodique du
français, Paris, Presses Universitaires de France,1994, 647 p.
141. RIEMANN, O., Syntaxe latine, Paris: Klincksieck, 1942, VIII+496 p.
142. ROCA PONS, J., Estudios sobre las perífrasis verbales del español, Madrid,
1958, 403 p.
143. ROSA, W.J., Grammatica linguae Bohemicae, Praga, 1672, p.140-141, citat
după Маслов, Ю.С., Избранные труды. Аспектология. Общее языкозна-
ние, Москва, Языки славянской культуры, 2004, 841 р., p.526-546.
144. ROSETTI, AL., Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea,
Bucureşti, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, 973 p.

164
145. ŠABRSULA, J., A propos de queques problemes linguistiques de la lexico-
graphie : L'aspect, l'ordre du procès et les dictionnaires, în Acta Universitatis
Carolinae, Philologica 3, Romanistica Pragensis, III, Praha, 1963, p.87-103.
146. ŠABRŠULA, J., Le sémantisme verbal et l'aspect de l'action en tchèque et en
français, în Revue des Études Slaves, tome 60, fasc.60, 1988, p.549 - 565,
URL: http://www.persee.fr
147. SAFAREWICZ, J., Note sur l'aspect verbal en slave et en indo-européen, în
Balkansko ezikoznanie, VII, 1963, nr.2, p.25-32.
148. SASSE, H.-J., Aspect and Aktionsart. A reconciliation, în Belgian Journal of
Linguistics, 6, 1991, p.31-45.
149. SAVIN-ZGARDAN, A., Valori lexico-gramaticale ale locuţiunilor verbale
româneşti în plan sincronic şi diacronic, Chişinău, Editura Bons Offices,
2001, 135 p.
150. SAVIN-ZGARDAN, A., Câmpul funcţional-semantic al categoriei verbale
Aktionsart în limba română, în Revista de Lingvistică şi Teorie Literară,
Chişinău, 1996, nr.1, p. 34 - 40.
151. SĂTEANU, C., Predicatul compus, în Cercetări de lingvistică, XI, Cluj, 1966,
nr.2, p.243 – 252.
152. SERBAT, G., Le parfait de l'indicatifactif en latin în Le sens du parfait de
l'indicatif actif en latin. Colloque de Morigny, éd. G.Serbat, Paris, 1980,
p.12-54.
153. Serbat, G., Les temps du verbe latin. Le parfait de l'indicatif actif, în Revue
des Études Latines, 54, 1976, p.308-352.
154. SŁAWOMIRSKI, J., La posicion del aspecto en el sistema verbal español, în
Revista Española de Lingüística, vol 13, 1983, pp.91-119; URL:
www.sel.edu.es/pdf
155. SPORÂŞ, V., Valenţe semantico-stilistice ale timpurilor verbale în limba
română: prezentul şi viitorul indicativului, în Communication, context,
interdisciplinarity, 22-23 november, 2012, vol.II, Târgu-Mureş, Universitatea
„Petru Maior”, p.975-984.
156. SPORÂŞ, V., Valenţe semantico-stilistice ale timpurilor verbale în limba
română. Perfectul indicativului, în Studia Universitatis Petru Maior,
Philologia, 13, Târgu-Mureş, 2012, p.64-73.
157. STOIANOVA, D., Exprimarea modurilor acţiunii (Aktionsart) în limbile
română şi bulgară, în Studii şi cercetări lingvistice, an.XXXVIII, 1987, nr.6,
p.525 - 536.

165
158. STOIANOVA, D., Observaţii cu privire la sensurile temporal-aspectuale ale
formelor nominale ale verbului în româna contemporană, în Studii şi
cercetări lingvistice, 42, nr.5 - 6, 1991, p.201 - 211.
159. STREITBERG, W., Perfektive und imperfektive Aktionsart im Germanischen,
în Beitraege zur Geschichte der deutschen Sprache, 15, 1891, p. 70 - 177.
160. SWIATKOWSKA, M., Sens lexical et sens aspectuel des verbes, în Étude de
linguistique Romane et Slave, Cracovie, pp. 591 - 601.
161. TERIAN, S.-M., Categoria aspectului în Gramatica limbii române (delimitări
şi observaţii), în Annales Universitatis Apulensis. Series Philologica, nr.1,
2009, p.282 - 290.
162. TESNIÈRE, L., L'emploi des temps en français, în Bulletin de la Faculté des
Lettres de Strasbourg, 1927, p. 39 - 60.
163. TOBÓN DE CASTRO, L., RODRÍGUEZ RONDÓN, J., Algunas consideraciones
sobre el aspecto verbal en español, în Thesaurus, Boletín del Instituto Caro y
Cuervo, tomo XXXIX, nr.1, 1974, p. 34-46.
164. TOGEBY, K., Mode, temps et aspect en espagnol, Copenhague, Munksgaard,
1953, 136 p.
165. TRANDAFIR, GH., Categoriile gramaticale ale verbului în româna contempo-
rană, Dolj, 1973, 283 p.
166. ŢIPRIGAN, M.F,. Verbul slovac şi verbul românesc din perspective catego-
riilor gramaticale, Rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti, Editura
Universităţii Bucureşti, 2007, 27 p.
167. VAIREL, H., La valeur de l'opposition infectum / perfectum en latin, în Le
sens du parfait de l'indicatif actif en Latin. Colloque de Morigny, 2 déc.,
1978, Paris, 1980, p. 55 - 86.
168. VARRO, M. TERENTIUS, De lingua Latina, Liber IX, 54 – 58, în URL:
http://www.thelatinlibrary.com .
169. VASILE, V., Timpul prezent în discurs – o analiză comparativă în engleză şi
limbile romanice, Rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti, 2011, 31 p.;
170. VAVRINEC, B.L. DE NUDOŽER, Grammaticae Bohemicae, ad leges naturalis
methodi conformatae, et notis numerisque illustratae ac distinctae, libri duo.
Ostrava, 1999, 1603, 103 p..
171. VENDRYES, J., La comparaison en linguistique, în Bulletin de la Société
Linguistique de Paris, Paris, 1942-45, t.42, fasc.1, p.1-10.
172. VENDRYES, J., Le language. Introduction linguistique à l'histoire. Paris,
Renaissance du livre, 1921, 447 p.
173. VET, CO., Temps, aspects et adverbes de temps en français contemporain:
essai de sémantique formelle. Génève, Librairie Droz, 1980, 185 p.

166
174. VIANU, T., Contribuţii la stilistica verbului, în Arta prozatorilor români,
Bucureşti, Editura Albatros, 1973, p.383-427.
175. VIANU, T., Problema stilistică a imperfectului, în Vianu, T., Studii de
stilistică, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1968; p.81-92.
176. VIANU, T., Structura timpului şi flexiunea verbală, în Vianu, T., Studii de
stilistică, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1968, p-69-79.
177. VINŢELER, O., Cu privire la nuanţele de aspect ale verbelor româneşti de
origine slavă, în Studii şi cercetări lingvistice, XX, 1969, nr.1, p.81-92.
178. WIJK, N. VAN., Sur l'origine des aspects du verbe slave, în Revue des Études
Slaves, IX, 1929, pag. 237 - 252.
179. WILMET, M., Le passé composé: histoire d'une forme, în Cahiers de
Praxématique 19 („Le passé composé”), Montpellier: Université Paul Valéry,
1992, p.13-36.
180. WŁODARCZYK, A., WŁODARCZYK, H., La préfixation verbale en polonais, I,
în Études Cognitives / Studia Kognitywne, nr.4, Warszawa, 2001, p. 93 –
109; URL: http://www.celta.paris-sorbonne.fr/anasem/papers/
181. WLODARCZYK, H., Les catégories grammaticales et lexicales dans l'énoncé:
l'aspect et les modalités d'action des langues slaves, în Revue des Études
Slaves, Tome 56, fasc.2, 1984, p.271 – 278; URL: http://www.persee.fr
182. YVON, H., Étude de notre vocabulaire grammatical. Nomenclature des tiroirs
de l'indicatif, în Le Français moderne, XXI, 1953, p.248 - 262.
183. ZACORDONEŢ, A., Problema existenţei aspectului verbal în limba română, în
Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi (serie nouă),
secţiunea III. Ştiinţe sociale, tomul VII, 1961, p.89-98.
184. ZACORDONEŢ, A., Probleme de stilistică comparată privind limba română şi
limba rusă, Iaşi, Edit.Univ. „Al.I.Cuza”, 2000, 284 p.
185. ZAFIU, R., Interpretări gramaticale ale prezumtivului, în Studii de gramatică.
Omagiu Doamnei profesoare Valeria Guţu Romalo / R. Zafiu, B. Croitor, A.-
M. Mihail (eds), Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, 2009, p.289-305.
186. ZAFIU, R., Păcatele limbii: va fi fost, în România literară, 2012, nr.16.
187. ZGÂRCIBABĂ, E., Categoria aspectului în sintaxa limbii române, în Analele
Ştiinţifice ale Universităţii de Stat „B.Petriceicu Hasdeu” din Cahul, vol.V,
2009, p.63 - 67.

188. АБАБИЙ, Л.Г., БАНАРУ, В.И., Аспектуальность и синтаксическая кон-

струкция, Кишинев: Штиинца, 1984, 132 р.
189. АВИЛОВА, Н.C., Вид глагола и семантика глагольного слова, Москва:
Наука, 1976, 328 р.

167
190. БАРЕНТСЕН, А., Признак «секвентная связь» и видовое противопос-
тавление в русском языке, în Типология вида. Проблемы, поиски,
решения, Москва, Школа «Языки русской культуры», 1998, р.43-58.
191. БОНДАРКО, А.В., Вид и время русского глагола (значение и употре-
бление), Москва, Просвещение, 1971, 240 р.
192. БОНДАРКО, А.В., Грамматическая категория - функционально-семан-
тическое поле - грамматическое единство, în Исследования по
славянским языкам, 4. - Сеул, 1999, р.1-22.
193. БОНДАРКО, А.В., Грамматическая категория и контекст. Ленинград,
Наука, Ленинградское отделение, 1971, 116 р.
194. БОНДАРКО, А.В., О категориальных значениях видов русского глагола,
în Вопросы русской аспектологии, вып.3, Семантика и функциониро-
вание категории вида глагола русского языка. Тарту, 1978, р.3-10.
195. БОНДАРКО, А.В., Принципы функциональной грамматики и вопросы
аспектологии, Ленинград: Наука, 1983, 208 р.
196. БОНДАРКО, А.В., Проблемы грамматической семантики и русской ас-
пектологии, Санкт Петербург,: Изд-во С-Петербургского ун-та, 1996,
220 с.
197. БОНДАРКО, А.В., Формообразование, словоизменение и классификация
морфологических категорий (на материале русского языка), în Вопросы
языкознния, 1974, №2, р.3-15.
198. БОНДАРКО, А.В., БУЛАНИН, Л.Л., Русский глагол. Ленинград: Наука,
1967, 192 р.
199. БРОЙ, В., Сопоставление славянского глагольного вида и вида роман-
ского типа (аорист: имперфект: перфект) на основе взаимодействия с
лексикой, în Типология вида. Проблемы, поиски, решения, Москва,
Школа «Языки русской культуры», 1998, р.508-513.
200. БУДАГОВ, Р.А., Проблемы семантики перфекта во французском языке,
în Ученые записки ЛГУ, серия филологических наук, вып.5, nr.58, 1941,
p.24-38.
201. БУДАГОВ, Р.А., Сходства и несходства между родственными языками:
Романский лингвистический материал, Москва, Наука, 1985, 272 с.
202. ВАРРОН, Т., О латинском языке , în Античные теории языка и стиля,
Москва - Ленинград, Соцэкгиз, 1936, р.80-120.
203. ВИНОГРАДОВ, В.В, О формах слова, în Известия Академии Наук СССР,
Отделение Литературы и Языка, 1944, nr.1, р.36-40.
204. ВИНОГРАДОВ, В.В., Русский язык. Грамматическое учение о слове. Изд.
2-е, Москва, Высшая школа, 1972, 616 р.

168
205. ВОПРОСЫ ГЛАГОЛЬНОГО ВИДА (Сборник), Москва, Издательство
Иностранной литературы, 1962, 433 р.
206. ГАБИНСКИЙ, М., Балканский инфинитив - очередной этап дискуссии.
Антикритический обзор, Кишинэу, F.E.-P- „Tipografia Centrală”, 2008,
386 p.
207. ГЛОВИНСКАЯ, М.А., Теоретические проблемы видо-временной семан-
тики русского глагола. Автореферaт дисс.д-ра филол.наук, Москва,
1986, 36 р.
208. ГЛОВИНСКАЯ, М.Я., Многозначность и синонимия в видо-временной
системе русского глагола, Москва, Ин-т рус.яз им. В.В.Виноградова
РАН, 2001, 320 р.
209. ГЛОВИНСКАЯ, М.Я., Семантические типы видовых противопоставлений
русского глагола. Москва, Наука, 1982, 155 p.
210. ГОРОБЕЦ, Е.А., «Чистообразующая» функция префиксов русского язы-
ка: дискуссионный вопрос, în Русская и сопоставительная филология:
Лингвокультурологический аспект / Казанский государственный
университет. Филологический факультет, Казань, 2004, р.86-93.
211. ГРЕЧ, Н.Н., Пространная русская грамматика, т. 1, С-Петербург, 1827,
336 p.
212. ДУБОВИКОВА, Л.Д., О проблемах разграничения префиксального слово-
изменения и словообразования в видовременной системе русского
глагола, în Вестник Московского государственного гуманитарного
университета им. М.А.Шолохова, Филологичесие науки, вып.№2, 2013,
код 16, Лингвистика, р.50-63; URL: http://cyberleninka.ru/article/n/
213. ЗАЛИЗНЯК, А.А., ШМЕЛЕВ, А.Д., Введение в русскую аспектологию,
Москва: Языки русской культуры, 2000, 226 р.
214. ЗОЛОТОВА, Г.А., Категории времени и вида с точки зрения текста, în
Вопросы языкознания, Москва: Наука, 2002, №3,р. 8-29.
215. ЗОЛОТОВА, Г.А., Перфектив как категория структуры текста, în Язык.
Личность. Текст (Сборник статей к 70-летию Т.М. Николаевой),
Москва, Языки славянских культур, 2005, р.149-161.
216. ИЛИЯ, Л.И., Очерки по грамматике современного французского языка,
Москва, Высшая школа, 1970, 176 р.
217. ИСАЧЕНКО, А.В., Грамматический строй русского языка в сопостав-
лении с словацким. Морфология, т.II, Bratislava, 1960, 576 p.
218. КАРАВАНОВ, А.А., Описание категории вида русского глагола в целях
преподавания русского языка как иностранного, în Вестник Москов-
ского университета, серия 9: Филология, 1997, №6, р.27-39.

169
219. КОШМИДЕР, Э., Очерк науки о видах польского глагола. Опыт синтеза,
în Вопросы глагольного вида, Москва, 1962, р. 105 - 167.
220. ЛЕМАНН, Ф., Русский вид и лексическое значение глагола, în:
http://www.subdomain.verb.slav-verb.org/resources
221. ЛОМОВ, А.М., Очерки по русской аспектологии. Воронеж, Издательство
Воронежского университета, 1977; 138 р.
222. ЛОМОНОСОВ, М.В., Российская грамматика, С-Петербург, 1898, 430 p.
223. МАСЛОВ, Ю.С., Вопросы глагольного вида в современном зарубежном
языкознании, în Маслов, Ю.С., Избранные труды. Аспектология. Общее
языкознание, Москва, Языки славянской культуры, 2004, p.547 - 570.
224. МАСЛОВ, Ю.С., Глагольный вид в современном болгарском литератур-
ном языке (Значение и употребление), în Вопросы грамматики
болгарского литературного языка, Москва, 1959, р. 157-312
225. МАСЛОВ, Ю.С., Заметки о видовой дефективности (преимущественно в
русском и болгарском языках), în Маслов,Ю.С., Избранные труды. Ас-
пектология. Общее языкознание, Москва, Языки славянской культуры,
2004, p.411-425.
226. МАСЛОВ, Ю.С., Избранные труды: Аспектология. Общее языкознание.
Языки славянскойкультуры. - Москва, 2004, 841 р.
227. МАСЛОВ, Ю.С., К основаниям сопоставительной аспектологии, în
Маслов, Ю.С., Избранные труды. Аспектология. Общее языкознание,
Москва, Языки славянской культуры, 2004, p.305-364.
228. МАСЛОВ, Ю.С., Очерки по аспектологии, Ленинград, Изд-во ЛГУ, 1984,
284 р.
229. МАСЛОВ, Ю.С., Роль так называемой перфективации и имперфектива-
ции в процессе возникновения славянского глагольного вида, în Мас-
лов,Ю.С., Избранные труды. Аспектология. Общее языкознание,
Москва, Языки славянской культуры, 2004, p.445-476.
230. МАСЛОВ, Ю.С., Система основных понятий и терминов славянской ас-
пектологии, în Маслов, Ю.С., Избранные труды. Аспектология. Общее
языкознание, Москва, Языки славянской культуры, 2004, p.365-395.
231. МАСЛОВ,Ю.С., У истоков славянской аспектологии, în Маслов,Ю.С.,
Избранные труды. Аспектология. Общее языкознание, Москва, Языки
славянской культуры, 2004, p.525-546.
232. МИЛОСЛАВСКИЙ, И.Г., Морфологические категории современного
русского языка, Москва, Просвещение, 1981, 254 р.
233. МУРЯСОВ, Р.З., Некоторые проблемы контрастивной аспектологии, în
Вопросы языкознания, 2001, №5, р. 86 - 112.

170
234. НЕКРАСОВ, Н.П., О значении форм русского глагола, С-Петербург,
1865, 387 p.
235. ПАДУЧЕВА, Е.В., К поискам инварианта в значении глагольных видов:
вид и лексическое значение глагола, în Научно-техническая информа-
ция, Сер.2, 1989, №12.
236. ПАДУЧЕВА, Е.В., О семантическом инварианте видового значения гла-
гола в русском языке, în Русский язык в научном освещении, 2004, № 2
(8), p. 5-16.
237. ПАДУЧЕВА, Е.В., Семантические исследования. Семантика времени и
вида в русском языке. Семантика нарратива, 2-е издание, испр.и
дополн., Москва: Языки славянской культуры, 2010, 464 р.
238. ПАЛМАЙТИС, М.А., От греческой системы к славянской. К типологии
вида, în Вопросы языкознания, 1981, №4, р.45-54.
239. ПАНОВ, В.А., Аспектуальные функции латинских превербов: проблемы
описания, în Исследоания по теории грамматики, вып.6: Типология
аспектуальных систем и категорий / Аcta linguistica Petropolitana.
Труды Института лингвистичесих исследований, том VIII, часть 2,
Санкт-Петербург: Наука, 2012, р. 707 - 734.
240. ПЕРЕЛЬМУТЕР, И.А., Общеиндовропейский и греческий глагол. Видо-
временные и залоговые категории. Ленинград: Наука, 1977, 208 р.
241. ПЕТРУХИНА, Е.В., Аспектуальные категории глагола в русском языке в
сопоставлении с чешским, словацким, польским и болгарским языками,
Москва, Изд-во Моск.гос.ун-та, 2000, 255 р.
242. ПЕШКОВСКИЙ, А.М., Русский синтаксис в научном освещении, 8-е изд,
Москва: Языки славянской культуры, 2001, 510 р.
243. ПИРОГОВА, Л.И., Русский глагол: Грамматический словарь-справочник,
Москва: Школа-Пресс, 1999, 415 р.
244. ПЛУНГЯН, В.А., Предисловие/ Исследования по теории грамматики,
выпуск 6: Типология аспектуальных систем и категорий, În:Acta
linguistica Petropolitana. Труды лингвистических исследований, том VIII,
часть 2, Санкт-Петербург: Наука, 2012, р. 3 - 23.
245. ПЛУНГЯН, В.А., Проблемы грамматического значения в современных
морфологических теориях (обзор), în Семиотика и информатика, вып.
36, Москва, «Русские словари», 1998, р. 324-386; URL:
http://lpsc.math.su/-uspensky/journals
246. ПОТЕБНЯ, А.А., Из записок по русской грамматике, в 4-х томах, том IV,
вып.2. Глагол. Москва: Просвещение, 1977, 318 p.

171
247. РАХМАНКУЛОВА, И.-Э., К вопросу о теории аспектуальности, în
Вопросы языкознания, 2004, №1, р.3-28.
248. РЕМНЕВА, М.Л., К истории глагольного вида в русском языке, în Науч-
ные доклады высшей школы. Филологические науки 1967, №1, р.54-64.
249. РЕФЕРОВСКАЯ, Е.А., Аспектуальные значения французского глагола, în
Теория грамматического значения и аспектологические исследования,
Ленинград, Наука, 1984, р.91-109.
250. РУССКАЯ ГРАММАТИКА / под ред.Н.Ю.Шведовой, том 1, Москва,
Наука,1980, 783 p.
251. САФАРЕВИЧ, Я., О выражении совершенности и несовершенности в ла-
тинском языке, în Вопросы глагольного вида, Москва, 1962, р.323 - 334.
252. СЛАВЯТИНСКАЯ, М.Н., Учебник древнегреческого языка, 1 часть. -
Москва, Филология, 1996, 400 р.
253. СМОТРИЦКИЙ, М., Грамматики славенския правильное синтагма.
Москва, 1721, 388 с.
254. СОРОКИНА, Т.С., Когнитивно-функциональная парадигма и грамма-
тическое описание, în Когнитивно-функциональная парадигма и грам-
матическое описание (сб.трудов). Москва: Московский государ-
ственный лингви-стический университет, 1998, р. 2-9.
255. СТЕПАНОВ, Ю.С., Структура французского языка: Морфология, слово-
образование, основы синтаксиса в норме французской речи, Москва,
Языки народов мира, 2013, 184 р.
256. ТИПОЛОГИЯ ВИДА. Проблемы, поиски, решения, Москва, Языки рус-
ской культуры, 1998, 528 р.
257. ТИХОНОВ, А.Н., Видовые корреляции в современном русском языке, în
Типология вида. Проблемы, поиски, решения, Москва, Языки русской
культуры, 1998, p. 466-477.-
258. ТИХОНОВ, А.Н., Русский глагол: проблемы теории и лексикографирова-
ния, Москва: Academia, 1998, 280 p.
259. ТИХОНОВ, А.Н., Чистовидовые приставки в системе русского видового
формообразования, în Вопросы языкознания, 1964, №1, р.42 - 52.
260. ТРОНСКИЙ, И.М., Заметки о видо-временной системе латинского глаго-
ла, în Вопросы грамматики, Москва - Ленинград, 1960, p.434 - 445.
261. ЧЕРТКОВА, М.Ю., Грамматическая категория вида в современном рус-
ском языке, Москва, Изд-во Московского университета, 1996, 171 р.
262. ШЕЛЯКИН, М.А., Категория вида и способы действия русского глагола.
Теоретические основы. Таллин, Валгус, 1983, 216 р.

172
263. ЩЕРБА, Л.В., Очередные проблемы языкознания, în Щерба, Л.В.
Избранные работы по языкознанию и фонетике, I, Ленинград, 1958,
р.18-20.
264. ЯКОБСОН, Р., Шифтеры, глагольные категории и русский глагол, în
Принципы типологического анализа языков различного строя, Москва,
Наука, 1972, р.246-257.
265. ЯКОБСОН, Р., О лингвистических аспектах перевода, în Вопросы теории
перевода в зарубежной лингвистике, Москва, Международные
отношения, 1978, р.16-24.
266. ЯРЦЕВА, В.Н., Иерархия грамматических категорий и типологическая
характеристика языков. În: Типология грамматических категорий,
Москва, Наука, 1975, p.5-24.
267. ЯСАИ, Л., О принципах выделения видовой пары в русском языке, în
Вопросы языкознания, 1997, №4, р.70 - 84.

SURSE LITERARE

CĂLINESCU, G., Enigma Otiliei, vol.I-II, Bucureşti, Editura pentru Literatură,

1969, 362 + 423 p.

HOGAŞ, C., Pe drumuri de munte, Chişinău, Litera, 1996, 312 p.

PETRESCU, C., Patul lui Procust, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, 382 p.

PREDA, M., Cel mai iubit dintre pământeni, vol.I, Chişinău, Literatura
artistică, 1990, 512 p.

REBREANU, L., Ciuleandra. Catastrofa şi alte nuvele, Chişinău, Litera, 1996,

320 p.

SADOVEANU, M., Baltagul, Bucureşti, Editura Albatros, 1994, 167 p.

STAN, N., Apa neagră, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2014, 334 p.

173