RELAŢIILE

SINTAGMATICE
ALE UNITĂŢILOR
LEXICALE
RELAŢIA SINTAGMATICĂ ŞI SENSUL CUVÂNTULUI

Cercetarea semantică, după cum se ştie,

reflectă dihotomia saussuriană relaţii
paradigmatice – relaţii sintagmatice, care
sunt valabile pentru investigarea sistemului
semantic al tuturor limbilor.
În semantica modernă se remarcă un
interes sporit pentru studierea proprietăţilor
paradigmatice ale unităţilor lexicale, alături
de cele sintagmatice, fapt motivat, printre
altele, de valoarea relevantă a potenţialului
combinatoriu al cuvintelor.
Se acreditează tot mai mult ideea că cercetarea
proprietăţilor sintagmatice ale cuvintelor reprezintă
o metodă obiectivă de descriere a sensurilor
lexicale. Potrivit acestei teze, cuvintele din aceeaşi
paradigmă lexicală au proprietăţi sintagmatice
comune.
Intercondiţionarea acestor două tipuri de relaţii
sistemice este evidentă:
pe de o parte, cuvântul, ca membru al unei paradigme,
poate intra numai în anumite legături sintactice, adică
poate să se combine doar cu anumite clase semantice
de cuvinte,
iar pe de altă parte, totalitatea relaţiilor sintagmatice ale
unui cuvânt îi determină locul lui în paradigmă.
Se poate afirma că sintagmatica este implicit
prezentă în limbă şi explicit în vorbire, iar
paradigmatica este implicit prezentă în vorbire şi
explicit evidenţiată la nivelul limbii
Sintagmatica unităţii lexicale, numită şi
combinatorică sau combinabilitate, reprezintă
capacitatea unui cuvânt concret de a se îmbina
cu alte cuvinte, pentru a forma îmbinări de
cuvinte şi enunţuri.
Combinatorica, la fel ca şi semnificaţia, este o
latură indispensabilă a unităţii lexicale, intră în
caracteristica ei ca parte componentă.
Descrierea valorilor semantice ale unui cuvânt,
în general, trebuie să ţină seama şi de funcţiile
lui în planul limbii, şi de posibilităţile lui
combinatorii în planul vorbirii.
Numai aşa pot fi înţelese particularităţile lui
semantice şi pot fi descoperite relaţiile din vasta
reţea a semnificatelor.
Lingvistica combinatorică
• Interesul faţă de proprietăţile sintagmatice
ale unităţii lexicale a determinat apariţia
unei noi ramuri a ştiinţei despre limbă –
lingvistica combinatorică.
• În cadrul acestei ştiinţe se distinge şi
semasiologia combinatorică, care se
ocupă de descrierea corelaţiei dintre
semantica lexemului şi combinabilitatea lui.
• Semasiologia combinatorică se sprijină pe
câteva teorii: a sintagmelor, a valenţei, a
combinabilităţii şi a sensului lexical.
O dificultate a acestei discipline a fost şi
numărul mare şi variat de termeni şi noţiuni,
care, treptat, s-a redus, terminologia actuală
fiind, mai mult sau mai puţin, unificată.
În prezent, semasiologia combinatorică se
bazează pe următoarele noţiuni:
Valenţa – capacitatea combinatorie potenţială a
unităţilor lexicale, care se realizează la nivelul
limbii;
Combinatorică – valenţa realizată, sau
capacitatea combinatorie realizată în vorbire;
Distribuţie – totalitatea ocurenţelor unităţii
lexicale;
Context – una din toate ocurenţele cuvântului.
Fiecare variantă lexico-semantică a
cuvântului reprezintă o totalitate
organizată de seme – structură în care se
delimitează:
sensul generic integrator (arhisemul);
sensul special diferenţiator (sem diferenţial);
seme potenţiale/virtuale, ce reflectă
caracteristici suplimentare ale obiectului, reale
sau atribuite de către colectiv.
Conexiunea cuvintelor într-un enunţ se
conformează anumitor reguli.
Legea fundamentală a sintagmaticii
lexicale constă în concordanţa semantică
a cuvintelor, care se manifestă în faptul că
lexemele ce constituie un enunţ au în
structura lor semantică seme comune.
Trăsăturile ce definesc structura semică a
lexemului sunt, de fapt, nişte categorii
latente.
Ele pot fi deduse doar în urma analizei
logico-semantice a semnificaţiei cuvântului
şi se actualizează în cadrul enunţului
datorită capacităţii lui de a se combina cu
anumiţi determinanţi ceruţi de lexemul dat şi
dependenţi de acesta prin restricţie de
formă.
 Să demonstrăm acest postulat pe
următorul exemplu:
În enunţul
Mâinile puternice ale sculptorului frământau
lutul,
substantivul mâinile este divizibil în
următoarele seme actuale:
S1- membru al corpului uman;
S2 – superior;
S3 – de la articulaţia humerală până la vârful
degetelor.
În structura semantică a acestui cuvânt mai
există şi semul potenţial “care se
caracterizează prin forţă fizică”.
Sensul cuvântului puternic se
divide în următoarele seme:
S1 – (caracteristică adjectivală) posesie
S2 – forţă fizică;
S3 – mare.
Constatăm că substantivul mână
are un sem potenţial “forţă fizică”,
iar adjectivul puternic deţine acest
sem în calitate de sem actual.
În baza acestui sem are loc
combinabilitatea semantică.
Acest sem cu funcţie iterativă se
mai numeşte sintagmem.
O combinare analogică se realizează şi în
sintagma mâinile sculptorului.
Substantivul mână l-am descris supra.
Substantivul sculptor se descompune în
următoarele seme:
S1- persoană;
S2 – care creează opere;
S3 – opere de sculptură.
În structura semantică a acestui cuvânt mai
există şi semul potenţial “dotată cu membre
superioare”.
În baza acestui sem se realizează
combinarea semantică.
În concluzie:
Compatibilitatea semantică are loc în
baza comunităţii semului potenţial al
cuvântului regent (determinat) şi a
semului actual al cuvântului dependent
(determinant).
În baza acestei legităţi, în cuvântul
dominant semantic nu se identifică semul
actual, iar în lexemul dependent se
identifică măcar un sem actual.
Astfel, în îmbinări cu unul şi acelaşi lexem
dependent/determinat (comp.: puternice
– mâini, picioare, degete, muşchi, labe,
fălci etc.; mâini – ale sculptorului,
plugarului, marinarului, tâmplarului,
aviatorului etc.), întotdeauna este
identificat unul şi acelaşi sem actual.
Valenţa cuvântului
Valenţa cuvântului este determinată de
conţinutul lui semantic, fiind o trăsătură universală
a acestuia.
Problema valenţei şi a modalităţilor de manifestare
a ei în limbă ocupă un loc important în cercetările
lingvistice moderne, ea fiind definită drept
capacitate de îmbinare a cuvântului cu un alt
cuvânt, deosebindu-se de la un lexem la altul sub
aspectul numărului de legături simultane şi al
tipului de combinaţii.
Valenţele apar ca disponibilităţi intrinsece,
potenţiale ale fiecărui cuvânt, actualizarea lor în
context însemnând folosirea cuvântului într-o
anumită combinaţie sintactică.
În literatura de specialitate, alături de
termenul uzual valenţă, circulă şi alte
sintagme desemnând acelaşi fenomen:
intenţie verbală, сapacitate
combinatorie, potenţă combinatorie,
încărcătură semantică, dependenţe,
insuficienţă semantică, goluri,
însuşiri/posibilităţi combinatorii ş.a.
O problemă mult discutată în literatura
de specialitate este cea a nivelului la
care se manifestă valenţa, aici existând
de asemenea mai multe poziţii şi
interpretări.
Tipuri de valenţe
Se discută despre mai multe tipuri de
valenţă, între care accepţia cea mai largă
admite valenţa logică, valenţă semantică şi
valenţă sintactică.[1]
Valenţa semantică este calificată drept
capacitate a cuvântului de a se combina cu
anumite clase de determinanţi; ea
demonstrează că lexemele (în calitate de
purtători ai valenţei) solicită anumiţi
parteneri contextuali cu anumite
caracteristici semantice şi exclud alţi
parteneri cu alte caracteristici semantice.
Ea reglementează complinirea poziţiilor
deschise cu clase de parteneri selectaţi după
sens (de exemplu: a bea apă, vin, suc, dar nu
‫٭‬a bea pantofi, probleme, pisici.
Valenţa sintactică reprezintă
proprietatea cuvântului de a condiţiona
un anumit anturaj sintactic, acesta
incluzând:
indiciul valenţei cantitative (numărul
„partenerilor” obligatorii / facultativi),
al celei calitative, materializate în tipul
relaţiilor sintactice dintre un lexem şi
„partenerii” lui în interiorul propoziţiei
(subiectuală, obiectuală,
circumstanţială, predicativă etc.),
indicii categoriali ai „partenerilor”
(apartenenţa la o anumită categorie
gramaticală, cazul etc.).
În cadrul valenţei se delimitează
valenţa obligatorie şi cea facultativă.
Astfel, spre exemplu, verbul determină
prin valenţa şi capacitatea sa
distributivă numărul şi forma
complinirilor, criteriul de diferenţiere
fiind testul de eliminare:
compliniri obligatorii, dacă în urma
eliminării lor propoziţia nu mai este
gramatical corectă,
facultative, dacă propoziţia rămâne
gramatical corectă, dar semantic
incompletă:
Fetiţei îi place să se joace cu mingea /
cu păpuşa / cu frăţiorul / în curte etc.
Între valenţa sintactică şi cea semantică
există o relaţie de interdependenţă.
Pe de o parte, valenţa sintactică
reacţionează la cele mai mici devieri din
semantica purtătorului valenţei,
modificându-se odată cu trecerea
cuvântului dintr-o variantă lexico-
semantică în alta, la evoluţia sau
transformarea sensului lui.
Pe de altă parte, diversitatea
caracteristicilor valenţiale, raportate la
lexeme cu acelaşi înveliş sonor,
semnalează divergenţa sensurilor lor,
adică existenţa polisemiei sau omonimiei
Valenţa cuvintelor se manifestă, în primul rând,
în capacitatea combinatorie şi
compatibilitatea componenţilor semantici ai
partenerilor contextuali.
De exemplu, verbul a citi, asociat la stânga cu un
nume ce se referă la om, poate avea sensul de “a rosti
un text cu glas tare”, numai dacă se combina şi la
dreapta cu un nume, dar nu cu oricare: Băiatul citeşte
o poveste, o carte, o scrisoare…, nu însă şi o
fereastră, o toamnă, un vânt ş.a.
Acelaşi verb a citi, însă combinat la dreapta cu
anumite nume, puţine la număr, poate avea sensul de
“a descoperi, a sesiza gândul, sentimentele ascunse
după expresia figurii cuiva”: a citi în privire, a citi
tristeţea de pe chipul ei etc.;
şi numai în expresiile a citi în stele, a citi în palmă
verbul citat are sensul “a prezice cuiva viitorul”.
Valenţele cuvintelor sunt, în al doilea rând,
purtătoare ale informaţiei gramaticale, ceea
ce înseamnă că folosirea cuvintelor într-o
anumită ambianţă sintactică este de natură
morfosintactică.
Necesitatea unei asemenea precizări este
cauzată de faptul că la nivel sintactic, unde
există restricţii impuse de unele cuvinte altora şi
restricţii de combinare proprii fiecărui cuvânt,
particularităţile gramaticale se manifestă şi în
termenii funcţiilor sintactice, şi în termeni
categoriali, adică de clasă morfologică, prin
restricţii de formă impuse ocurenţei.
De exemplu: a se supune stăpânului, a recita o
poezie, a se bizui pe colegii săi, a apela la ajutorul
prietenilor, a beneficia de sprijinul şefilor, a opta
pentru un anumit curs etc
[1]
Compatibilitatea sintagmatică permite
a identifica şi sensurile unui cuvânt
polisemantic.
Astfel, adjectivul trist se poate utiliza în
mai multe ocurenţe/contexte:
1. cu substantive ce denumesc persoane: om
trist, Ion e trist;
2. cu substantive ce desemnează lumea
interioară a omului: inimă tristă, ochi trişti;
3. cu substantive care exprimă diverse procese
psihice specifice omului: gânduri triste,
speranţă tristă;
4. cu substantive desemnând viaţa omului sau
anumite secvenţe din ea: viaţă tristă, copilărie
tristă, tinereţe tristă;
5. cu substantive ce se referă la diverse manifestări
exterioare ale stărilor interioare ale omului: zâmbet
trist, voce tristă;
6. cu substantive care nu se referă la sfera de
existenţă a omului, ci la anturajul – mai extins sau
mai restrâns – al acesteia. Ele numesc obiecte şi
fenomene ce determină apariţia la om a
sentimentului respectiv: insulă tristă, noapte tristă,
muzică tristă;
7. cu substantive care desemnează evenimente ce au
avut loc în trecut: întâmplare tristă, evenimente
triste, soartă tristă;
8. cu substantive ce caracterizează o anumită situaţie
în care se află omul: reputaţie tristă, necesitate tristă
ş.a.
În felul acesta, deosebirile în combinabilitatea
adjectivului trist cu diferite clase semantice de
cuvinte a permis a releva 8 sensuri ale
acestui lexem.
Teoria sintagmatică a lui E.Coseriu
E.Coseriu îşi întemeiază comentariile sale privind
capacităţile combinatorii ale cuvintelor pe teoria lui
W.Porzig, care se bazează pe dependenţele de
sens existente între cuvinte de tipul a lătra şi
câine, a necheza şi cal.
W.Porzig numeşte aceste perechi de cuvinte, mai
întâi, „câmpuri semantice elementare”, apoi
„câmpuri semantice inclusive (integratoare), care
se opuneau câmpurilor lexicale sau noţionale şi, în
cele din urmă, „câmpuri sintagmatice”, cărora li se
opuneau „câmpurile paradigmatice” ale lui J.Trier.
W.Porzig numeşte relaţiile dintre cuvintele date
implicaţii sintagmatice.
E.Coseriu le numeşte solidarităţi
lexicale, prin care înţelege relaţiile
dintre două sememe (ce aparţin
unor câmpuri semantice diferite),
unul dintre care se include, total sau
parţial, ca sem diferenţial în
structura celeilalte.
Pentru fundamentarea teoriei sale,
E.Coseriu explică noţiunile de câmp
semantic, lexem, arhilexem, clasă şi
clasem.
Câmpul semantic este definit drept o paradigmă
lexicală ce ia naştere prin divizarea unui
continuum lexico-semantic în diferite segmente.
Orice unitate de limbă ce există sub formă de
cuvânt simplu este, din punctul de vedere al
conţinutului un lexem (de fapt, un semem).
Unitatea ce corespunde întregului conţinut al
câmpului lexical este arhilexemul (arhisememul).
Prin clasă se înţelege o totalitate de lexeme care
se unesc printr-o trăsătură distinctivă comună de
sens (substantivele ce denumesc fiinţe, adjectivele
ce denumesc calităţi pozitive şi negative, verbe
tranzitive şi intranzitive etc.).
Trăsătura semantică ce determină clasa este
clasemul.
E.Coseriu defineşte solidaritatea
lexicală drept o „determinare
conţinutală a cuvântului cu ajutorul
clasei, arhilexemului sau lexemului
în sensul că o anumită clasă, un
anumit arhilexem sau lexem se
include în conţinutul cuvântului
respectiv în calitate de trăsătură
diferenţială”.
Tipurile de solidarităţi lexicale
E.Coseriu distinge trei tipuri de
solidarităţi lexicale, reieşind din modul
de definire a lexemelor determinate
faţă de cele determinante.
În acest plan, el delimitează:
Afinitate;
Selecţie;
Implicaţie.
În cazul afinităţii, c l a s a lexemelor
determinante apare ca trăsătură
diferenţială în lexemele determinate.
De exemplu:
corelaţia dintre lat. miles „soldat” şi senex
„bătrân (despre oameni)”: clasemul miles
(„fiinţă umană”) constituie trăsătura
diferenţială pentru senex.
În locul lui miles poate să se afle oricare
alt lexem din aceeaşi clasă.
În cazul afinităţii, lexemul determinat
substituie nu un lexem determinant, ci
clasa respectivă în întregime.
În cazul selecţiei, a r h i l e x e m u l
lexemelor determinane apare ca trăsătură
diferenţială în lexemele determinate.
De exemplu:
Interdependenţa dintre vapor şi a pluti este
determinată de arhilexem, care, alături de
vapor, mai include: corabie, barcă, plută.
Solidaritatea se păstrează atâta timp cât
lexemul vapor se substituie cu altul din seria
de mai sus; în momentul când îl substituim cu
avion, verbul va trebui înlocuit şi el cu a zbura.
În cazul selecţiei, lexemul determinat
substituie nu un oarecare lexem determinant,
ci numai arhilexemul corespunzător
În cazul implicaţiei, întregul
l e x e m determinant serveşte drept
caracteristică semantică pentru lexemul
determinat.
De exemplu:
Calificativele roib, murg, şarg, breaz,
pintenog pot fi întrebuinţae doar cu referire
la cai.
Cârn, coroiat se referă doar la nas.
În acest caz, lexemul determinant
substituie un anumit lexem determinat.
Comportamentul sintagmatic al
solidarităţilor
Dacă solidaritatea e numai semantică şi nu
are o expresie materială specială, lexemul
determinat nu poate, prin sine însuşi, să
implice lexemul determinant, arhilexemul
sau clasa respectivă, întrucât sensul
concret al lexemului determinant se
defineşte numai în prezenţa lexemului
determinat.
Astfel, adjectivul scump nu poate să prezinte
arhilexemele respective, pentru că sensurile sale
„care costă scump” sau „drag” se realizează numai
în îmbinări concrete cu alte lexeme.
Dacă însă solidaritatea semantică are o
expresie materială specială, sensul se
defineşte de fiecare dată de lexemele
determinate, chiar dacă lexemele
determinante nu sunt exprimate în context.
Astfel, verbele a muşca şi a lătra implică
noţiunile „dinţi” sau „câine”, chiar şi în lipsa
cuvinelor respective.
În cazul unei asemenea solidarităţi, când
lexemele determinate au caracteristică
internă, lipsa lexemelor determinante
constituie o normă.
O propoziţie ca El muşcă cu dinţii conţine o tautologie,
întrucât sensul „cu dinţii” ţine de trăsăturile diferenţiale
actuale ale verbului a muşca.
Finalităţile analizei sintagmatice a
unităţii lexicale
Studierea diferitelor tipuri de
combinabilitate permite a constata:
Ca efect al legităţii concordanţei semantice se
obţine informaţia despre semul actual ce intră
în structura semantică a unuia dintre lexemele
combinate şi despre semul potenţial al celuilalt
lexem;
Se extind informaţiile privind structura şi
conţinutul semnificaţiei cuvântului studiat, la
suprafaţă ieşind asocierile de profunzime,
generate de utilizarea cuvântului, obţin
întemeiere sensurile figurate ale cuvântului;
 Diferenţele de combinabilitate permit a
identifica destul de clar şi a determina
obiectiv sensurile cuvântului
monosemantic (numărul de sememe ale
semantemului);
Reieşind din ipoteza despre
similitudinea/identitatea indiciilor
sintagmatici ai membrilor aceleiaşi
paradigme, se poate stabili dacă lexemul
dat intră în paradigma respectivă sau nu.
Toate aceste rezultate completează şi
contribuie la aprofundarea analizei
semantice a lexemelor unei limbi.