Categoriile lexico-semantice:

Polisemia
și caracteristicile ei
 Polisemia lexicală – categorie
universală a limbilor naturale
• Polisemia (< gr. πολλύς „multe” și σέμα „sens,
semn”) este însușirea semnului lingvistic de a avea mai
multe sensuri.
• De pildă, substantivul pământ are în limba română
următoarele semnificații:
– 1. „planeta pe care locuim” (Cosmonauții s-au întors pe Pământ);
– 2. „scoarța globului terestru, sol” (Minerii lucrează sub pământ);
– 3. „întindere de uscat, continent” (În depărtare marinarii au zărit o
fâșie de pământ);
– 4. „teren cultivabil” (Țăranii au luptat pentru pământ);
– 5. „țărână” (Ion luă o mână de pământ jilav);
– 6. „teritoriu, regiune, țară” (Obiceiul pământului);
– 7. (fig.) „realitate” (a fi cu picioarele pe pământ).
• Polisemia lexicală se opune monosemiei.
Raporturile dintre cuvintele polisemantice și cele
monosemantice sunt categoric în favoarea primei
categorii.
• Monosemia se caracterizează prin faptul că
raportul dintre semnificant și semnificat este de
1:1.
• Monosemantice sunt, de regulă, următoarele
categorii de cuvinte: termenii științifici, cuvintele
nou create în limbă, împrumuturile recente din
alte limbi (neologismele) și o parte din cuvintele
autohtone care se află la periferia limbii,
denumind obiecte și realități care nu au un rol
important în viața vorbitorilor.
• Monosemia este o condiție esențială a funcționării unui
termen ideal. Dar această condiție de multe ori nu este
respectată: în orice știință există numeroși termeni care au
mai multe accepțiuni.
• De exemplu, în lingvistică, termenul gramatică are trei
sensuri:
– 1. „disciplină lingvistică ce studiază regulile de modificare a formei
cuvintelor și legile de îmbinare a cuvintelor în propoziție”,
– 2. „structura gramaticală a limbii ca atare”,
– 3. „totalitatea regulilor gramaticale”.
• Prin urmare, și în domeniul terminologiei, principala
„citadelă” a monosemiei, legea multiplicării semnificațiilor
își croiește drum, în ciuda eforturilor conștiente ale
reprezentanților diverselor științe de a optimiza și a
standardiza sistemul lor terminologic prin respectarea
codului ideal „un semn = un sens”.
• Majoritatea cuvintelor limbii au mai multe
sensuri.
• De exemplu, verbul a face în DLRLC ocupă
aproape 11 coloane, având în total 47 de sensuri,
iar corelativul lui francez faire este înregistrat
în dicționarul Larousse cu 80 de sensuri.
• Dacă la acestea s-ar adăuga și diversele nuanțe
pe care le capătă verbele respective în contexte
ocazionale sau în componența diverselor expresii
idiomatice și locuțiuni, structura lor semantică
s-ar complica și mai mult.
• După aprecierile unor lingviști, circa 80% din
lexicul activ al limbilor actuale este compus din
cuvinte polisemantice.
• Se poate constata o anumită interdependență între
structura morfologică a cuvântului și gradul de dezvoltare a
polisemiei.
• De regulă, cuvintele simple, nederivate, au o structură
semantică mai complexă decât cele obținute cu ajutorul
sufixelor și prefixelor. Morfemele de derivare au rolul de a
preciza sensul, îngustând câmpul semnificației cuvântului.
• Spre exemplu, verbul a prinde are peste 20 de sensuri, pe
când la derivatele sale prefixale numărul semnificațiilor
scade brusc:
– a cuprinde are 9 sensuri,
– a surprinde – numai 3,
– a întreprinde este un cuvânt monosemantic.
• Explicația poate fi și faptul că lexemele simple,
alcătuite numai din rădăcina cuvântului, sunt, de regulă,
mai vechi în limbă și aparțin fondului lexical activ.
• Polisemantismul este direct proporțional cu vechimea
cuvântului și cu frecvența folosirii lui în limbă.
• Numărul mare al lexemelor polisemantice,
recunoscute ca atare în dicționarele
lingvistice, ca și numărul cuvintelor tratate în
dicționar ca monosemantice, dar care în
realitate au mai multe sensuri, pledează în
favoarea recunoașterii polisemiei ca lege
fundamentală a funcționării și evoluției
semnului lingvistic.
• În istoria semasiologiei ca știință, discuțiile
privind cauzele apariției și evoluției polisemiei
s-au purtat în permanență, propunându-se
diverse explicații și interpretări și
identificându-se diferite cauze ale acesteia.
Cauzele polisemiei lexicale
• 1) caracterul inegal în care se dezvoltă, pe de o parte,
limba, iar pe de altă parte, viața socială și cunoștințele
noastre despre realitatea înconjurătoare: limba
rămâne foarte adesea în urma gândirii, pentru că nu
tot ce se întâmplă în lumea înconjurătoare și, drept
urmare, în gândire capătă o expresie lingvistică nouă,
de aceea numeroase obiecte și fenomene noi, adică
observate sau produse ulterior, sunt numite cu cuvinte
vechi (I.Iordan).
• tendința spre economie pe care limba o manifestă în
toate compartimentele ei: „O limbă fără cuvinte
polisemantice ... ar trebui să aibă un număr atât de
mare de cuvinte cu un singur sens, încât acest lexic în
continuă creștere n-ar putea fi stăpânit într-o măsură
suficientă de vorbitor” (Herbert Koziol).
• 3) disproporția care există între numărul
limitat al mijloacelor materiale de care dispune
limba și caracterul nelimitat al experienței
umane.
– Cercetările existente însă arată că nici o limbă nu a
epuizat nici a zecea parte din posibilitățile virtuale
pe care i le pune la dispoziție sistemul ei fonologic
în vederea creării unor cuvinte noi.
– De exemplu, limba germană, care dispune de 43 de
foneme, ar putea forma 144 974 543 de combinații
fonetice care să nu depășească un număr de 5
foneme pentru fiecare cuvânt, limba franceză cu
cele 33 de foneme ale ei – 40 358 373 de cuvinte,
rusa – 92 598 519 etc.
– Or, numărul cel mai mare de cuvinte înregistrate în
dicționare nu depășește o jumătate de milion.
– Prin urmare, afirmația privind caracterul limitat al
mijloacelor materiale ale limbii pare, cel puțin,
exagerată.
• Polisemia este rezultatul transferului unei denumiri
vechi pentru un obiect nou pe baza:
– asemănării de formă (metafora): gâtul omului → gâtul sticlei,
aripa păsării → aripa avionului, ac de cusut → ac de brad etc.;
– a relațiilor temporale, cauzale, locale etc. (metonimia): sticlă
(material) → sticlă (vas de sticlă) → a bea o sticlă de vin,
intrare (acțiunea de a intra) → intrare (loc pe unde se intră)
etc.
• Legăturile motivate prin intermediul metaforei sau
metonimiei reflectă legăturile reale dintre obiectele și
fenomenele lumii obiective.
• Din acest punct de vedere, se poate afirma că
polisemia reprezintă oglindirea diverselor tipuri de
analogii și relații între obiectele și fenomenele lumii
obiective, observate de comunitatea lingvistică
respectivă.
 Sursele polisemiei
• Cauzele polisemiei nu trebuie confundate
cu modalitățile în care se realizează
polisemia sau factorii care determină
apariția ei.
• Lingviștii-semasiologi identifică un număr
diferit de surse ale apariției polisemiei.
• St.Ullmann:
– alunecarea de sens;
– expresiile figurate;
– etimologia populară;
– influența limbilor străine.
O.Duchaček:
1. Transferul de sens (feuille „frunză” →
„foaie” → „ziar”);
2. Substituirea accepțiunii (plume „pană de
pasăre” → „peniță de scris”;
3. Poligeneza sau derivarea dublă (din subst.
hiver „iarnă” → 1) hiverner „a ierna” și 2)
hiverner „a ara de toamnă”);
4. Influența cuvintelor străine (majorité și
minorité au căpătat sensul de „număr mare /
mic” sub influența limbii engleze);
5. Elipsa (radical d΄un mot → socialiste
radical);
6. Trecerea cuvântului dintr-o sferă de idei în
alta (astron. révolution d΄un corp cosmique
→ polit. révolution socialiste);
7. Etimologia populară.

Indiferent de factorii care determină lărgirea

sferei semantice a cuvântului, acest proces
se realizează prin mecanismul transferului
complexului sonor de la un denotat la altul.
 Tipurile de sensuri
Semantemul, sau cuvântul polisemantic, este compus
din două sau mai multe sensuri (sememe) care se
află în raport de interdependență, alcătuind o
structură ierarhică.
Sememele diferă între ele prin rolul pe care îl au în
structura semantemului, prin frecvența și modul
lor de realizare în limbă, precum și prin
raporturile lor cu denotatul.
Majoritatea clasificărilor în domeniul tipologiei
sememelor au un caracter binar și se bazează pe
anumite opoziții, determinate de o multitudine
de aspecte care se iau în vedere la identificarea
lor, formând un șir de opoziții pe care le-am mai
discutat.
a) Opoziția sens principal – sens secundar
Are în vedere diferențierea sensurilor în funcție de
rolul lor în structura semantică a cuvântului:
sensul principal domină sfera semantică a
lexemului, este relativ independent de context;
sensul secundar apare și se deduce din context.
De exemplu, cuvântul TABLOU are sensul principal
de „pictură, desen, gravură etc., executată pe
suport de lemn, pânză sau carton” și sensurile
secundare:
– „priveliște din natură, care impresionează prin frumusețe
și pitoresc”;
– „descriere sau evocare făcută prin cuvinte”;
– „subdiviziune a unei piese de teatru”.
• Sensul principal este,de regulă, unul mai
stabil și mai vechi din restul înțelesurilor
cuvântului, deși acesta nu întotdeauna
coincide cu sensul primar al lui.
• De exemplu, sensul principal al cuvântului
CRAINIC este „persoană care transmite
informațiile, știrile oficiale la un post de
radio, televiziune etc.”, însă el este
derivat dintr-un sens mai vechi al acestuia,
devenit acum secundar, cel de „persoană
care anunță mulțimii, poporului poruncile
suveranului”
b) Opoziția sens de bază – sens derivat
Are în vedere aspectul diacronic al evoluției
structurii semantice: sensul de bază (numit
și sens primar sau sens etimologic) este
semnificația inițială a cuvântului, din care
au evoluat sensurile ulterioare. De obicei,
în lexicul fundamental al limbii se observă
coincidența dintre sensul de bază și cel
principal.
De exemplu, cuvântul APĂ și-a păstrat sensul
încă din latină – de „lichid incolor fără
culoare, gust sau miros, folosit pentru
băut, spălat sau stropit”, acesta fiindu-i și
sensul lui principal.
• La alte categorii de cuvinte se remarcă
adesea că sensul de bază trece cu timpul pe
plan secundar, funcționalitatea actuală a
cuvântului fiind asigurată de un sens
derivat.
• De exemplu, cuvântul TIRAN, împrumutat
din greacă, avea la bază sensul de
„stăpânitor absolut al unui stat sau al unei
cetăți grecești”. Astăzi acest sens a trecut
pe planul al doilea, ca principal folosindu-se
cel de „persoană autoritară; om crud,
nemilos”, derivat din primul.
 c) Opoziția sens propriu – sens figurat
Are multe tangențe cu opoziția anterioară,
deoarece orice sens figurat este, în același
timp, și un sens derivat.
De exemplu, cuvântul VIESPE are sensul
propriu de „insectă asemănătoare cu
albina”, care este și sensul lui de bază
(primar). Sensul figurat al acestuia – de
„femeie rea și aprigă” - este, totodată, și
unul derivat din primul.
Însă nu întotdeauna sensul derivat este și
figurat, pentru că multe sensuri derivate
și-au pierdut cu timpul caracterul figurat.
Sensurile proprii au, de regulă, funcție pur
denominativă, fiind direct legate de
fenomenele denotate.
Sensurile figurate își îndeplinesc funcția prin
mijlocirea altui sens al cuvântului, ele fiind
întotdeauna motivate.
De exemplu, sensul propriu al cuvântului
VULPE este de „mamifer carnivor sălbatic,
de mărimea unui câine, cu blană roșcată, cu
coadă lungă și stufoasă”, iar sensul figurat
de „persoană vicleană și șireată” se explică
prin faptul că animalului desemnat de acest
lexem tradiția i-a acordat însușirea de
„viclean, șiret”, sens prin intermediul căruia
s-a format cel figurat arătat mai sus.
Sensurile figurate, ca și alte sensuri
derivate, se obțin prin transferul
semnificantului de la un denotat la
altul, bazat pe:
– metaforă;
– metonimie;
– sinecdocă.
c1) Metafora
Metafora este transferul denumirii unui
obiect asupra altui obiect pe baza
asemănării dintre obiectele respective.
Asemănarea poate să se refere la:
1. Forma obiectelor (mâneca hainei – mâneca
unui râu; ac de cusut – ac de brad, coada vulpii
– coada cometei etc.);
2. Culoarea obiectelor (inel de aur – toamnă de
aur; ceară de albine – față de ceară);
3. Sunetele produse (lupul urlă – vântul urlă,
vrabia ciripește pe gard – vecinul ciripește la
poliție, oamenii suspină – izvoarele suspină);
Asemănarea se mai referă la:
4. Intensitatea proceselor (explozia bombei –
explozie de aplauze, furtună pe mare – furtună în
suflet);
5. Impresia produsă de obiectele respective (culoare
neagră – gânduri negre, gust amar – viață amară,
apă rece – privire rece, miere dulce – vorbă dulce).
După aria lor de răspândire, metaforele se
împart în metafore individuale
(poetice), care sunt studiate în cadrul
stilisticii poetice, și metafore ale limbii
comune (lexicale), care constituie
obiectul de studiu al lingvisticii.
c2) Metonimia
Metonimia este transferul denumirii
efectuat pe baza unor contingențe între
obiectele denumite. Metafora redă
asemănările exterioare, metonimia
reflectă legăturile interne ale obiectelor.
Metonimia se poate referi la:
1. Contingențe spațiale (clasă „sală de clasă” –
clasă „grup de elevi”, sală (de teatru) – sala
aplaudă);
2. Relații temporale (viitor „timpul viitor” -
„stare, situație din viitor”: viitor strălucit;
trecut „timpul trecut” - „fapte, evenimente
din trecut”: trecut glorios),
Metonimia se mai poate referi la:
3. Legături cauzale concretizate în raportul
dintre:
• cauză și efect (clădire „acțiunea de a clădi” –
clădire „edificiu”, compunere „acțiunea de a
compune” – compunere „compoziție literară sau
muzicală”);
• acțiune și subiectul, obiectul sau instrumentul ei
(pază „acțiunea de a păzi” – pază „persoană sau grup
însărcinat cu paza cuiva”; canalizare „acțiunea de a
canaliza” – canalizare „canalele de scurgere”);
• domeniu de cercetare și ramură a științei
respective (istorie „proces istoric” – istorie „știința
istoriei”, gramatică „ansamblu de reguli
gramaticale” – gramatică „ramură a lingvisticii”).
c3) Sinecdoca
Este o varietate a metonimiei, bazată
pe folosirea părții pentru întreg sau
a întregului pentru parte.
De exemplu:
– a împlinit 16 primăveri (=ani);
– vite avea vreo 20 de capete (=animale);
– la adunare a venit toată lumea (=din
sat);
– avea și acoperișul (=casa) său;
– și-a cumpărat mașină (=automobil).
d) Opoziția sens denotativ – sens conotativ
Sensul denotativ este îndreptat spre realitate, el se
referă la obiectul reflectat prin noțiune;
denotative sunt sensurile de bază ale cuvintelor și
cele derivate care și-au pierdut caracterul
figurat.
Sensurile conotative sunt valorile suplimentare de
sens care reflectă atitudinea vorbitorilor față de
fenomenele denotate.
De pildă, toate sensurile figurate ale substantivelor
ce denumesc animale, atunci când se referă la
oameni, au și o funcție conotativă, căci ele arată
caracteristici atribuite de tradiția populară
animalului respectiv: leul se asociază cu puterea și
curajul, iepurele – cu frica, catârul – cu
încăpățânarea, vulpea – cu viclenia ș.a.m.d.
 Structura cuvântului
polisemantic
Polisemia, așadar, este un fenomen lexico-semantic
ce constă în posibilitatea unei unități lexicale de a
dispune de mai multe sensuri / sememe, dintre
care unul este principal, iar fiecare din celelalte
sememe este format, pe baza relațiilor de
similitudine sau de contiguitate, din unul din
sensurile existente în structura semantică a
cuvântului polisemantic.
Structura semantică a cuvântului polisemantic
(semantemului) se prezintă ca o totalitate de
sensuri (sememe) ierarhic organizate.
• Sfera semantică a semantemului este o
structură alcătuită din elemente
(sememe), ce se află în raporturi de
interdependență și subordonare, iar modul
lor de organizare este dictat sau
condiționat de sistemul limbii în general.
• Liantul integrator al elementelor
componente ale semantemului este de
ordin semantic.
• Sensurile cuvântului, deși au valori
diferite, conțin anumite elemente
semnificative comune, care apar la nivelul
analizei trăsăturilor semantice (semelor)
din care este compus orice semem.
• De pildă, cuvântul DURERE are două sensuri:
1. „senzația unor suferințe fizice produse de o rană,
de o boală, de o lovitură etc.”; 2. „sentimentul de
întristare adâncă, suferință morală, mâhnire, amar,
obidă, chin”.
• Realizând analiza semică a acestor sememe,
identificăm în structura lor cel puțin trei seme
pertinente:
– DURERE1 – a)„suferință” + b) „fizică” + c) „provocată de
cauze fizice”;
– DURERE2 – a) „suferință” + b) „psihică” + c) „provocată de
cauze psihice”.
• Cele două sememe au un sem comun și câte două
seme diferite. Identitatea semului comun cândva a
servit ca bază pentru lărgirea sensului cuvântului,
iar acum este elementul care cimentează legătura
dintre sensul de bază și cel derivat.
 Tipologia polisemiei
Relația de subordonare dintre sememele unui
semantem se manifestă între două sau mai
multe sememe aflate în raporturi de
dependență unilaterală.
Varietatea de conexiuni din interiorul
semantemului are caracter universal, este
specifică pentru cea mai mare parte a
unităților de vocabular polisemantice și
cunoaște o serie de manifestări concrete,
numite și subtipuri.
1) Subtipul incluziunii de treaptă (V.Bahnaru), sau
polisemia în lanț (I.Evseev): primul semem
motivează apariția celui de-al doilea semem, iar al
doilea semem servește drept punct de plecare
pentru derivarea celui de-al treilea semem ș.a.m.d.
De ex., semantemul COPOI este format din
următoarele sememe: 1. „câine de vânătoare cu
botul lung și corpul înalt și subțire; ogar”; 2.
„câine dresat special și folosit în urmărirea
infractorilor”; 3. „nume dat agenților de poliție”.
Sememul al doilea derivă din primul în baza semelor
comune a) „câine de o anumită rasă” și b) „cu
destinație specială”, iar al treilea semem are în
comun cu al doilea doar semul „cu destinație
specială”, care a servit drept punct de plecare
pentru crearea sa.
1) COPOI1

•
COPOI₂

COPOI₃
2) Subtipul cu sememe derivate omogene
(V.Bahnaru) sau polisemie radială
(I.Evseev), sememele având un sem comun
care servește drept suport pentru
formarea tuturor sememelor derivate. În
acest caz, toate sememele au un sem
comun, care poate fi numit arhisem.
Caracteristic pentru acest subtip este că
toate sememele unui semantem, derivând
de la unul și același arhisem, se află în
raport de subordonare față de sememul
derivant și în raport de paritate
(coordonare) unul față de altul.
• De exemplu, semantemul AC este alcătuit din
următoarele sememe: 1. „unealtă mică de oțel,
subțire și ascuțită la un capăt, iar la celălalt având o
gaură prin care se trece ața, folosit la cusut”; 2.
„obiect subțire și ascuțit folosit la fixare sau
prindere”;
3. „(la unele aparate) parte mobilă, de formă subțire
și ascuțită, care indică valorile unei mărimi variabile
sau parametrii unui sistem tehnic”; 4. „piesă de
metal, subțire și ascuțită, care servește la mutarea
trenurilor de pe o linie pe alta; macaz”; 5. „(la unele
animale – albine, viespi, arici) organ de apărare sau
de atac în formă de ghimpe sau de vârf ascuțit”;
6. „(la conifere) frunză îngustă, lungă și ascuțită”.
• Arhisemul tuturor sememelor enumerate este
„obiect subțire și ascuțit”, pe baza căruia au apărut
sememele derivate.
Alt exemplu: Semantemul A CREȘTE are următoarea
structură semantică: 1) „(despre organisme animale
și vegetale) a deveni mai mare ca urmare a evoluției
naturale”; 2) „(despre persoane) a ajunge la o
treaptă nouă de dezvoltare intelectuală; a evolua”;
3) „(despre aluat) a se înfoia sub acțiunea unui
ferment; a dospi”; 4) „(despre ape) a depăși nivelul
obișnuit”; 5) „a căpăta proprietăți calitative noi (de
volum, de intensitate, de durată etc.); a se mări”;
6) „(despre părți ale corpului) a reveni la condiția
inițială (după o leziune); a se restabili; a se reface; a
regenera; 7) „a petrece copilăria”; 8) „(copii) a educa
și a întreține până la maturitate”; 9) „(plante sau
animale domestice) a îngriji pentru a se dezvolta
normal”.
Arhisemul - „a deveni (sau a face să devină) mai mare”.
 2)
AC₁

AC₂ AC₃ AC₄ AC₅ AC₆

A CREŞTE₁

A CR₂ A CR₃ A CR₄ A CR₅ A CR₆ A CR₇ A CR₈ A CR₉

3) Subtipul cu sememe eterogene (polisemie
radială) se caracterizează prin faptul că,
deși toate sememele semantemului dat
derivă de la unul și același semem primar,
acestea nu sunt omogene, deoarece derivă
de la diferite seme ale sememului derivant.
De ex., semantemul AUR are următoarele sensuri:
1) „metal nobil prețios, galben strălucitor, foarte
maleabil și ductil, inoxidabil, bun conducător de
căldură și electricitate, care se folosește la
fabricarea unor obiecte de podoabă, de artă sau
a monedelor și servește ca echivalent general
prin care se exprimă valoarea mărfii”; 2) „obiect
de mare valoare”; 3) „strălucire orbitoare”;
4) „fir făcut din acest metal”; 5) „totalitate de
bunuri materiale (ale unei persoane)”.
Este evident că toate sememele enumerate
derivă din primul, însă fiecare este motivat
de asociații specifice și distincte:
– Al doilea semem derivă din primul pe baza
asociației de similitudine „valoare mare”;
– Al treilea – pe baza asociației de similitudine
„manifestare exterioară”;
– Al patrulea – pe baza asociației de contiguitate
„metal – obiect produs din acest metal”;
– Al cincilea – pe baza asociației de contiguitate
„metal de valoare – avuție”.
Într-o eventuală schemă, sememele derivate
vor porni din puncte diferite ale sememului
primar.
4) Subtipul de sememe omogene-eterogene se
caracterizează prin cumularea celor două
subtipuri precedente, incluzând atât sememe
omogene, cât și eterogene, toate derivate din
diferite seme ale sememului primar.
De exemplu, semantemul ARMATĂ are următoarea
structură semantică: 1) „totalitate a forțelor
armate (ale unui stat)”; 2) „totalitate a trupelor
de uscat (în opoziție cu forțele maritime și
aeriene)”; 3) „formație militară operativă
alcătuită din câteva unități mari (corpuri sau
divizii)”; 4) (fig.)„comunitate de oameni care
acționează în vederea atingerii unui scop comun”;
5) (fig., despre oameni) „grup mare; droaie;
ceată”.
Se constată:
– Al doilea semem derivă din primul în baza
relației de contiguitate „totul pentru parte”;
– Al treilea derivă tot din primul în baza relației
„similitudinea destinației”;
– Al patrulea și al cincilea derivă din primul pe
baza asociației „similitudine cantitativă”.
Într-o eventuală schemă, sememul al doilea și
al treilea vor porni din puncte diferite din
primul semem, iar al patrulea și al cincilea –
din același punct.
3) AUR₁

AUR₂ AUR₃ AUR₄ AUR₅

ARMATĂ₁

ARMATĂ₂ ARM₃ ARM₄ ARMATĂ₅

5) Subtipul incluziv omogen-eterogen sau mixt se
caracterizează prin faptul că semantemul
înglobează concomitent atât subtipul incluziv (de
treaptă, în lanț), cât și subtipul omogen sau
eterogen sau pe ambele simutan.
– De exemplu, semantemul FIGURĂ se compune din
sememele: 1) „ansamblu de trăsături specifice feței; chip;
fizionomie”; 2) „imagine a unui obiect sau a unei ființe,
reprezentate printr-un desen, pictură, sculptură”; 3) „om
cu merite în viața publică; persoană marcantă,
personalitate”; 4) „carte de joc care reprezintă persoane
(valet, damă, crai)”; 5) „(la jocul de șah) piesă cu
semnificație deosebită (rege, regină, nebun, cal, turn,
pion)”; 6) „poziție sau ansamblu de poziții realizate în
timpul unor mișcări speciale (la dans, la balet, la sport, în
pilotaj etc.)”.
După examinarea raporturilor de dependență,
constatăm:
– Al doilea semem derivă din primul în baza
relației de contiguitate „obiect – imaginea
obiectului respectiv”;
– Al treilea derivă din primul prin asociația de
contiguitate „parte pentru tot”;
– Al patrulea este derivat din al doilea în baza
asociației de contiguitate „imagine – obiect cu
această imagine”;
– Al cincilea semem derivă din primul prin
asociația de contiguitate „parte pentru tot”;
– Al șaselea derivă din primul prin asociația de
similitudine „ansamblu sau totalitate”.
5)
FIGURA₁

FIG₂ FIG₃ FIG₅ FIG₆

FIG₄
Există și alte clasificări tipologice.
De exemplu, T.Porumb propune
următoarele tipuri:Tipul cu sememe
succesive;
– Tipul cu sememe eterogene;
– Tipul cu sememe omogene;
– Tipul mixt.
Caracteristicile lor sunt comparabile cu
cele descrise anterior.
 Aplicații
1. Identificați, cu ajutorul
dicționarelor, sensurile
semantemelor de mai jos,
caracterizându-le prin prisma
opozițiilor binare respective și
ilustrându-le prin exemple
(contexte):
• CADRU, MARGINE, MEMORIE
• A DA, A TRECE, A DUCE
• AMĂRÂT, APRIG, MÂNDRU.
Aplicații:
2. Identificați tipurile de polisemie în
cazul semantemelor de mai jos,
consultând dicționarele explicative:
• PUTERE;
• CAP;
• ARMONIE;
• BUCATĂ;
• A PRINDE;
• A STA;
• SLAB;
• RĂU.