Lecția 3.

Perspective metodologice de studiere a limbii

1.Principalele probleme teoretice în lingvistică

2. Perspectiva istorică asupra teoriilor lingvistice
3. Tezele de lingvistică generală ale lui Saussure
4. Metodele de cercetare lingvistică. Reprezentanți. Curente. Școli.

1.Principalele probleme teoretice în lingvistică

Încă în ultimul sfert al secolului al XIX-lea, începând din 1870, lingvistica traversează o
perioadă de căutare şi stabilire a specificului său ca ştiinţă autonomă, cu principii teoretice şi
domeniu de cercetare, metodologie şi terminologie specifice şi se delimitează de intruziunile
altor ştiinţe.

Definiţia formulată de E. Coşeriu sesizează faptul că „lingvistica este ştiinţa care studiază din
toate punctele de vedere posibile limbajul uman articulat, în general şi în formele sale specifice
de realizare, adică în actele lingvistice şi în sistemele de izoglose, care, tradiţional sau
convenţional, se numesc limbi”.Cercetătorii limbii s-au situat, în general, în secolul al XX-lea, în
gruparea structuraliştilor (adepţi ai principiilor lui Saussure) sau în cea a nonstructuraliştilor. Ei
au dezvoltat metodologii şi principii diferite şi mai ales au pus în circulaţie o terminologie
specifică fiecărei orientări.

Problemele teoretice principale au vizat mecanismele de producere a limbii, componenţa ei,

regulile ei de funcţionare. Obiectul acestei preocupări de cunoaştere pentru a deveni ştiinţă şi-a
delimitat obiectul de studiu care este limba, caracterizată prin trăsăturile sale specifice, şi anume
de a fi mijlocul articulat de comunicare între oameni. Abia însă Ferdinand de Saussure a
contribuit decisiv la progresul cercetării lingvistice prin faptul că el a trecut de la acea sumă de
afirmaţii despre limbă, formulate de precursori, la o poziţie radical diferită. El a expus într-un
sistem coerent concepte proprii lingvisticii, plecând de la premisa că „limba este un sistem
riguros şi teoria trebuie să fie un sistem la fel de riguros ca şi limba”. Ideile teoretice principale
saussuriene sunt: • ideea de valoare relaţională, opozitivă, a entităţilor lingvistice; • ideea conexă
de sistem; • ideea necesităţii consecvente de a distinge o lingvistică a stărilor de o lingvistică a
realizărilor şi a evoluţiilor (Curs de lingvistică generală, p. 267).

La un nivel mai profund, cele două mari orientări în lingvistica secolului al XX-lea, se
caracterizează prin:

1. concepţii diferite cu privire la ceea ce este „ştiinţific” şi ce ar trebui să fie „ştiinţific” în

studiul limbii;

2. concepţii diferite cu privire la „realitatea lingvistică”.

Principiile esenţiale pentru cercetările realizate în domeniul lingvisticii:

1. obiectivitate (realism);

2. umanism ;

3. principiul continuităţii (al tradiţiei);

4. principiul generozităţii (şi al antidogmatismului);

5. principiul responsabilităţii sociale (al utilităţii publice);

2. Perspectiva istorică asupra teoriilor lingvistice

Consideraţiile despre istoria lingvisticii într-un curs de lingvistică generală sunt necesare pentru
situarea în timp a principiilor teoretice pe care le-au avut în vedere savanţii atunci când s-au
referit la obiectul lor de studiu, limba.

Pentru istoria lingvisticii este importantă precizarea cronologiei apariţiei unor teorii
ştiinţifice, dar este neîndoielnic că în anumite perioade unele idei „plutesc în aer” şi formularea
lor poate fi prezentă în lucrările mai multor cercetători. Saussure a fost o personalitate cu o
gândire profund originală în tezele sale teoretice despre limbă şi manifestările ei, pe care le-a
elaborat de-a lungul întregii sale activităţi didactice, ca profesor la Universităţile din Paris şi
Geneva. Lucrarea sa fundamentală, Cursul de lingvistică generală, predat în anii 1907-1910, a
fost tipărit postum, de către discipolii săi Ch. Bally şi A. Sechehaye, abia în 1916, pe baza unor
notiţe scoase la cursuri de către studenţi. De atunci ideile sale productive nu numai că formează
baza teoretică a ştiinţei limbii, dar continuă să constituie ele însele obiectul unor exegeze
aprofundate. În 1908-1909 au fost formulate problemele esenţiale ale raportului dintre teoria
semnelor şi teoria limbii şi definiţiile conceptelor de sistem, unitate, identitate, valoare
lingvistică.

Din acest corpus de definiţii Saussure deduce existenţa a două perspective metodologice
pentru studiul faptelor lingvistice: descrierea sincronică şi descrierea diacronică. În opera sa
au fost folosiţi pentru prima dată ori au primit consfinţirea definitivă într-o anume accepţie, bine
determinată, perpetuată apoi ca atare, termenii: sincronie, diacronie, idiosincronic, pancronie,
pancronic etc; limbă, limbaj, vorbire; semn, semnificant, semnificat; unitate lingvistică;
sintagmă, sintagmatic; execuţie, conştiinţă lingvistică; fonem, fonologie; substanţă şi formă
lingvistică; economie lingvistică, valoare lingvistică; cod, circuit al vorbirii, model; stare de
limbă, static, semiologie, semiologic, sem; opoziţie, opozitiv, relativ, diferenţia; lanţ, poate
structură, cu siguranţă sistem (Mauro, p.9-10).

Termenii folosiţi de Saussure, majoritatea pentru prima dată în ştiinţa limbii, au devenit cuvinte-
cheie (adică de referinţă) ale lingvisticii moderne.

3. Tezele de lingvistică generală ale lui Saussure.

 Prin limbă („langue”) el a avut în vedere „sistemul”, adică ansamblul regulilor care
determină folosirea sunetelor, a formelor şi a mijloacelor de expresie sintactice şi
lexicale.
 Limba este sistemul supraindividual, o abstracţie, a cărei existenţă este condiţia însăşi a
comunicării între oameni. Prin conceptul şi termenul vorbire („parole”) a fost diferenţiată
forma concretă a limbii, aşa cum este ea actualizată la un moment dat de un locutor (sau
vorbitor) determinat.
 Vorbirea este individuală, limba este un fenomen social.
 Limba poate fi cunoscută studiind vorbirea (orală sau în texte), care furnizează
informaţiile referitoare la sistemul limbii.
N.B: Ideile lui Saussure au avut cel mai mare impact în lingvistică, dar şi în cultura mondială,
chiar dacă au trebuit să treacă câteva decenii până să se impună definitiv. Este semnificativ că la
şcoala sa s-au format unii dintre cei mai mari savanţi, care au ilustrat noua orientare, modernă, a
lingvisticii din secolul nostru. Iar discipolii săi, ce constituie Şcoala geneveză de lingvistică, au
fost cei care au contribuit într-o măsură decisivă la răspândirea operei sale, prin iniţiativa de a
tipări notiţele de la cursuri pentru reconstituirea gândirii sale novatoare, prin investigaţiile pentru
recuperarea tuturor manuscriselor şi mărturiilor disparate. S-a afirmat, pe bună dreptate, că pe
baza ideilor sale au fost fundamentate noi direcţii de cercetare: sociolingvistica, de către A.
Meillet şi A. Sommerfelt, stilistica geneveză, de Ch. Bally, lingvistica psihologică de către A.
Sechehaye, funcţionalismul (care urmăreşte cum funcţionează o limbă într-o etapă dată a istoriei
ei), de către H. Frei şi A. Martinet, instituţionalismul (limba-instituţie socială),

În secolul nostru mai există încă o direcţie a dezvoltării lingvistice, care, deşi aflându-se în
universul saussurian, se plasează totuşi pe un palier distinct. Eugeniu Coşeriu a formulat
principiile teoretice ale vorbirii , aspect neabordat de F. de Saussure.

4. Metodele de cercetare lingvistică, Reprezentanți. Școli. Curente lingvistice.

Metodele specifice analizei lingvistice ar putea fi grupate convenţional în:

a) metode tradiţionale;
b) metode moderne.
Metodele tradiţionale sunt: comparativ-istorică, istorică, discriptivă, metoda geografiei lingvistice,
metoda contrastiv-tipologică.

1. Metoda descriptivă presupune un ansamblu de procedee folosite pentru studierea unei limbi
într-o anumită etapă de dezvoltare, adică în plan sincronic. Ea se bazează pe observarea
fenomenelor concrete de limbă; excerptarea lor din text, compararea şi confruntarea lor,
sistematizarea, descrierea lor dataliată; formarea unor concluzii valabile pentru sistemul
limbii în genere, precum şi pentru anumite aspecte particulare. Pe baza ei sunt întocmite
cursuri de lexicologie, fonetică etc., dicţionare explicative de sinonime etc.
2. Metoda istorică presupune o totalitate de procedee cu ajutorul cărora se studiază
schimbările ce au loc în structura unei limbi pe parcursul mai multor perioade, adică se
analizează faptele de limbă în plan evolutiv, diacronic, pe verticală. Pe baza ei se elaborează
cursuri de fonetică istorică, gramatică istorică, dicţionare etimologice etc.
3. Metoda geografiei lingvistice – constă într-un sistem de procedee ce ar facilita procesele de
atestare şi studiere a particularităţile de vorbire din diferite regiuni şi anume: fixarea reţelei
dialectale; precizarea şi notarea particularităţilor de limbă (pe baza transcrierii fonetice);
întocmirea unor dialectale; întocmirea unui chestionar; colectarea datelor cu ajutorul anchetei;
alcătuirea atlaselor lingvistice. Pe baza atlaselor se întocmesc studii, monografii etc.
4. Metoda contrastiv-tipologică constă în confruntarea unor limbi înrudite. Prin aplicarea ei se
urmăreşte scopul de a releva atât structurile izomorfe (asemănătoare), cât şi cele alomorfe
(diferite, specifice). Criteriul pus la baza aplicării acestei metode este izomorfismul structurii
diferitor limbi condiţionat fie de genealogia comună, fie de convergenţă în urma unui contact
îndelungat între ele, fie de dezvoltarea paralelă independentă a unor trăsături tipologice
comune.
Metodele moderne: (metodele structurale) metoda analizei distribuţionale, metoda analizei în
constituienţi imediaţi, metoda transformaţională, glotocronologică, matematică.
 1. Metoda analizei distribuţionale (distributivă) – se bazează pe principiul că orice element sau
unitate a limbii poate fi studiată prin descrierea poziţiei lui faţă de alte elemente, prin analiza
contextelor în care apare, făcându-se abstracţie de semnificaţie lui şi a elementelor vecine.

2. Metoda analizei în constituienţi imediaţi – creator este L. Blumfild, continuată de Hariss,

Wells ş.a. Se bazează pe metoda distributivă, dar fiind formalizată la maximum. Se utilizează mai
ales în sintaxă. Constă în reducerea unui număr infinit de enunţuri concrete la un număr finit de
scheme sau metodele structurale. Presupune disocierea enunţului în segmente, subsegmente, până
se ajunge la unităţile minimale (la morfene, numite constituienţi ultimi).

3. Metoda (generativ-) transformaţională reprezintă o serie de procedee ce servesc la

convertirea unor construcţii sintactice în altele fie prin expansiune (se obţin „structuri de
suprafaţă”), fie prin comprimare (se obţin „structuri de adâncime”), fără ca semnificaţia lexicală
să difere substanţial. Întemeietorii ei sunt reprezentanţii şcolii descrtiptive americane (N.
Chomsky ş.a.). Operaţia transformării include: modificarea topicii, substituţia, intercalarea unui
element nou, elipsa etc.

4. Metoda glotocronologică – presupune o statistică lexicală, cu ajutorul căreia se poate stabili

perioada diversificării unei limbi-bază. Se consideră că în vocabularul fiecărei limbi există un nucleu
lexical (100-200 cuvinte) identice în toate limbile înrudite, care se menţine timp îndelungat.

Curente lingvistice. Reprezentanți :

1. Curentul comparatist (Franz Bopp, Jacob Grimm, Rasmus Christian Rask, Wilhelm von
Humboldt etc.)
2. Curentul naturalist (August Schleicher, Max Müller, Alexandru Lambrior)
3. Curentul psihologist (Heymann Steinthal, Aleksandr Potebnya)
4. Curentul neogramatic (Karl Brugmann, Hermann Osthoff, Hermann Paul)
5. Curentul idealist (Hugo Schuchardt, Karl Vossler)
6. Curentul neolingvistic (Matteo Bartoli, Giulio Bertoni)
7. Curentul sociologic (funcțional) (Ferdinand de Saussure, Charles Bally, Albert Sechehaye, Henri
Frei)
8. Curentul structuralist (Antoine Meillet, Roman Jakobson, Jan Niecisław Baudouin de Courtenay,
Louis Hjelmslev, Emanuel Vasiliu)
9. Curentul etnolingvistic (Edward Sapir)
10. Curentul semanticist (Rudolf Carnap, Chase Stuart)
11. Curentul latinist (curent în lingvistica română: Timotei Cipariu, Aron Pumnul, George Bariț,
August Treboniu Laurian, Ion C. Massim)
12. Curentul istorico-popular (curent în lingvistica română: Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo,
Nicolae Bălcescu).

Autoevaluare

1. Care sunt ideile centrale ale gândirii saussuriene ?

2. Care este importanţa folosirii unei terminologii ştiinţifice adecvate ?
3. Expuneţi unul sau mai multe principii care i-au călăuzit pe savanți în activitatea lor
lingvistică?
4. Care sunt perspectivele metodologice ale studiului asupra faptelor lingvistice ?
5. Care este rolul școlilorlingvistice, aportul reprezentanților diverselor curente în
dezvoltarea științei lingvistice?
 BIBLIOGRAFIE

1. Eugenio Coşeriu, Introducere în lingvistică, traducere de Elena Ardeleanu şi Eugenia

Bojoga, cuvânt înainte de Mircea Borcilă, ediţia a II-a, Ed. Echinox, Cluj-Napoca,1999.
2. Eugen Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe, Ed. Academiei, Iaşi, 1994.
3. Constantin Frâncu, Curente şi tendinţe în lingvistica secolului nostru, Casa Editorială
„Demiurg”, Iaşi, 1999.
4. DŞL = Dicţionar al ştiinţelor limbii (autori: Angela Bidu-Vrânceanu, Cristina Călăraşu,
Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan), Bucureşti, Ed.
Nemira, 2001.
5. Emil Ionescu, Manual de lingvistică generală, Ed. All, Bucureşti, 2001.