5.

LINGVISTICA MODERNĂ
 La începutul secolului al XX-lea studierea limbii
cunoaşte o nouă etapă, sunt tot mai bogate procedeele de
analiză a faptelor de limbă, apar metode noi (geografia
lingvistică, fonetica experimentală) şi noi discipline
lingvistice (dialectologia, stilistica, semasiologia…).
Acum, la început de secol XX, putem vorbi de două mari
direcţii în cercetarea lingvistică: Direcţia individualistă şi
Lingvistica modernă, ambele având la bază conceperea
limbii ca sistem.
 Lingvistica modernă cunoaşte trei direcţii: lingvistica
psihologică şi sociologică post-saussuriană (crearea
bazelor lingvisticii moderne), lingvistica structuralistă şi
lingvistica generativ-transformaţională.
 Bazele lingvisticii moderne au fost puse de către
Ferdinand de Saussure şi Baudouin de Courtenay.
 Cei doi mari lingvişti continuă linia neogramaticilor, de
la sfârşitul secolului al XIX-lea, realizând o sinteză
superioară a tuturor datelor obţinute în lingvistică, până
atunci.
 La ei găsim numeroase concepte ale lingvisticii moderne:
sistem, limbă, vorbire, sincronie, diacronie, lingvistică
internă, lingvistică externă, semn lingvistic…, dar, în timp
ce F. de Saussure le prezintă ca antinomii, B. de
Courtenay înţelege mai exact legătura dintre aceste
aspecte.
 Ferdinand de Saussure (în Curs de lingvistică
generală) scoate în evidenţă dublul caracter al
limbajului, dualitate ce constă, pe de-o parte, în
aspectul său individual - vorbirea (parole), adică
manifestarea concretă a tuturor posibilităţilor
lingvistice ale colectivităţii, iar pe de altă parte, în
aspectul său social - limba (langue).
 Saussure pune la baza teoriei sale lingvistice
ideea că limba este un sistem de semne, elementele
lingvistice nu au valoare în sine, valoarea lor este
dată de opoziţia faţă de ceea ce le urmează sau
ceea ce le precede.
 Bazele lingvisticii moderne, în America, au fost puse de către Fr.
Boas (1885-1942), independent de lingviştii din Europa; din
concepţia sa lingvistică pornesc două direcţii, una antropologico-
lingvistică, ilustrată de lucrările lui E. Sapir (1884-1939), şi alta
structuralistă, ilustrată de L. Bloomfield (1887-1949).

5. 1 Lingvistica psihologică şi sociologică

post-saussuriană

 Lingvistica psihologică şi sociologică post-sausuuriană, sub

influenţa ideilor lui Saussure, îşi restrânge obiectul de cercetare
la aspectul sincronic, excluzând istoria limbii, pe motiv că
individul vorbeşte fără să fie conştient de această istorie.
 Orientarea lingvistică ce se ocupă de modul cum
funcţionează o limbă, într-o etapă dată a istoriei sale,
poartă numele de Şcoala funcţională şi a avut cei mai
de seamă reprezentanţi pe elevii lui Saussure, Ch.
Bally (1865-1947) şi A. Sechehaye (1870-1946).
 Ch. Bally a studiat raporturile dintre limbă şi
gândire, a acordat o mare importanţă factorului afectiv
din limbă, pe care îl numea gândire afectivă, astfel,
înţelegea el participarea vorbitorilor la cele enunţate.
S-a ocupat mai mult de vorbire, şi de aceea a fost
considerat întemeietorul lingvisticii stilistice.
 A. Sechehaye a studiat şi el relaţiile dintre limbă şi
gândire, punând, însă, accentul pe factorul intelectual din
limbă, întrucât considera că rolul oricărei limbi este de a
comunica, mai întâi, idei, şi apoi, sentimente, stări
afective.
 Sechehaye menţionează şi că în limbă există diverse
elemente, care ţin, unele, de psihologia individului, şi
altele, care sunt rezultatul psihologiei colective.
 Alţi lingvişti şi-au dat seama că unele modificări ale
sensurilor cuvintelor pot fi explicate doar prin prisma
factorilor sociali.
 Astfel, meritul sociologilor este acela de a fi arătat că,
în limbă, alături de fenomene fonetice şi psihice, există şi o
a treia categorie de fenomene, cele sociale. Cel care a
dezvoltat concepţia sociologică despre limbă, sub
influenţa ideilor lui Saussure, a fost lingvistul francez
Antoine Meillet (1866-1936) şi, apoi, elevul acestuia,
Joseph Vendryes (1875-1960).
 A. Meillet arăta că limba prezintă o realitate lingvistică
şi una socială; realitatea lingvistică constă în faptul că o
limbă reprezintă un sistem complex de mijloace de
exprimare, în care toate elementele se află într-o strânsă
interdependenţă şi de aceea, o inovaţie îşi găseşte loc, cu
greutate, în sistemul unei limbi şi numai în cazul în care se
adaptează acestui sistem, dacă este în concordanţă cu
regulile generale ale limbii.
 Realitatea socială constă în aceea că limba reprezintă
cel mai important mijloc de comunicare pentru o
comunitate umană, iar nevoia de comunicare şi de
înţelegere între membrii acelei comunităţi lingvistice
impune păstrarea unei identităţi lingvistice.
 Lingvistul francez A. Meillet considera că doar
lingvistica externă este în măsură să ne ofere date despre
cauzele care produc transformări în limbă.
 El a putut să înţeleagă că limba depinde de oameni, nu
ca indivizi, ci ca membri ai unui colectiv, şi că, limba, deşi
se află în strânse relaţii cu viaţa socială, rămâne, totuşi, un
fenomen social aparte.
 Despre legile care acţionează în permanenţă în
limbă, Meillet nota că ele nu sunt nici legi
fiziologice, nici legi psihologice, ci sunt legi
lingvistice, care au caracter general şi care
acţionează în permanenţă în limbă. Aceste legi ale
limbii enunţă o serie de posibilităţi care devin
realitate, în urma acţiunii anumitor factori, ce
trebuie descoperiţi de către lingvişti.
 Meillet şi Vendryes, vorbind despre tendinţele
lingvisticii generale, au conceput limba într-o
permanentă schimbare, evoluţie, transformare.
 5. 2 Lingvistica structuralistă

 În anul 1928, la Haga, a avut loc primul Congres

Internaţional al Lingviştilor, unde fonologia este
prezentată ca o nouă ramură a lingvisticii.
 Prin crearea fonologiei, la sfârşitul deceniului al treilea, al
secolului al XX-lea, se consideră constituită lingvistica
structuralistă.
 Apariţia structuralismului a fost pregătită de teoriile
lingvistice ale lui F. de Saussure şi B. de Courtenay; trăsătura
principală a structuralismului constă în definirea limbii ca
sistem, a cărui structură trebuie să fie studiată de lingvistică.
 Această orientare nouă, teoretizată de către Saussure,
potrivit căreia obiectul cercetării este o structură complexă, în
care întregul este mai mult decât suma părţilor, dă naştere
structuralismului.
 Limba nu este un conglomerat de elemente, ci un sistem, în
care totul este solidar, cercetarea ei, ca o structură complexă,
nu este posibilă decât făcând abstracţie de evoluţia ei.
 Apariţia structuralismului se datorează şi unor
cercetători care au pregătit terenul lingvistic, acum se pun
bazele unei noi teorii a foneticii, fonologia.
 Meritul principal revine Şcolii de la Kazan şi
reprezentantului ei principal, B. de Courtenay,care a făcut
distincţia dintre sunet şi fonem, arătând că fiecare fonem se
realizează, în vorbire, prin mai multe variante, percepute
de conştiinţa vorbitorilor ca o singură unitate sonoră,
pentru că apar în acelaşi morfem.
 Lingvistica structuralistă desparte imensitatea de
exprimări concrete, pe care o numeşte vorbire, de schema
de organizare şi funcţionare a limbii, ocupându-se de
elementele structurale (relaţionale), al căror substrat sunt
sunetele şi sensurile.
 Principalele orientări structuraliste sunt: structuralismul
praghez, structuralismul danez şi descriptivismul
american.
 Structuralismul praghez porneşte de la ideea că limba
este o structură, cu două planuri: planul fonic, alcătuit din
foneme, şi planul semantic, alcătuit din sensuri; planul
fonic se subordonează celui semantic, întrucât fonemele
marchează diferenţe semantice.
 Cercul lingvistic praghez este reprezentat de lingviştii
cehi: V. Mathesius, V. Skalicka, B. Havranek, K. Horalek,
B. Trnka…, ruşi: N. S. Trubeţzkoj, S. Karcevskj, R.
Jakobson…, de francezul A. Martinet…
 Praghezii, în general, sunt de acord cu distincţiile
lui F. de Saussure între limbă şi vorbire, sincronie şi
diacronie, lingvistică internă şi lingvistică externă, dar
nu sunt de acord cu tratarea lor separată.
 Prima şi cea mai importantă realizare a
structuralismului praghez o reprezintă crearea
fonologiei. Tot praghezii mai afirmă că sistemul limbii
nu este static, ci este într-o continuă evoluţie.
 Prin activitatea lor, înţelegerea raportului dintre limbă
şi vorbire, ca raport între general şi individual,
cercetarea diacronică a sistemului limbii…, praghezii
vor contribui, decisiv, la dezvoltarea lingvisticii
generale, în secolul al XX-lea.
 Structuralismul danez (Cercul lingvistic de la
Copenhaga) a fost reprezentat, într-o primă fază, de
lingvistul danez V. Brondal, şi nu se deosebea, prea mult,
de cel praghez. Apoi, s-a desprins din acesta şi a cunoscut
o direcţie de dezvoltare diferită.
 Sub influenţa neopozitivismului, alţi lingvişti danezi, H.
Uldall, L. Hjelmslev, I. Holt…au creat o nouă teorie a
limbii, numită glossematică. De fapt, bazele ei au fost
puse de Hjelmslev şi Uldall; noua teorie (concepţie) a
limbii porneşte, tot, de la ideea că limba este un sistem, o
structură, formată dintr-o reţea de relaţii.
 Cercul lingvistic de la Copenhaga, glossematicienii nu
ţin seama decât de relaţii, fără termenii lor, considerându-i
pe aceştia drept rezultat al relaţiilor. Danezii admit că
limba este formată din două planuri: unul al expresiei şi
altul al conţinutului. Fiecare plan are două aspecte: formă
şi substanţă, aşa că se poate vorbi, pe de-o parte, de forma
expresiei şi de substanţa expresiei, iar pe de altă parte, de
forma conţinutului şi de substanţa conţinutului.
 În cadrul fiecărui plan şi în relaţia dintre cele două
planuri, rolul principal revine formei, între ele se stabilesc
relaţii diferite, pe care glossematicienii le consideră de trei
tipuri: de interdependenţă, de determinare, de constelaţie.
 Glossematica nu este doar o teorie despre limbă, ci şi o
metodă de studiere a ei, metodă bazată pe formule şi
definiţii matematice, aplicabile oricărui sistem de semne,
care are aceeaşi structură cu cea a limbilor naturale.
 Descriptivismul american – într-o lucrare importantă,
din annul 1938, Limbajul, lingvistul american Leonard
Bloomfield (1887-1949) a prezentat mecanismul
procesului de comunicare. El neglija domeniul conştiinţei,
considerat domeniu inaccesibil cunoaşterii, şi nu admitea,
pentru comunicare, decât stimuli şi reacţii (stimulii pot fi
de natură extralingvistică, dacă individul comunică fără să
se folosească de limbă, iar dacă la actul de comunicare
participă o a doua persoană, atunci intervine comunicarea
lingvistică).
 Leonard Bloomfield considera că singura
funcţie a limbii este aceea de comunicare şi
reducea limbajul la o sumă de stimuli, ce sunt
asemănători cu cei care dau reacţii de răspuns şi la
animale; descriptiviştii americani nu s-au ocupat
de sens, ci doar de analiza formală a limbii.
 5. 3 Lingvistica generativ - transformaţională

 Modelul generativ-transformaţional porneşte de la

critica făcută structuraliştilor, propunându-şi să realizeze o
sinteză superioară a celor mai interesante date din
lingvistica tradiţională şi structurală.
 După părerea generativiştilor, principala lipsă a
structuralismului o reprezintă faptul că nu au putut depăşi
stadiul pur al clasificărilor.
 Gramaticile generative îşi propun să creeze modelul
explicit al limbajului, în general, şi al limbii, în particular.
 Potrivit concepţiilor lor, lingvistica generativă
are două sarcini importante: să determine forme
gramaticale particulare şi să stabilească modelul
mecanismului limbajului.
 Teoria gramaticilor generative porneşte de la
constatarea că orice individ vorbitor adult, care
vorbeşte o limbă dată, în orice moment este
capabil să emită şi să înţeleagă un număr nelimitat
de propoziţii, dintre care, pe cele mai multe nu le-a
auzit şi nu le-a pronunţat înainte.
 Această aptitudine (capacitate) a vorbitorilor a
fost numită competenţă lingvistică, iar
manifestarea ei concretă poartă numele de
performanţă lingvistică.
 Gramaticile generative îşi propun, astfel, să fie un
model al competenţei lingvistice, ele sunt un sistem
de reguli care dau o interpretare semantică unui
număr nedefinit de secvenţe acustice (un curs finit
de reguli, ce dă socoteală pentru un număr infinit
de propoziţii).
 Gramatica generativă are trei componente: un
component central, sintactic, care stabileşte pentru
fiecare propoziţie o descriere structurală; de o
parte şi de alta a componentului sintactic se află
ceilalţi doi componenţi „interpretativi”, care
„traduc” (transformă) componentul sintactic
abstract într-o formă concretă, şi anume:
componentul fonologic (îl transformă pe cel
sintactic în secvenţe de semne sonore) şi
componentul semantic (care îi dă o interpretare
semantică).
 Generativiştii, îndeosebi Noam Chomsky,
încearcă să stabilească o relaţie între gramaticile
raţionaliste din secolele XVII-XVIII şi gramaticile
generativ-transformaţionale de astăzi.
 Ei consideră că în gramaticile raţionaliste, de acum
câteva sute de ani, găsim o serie de termeni
(concepte) care stau la baza gramaticii
transformaţionale: structură de adâncime, structură
de suprafaţă…