Sunteți pe pagina 1din 33

Ionel Apostolatu

ISTORIA LIMBII ROMÂNE

Elemente de etno şi glotogeneză

- note de curs - partea 1

2012

1

I. Principii de cercetare diacronică a limbii

Limba oricărui popor este un produs istoric. Ea se naşte şi se dezvoltă în strânsă legătură cu istoria poporului care a creat-o şi o vorbeşte. Privită în timp, ca orice obiect supus condiŃionărilor istorice, nicio limbă nu este identică cu sine. Un raŃionament de bun-simŃ ne impune să acceptăm un „paradox” (de fapt, o aparentă aporie):

orice limbă se schimbă permanent, dar, în acelaşi timp, în fiecare secvenŃă de timp din existenŃa ei istorică, ea este identică sau egală cu ea însăşi în planul simultaneităŃii funcŃionării sale. Dacă privim limba în timp, constatăm mobilitate şi schimbare, iar dacă o privim în prezentul funcŃionării ei, constatăm stabilitate. Lingvistica modernă foloseşte, pentru a desemna această relaŃie, conceptele de diacronie şi sincronie. Pornind de la această dihotomie, Saussure afirmă că este necesar să se distingă două „lingvistici”, pe care le desemnează prin sintagmele: lingvistică evolutivă sau diacronică şi, respectiv, lingvistică statică sau sincronică. Este sincronic tot ceea ce se referă la aspectul static al ştiinŃei limbii, iar diacronic tot ceea ce are legătură cu evoluŃiile. Sincronia şi diacronia vor desemna o stare a limbii şi respectiv, o fază de evoluŃie. Prin urmare, orice limbă naturală poate fi studiată pe cele două axe:

axa sincronică sau descriptivă (figurată pe orizontală)

axa diacronică sau istorică (figurată pe verticală)

.

axa diacronică sau istorică (figurată pe verticală) . Eugen Coşeriu este de părere că sincronic şi

Eugen Coşeriu este de părere că sincronic şi diacronic sunt categorii consubstanŃiale, indistincte în dinamica funcŃionării şi evoluŃiei unei limbi. Coşeriu reafirmă valabilitatea conceptului humboldtian al limbii văzute simultan ca devenire şi creaŃie permanentă (gr. energeia), dar şi ca rezultat al evoluŃiei. Caracterul complementar al sincroniei şi diacroniei în privinŃa faptelor de limbă este subliniat de Coşeriu în chip cvasiaforistic, printr-o afirmaŃie mereu citată de specialişti: „Limba funcŃionează sincronic şi se constituie diacronic” (Coşeriu, Sincronie, p. 238). Această antinomie trebuie depăşită printr-o viziune dinamică asupra limbii, care să dizolve cele două perspective restrictive în aceea, mai largă şi integratoare, a istoriei limbii. Greşeala celor mai mulŃi lingvişti din trecut a fost aceea de a considera limba un produs (ergon) finit. În fapt, limba nu îşi sfârşeşte niciodată evoluŃia. Orice limbă, atâta timp cât este „vie”, adică slujeşte drept instrument de comunicare pentru o anumită comunitate istoric determinată, se schimbă neîncetat, pentru că neîncetat se schimbă realităŃile a căror expresie este limba (Limba se face prin schimbare şi “moare” ca atare atunci când încetează să se schimbe, Ibid., p. 246). Schimbarea în limbă nu este “alterare” sau deteriorare, ci reconstrucŃie, reînnoire a sistemului şi ea asigură continuitatea şi funcŃionarea acestuia. Aşadar, schimbarea lingvistică nu este altceva decât o permanentă “facere” şi “refacere” a limbii, pentru a corespunde cât mai bine nevoilor comunicative şi expresive ale vorbitorilor. Procesul istoric al schimbării lingvistice implică trei tipuri de probleme aparŃinând a trei niveluri diferite:

problema universală a schimbării lingvistice (de ce se modifică limbile?);

problema generală a schimbării lingvistice (cum şi în ce condiŃii intra- şi extralingvistice se modifică limbile?);

problema istorică a fiecărei schimbări în parte, adică justificarea creării unei anumite tradiŃii care, eventual, înlocuieşte o tradiŃie anterioară.

2

În concluzie:

• Problema schimbării lingvistice este o problemă a istoriei limbii.

• Schimbarea lingvistică este o realitate ce Ńine de natura şi funcŃionarea oricărei limbi istorice.

• Orice schimbare care apare în limbă este rezultatul unei opoziŃii între tradiŃie şi inovaŃie. Aceşti doi poli exercită o presiune permanentă asupra vorbitorului, care, pe de o parte, e legat de tradiŃia lingvistică, de modelele anterioare, în virtutea dialogului eficient, iar, pe de altă parte, exercitându-şi propria competenŃă lingvistică, el creează în chiar interiorul modelului ce-i serveşte drept normă.

• Orice schimbare lingvistică este, în punctul ei iniŃial, un act de creaŃie individuală, care ulterior, din raŃiuni comunicative şi / sau expresive, a fost adoptată, propagată şi generalizată.

„Cauza eficientă” a tuturor inovaŃiilor în limbă este vorbitorul însuşi.

• O limbă ca produs obiectiv nu „se schimbă”, ci pur şi simplu se produce „se face”. Privite dintr-o perspectivă corectă, limbile nu se află într-o continuă schimbare, ci într-o continuă „facere” şi „re-facere”. Cea mai bună abordare pentru înŃelegerea adevăratei probleme a schimbării lingvistice, din punctul de vedere al conceperii limbajului ca activitate creatoare, îi aparŃine tot lui Coşeriu, care pleacă de la supoziŃia, aparent paradoxală, că schimbarea lingvistică „nu există!” (Coseriu, Linguistic change does not exist, 1988), înŃelegând prin aceasta inexistenŃa schimbării în forma general acceptată în lingvistică, imperceptibilitatea schimbării în chiar momentul producerii ei, în sensul în care ea se realizează, şi faptul că un fenomen lingvistic nou creat poate fi adesea interpretat în acelaşi timp ca schimbare şi ca nonschimbare: ca înnoire şi ca aplicare a unor tehnici de re-facere a materialului lingvistic. Practic, „schimbarea lingvistică nu este decât manifestarea creativităŃii limbajului în istoria limbilor” (Coşeriu, Sincronie, p. 95).

Un rol important nu doar în realizarea unei gramatici istorice a unei limbi, ci chiar în constituirea lingvisticii ca ştiinŃă, l-a avut elaborarea şi punerea în practică a metodei comparativ- istorice, în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Această metodă (la constituirea căreia un rol foarte important l-au jucat lingvişti ca: Franz Bopp, Jakob Grimm, August Schleicher, R. K. Rask etc.) a fost utilizată mai întâi în studiul limbilor indo-europene, studiu impulsionat de descoperirea, la sfârşitul sec. al XVIII-lea, a limbii sanscrite. La baza acestei metode stă observaŃia că între anumite limbi vechi, ca sanscrita, greaca, latina, germana etc., există, pe lângă elementele de contrast, şi elemente comune, ceea ce i-a făcut pe cercetătorii din sec. al XIX-lea să considere că ele pornesc dintr-un trunchi comun, pe care l-au numit indo-europeană comună. Ca metodă ştiinŃifică, metoda comparativ-istorică are drept scop reconstrucŃia – pe baza monumentelor vechi de limbă – a etimoanelor indo-europene din care mai apoi s-au dezvoltat formele corespunzătoare din celelalte limbi. Multă vreme, indo-europenistica a constituit domeniul de predilecŃie al multor lingvişti, lingvistica însăşi fiind dominată, până la începutul sec. XX, de istorism, în sensul că studiul stărilor de limbă veche era considerat un scop în sine, neglijându-se aproape total faptele de limbă actuale. Odată cu întemeierea lingvisticii romanice (al cărei „părinte” este considerat Fr. Diez cu a sa Grammatik der romanischen Sprachen, Bonn, 1836-1844, 3 vol.), metoda comparativ-istorică a fost aplicată şi în studiul familiei limbilor romanice, unde s-a urmărit reconstrucŃia latinei populare, socotită punctul de plecare al idiomurilor neolatine, printre care se numără şi limba română. Un adevărat „campion” în aplicarea metodei comparativ-istorice în studiul limbilor romanice a fost W. Meyer-Lübke (în Grammatik der romanischen Sprachen, 4 vol., 1890-1902). În a doua jumătate a sec. 19 apare un nou curent în lingvistica romanică, ca reacŃie la curentul indo-europenist, dominant în epocă: şcoala neogramatică. Neogramaticilor (printre care se numără A. Leskien, Karl Brugman, H. Osthoff, H. Paul) le revine marele merit de a fi subliniat importanŃa deosebită a cunoaşterii legilor fonetice în studiul istoric al unei limbi. ExistenŃa legilor fonetice (germ. Lautgesetz) fusese semnalată totuşi cu mult înainte, încă de Fr. Bopp, atunci când s-a observat că anumite modificări fonetice ce se constată de la o limbă la alta nu se produc la întâmplare, ci potrivit unor legi. Neogramaticii însă au teoretizat – uneori excesiv – acŃiunea acestor legi fonetice, afirmând chiar că ale acŃionează mecanic, fără excepŃii: „Orice schimbare fonetică, în măsura în care ea are loc mecanic, ea se produce în conformitate cu legi fără excepŃie, adică direcŃia mişcării articulatorii este

3

aceeaşi la toŃi membrii unei comunităŃi lingvistice”; „[…] acolo unde sunt date aceleaşi condiŃii fonetice apare cu necesitate şi aceeaşi senzaŃie de mişcare şi astfel aceeaşi pronunŃare”. Într-un context dat, evoluŃia fonetică este regulată, astfel încât se pot stabili corespondenŃe formale constante între sunetele unei limbi aflate într-o anumită etapă de dezvoltare şi sunetele aceleiaşi limbi într-o altă etapă de dezvoltare, precum şi între sunetele a două sau mai multe limbi. De pildă, s-a observat că orice l intervocalic latinesc devine r: mola – moară, sale – sare, solis – soare etc. De asemenea, grupul ct din cuvintele latineşti devine pt: lactem – lapte, noctem – noapte, pectus – piept etc. Tocmai această regularitate a modificărilor a permis să fie etichetate drept legi descrierile unor corespondenŃe fonetice. Prin studiul corespondenŃelor dintre sunetele mai multor limbi, s-a putut demonstra că acestea sunt înrudite genetic, ceea ce, mai departe, a permis introducerea în lingvistică a noŃiunii de familie de limbi. De pildă, i latin, dacă este aşezat la începutul cuvântului şi e urmat de o vocală, se transformă în [j] românesc, [ğ] italienesc şi [h] spaniol (lat. iocari > rom. juca(re) [v.rom. şi dial. giuca], it. giocare, respectiv sp. jugar, citit hugar, tot aşa cum lat. iudicare > rom. judecare, it. giudicare, respectiv sp. juzgar). Descoperirea legilor fonetice va deschide un nou capitol în lingvistică. S-a spus, de altfel, nu o dată că „descoperirea” legilor lingvistice (fonetice) a creat prima bază solidă a oricăror cercetări ce au ca obiect limba, eliminând arbitrarul şi introducând rigoarea.

Studiul gramaticii istorice a limbi române a preocupat pe toŃi lingviştii români din trecut, preocupare ce-şi găseşte locul şi în numerose studii din zilele noastre. Întemeietorii acestei discipline pot fi consideraŃi, într-un anumit sens, reprezentanŃii Şcolii Ardelene, Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, cei doi autori ai primei gramatici tipărite a limbii române, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (Viena, 1780). Această gramatică, scrisă în limba latină, dar bogat ilustrată cu exemple în limba română, realizează pentru prima dată, de pe poziŃii ştiinŃifice, o paralelă între limba română şi limba latină, cu scopul de a demonstra un raport genealogic între aceste două limbi. Un important pas înainte a fost făcut de latinistul Timotei Cipariu, care, în două dintre lucrările sale, Elemente de limba română după dialecte şi monumente vechi (1856) şi ChrestomaŃie sau analecte literare (1858), publică pentru prima oară texte dialectale şi texte vechi româneşti, trezind interesul pentru cunoaşterea şi studierea evoluŃiei limbii noastre. Îi revine însă meritul lui B.P. Hasdeu de a fi studiat pentru prima oară din punct de vedere lingvistic şi istoric limba română veche, în lucrarea Cuvente den bătrâni (3 vol., între 1878-1881), care cuprinde monumente de limbă din sec. al XVI-lea şi al XVII-lea, cu numeroase explicaŃii lingvistice pertinente. Un progres hotărâtor în studiul gramaticii istorice a limbii române a fost făcut în primele decenii ale sec. al XX-lea, prin activitatea intensă în acest domeniu a lui Ov. Densusianu, Al. Philippide, S. Puşcariu sau Al. Rosetti. Astfel, Ov. Densusianu - întemeietor al şcolii lingvistice bucureştene - este autorul primei istorii complete a limbii române, publicate în limba franceză, Histoire de la langue roumaine, în două volume, primul în 1901, al doilea (rescris, după ce primul manuscris s-a pierdut în 1914) în 1936. Lucrarea, temeinic alcătuită şi bine organizată, a reprezentat şi reprezintă încă sursa de bază a oricăror studii în domeniul istoriei limbii române. A. Philippide – creatorul şcolii lingvistice ieşene - este autorul unei lucrări masive, intitulate Originea românilor, apărută tot în două volume, între 1925-1927, şi în care se ocupă de perioada formării poporului şi a limbii române, cuprinzând un foarte bogat material istoric şi lingvistic. Deşi intitulată modest Limba română, lucrarea lui Sextil Puşcariu (cel care a pus bazele şcolii lingvistice clujene) este, mai ales prin vol. I, subintitulat Privire generală (1940), o valoroasă lucrare de istoria limbii române şi de gramatică istorică propriu-zisă. În a doua jumătate a sec. al XX-lea se înregistrează mai multe contribuŃii la studiul istoric al limbii române, în general, şi al gramaticii istorice, în special, unele de anvergura unor tratate, altele cu caracter de sinteză, ca şi numeroase studii de tip monografic. În prima categorie merită amintite lucrări ca Istoria limbii române a lui Al. Rosetti (ediŃia definitivă în 1986), Istoria limbii române a lui G. Ivănescu şi „tratatul” de Istoria limbii române apărut sub egida Academiei Române în două volume (1965, 1969) din cele cinci proiectate. Din categoria lucrărilor de sinteză, menŃionăm I. Coteanu, Structura şi evoluŃia limbii române (De la origini până la 1860) (1981), Florica Dimitrescu, Introducere în morfosintaxa istorică a limbii române (1974), Florica Dimitrescu şi col., Istoria limbii

4

române (1978), Al.Graur, EvoluŃia limbii române. Privire sintetică (1963), Al.Graur, TendinŃele actuale ale limbii române (1968), D. Macrea, Introducere în gramatica istorică a limbii române (1975) etc. Au realizat studii valoroase: I. Coteanu, Morfologia numelui în protoromână (1969), Ion Diaconescu, Infinitivul în limba română (1977), Paula Diaconescu, Structură şi evoluŃie în morfologia substantivului românesc (1970), Georgeta Ciompec, Morfosintaxa adverbului românesc. Sincronie şi diacronie (1985), C. Frâncu, Conjunctivul românesc şi raporturile lui cu alte moduri (2000) etc. La acestea, se mai adaugă numeroase alte studii şi articole apărute în reviste de specialitate, cum ar fi „Dacoromania” (DR), „Cercetări de lingvistică” (CL), „Limba română” (LR) sau „Studii şi cercetări lingvistice” (SCL).

II. Unitatea şi individualitatea limbii române

Cea dintâi întrebare care se pune în legătură cu gramatica istorică a oricărei limbi este: „ce origine are limba respectivă ?”. Definită genealogic, româna este latina vorbită neîntrerupt în spaŃiul CarpaŃilor şi al Dunării de Jos; este o limbă vorbită cu conştiinŃa continuităŃii în timp, de la colonizarea romană până astăzi 1 , o limbă care se situează, în toate fazele evoluŃiei ei, în opoziŃie cu celelalte limbi din sud-estul Europei. Este un lucru ştiut că în epoca de geneză a unei limbi se produc cele mai multe transformări, în special fonetice. La fel s-a întâmplat şi cu latina de după perioada aşa-numitei latine vulgare, în primele secole de existenŃă a limbilor romanice. În cazul românei, cele mai numeroase modificări fonetice (cu urmări însemnate în plan morfologic) au avut loc până prin sec. al VII-lea – al VIII-lea (în perioada românei comune), deci înainte de exercitarea influenŃei limbii slave 2 . În Dacia şi în cele două Moesii, latinitatea lingvistică a fost conservată cu mai multă fidelitate decât în Occident, fapt pus de unii lingvişti pe seama caracterului popular şi colocvial al latinei din această arie laterală a Romaniei: „se dezvoltă mult cazul vocativ, apar construcŃii prepoziŃionale emfatice ori discontinue, de felul: mi-a dat mie, mă vede pe mine, se extinde cumulul de mărci gramaticale (desinenŃe, sufixe, alternanŃe fonetice, articol), determinarea devine redundantă în structuri de tipul omul acela bunul, şi, la fel, negaŃia în: nu a plecat nimeni, nu vede nimic, la timpurile verbului se creează desinenŃe de număr şi persoană (deci inutilitatea pronumelui-subiect), apar alternanŃe în radical ca elemente hipercaracterizatoare, se dezvoltă formulele de adresare, sintaxa are caracteristici populare (coordonarea şi construcŃiile prepoziŃionale în flexiunea cazuală), vocabularul a pierdut termenii citadini de felul lui pater, mater, via, villa, platea, se dezvoltă sensuri populare, familiare la cuvinte ca placenta, blanditia, adjutorium, incipere etc.” 3 . Separată relativ devreme de trunchiul romanic comun (aprox. sec. al VI-lea), româna este limba care, în ciuda celei mai puternice influenŃe din noua ambianŃă, a păstrat cu cea mai mare fidelitate vechile trăsături comune ale familiei. Totuşi, în cursul istoriei, limba română a dobândit câteva trăsături care-i asigură originalitatea printre limbile romanice. Dintre acestea, se cuvin enumerate postpunerea articolului hotărât, conservarea genului neutru, păstrarea vocativului în -e (doamne!), extinderea întrebuinŃării conjunctivului pe seama regresului înregistrat de infinitiv, construirea viitorului cu auxiliarul a vrea.

1 Cf. Sextil Puşcariu, Limba română, vol. I Privire generală, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 174: „(…) limba română nu este fiica, ci continuarea limbei latine vorbite odinioară în cele mai multe părŃi ale imperiului Roman de răsărit”.

2 O dovadă în acest sens este şi faptul că legile fonetice care individualizează limba română, detaşând-o de latina târzie şi de celelalte limbi romanice, nu au acŃionat asupra împrumuturilor din slavă. Să se compare de ex. lat. lana > lână, campus > câmp (cu transformarea lui a în poziŃie nazală în ă şi apoi în î), dar hrană, rană, blană, cuvinte împrumutate din sl.; lat. solem > soare, salem > sare, mola > moară (cu rotacismul lui l intervocalic), dar milă, silă, pilă din slavă; tot astfel, consoanele b şi v intervocalice au dispărut din elementele latine ale limbii române: iarnă (lat. hiberna), cal (lat. caballus), oaie (lat. ovis), dar se păstrează intacte în elementele slave: grăbi, iubi, poveste, dovedi; dentalele t, d, s din elementele latine urmate de un i sau un iot se transformă în Ń, z (dz) şi ş: a Ńine (lat. tenere), a zice (lat dicere), a şedea (lat sedere), în schimb, toate cuvintele de origine slavă păstrează dentalele intacte: răspântie, grădină, sită etc.

3 Grigore Brâncuş, Introducere în istoria limbii române, I, Editura FundaŃiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2002, p. 8.

5

Asupra caracterului romanic al românei nu încape îndoială. Latinitatea limbii române transpare

din întreaga ei structură. Organizarea limbii noastre se face pe un puternic fundament latin: morfemele

şi

instrumentele ei gramaticale sunt de origine latină. Ceea ce s-a adăugat mai târziu, prin împrumut de

la

vecini, este în primul rând de ordin lexical şi frazeologic.

Fizionomia latinei dunărene nu poate fi considerată completă fără să se Ńină seamă de aportul substratului traco-dac, care îi conferă acesteia un caracter specific. E de presupus că influenŃa autohtonă asupra latinei, petrecută în condiŃii speciale de bilingvism al populaŃiei băştinaşe, a avut un caracter , în general, uniform. Acest lucru se explică prin asimilarea de către latina dunăreană a elementelor prelatine în tot parcursul perioadei de romanizare, astfel încât aceste elemente au fost moştenite ca fond latin propriu-zis, pentru aceasta pledând şi faptul că materialul autohton a suferit acelaşi tip de modificări ca şi cel latinesc: ex. - l - > - r -: mazăre (cf. alb. modhullë), viezure (cf. alb. vjedhull); căderea lui n în *brenum > brâu (cf. lat. granum > grâu, frenum > frâu); fricatizarea africatei arhaice dz: budză > buză (cf. frundză, dzi > frunză, zi) etc. Autori ca Gr. Brâncuş, care au studiat îndeaproape problema influenŃei substratului traco-dac, consideră chiar că anumite tendinŃe ale latinei vulgare târzii devin legi în latina dunăreană pentru că

sunt susŃinute de influenŃa substratului autohton, caracterizat, probabil, prin aceleaşi fenomene spre care evoluau aceste tendinŃe, care altminteri nu s-ar fi putut generaliza 4 . Sunt aduse în discuŃie aici fenomene ca transformarea în ş a dentalei s urmată de iot 5 , rolul foarte important pe care l-au avut vocalele anterioare şi iotul în romanica dunăreană, palatalizând consoanele (fenomen care a dus la

apariŃia africatelor şi, probabil, a palatalelor ń şi ľ din româna comună), tendinŃa generală de închidere

a vocalelor neaccentuate sau în poziŃie nazală (fapt ce a dus la apariŃia vocalei ă), rotacismul lui n

intervocalic, modul particular de organizare a genului neutru, sincretismul cazual, encliza articolului hotărât, construcŃiile analitice de viitor, sistemul de numărare de la unsprezece la nouăsprezece etc. Contactul românei cu limbile balcanice a verificat forŃa de rezistenŃă a latinităŃii ei. Deşi s-a dezvoltat izolat de celelalte idiomuri romanice, româna şi-a dovedit vitalitatea tendinŃelor originare latineşti, rezistenŃa structurilor specifice latineşti, capacitatea de asimilare a elementelor străine. ApariŃia unor structuri gramaticale datorate acestor raporturi sunt, la o analiză mai aprofundată, în acord cu tendinŃele generale ale latinei vulgare din Dacia continuate în română. De exemplu, generalizarea construcŃiilor cu conjunctivul, în locul infinitivului, s-a petrecut în sensul preferinŃelor pentru analitism, pe care le manifestă, de regulă, un limbaj popular, concret, aşa cum era româna comună. Faptul că structura gramaticală a limbii române nu conŃine decât puŃine elemente slave şi întrucât, aşa cum am arătat mai sus, cuvintele de origine slavă nu participă la legile ei fonetice cele mai caracteristice sunt dovezi clare că începând cu sec. al VII-lea, când contactul nostru cu slavii a devenit mai activ, limba română era – în liniile sale esenŃiale – deja formată. Sistemul fonetic al limbii române, latin în esenŃa lui, are unele trăsături specifice datorate evoluŃiei istorice a limbii noastre. FaŃă de latina populară din sec. al III-lea – al IV-lea d. H., limba română şi-a îmbogăŃit vocalismul cu vocalele mediale ă şi î şi cu un mare număr de diftongi şi triftongi, iar consonantismul cu africatele č, ğ, Ń şi fricativele ş şi j. O caracteristică a limbii române faŃă de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanŃe fonetice (vocalice, semivocalice şi consonantice), larg folosite în flexiune (la marcarea unor categorii gramaticale) şi în formarea cuvintelor: port-porŃi-poartă-purtăm; stradă-străzi, drag-dragi etc. Sub influenŃa slavă s-a dezvoltat

semivocala i înaintea lui e iniŃial [i]el, i]este, i]era], şi a intrat în limba română laringala h. În ceea ce priveşte sistemul morfologic, acesta a urmat o tendinŃă vizibilă încă din perioada latinei târzii, de simplificare şi sistematizare a paradigmelor. S-au redus formele complicate ale substantivului, s-a simplificat sistemul verbal, s-au refăcut analogic unele forme neclare sau echivoce, punându-se la contribuŃie întregul material latin moştenit. Categoriile morfologice ale limbii române sunt cele ale latinei populare. Cele trei genuri gramaticale: masculin, feminin şi neutru, s-au păstrat în limba română din latină. DesinenŃele fiecărui gen sunt cele latine. Genul neutru, dispărut din celelalte limbi romanice,

4 Vezi Brâncuş, op. cit. p. 9.

5 Ibid.: „Se pare chiar că geto-dacii aveau în sistemul consonantic un sunet de felul lui ş. Hidronimele majore în –ş: Argeş, Timiş, Criş, Mureş, Someş, apar la autorii greci şi latini în transcrieri aproximative cu s ori si: Marisos, Marisia”.

6

iar în română păstrat numai la substantiv, cunoaşte o reorganizare pe teren românesc. S-au păstrat din latina populară adjectivul şi comparaŃia lui, pronumele de toate categoriile cu întreaga lui flexiune. Datorită reorganizării structurii morfologice s-a ajuns, în toate limbile romanice, la apariŃia unor forme gramaticale inexistente ca atare în latină: articolul, modul condiŃional. Cele patru conjugări ale limbii române sunt cele patru conjugări ale latinei (I lat. laudare > rom. lăuda, II lat. videre > rom. vedea, III lat. facere > rom. făcea, IV lat. venire > rom. veni). Verbele auxiliare sunt cele latineşti. A luat însă o mare amploare utilizarea diatezei reflexive, ceea ce probabil s-ar datora influenŃei slave; în nici una dintre limbile romanice diateza reflexivă nu este aşa de vie ca în limba română. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin, de la unsprezece la o sută se formează cu material latin, dar după un model de numărare balcanic (întâlnit, aşa cum am mai spus şi în limba bulgară, albaneză sau neogreacă). Sută este slav iar mie latin. Adverbele, prepoziŃiile şi conjuncŃiile, cu mici excepŃii, sunt de asemenea latine. Sistemul derivativ al limbii române este, în esenŃa lui, cel latin, completat cu numeroase sufixe şi prefixe de origine slavă, unele dintre acestea deosebit de productive (cum sunt: -ean, -iş, -iŃă, răs- sau ne). Topica obişnuită a cuvintelor în frază este, în limba română, cea din latina populară şi din celelalte limbi romanice, adică subiect, predicat, complement. Dezvoltarea flexiunii analitice, dispariŃia concordanŃei timpurilor, proporŃia redusă de subordonate, simplificarea sistemului cazual, întărirea conjunctivului în dauna infinitivului, caracteristici esenŃiale ale sintaxei limbii române, sunt tendinŃe constatate deja în latina populară. ProporŃia redusă a elementelor nelatine în structura gramaticală a limbii române, în ciuda legăturilor noastre îndelungate cu alte popoare, îndeosebi cu slavii, se explică prin aceea că structura gramaticală, fiind partea cea mai stabilă a unei limbi, este şi cea mai rezistentă la pătrunderea elementelor noi. Conform „legii inegalei penetrabilităŃi”, influenŃele exercitate asupra unei limbi, oricât de durabile ar fi nu se reflectă în mod egal în toate compartimentele limbii. Dacă în structura gramaticală a limbii române au pătruns puŃine elemente nelatine, în lexic ele sunt numeroase. Dar şi vocabularul are o parte rezistentă la pătrunderea elementelor noi: fondul principal de cuvinte, care este al doilea element al individualităŃii unei limbi. Analizând originea, structura şi evoluŃia limbii române prin prisma fondului ei principal de cuvinte, constatăm şi aici caracterul ei predominant latin. Dar, spre deosebire de structura gramaticală, fondului principal românesc cuprinde un număr relativ important de elemente slave, precum şi un număr mai redus de alte elemente: maghiare, turceşti, neogreceşti, franceze, din substratul traco-dac etc. 6 . În loc de concluzii, cităm cuvintele lui Ovid Densusianu, care afirma că: „Limba română, aşa cum se prezintă astăzi, ne arată în chip neîndoios că romanizarea teritoriilor pe care s-a născut trebuie să fi fost deosebit de intensă. Tot ce are ea mai caracteristic poartă o pecete pur latină”.

6 După Al. Graur, care a studiat mai amănunŃit problema fondului principal al limbii române, acesta s-ar compune din 1419 cuvinte, care s-ar repartiza ca origine astfel: latine: 58,21%; slave: 21,49%; formate în româneşte din elemente latine:

2,11%; formate în româneşte din elemente slave: 0,14%; de origine necunoscută: 4,65%; „internaŃionale”: 5,85%; maghiare: 2,26%; autohtone (comune cu albaneza): 1,69%; greceşti: 1,27%. Cuvintele de origine franceză, engleză, turcă şi cele de origine onomatopeică sunt, în statistica alcătuită de Al. Graur, toate 1% (Vezi Al. Graur, Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, Bucureşti, 1954, p. 59).

7

III. Romanitate etnică şi romanitate lingvistică

1. Romanizarea Daciei. ConsecinŃe lingvistice Romanizarea reprezintă un proces istoric complex, desfăşurat pe parcursul mai multor secole, în urma căruia cultura şi civilizaŃia romană pătrunde în toate domeniile vieŃii unei provincii şi duce la înlocuirea limbii populaŃiei autohtone supuse cu limba latină. Acest proces putea avea loc în urma ocupării (integrale sau parŃiale) a teritoriului locuit de un popor antic şi încadrării lui în statul roman pe o perioadă a mai multor generaŃii. 1.1. Premisele romanizării Daciei Între anii 101-106, în urma războaielor cu romanii, Dacia este cucerită şi înglobată în imperiu.

Cea mai importantă provincie din spaŃiul geto-dac, Dacia, a fost organizată de Traian îndată după războiul daco-roman din 105-106. Provincia îngloba Transilvania (fără partea de sud-est), Banatul şi Oltenia (până la râul Jiu). Dacia romană era administrată de împărat prin intermediul unui guvernator.

La început, provincia era numită Dacia Capta („cucerită”), apoi Dacia Felix („fericită”). Datorită poziŃiei sale strategice şi evenimentelor care au urmat, provincia este reorganizată administrativ de câteva ori. Sub împăratul Hadrian (117-138), în anii 117-118, când a urmat atacul dacilor liberi şi al sarmaŃilor, provincia a fost împărŃită în Dacia Superioară, care cuprindea Transilvania şi Banatul, cu centrul la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (fosta capitala a lui Decebal), şi Dacia Inferioară, care cuprindea Oltenia şi colŃul sud-estic al Transilvaniei, cu centrul la Drobeta.

A doua reorganizare este întreprinsă in anii 121-122, când partea de nord a Daciei Superioare este

separată sub numele de Dacia Porolissensis, cu capitala la Napoca (Cluj). Ultima reorganizare este făcută de împăratul Marcus Aurelius (161-180), în urma războaielor purtate cu marcomanii (trib germanic din Panonia). El păstrează Dacia Porolissensis, dar restul Transilvaniei îl include intr-o provincie nouă -Dacia Apulensis (cu capitala la Apulum - Alba lulia), iar din Oltenia şi Banat organizează Dacia Malvensis (cu capitala la Malva, pe Olt). Toate aceste unităŃi erau divizate administrativ şi fiscal, iar militar se aflau sub administrarea unui

guvernator unic. Pe plan local, activau conducători de districte teritoriale urbane (magiştri sau prefecŃi)

şi primari de comunităŃi rurale. Ei toŃi vorbeau limba oficiala a administraŃiei romane – latina,

contribuind la procesul de romanizare.

Colonizarea, o condiŃie importantă a romanizării, a constat în aducerea în Dacia a unui mare număr de populaŃie latinofonă ex toto orbe romano („din toata lumea romană" 7 ). Pentru a se înŃelege între ei, coloniştii trebuiau să vorbească limba oficiala – latina, care avea statut de lingua franca, adică mijloc unic de comunicare al unei populaŃii constituite din etnii diferite. AşezaŃi în grupuri mari, separate, aceşti colonişti devin un adevărat focar al romanizării. Un important factor al romanizării etnice şi lingvistice a fost armata însăşi.

Militarii, care în permanenŃă au staŃionat în provincie, în număr de circa 35.000 oameni, erau cantonaŃi

în castre, dispuse pe întreg spaŃiul provinciei; în Dacia au staŃionat două unităŃi de elită: legiunea a

XlII-a Gemina (staŃionată la Apulum - Alba lulia) şi legiunea a IV-a Flavia Felix (lângă Caransebeş), retrasă în 119 în Moesia Superior. În anul 168, în vremea războaielor cu marcomanii, împăratul Marcus Aurelius a strămutat din Dobrogea la Potaissa (Turda) legiunea a V-a Macedoniana. În provincie existau şi unităŃi ale trupelor auxiliare (în care erau înscrişi şi localnici geto-daci). Efectivul lor era de două ori mai numeros decât al trupelor de elită. Alte legiuni şi trupe auxiliare (castre, alae, cohortes,

numeri) erau staŃionate în Dobrogea.

În jurul castrelor militare s-au creat aşezări civile (canabae), unde trăiau Ńărani daci, familiile militarilor, meşteri, negustori. Limba de comunicare aici era, de asemenea, latina. MulŃi daci după serviciul în armata romană (care dura cca. 20-25 de ani) dobândeau cetăŃenie romană şi, întorcându-se la aşezările lor de baştină, contribuiau la romanizarea conaŃionalilor lor. Militarii din unităŃile romane staŃionate în Dacia, după expirarea termenului serviciului, deveneau veterani şi erau împroprietăriŃi, de regulă, în această provincie. Pe terenurile primite, veteranii formau gospodării agricole, numite

7 Conform relatării istoricului antic Eutropius.

8

ferme, unde lucra populaŃia locală, întemeiau familii etc. Numărul mare al veteranilor din Dacia şi Moesia a constituit, de asemenea, un focar de seamă pentru răspândirea romanităŃii. Urbanizarea devine şi ea o componentă esenŃială a romanizării. Se întemeiază în Dacia peste 40 de oraşe, cele mai importante fiind: Ulpia Traiana (Sarmizegetusa), Apulum (Alba-Iulia), Potaissa (Turda), Napoca (Cluj-Napoca), Dierna (Orşova), Porolissum (Moigrad, jud. Sălaj), Drobeta, Daphne (OlteniŃa), Ampelum (Zlatna) etc. 8 . Infrastructura: se dezvoltă reŃelele de drumuri, se construiesc poduri şi apeducte ce favorizează circulaŃia persoanelor şi a mărfurilor, asigurând astfel contactul permanent şi în continuă creştere dintre romani şi autohtoni. De asemenea, se construiesc şcoli, temple, amfiteatre, terme, pieŃe publice – forme specifice de civilizaŃie romană. Se dezvoltă comerŃul, se intensifică exploatarea minelor de aur şi de sare, se intensifică cultivarea pământului. În spaŃiul daco-moesian se extinde dreptul roman clasic, se adoptă normele juridice, caracteristice întregului Imperiu. În anul 212, împăratul roman Caracalla emite edictul Constitutio Antoniniana, prin care toŃi locuitorii liberi ai Daciei erau declaraŃi cetăŃeni romani, ceea ce înseamnă o recunoaştere oficială a faptului că latina intrase definitiv în uzul lingvistic al dacilor romanizaŃi. Această legislaŃie a contribuit la atragerea populaŃiei locale de partea Imperiului Roman şi la romanizarea ei mai intensă.

În timpul stăpânirii romane s-au făcut numeroase căsătorii mixte, ceea ce a contribuit enorm la asimilarea limbii şi culturii romane. Introducerea învăŃământului în limba latină reprezintă un factor de maximă importanŃă pentru însuşirea limbii latine şi pentru menŃinerea unităŃii ei. În întreg imperiul se impunea, prin şcoli, o normă lingvistică unitară. În practica vorbirii cotidiene această normă putea fi încălcată, însă între anumite limite.

Folosirea intensivă a limbii latine este atestată prin cele peste 3.000 de inscripŃii latine (faŃă de numai 35 greceşti) descoperite pe teritoriul Daciei. Alte 3500 de inscripŃii au fost descoperite în Moesia. Geto-dacii adoptă credinŃele şi obiceiurile romane: divinităŃile romane Jupiter, Junona, Venus, Diana, Silvanus, sau continuă să practice cultul divinităŃilor locale sub nume romane, producându-se astfel un sincretism religios sau o interpretatio romana a formelor religioase autohtone. Ca urmare a stăpânirii romane, geto-dacii, pe căile enumerate mai sus, preiau limba latină şi o folosesc în locul limbii lor autohtone, îşi însuşesc nume romane, îşi ridică monumente funerare cu inscripŃii latine; în Dacia şi Moesia se impune limba latina vorbita - latina populară (sau vulgară), fapt caracteristic spaŃiului lingvistic al întregii lumi romane. Din câte se ştiu astăzi, dacii nu aveau o cultură scrisă, ci, ca multe popoare vechi, una eminamente orală. Refuzarea scrisului, avea probabil şi raŃiuni religioase. În perioada romanizării însă, scrisul începe să fie folosit şi de către daci 9 . Impunerea limbii latine s-a făcut în dauna limbii autohtone, care treptat şi-a restrâns întrebuinŃarea (la nivelul conversaŃiei familiale), până la dispariŃia totală. În toată această perioadă, populaŃia autohtonă trebuie să fi fost bilingvă 10 , utilizând atât latina, cât şi traco-daca. PopulaŃia traco-dacă a avut un interes acut de a se integra în lumea romană civilizată şi nu a avut o altă alternativă culturală sau lingvistică. Astfel, cele două limbi, cea a romanilor şi cea a autohtonilor traco-daci, încep să devină una singură, procesul fiind ireversibil. Evident că traco-daca nu a dispărut fără să lase nicio urmă. În condiŃii de continuă generalizare a folosirii limbii latine, au loc pătrunderi de elemente şi din limba autohtonă în structura limbii latine, deoarece, prin convieŃuire, este normal să aibă loc treceri dintr-un cod într-altul în ambele direcŃii. Când, după câteva generaŃii, limba traco-dacă şi-a restrâns aria de folosire, ajungând mijloc de comunicare numai în familie sau în zone restrânse, iar mai târziu a fost abandonată, limba latină, victorioasă, cumula în structura ei multe elemente pe care vorbitorii autohtoni le-au perpetuat. Într-o nouă fază de evoluŃie a latinei dunărene

8 Creşterea numărului de oraşe construite în Dacia a contribuit substanŃial la romanizare, prin influenŃa economică şi culturală a oraşelor asupra aşezărilor săteşti. łăranii geto-daci, venind la oraş pentru a efectua schimburi comerciale, intrau în contact direct cu civilizaŃia urbană romană.

9 Verbul a scrie este în limba română de origine latină < lat. scribere. 10 Prin bilingvism (numit de unii cercetători şi dualism lingvistic) se înŃelege „capacitatea unui individ sau a indivizilor unei colectivităŃi de a utiliza în comunicare două sisteme lingvistice diferite (două idiomuri)”, altfel spus, practica folosirii alternative a două limbi.

9

(către ceea ce ulterior avea să fie limba română), structura acesteia apare influenŃată de elemente ale

limbii autohtone, elemente care constituie substratul 11 , în vreme ce limba latină (populară) perpetuată reprezintă stratul (sau structura) limbii noi (= româna). Părăsirea oficială a Daciei a fost ordonată de către împăratul Aurelian, şi s-a desfăşurat între

S-au retras în sudul Dunării în primul rând armata şi aparatul administrativ, nu şi masa

populaŃiei. Retragerea s-a făcut sub presiunea populaŃiilor migratoare, şi în primul rând a goŃilor.

anii 271-275

Dacia a fost evacuată, deoarece, în condiŃiile de criză economică a Imperiului Roman, apărarea frontierelor acestei provincii de năvălirile necontenite ale dacilor liberi, apoi ale goŃilor, cerea mari eforturi. Mai uşor era de apărat un limes 12 nou stabilit pe obstacolul natural reprezentat de Dunăre. De aceea s-a hotărât retragerea armatei peste Dunăre şi organizarea apărării pe noul limes. Pentru a susŃine prestigiul Imperiului Roman, Aurelian formează la sud de Dunăre două noi provincii: Dacia Ripensis (care includea spaŃiul dintre Balcani şi Dunăre) şi Dacia Mediteranea (la sud de prima).

UnităŃile militare şi funcŃionarii au fost urmaŃi de o parte din păturile înstărite ale provincialilor, care, în noile condiŃii, ar fi suferit pierderi economice. Cea mai mare parte a populaŃiei de rând a rămas însă pe teritoriul fostei provincii, ducându-şi pe mai departe existenŃa pe aceste teritorii, aşa cum o demonstrează, printre altele, numeroasele descoperiri arheologice. Totodată, Aurelian a păstrat anumite capete de pod pe malul stâng al Dunării, prin staŃionarea unor unităŃi militare la Sucidava, Dierna şi Drobeta. Practic, legăturile dintre cele două zone romane, de la nord şi de la sud de Dunăre, nu au fost întrerupte niciodată. Politica Imperiului Roman de supraveghere a spaŃiului de la nord de Dunăre a jucat un rol important în romanizarea, dusă mai departe, a geto- dacilor. Această supraveghere a continuat şi pe parcursul secolelor III-IV. Astfel, pe vremea împăratului Constantin cel Mare (306-337) a fost temporar restabilită stăpânirea romană în sudul Olteniei şi Munteniei. După retragerea aureliană, principalul focar al romanizării la nord de Dunăre rămâne populaŃia daco-romană din fosta Dacie Traiană. Lichidarea hotarelor care divizau populaŃia din fosta provincie romană şi teritoriile dacilor liberi 13 din spaŃiul Carpato-Nistrean, Maramureş şi Crişana, a creat condiŃii pentru răspândirea romanităŃii (etnice şi lingvistice) pe întreg teritoriul fostei Dacii libere. Răspândirea germenilor romanizării în rândul dacilor liberi a sfârşit cu aculturaŃia 14 şi asimilarea lingvistică rapidă a acestora. Aşadar, stăpânirea romană efectivă a durat circa 165 de ani, însă trebuie adăugat că romanii pătrunseseră în Dacia încă înainte de cucerirea acestui teritoriu, în urma relaŃiilor comerciale şi diplomatice dintre Roma şi statul dac.

Astfel, încă din sec. II î.d.H., romanii pătrund în sudul Dunării, cucerind Macedonia. În vestul Daciei, este creată în 9-10 d.Hr. provincia Pannonia. În anul 15 d.Hr. (sub Tiberiu) romanii creează provincia Moesia (în sudul Dunării), la care în 46 d.Hr. este anexată Dobrogea. Apar posturi vamale şi cetăŃi pe Dunăre (Dobrogea devine teritoriu strategic). În 86 (sub DomiŃian) Moesia Inferioară devine provincie romană. În anul 87, Cornelius Fuscus, general roman, conducând o armată formata din 5-6 legiuni, trece Dunărea pe un pod de vase. Înaintează prin Banat şi străbate PorŃile de Fier ale Transilvaniei. Armata romană este atacată de daci la Tapae. Dacii câştigă lupta. Fuscus este ucis în timpul luptei, iar o legiune romană este complet nimicită (steagurile şi maşinile ei de război sunt capturate de daci). Conducătorul dacilor în lupta de la Tapae a fost Duras (Diurpaneus), un nobil (taraboste) din sud- vestul Daciei. Conform anumitor surse, după această mare victorie, Diurpaneus este considerat de geto-

11 Substratul se manifestă mai ales în fonetică (prin aşa-numita bază de articulare) şi contribuie în bună măsură la formarea specificului noii limbi rezultate în urma acestui amestec, prin sunete noi. De exemplu, în limba română s-au dezvoltat două vocale noi în comparaŃie cu latina: ă şi î, rezultatul unui anume fel de a articula unele sunete latineşti în condiŃii determinate. Substratul exercită influenŃe în toate compartimentele limbii, inclusiv în cele considerate închise, ca morfologia şi fonetica. Studiul ştiinŃific al substratului limbilor romanice a fost fundamentat prin lucrările lui G. I. Ascoli, lingvist care de altfel a lansat conceptul de substrat.

12 Dispozitiv de apărare construit de-a lungul graniŃelor Imperiului Roman, alcătuit dintr-un zid continuu de piatră sau dintr-un val de pământ.

13 Carpii, costobocii, tyrageŃii, cotensii, ansamensii, siensii, ratacensii etc.

14 Preluare de către o comunitate a unor elemente de cultură materială şi spirituală sau a întregii culturi a unei comunităŃi aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare.

10

daci un semizeu, devenind ulterior rege, sub noul nume Decebal, care înseamnă „cel puternic", „cel viteaz". Este recunoscut ca rege de către toŃi dacii. Se pare că Decebal însuşi cunoştea limba latină (de altfel, în inscripŃii numele lui apare latinizat: Decebalus). În 101, Traian, fiul adoptiv al lui Marcus Nerva, iniŃiază campania militară împotriva Daciei, încheiată în 106 cu cucerirea acesteia şi sinuciderea lui Decebal.

Cel mai important factor al romanizării geto-dacilor de după retragerea aureliană a fost creştinismul, care pătrunde la nordul Dunării în mod sporadic încă din timpul stăpânirii romane, dar, pe o scară mai largă, noua religie se răspândeşte aici în prima jumătate a secolului al IV-lea d.Chr., în special în mediile urbane 15 . Prin edictul din 313, dat de Constantin cel Mare, creştinismul devine religie oficială în Imperiu.

Prin „Edictul de la Milano” (313) dat de împăratul Constantin cel Mare şi cu „Edictul de la Tesalonic” (380) al împăratului Teodosie (346-395), creştinismul a sfârşit prin a deveni o realitate mai întâi tolerată, iar mai apoi constituŃională a Imperiului Roman. TradiŃia a reuşit să împământenească chiar şi în cultura laică ideea că Edictul de la Milano, proclamat de Constantin şi Licinius este actul prin care se instituie toleranŃa faŃă de cultul creştin, dar monografiile istorice precizează că Galerius a emis un edict de toleranŃă încă din 311:

„Tot atunci, situaŃia creştinilor în Imperiu avea să se schimbe cu totul, fără vreo intervenŃie în acest sens din partea lui Constantin. Adevăratul edict de toleranŃă a fost emis în 311, de Galerius. El proclama recunoaşterea creştinismului ca religie şi dădea creştinilor dreptul de a se întruni, sub condiŃia de a nu tulbura ordinea publică; în schimb, creştinii aveau datoria să se roage zeului lor pentru prosperitatea împăratului şi a statului roman. ExplicaŃia emiterii acestui edict, surprinzător dacă ne gândim că, mai înainte de anul 311, Galerius îi persecutase cu asprime pe creştini, trebuie căutată, poate, în starea de derută în care acesta se găsea în acel moment, atins fiind de o boală necruŃătoare, de pe urma căreia avea să şi moară în scurtă vreme: este de crezut, de asemenea, că romanii începuseră să se sature de atâtea persecuŃii, vădit zadarnice, împotriva creştinilor. Oricum, adevăratul edict de toleranŃă este cel al lui Galerius, iar tradiŃia care stăruie să-i transfere meritul asupra aşa-numitului «edict din Milan» nu este conformă cu realitatea” (Paul Lemerle, Istoria

BizanŃului. EdiŃie îngrijită de Bogdan Mateciuc, www.odaiadesus.ro, p. 7).

În 325, are loc la Niceea primul conciliu ecumenic al bisericii creştine, care pune bazele dogmatice şi canonice ale noii religii. De la începutul sec. al IV-lea ne parvine primul document creştin descoperit în Dacia, şi anume inscripŃia de la Biertan (jud. Sibiu): Ego Zenovius votum posui „Eu, Zenobius, am pus ofranda”. În anul 369, gotul Wulfila (sau Ulfila), episcop în zona Munteniei, traduce Biblia în gotică 16 . În anul 391 d. Chr. împăratul Theodosius (379-395) interzice cultele păgâne, fapt care a determinat organizarea unor episcopate în zona Dunării (la Tomis, Durostorum, Oescus, Naissus [Niš] ş.a.). Creştinarea masivă a daco-romanilor a sporit în secolele IV-V prin activitatea unor misionari. Unii dintre ei, fiind executaŃi, au devenit martiri pentru creştini (patru martiri de la NiculiŃel - Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, martirii din nordul Dunării - Teofil, Nechita, sau Sf. Sava Gotul, înecat în Buzău). Descoperirile arheologice au scos la lumină numeroase obiecte paleocreştine cu inscripŃii în limba latina, cruci şi fundaŃii ale unor bazilici au fost descoperite la Sucidava, Tibiscum, Romula, Morisena, Sobari ş.a. În plus, terminologia religioasă fundamentală este în limba română moştenită din latină: Dumnezeu (Domine Deus), creştin (christianus), cruce (crux, crucis), duminică (dies dominica), păcat (pecatum), rugăciune (rogationem), înger (angelus), a boteza (baptizare), a închina (inclinare), Paşti (Paschae), păgân (paganus), cuminecare (communicare), preot (presbiter), altar (altarium), Bobotează (aqua baptizat), a blestema (blastemare)

15 O dovadă în acest sens este şi etimologia rom. păgân (< lat. paganus, derivat de la pagus „sat” ). Sensul de astăzi al acestui cuvânt „persoană care se închină zeilor sau idolilor; idolatru; p. ext. nume dat de creştini celor care sunt de altă religie decât cea creştină sau care nu au nicio religie” se explică prin condiŃiile în care creştinismul s-a impus ca religie oficială a Imperiului, în vremea lui Constantin cel Mare, respectiv prin edictul din 313. Însemnând iniŃial, „locuitor al satului, sătean”, termenul a ajuns ulterior să-i denumească pe cei care, trăind în mediile rurale, mai conservatoare, s-au opus vreme mai îndelungată adoptării noii religii, în detrimentul vechilor practici divinatorii.

16 După unii autori, e posibil ca Ulfila să nu fi fost got, ci get, conform confuziei create de Iordanes. Iordanes a scris despre GeŃia, dar, de fapt, dorea să scrie despre goŃi.

11

s.a. Păstrarea chiar a cuvântului biserică (basilica) în limba română, pe când alte popoare romanice au adoptat termenul „ecclesia" (de origine greacă), ne demonstrează vechimea răspândirii creştinismului

în Dacia, fiind, totodată, un argument decisiv în favoarea continuităŃii poporului român în spaŃiul de la

nord de Dunăre. Creştinismul a contribuit la sporirea încrederii în valorile culturii romane, a încrederii faŃă de

limba latină, prin mijlocirea căreia erau propovăduite Sfânta Scriptură şi Cuvântul Mântuitorului.

A fost lichidată astfel şi bariera psihologică din calea romanizării, care exista din momentul primelor

contacte cu lumea romană. Ca urmare, procesul de romanizare a căpătat un caracter mai accelerat şi profund, devenind ireversibil.

2. Teritoriul şi epoca de formare a limbii şi poporului român

2.1. Teritoriul

În problema spaŃiului pe care s-au format limba şi poporul român, au fost avansate în timp mai

multe teorii, dintre care le reŃinem pe următoarele trei:

a) Formarea limbii şi poporului român exclusiv la nordul Dunării. Această teorie, susŃinută mai

ales de către Dimitrie Cantemir şi reprezentanŃii Şcolii Ardelene, nu poate fi acceptată, în primul rând din cauza existenŃei ramurilor de români sud-dunăreni (aromâni, meglenoromâni şi istroromâni). De altfel, această teorie a fost repede abandonată, neavând niciodată mulŃi adepŃi.

b) Formarea limbii şi poporului român exclusiv în sudul Dunării. Această teorie cunoaşte două

versiuni:

Versiunea aştiinŃifică, şovină, a unor lingvişti şi istorici străini (austro-ungari, în special) din sec.

al XVIII-lea – al XIX-lea (Fr. Sulzer, I. C. Engel, B. Kopitar şi, mai ales, Robert Roessler, autorul „nefericitei” teorii imigraŃioniste), care susŃine că, după retragerea aureliană, întreaga populaŃie daco-romană ar fi migrat la sud de Dunăre, creându-se astfel un adevărat vid demografic în Dacia.

Românii s-ar fi reîntors pe teritoriile din stânga Dunării târziu, în sec. XII-XIII, în orice caz, după venirea ungurilor în Transilvania. Este clar că această teorie a fost ticluită pe temeiuri de ordin strict politic, special pentru a oferi legitimitate ocupaŃiei maghiare din Transilvania 17 . Versiunea susŃinută ştiinŃific de lingviştii români Ovid Densusianu (parŃial) şi Al. Philippide (în totalitate), cu deosebirea, majoră, că aceştia afirmă că venirea în nord a românilor s-a făcut devreme, în sec. VI-VII, fără a exclude şi perpetuarea unui element romanic, cu siguranŃă destul de numeros, în Dacia şi Moesia, aşa cum o demonstrează descoperirile arheologice.

c) Formarea limbii şi poporului român pe un teritoriu întins, atât la nord, cât şi la sud de

Dunăre, având ca nucleu teritoriul actual al patriei noastre. Acest teritoriu vast cuprindea, deci, provincia Dacia nord-dunăreană propriu-zisă (Oltenia, Banat, sudul Ardealului, nordul Munteniei şi

sudul Molovei), precum şi zona sud-dunăreană învecinată de-a lungul fluviului, Dobrogea, iar la vest

şi sud-vest, Panonia, Dardania şi cele două Moesii. Această teorie a fost şi este şi astăzi îmbrăŃişată de

cei mai mulŃi lingvişti şi istorici români şi străini.

2.2. Epoca

Cât priveşte epoca formării limbii române, Al. Rosetti (ILR) preciza că „în niciunul din

momentele sale, ca şi pentru celelalte limbi romanice occidentale, nu poate fi vorba de « formarea » limbii române, căci româna, ca oricare dintre limbile romanice, nu este altceva decât latina vorbită fără întrerupere în provinciile Imperiului Roman, de la cucerirea romană şi până în zilele noastre”.

O limbă este formată şi, în acelaşi timp, în continuă formare. Cu toate acestea, dacă este să fixăm o

epocă, începând de la care putem vorbi despre română ca despre o limbă de sine stătătoare, diferită

atât de latină (din care, e drept, a evoluat), cât şi de celelalte idiomuri neolatine, majoritatea lingviştilor români consideră că limba română şi-a dobândit caracterul individual până în sec. al

VIII-lea, înainte ca asupra ei să se fi exercitat vreo influenŃă străină. În perioada dintre sec. al V-lea –

al VIII-lea, s-a făcut trecerea de la aspectul de latină târzie (latină dunăreană) la cel de idiom neolatin.

Această perioadă de glotogeneză a cunoscut cele mai numeroase şi mai ample prefaceri ale idiomului

17 Argumentele privind continuitatea elementului romanic la nordul Dunării şi combaterea teoriei imigraŃioniste vor fi prezentate în paginile următoare.

12

ce avea să devină româna, conservându-se însă, aproape intactă, identitatea structurală şi funcŃională latinească a materialului lingvistic din care a fost „plămădită”.

3. Continuitatea românească la nordul Dunării. Argumente lingvistice La sfârşitul secolului al XVIII-lea, în condiŃiile expansiunii Imperiului Habsburgic în Principatele Române, unii istorici străini (Franz Josef Sulzer, Josef Karl Eder şi Johann Christian von Engel) scriau că românii s-au format ca popor la sud de Dunăre şi au revenit la nordul ei în secolul al XII-lea. ReprezentanŃii Şcolii Ardelene au încercat primii să dovedească, cu argumente istorice şi filologice, continuitatea elementului romanic în nordul Dunării şi originea pur latină a limbii române 18 . Teza formării limbii şi poporului român în sudul Dunării este reluată în 1871 de istoricul şi filologul austriac de etnie germană Robert Roessler, în lucrarea Studii asupra românilor. Lucrarea lui a apărut în condiŃiile creşterii mişcării de emancipare a românilor din Transilvania, care invocau dreptul istoric asupra spaŃiului locuit de ei din vremuri străvechi. R.Roessler a încercat să argumenteze ideea originii balcanice a românilor, care abia în secolul al XII-lea ar fi emigrat la nord de Dunăre, adică atunci când pe pământurile Transilvaniei locuiau deja ungurii, saşii şi secuii. Prin aceasta se nega dreptul istoric al românilor asupra pământurilor unde ei locuiau. Argumentele lui Roessler erau, în esenŃă, următoarele:

dacii au fost nimiciŃi în războaiele cu romanii; dacii nu au putut fi romanizaŃi în doar 165 de ani (timpul stăpânirii romane efective în Dacia); provincia Dacia a fost părăsită de populaŃie în întregime în urma retragerii aureliene; limba română nu conŃine cuvinte germanice vechi, deşi pe teritoriul Daciei a staŃionat tribul germanic al goŃilor; există cuvinte asemănătoare în limba română şi albaneză, dovadă a convieŃuirii lor la sud de Dunăre; nu există izvoare care să ateste prezenŃa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XIII- lea; dialectul dacoromân de la nord de Dunăre se aseamănă cu dialectul macedoromân (= aromân) de la sud de Dunăre; prezenŃa influenŃei sud-slave asupra bisericii românilor; românii erau păstori nomazi. Falsitatea „teoriei” roessleriene a fost amplu demonstrată de istorici străini şi români, chiar în perioada când ea a apărut (I. Jung, B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, D. Onciul, N. Iorga ş.a.). (Contra)argumentele lor sunt următoarele:

AfirmaŃia că dacii ar fi fost exterminaŃi în urma războaielor cu romanii se întemeiază pe o interpretare greşită şi tendenŃioasă a frazei din Eutropius : „Dacia viris fuerat exhausta”. Se pare că în textul original referirea nu se făcea la viris „bărbaŃi”, ci la res „obiecte, lucruri, resurse”, iar traducerea ar fi trebuit să sune: „Proviziile dacilor se epuizaseră ” 19 . Nicăieri unde au cucerit şi anexat teritorii, romanii nu au avut interesul să extermine populaŃia autohtonă. Au fost găsite numerose dovezi arheologice (ceramică, morminte, obiecte de cult etc.) ale continuităŃii elementului dacic în perioada romanizării. O dovadă a continuităŃii elementului autohton este şi păstrarea hidronimiei majore, preluată şi de romani: Argeş, Olt, Mureş, Criş, Someş, Siret, Tisa, precum şi numele fluviului Dunărea 20 . Romanizarea dacilor nu s-a făcut doar în cei 165 de ani a stăpânirii romane la nordul Dunării, ci ea a fost atunci cea mai intensă, declanşându-se însă înainte de cucerirea romană şi continuând inclusiv după evacuarea Daciei de către administraŃia romană.

18 În urma mişcării de emancipare a românilor din Transilvania (declanşată în secolul al VIII-lea) condusă de Inochentie Micu Klein şi urmată apoi în 1791 de un memoriu (Supplex Libellus Valachorum) înaintat curŃii vieneze, împăratul austriac a încurajat istoricii să fabrice contraargumente la dovezile de continuitate a romanilor în Transilvania.

19 Pentru întregul istoric al problemei, vezi Flavius Eutropius, Breviar de la întemeierea Romei, ediŃie bilingvă, studiu introductiv, traducere, note explicative şi comentarii de Gh.I. Şerban, Editura Istros, Brăila, 1997.

20 În inscripŃii, aceste nume apar latinizate: Argesos, Argesis, Alutus, Marisia, Crisios, Samus, Donaris etc.

13

Aşa cum am subliniat anterior, retragerea aureliană a însemnat, de fapt, retragerea armatei şi a aparatului administrativ, şi nicidecum retragerea masei de populaŃie, care a continuat să vieŃuiască pe mai departe la nordul Dunării. De altfel, cercetările arheologice de la Sarmizegetusa au descoperit ziduri construite în secolul al IV-lea; la Apulum şi Porolissum au fost identificate morminte de înhumaŃie din sec. al IV-lea; la Biertan, Brătei şi Laslea, pe valea Târnavei Mari, s-a constatat o vieŃuire neîntreruptă a daco-romanilor (inventarul aparŃine culturilor Sântana de Mureş (sec III-IV) şi Ipoteşti Cândeşti (sec. VI-VII). Au fost descoperite şi tezaure monetare (monede de aur la Hunedoara) datând din sec III-IV; la Napoca s-au descoperit două cuptoare de olărit din secolul IV, şi pe tot spaŃiul nord-dunărean s-au găsit obiecte paleo- creştine. Lipsa cuvintelor germanice din limba română (alt argument roesslerian) se explică prin faptul că civilizaŃiile neamurilor de origine germană erau net inferioare celei daco-romane, deci populaŃia autohtonă nu a găsit nimic interesant la noii veniŃi, care de altfel au plecat destul de repede. Pe de altă parte, dacă ar fi fost ca româna să sufere influenŃa triburilor germanice vechi, acest lucru putea să se întâmple la fel de bine şi în sudul Dunării. Cuvintele preromane pe care româna le are în comun cu albaneza sunt moşteniri din substratul traco-dac, şi nu împrumuturi târzii din albaneză. Aceste cuvinte reflectă, ca şi vocabularul latin moştenit, rusticitatea vieŃii daco-romanilor de după 275. Ele au acelaşi comportament de evoluŃie ca şi elementele latine propriu-zise: baci, brad, brânză, balegă, cătun, copac, căpuşă, fluier, gard, grapă, gresie, mânz, murg, Ńap, Ńarc, urdă, vatră, zgardă etc. Numeroase izvoare scrise atestă prezenŃa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XlII-lea. În operele autorilor medievali, începând cu cei bizantini (Kekaumenos, sec. XI; Kinnamos, sec. XII etc.) apar numeroase referiri la românii, numiŃi de regulă vlahi.

În literatura de specialitate se citează adesea fraza Torna, torna, fratre, care probează existenŃa populaŃiei romanizate în Peninsula Balcanică în secolul al VI-lea. Cunoscut învăŃaŃilor încă de la începutul secolului al XVI-lea1, pasajul din Istoriile lui Theophylactus Simocatta (operă scrisă de cronicarul bizantin pe la anul 630), în care apar cuvintele τóρνα, τóρνα a constituit obiectul unei îndelungate controverse. După cum se ştie, împrejurarea în care au fost rostite cuvintele în discuŃie o reprezintă o expediŃie din anul 587 a armatei bizantine conduse de generalul Comentiolus în munŃii Haemus (în Tracia) împotriva avarilor; succesul expediŃiei a fost compromis de un incident: un animal de povară aruncase sarcina de pe el şi cineva i-a strigat stăpânului animalului să îndrepte sarcina, zicându-i în „limba părintească”: torna, torna, fratre. Stăpânul catârului nu a auzit strigătul, dar oamenii l-au auzit şi, crezând că sunt atacaŃi de duşmani, au luat-o la fugă. La aproape două secole după Theophylactus, aceeaşi întâmplare e relatată mai concentrat de un alt cronicar bizantin, Theophanes Confessor, în textul căruia (Chronographia, scrisă pe la 810– 814) apare τόρνα, τόρνα, φράτρε. Încă în 1774, Johann Thunmann, comentând textul lui Theophanes, vedea în torna, torna, fratre o probă de limbă românească (mai exact, de română primitivă sau protoromână) 21 .

Cele două dialecte (dacoromân şi macedoromân) fac parte din acelaşi trunchi comun, numit română comună (sau protoromână, română primitivă, străromână, română primitivă comună), care s-a format pe întreg spaŃiul carpato-danubiano-balcanic. InfluenŃa sud-slavă asupra organizării bisericii române nu neagă, ci confirmă prezenŃa românilor la nordul Dunării, fără de care ortodoxismul nu s-ar fi răspândit aici. Păstoritul transhumant (sezonier), şi nu nomad, era una dintre ocupaŃiile românilor din zonele montane. OcupaŃia lor de bază era agricultura îmbinată cu creşterea animalelor în aşezări sedentare. Niciun izvor istoric nu atestă, în decursul epocii medievale, o imigrare în masă a românilor de la sud la nord de Dunăre, ci dimpotrivă, treceri permanente ale românilor transilvăneni la sud şi est de CarpaŃi, inclusiv peste Dunăre.

21 Pentru istoricul problemei, vezi Nicolae Saramandu, Torna, torna, fratre, în vol. Romanitatea orientală, Editura Academiei, Bucureşti, 2004, p 93-111.

14

La aceste argumente de ordin istoric, arheologic şi logic, se pot adăuga o serie de argumente de natură lingvistică pentru susŃinerea continuităŃii românilor la stânga Dunării:

Cuvântul român (şi cu forma veche şi regională rumân), provenit din lat. romanus, este o dovadă puternică a permanenŃei româneşti în nordul Dunării. Poporul nostru este singurul popor romanic care se numeşte pe el însuşi cu numele strămoşilor săi. De asemenea, şi vlah, termen cu care popoarele vecine îi numeau pe români, este un semn al continuităŃii 22 . În vechea germanică, şi de acolo în slavă, vlah avea înŃelesul de „romanic”. Cuvântul Ńară, din lat. těrra, a avut o evoluŃie semantică specific românească: „şes, câmpie, loc cultivat, loc de agricultură, aşezare rurală, sat”, apoi „popor, Ńinut, stat, patrie”, sensuri pe care Ńară nu le putea dezvolta decât în graiul unei populaŃii stabile de agricultori şi păstori, pentru care pământul pe care-l lucrau se identifica cu Ńara, patria. Lat. terminus, cu varianta pop. termulus „graniŃă, hotar”, a dat în limba română Ńărmur (cu pl. Ńărmuri, de unde s-a refăcut apoi Ńărm). EvoluŃia semantică a acestui cuvânt este un argument în favoarea continuităŃii româneşti la nord de Dunăre, căci numai într-o zonă unde Ńărmul „mal” echivala cu o graniŃă se putea realiza o astfel de schimbare de sens, şi aici avem în vedere faptul că malul Dunării era o astfel de graniŃă. Adoptarea creştinismului în limba latină presupune sedentarismul populaŃiei autohtone, existenŃa comunităŃilor sociale stabile. Terminologia religioasă fundamentală este, aşa cum am mai spus, lde origine latină. Un argument de seamă pentru continuitatea în Dacia Traiană îl reprezintă terminologiile speciale privitoare la îndeletnicirile străvechi ale românilor: agricultura, păstoritul, viticultura, morăritul, albinăritul etc. Pentru toate acestea, termenii fundamentali sunt de origine latină şi traco-dacă. Aceşti termeni sunt general cunoscuŃi pe teritoriul românesc: a ara, a semăna, a treiera, a secera, grâu, mei, orz, făină, mălai, oaie, miel, capră, brânză, caş, urdă, zer, vin, vie, viŃă, must, poamă, pâine, lapte, miere, albină, fagure etc. PrezenŃa elementelor slave în fondul lexical comun, precum şi în onomastică, este o mărturie preŃioasă pentru continuitatea românească în spaŃiul nord-dunărean. Faptul că slavii din fosta Dacie au sfârşit prin a fi asimilaŃi de români, dovedeşte că aceştia din urmă erau şi foarte numeroşi, şi cu o cultură şi o civilizaŃie superioare. Aşa cum arăta Sextil Puşcariu, unii termeni vechi de origine latină, ca de pildă nea (nivis), curechi (coliculus), ai „usturoi” (alium), june „tânăr” (juvenis), cute (cotis) „piatră de ascuŃit coasa”, pedestru „om nevoiaş” (pedester), moare „zeamă de varză acră” (moria) etc., s-au păstrat numai în părŃile din NV Transilvaniei, în Crişana şi Maramureş, lipsind în restul graiurilor dacoromâne, ceea ce este un argument puternic împotriva teoriei care susŃine că românii ar fi revenit în Transilvania târziu, după sec. al XIII-lea.

4. Limba română – limbă romanică Elementul central al studiului istoric al limbii române îl reprezintă latinitatea acesteia. Originea latină a limbii române a încetat astăzi să mai fie un subiect de controversă. Atât studiul lexicului, cât mai ales al structurii gramaticale a limbii române ne îndreptăŃesc să afirmăm că aceasta este o limbă romanică, alături de celelalte limbi romanice cu care se înrudeşte prin fondul latin comun. Toate datele privitoare la istoria limbii române ne conduc către următoarea definiŃie genealogică, pe care a formulat-o atât de clar Al. Rosetti: „Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene

22 În izvoarele străine medievale timpurii, românii sunt denumiŃi vlahi, valahi, volohi, blahi, blasi etc. Acestea sunt varian- te ale unei denumiri care iniŃial desemna un trib celtic romanizat (volcae); apoi, prin extindere, numele a fost atribuit de către vechii germani romanilor şi galilor romanizaŃi; pe urmă, din lumea germană, acest termen a trecut în cea slavă şi bizantină. Slavii de sud şi bizantinii îi numeau pe românii cu care au venit în contact vlahi, în vreme ce slavii de răsărit - volohi; ungurii le ziceau olahi, care era derivat de la oslasz - denumire dată de ei italienilor (ceea ce denotă înrudirea, pe care ungurii au sesizat-o, între români şi italieni). Românii însă, de la bun început, s-au numit pe ei înşişi romani, denumire care a evoluat în rumâni şi români. Ei şi-au păstrat permanent conştiinŃa originii lor romane.

15

romanizate (Dacia, Panonia de sud, Dardania, Moesia superioară şi inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre” 23 . Originea latină a limbii române a fost observată şi susŃinută de-a lungul timpului, atât de cărturari români, cât şi străini. Astfel, chiar din epoca Renaşterii, unii învăŃaŃi italieni (Flavio Biondo, Poggio Bracciolini, Enea Silvio Picolomini, viitorul papă Pius al Il-lea ş.a.) scot în evidenŃă caracterul latin al limbii noastre 24 . Cronicarii şi savanŃii români din secolele XVII-XVIII (Gr. Ureche, M. Costin, C-tin Cantacuzino, D. Cantemir, reprezentanŃii Şcolii Ardelene - Petru Maior, Samuil Micu, Gh. Şincai etc.) au demonstrat originea comună a românilor din Transilvania, łara Românească şi Moldova din "vechii romani", care au locuit în Dacia.

În LetopiseŃul łării Moldovei, Gr. Ureche afirmă pentru prima dată latinitatea limbii noastre în fraza celebră scrisă în dulcele stil clasic: „Măcară ca de la Râm ne tragem şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate“, subliniindu-se că „Rumânii, câŃi se află lăcuitori la łara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroş, de la un loc sunt cu moldovenii şi tot de la Râm se trag“. De altfel, Ureche este cel dintâi în cultura românească care face apropieri etimologice (chiar dacă unele greşite) între cuvinte româneşti şi latine, pentru a susŃine latinitatea limbii române: „Aşijderea şi limba noastră din multe limbi este adunată şi ne este amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prinprejur, măcară că de la Râm ne tragem, şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate. Cum spune şi la prédosloviia létopiseŃului celui moldovenescu de toate pre rându: ce fiindu Ńara mai de apoi ca la o slobozie, de prinprejur venindu şi discălicându, din limbile lor s-au amestecat a noastră: de la râmléni, céle ce zicem latină, pâine, ei zic panis, carne, ei zic caro, găină, ei zicu galena, muieria, mulier, fămeia, femina, părinte pater, al nostru, noster, şi altile multe din limba latinească că de ne-am socoti pre amăruntul, toate cuvintile le- am înŃeleage”.

În a sa Grammatik der romanischen Sprachen (1836-1844), Fr. Diez fixează definitiv locul limbii române în familia limbilor romanice 25 . A spune că limba română este o limbă romanică înseamnă că punctul ei de plecare este limba latină. Romanitatea nu este o chestiune de ordin cantitativ, ci de structură. Oricât de mult s-a îndepărtat (atât prin evoluŃie firească, cât şi ca urmare a contactelor cu alte limbi) limba română de tipul latin şi oricât s-ar îndepărta în cursul evoluŃiei sale ulterioare, nimic nu se va schimba prin aceasta în raporturile de filiaŃie dintre latină şi limba română, aceasta fiind pur şi simplu transformarea, potrivit împrejurărilor istorice, a celei dintâi.

5. Latina populară – izvoare de cunoaştere La baza limbilor romanice se află latina populară (sau vulgară; lat. vulgaris „popular”). Aceasta reprezenta aspectul vorbit, uzual, familiar al latinei; era idiomul conversaŃiei curente la nivelul păturii mijlocii a societăŃii, respectiv Ńărani, soldaŃi, meşteşugari, negustori etc. Opusă acesteia era latina clasică, adică aspectul îngrijit, literar, cult, savant al limbii latine, aspect utilizat mai ales în scris de către marii autori latini (ca Cezar, Cicero, Ovidiu, HoraŃiu, Vergiliu etc.) şi codificată în gramatici. Liberă de rigiditatea normelor proprii latinei clasice, cea vulgară era supusă uşor modificărilor, inovaŃiilor, ceea ce o făcea să se îndepărteze mereu de latina literară, fixată în scrieri. Cu toate acestea, aşa cum demonstrează şi inscripŃiile descoperite pe teritoriul Imperiului, latina populară avea un caracter destul de unitar, dat fiind statutul ei de limbă comună, lingua franca. Această unitate s-a menŃinut atâta timp cât a existat şi o unitate politică şi teritorială a Imperiului în ansamblu. Odată cu scindarea, spre sfârşitul sec. al IV-lea, a Imperiului Roman în Imperiul de Răsărit (cu capitala la Constantinopol) şi Imperiul de Apus (cu capitala mai întâi la Ravena şi apoi la Roma), latina din zona carpato-dunăreană evoluează izolat de latina occidentală. Prin izolarea timpurie a latinei orientale se explică faptul că româna este mult mai conservatoare decât celelalte limbi romanice, fiind, deci, mai fidelă latinităŃii.

23 Rosetti, op. cit., p. 75.

24 Vezi Eugen Coşeriu, Limba română în faŃa Occidentului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994.

25 Această familie numără 10 limbi: spaniola, portugheza, catalana, sarda, franceza, provensala , italiana, retoromana, dalmata (dispărută la sfârşitul sec. al XIX-lea) şi româna.

16

Nu există texte scrise propriu-zis în latina vulgară, ci doar texte care conŃin „vulgarisme”. Sursa de cunoaştere cea mai importantă a acestui idiom o reprezintă inscripŃiile, mai ales cele cu caracter privat, neoficial. În afară de acestea, există şi unele documente în care formele vulgare sunt confruntate cu cele clasice, în lucrări de tip „îndreptar”. O astfel de lucrare este şi Appendix Probi, document normativ, cu autor necunoscut, care ar data din sec. al III-lea, şi care este anexat la un tratat de gramatică semnat de Probus, un gramatic latin. Iată câteva exemple care interesează în mod deosebit limba română. Precizăm că formele din dreapta sunt proprii latinei vorbite, vulgare. Ele conŃin modificări recunoscute în reflexele româneşti (notate în paranteză):

uetulus non ueclus (rom. vechi) acre non acrum (rom. acru) calida non calda (rom. caldă) tristis non tristus (rom. trist) auris non oricla (rom. ureche) oculus non oclus (rom. ochi) nurus non nura (rom. noră) riuus non rius (rom. râu) viridis non virdis (rom. verde) etc. Alt text cu elemente de latină populară este Peregrinatio Egeriae, un fel de descriere a unui pelerinaj la locurile sfinte, făcută de o călugăriŃă spaniolă pe nume Egeria. Acest text ar data din jurul anului 400. De amintit este şi versiunea în limba latină a Bibliei, cunoscută sub numele de Vulgata (sfârşitul sec. IV), aparŃinând Sf. Ieronim (Heronimus), care declară că a înfăptuit tălmăcirea „ad usum vulgi” („spre folosul poporului”). Elemente de latină vulgară întâlnim şi în scrierile unor autori latini, care le utilizează în scopuri stilistice, cum ar fi, de pildă, evidenŃierea prin limbaj a statutului social al unui personaj. Amintim aici comediile lui Plaut sau romanul lui Petronius, Satyricon. Nu în ultimul rând, o importantă sursă de cunoaştere a latinei populare o reprezintă limbile romanice înseşi, prin comparaŃia cărora pot fi reconstituite anumite forme vulgare. De pildă, romanistul Fr. Diez a reconstitui o formă *coda, în locul clasicului cauda, întrucât numai dintr-o formă ca cea dintâi se puteau explica corespondentele romanice: rom. coadă, it. coda, fr. queue, prov. coza, sp. coza etc. Ulterior, forma coda chiar a fost atestată în inscripŃii, confirmându-se astfel ipoteza lui Diez. ObservaŃie:

Latina populară de la baza limbii române mai este cunoscută şi sub numele de latină dunăreană, adică acel aspect al latinei populare târzii vorbite în spaŃiul carpato-danubiano-balcanic la începutul sec. al II-lea. Acest idiom s-a suprapus peste cel traco-dac, pe care l-a asimilat, provocându-i extincŃia, dar dobândind astfel trăsături noi, caracteristice, care vor oferi ulterior individualitate limbii române ca limbă de sine stătătoare. Această etapă, pe care am putea-o numi de glotogeneză, constituie punctul de plecare în periodizarea istoriei limbii române şi, totodată, intervalul (de aprox. şapte secole) în care s-au petrecut cele mai multe transformări fonetice şi gramaticale ale sistemului lingvistic latinesc însuşit de populaŃia romanizată de pe ambele maluri ale Dunării.

6. Româna comună Româna comună reprezintă etapa de dezvoltare a limbii române în care aceasta nu se divizase încă în cele patru dialecte (dacoromân, aromân, meglenoromân şi istroromân) şi când cele mai caracteristice inovaŃii, care o deosebesc atât de latina populară pe de o parte, cât şi de celelalte limbi romanice pe de alta, se produseseră. Dacă considerăm latina dunăreană drept prima etapă a istoriei limbii noastre, se poate considera atunci că faza imediat următoare este aşa-numita română (primitivă) comună, o fază caracterizată prin suficiente modificări / inovaŃii pentru a putea vorbi de o schimbare nu doar cantitativă, ci şi calitativă a latinei 26 . Cel dintâi lingvist care a vorbit de un stadiu străvechi al limbii române, numindu-l română primitivă (calc după germ. Urrumänisch) a fost W. Meyer – Lübke, în 1892. Patru ani mai târziu, G. Weigand foloseşte termenul pentru a se referi la epoca anterioară despărŃirii românei în cele patru dialecte.

26 Vezi Grigore Brâncuş, Introducere în istoria limbii române, I, Bucureşti, 2002, p.52.

17

În Histoire de la langue roumain, I, 1901, Ov. Densusianu face referiri trecătoare la româna primitivă, considerând că ea ar fi reprezentată în zilele noastre de aromână. Adevăratul întemeietor al studiilor consacrate românei primitive este însă Sextil Puşcariu. În studiul său Zur Rekonstruktion des Urrumänischen (1910) el formulează cât se poate de clar conceptul de română primitivă (sau străromână), dându-i următoarea accepŃie: „limba vorbită de strămoşii dacoromânilor, aromânilor, megleniŃilor şi istroromânilor de azi, înainte ca orice legătură între ei să fi fost întreruptă”. Termenul de străromână a fost adoptat de colaboratorii lui Puşcariu. AlŃi autori au apelat la alŃi termeni, cum ar fi: română primitivă (Al. Philippide, G. Ivănescu), română comună (Al. Rosetti, I. Şiadbei), română primitivă comună (D. Macrea), romanică balcanică (Ov. Densusianu), romanică-dunăreană (E. Petrovici) sau protoromână (I. Coteanu). Două probleme i-au preocupat pe cercetătorii care s-au referit la existenŃa românei comune:

1) plasarea în spaŃiu şi 2) plasarea în timp a acestui idiom.

Teritoriul pe care s-a vorbit româna comună coincide, firesc, cu teritoriul de formare a limbii şi poporului român. Dintre teoriile susŃinute de-a lungul timpului cu privire la teritoriul de formare a limbii şi poporului român o vom reŃine doar pe aceea care se bucură de cea mai largă recunoaştere printre lingvişti şi istorici, anume că limba română, continuatoarea limbii latine, şi poporul român, urmaşul populaŃiei romanice din părŃile dunărene ale Imperiului roman s-au format în Ńinuturile daco- moesice, de-a stânga şi de-a dreapta Dunării, din Balcani până în CarpaŃii de nord, acolo unde în primele secole ale mileniului întâi, în urma cuceririi romane, a existat un proces de romanizare şi o populaŃie latinofonă 27 . Plasarea într-o epocă istorică anume a românei comune s-a făcut, în general, în raport cu încheierea perioadei de formare a limbii române, socotită drept terminus a quo, şi dezmembrarea presupusei unităŃi a românei primitive, drept terminus ad quem. Perioada românei comune începe, după unii cercetători, în sec. al VI-lea sau al VII-lea, după alŃii în sec. al VIII-lea, de când se admite că limba română dobândise caracterele unei limbi romanice deosebite, şi Ńine până în sec. al IX-lea – al X-lea, în funcŃie de interpretările care s-au dat procesului de separare a celor patru grupuri de români. Se desprind de trunchiul român comun mai întâi aromânii, în sec. al X-lea, care se răspândesc în toate Ńările balcanice 28 . În sec. al XII-lea, istroromânii sunt împinşi din Banat, Hunedoara şi sudul Crişanei, în Istria. Meglenoromânii reprezintă, probabil, o ramură de aromâni, care, înainte de a se stabili în nordul golfului Salonic, au stat în contact mai îndelungat cu dacoromânii. Această dispersare a unor grupuri de români în sudul Dunării, mai exact, spre sudul şi vestul Peninsulei Balcanice, a fost provocată de aşezarea slavilor în sud şi a maghiarilor în vest. În legătură cu aceştia din urmă, nu este lipsit de interes faptul că în niciunul dintre dialectele româneşti sud-dunărene nu există elemente care să poată fi atribuite influenŃei limbii maghiare, ceea ce constituie un argument decisiv în favoarea afirmaŃiei că, în momentul stabilirii populaŃiei maghiare în Transilvania (începând cu sec. al XI-lea), cele trei dialecte nu mai formau o unitate cu dacoromâna. De aici înainte, aceste dialecte evoluează independent unul de celălalt, însă ca dialecte şi nu ca limbi diferite.

O altă problemă legată de studierea românei comune priveşte găsirea unei metode adecvate pentru a stabili care era înfăŃişarea limbii române în cea mai veche fază de dezvoltare a ei. Sextil Puşcariu apelează la metoda reconstrucŃiei, bazată pe compararea între ele a celor patru dialecte româneşti, operaŃie în cadrul căreia limba latină are rolul unui „mijloc de control”. El afirmă că acele fenomene de limbă existente în toate cele patru dialecte şi care, comparativ cu celelalte limbi romanice, se dovedesc a fi inovaŃii, pot fi privite ca material lingvistic al românei primitive. Al. Rosetti reduce comparaŃia numai la dialectele dacoromân şi aromân, plecând de la premisa că dialectul istroromân nu e decât o ramură a celui dacoromân, iar dialectul meglenoromân o ramură a aromânei. A reconstitui o formă de limbă înseamnă a stabili un arhetip, nu însă şi cronologia acestuia. Stadiul de limbă reconstituit prin compararea dialectelor actuale poate fi situat, în lipsa unor mijloace de datare precise, în orice perioadă de după epoca de formare a limbii române până la începutul

27 Vezi Matilda Caragiu MarioŃeanu şi col., Dialectologie română, Bucureşti, 1977, p. 98-99.

28 Cf. mărturia istoriografului bizantin Kedrenos, din anul 976, în care se relatează uciderea unui anume David, fiul unui nobil din Macedonia , de către nişte vlahi „călători” (cărăvănari) la locul numit „Stejarii Frumoşi", situat între Castoria şi lacul Prespa, în N Greciei.

18

secolului al XVI-lea, de când datează cele mai vechi documente scrise în limba română descoperite până azi 29 .

7. Aportul substratului traco-dac la formarea limbii române Există 2 atitudini extreme în problema substratului limbii române:

minimalizarea acŃiunii substratului, considerând-o ca şi inexistentă (vezi Şcoala Ardeleană sau cei care susŃin teoria imigraŃionistă) tendinŃa de pune pe seama substratului tot ce nu putea fi explicat altfel, tot ce era mai obscur în limbă Nu se poate admite nici măcar teoretic că populaŃia din Estul Imperiului Roman, pe al cărei teritoriu a luat naştere poporul român, nu a transmis limbii latine însuşite nici măcar un cuvânt, idee aprioric justă, de la care au pornit numeroşi lingvişti. B. Kopitar atribuia încă din 1829 particularităŃile specifice ale limbii române populaŃiilor autohtone cucerite şi asimilate de romani. Idei asemănătoare găsim mai târziu şi la alŃi lingvişti, atât străini (J. Thunman, W. Tomasheck, Fr. Miklosich, G. Meyer, H. Schuchardt, Vl. Georgiev, G. Reichenkron, E. Çabej, G. Bonfante etc.), cât şi români (Hasdeu, Philippide, Densusianu, Capidan, Puşcariu, Giuglea, Candrea, Rosetti, Russu, Poghirc, Ivănescu, Brâncuş etc). 7.1. Materialul lingvistic traco-dac transmis este extrem de sărac, lucru frustrant pentru cercetătorii care au încercat să pună în evidenŃă elementele autohtone moştenite. Există puŃine informaŃii despre populaŃiile străvechi dintre Balcani şi CarpaŃi (la autori antici ca Herodot, Tucidide, Dio Cassius, Eutropius etc). De asemenea, lipsesc textele scrise. Materialul lingvistic păstrat se rezumă la câteva glose de plante, un inventar sărac de nume proprii şi câteva inscripŃii interpretate nesigur. Glosele dacice apar în două tratate din primele sec., avându-i ca autori pe Dioscoride (sec. I) şi Pseudo Apuleius (sec. III). E vorba, în total, de 57 de nume de plante medicinale „dacice”, din care foarte puŃine au fost explicate etimologic, majoritatea prezentând o formă coruptă, imposibil de reconstituit (vezi, totuşi, denumiri ca mazăre / alb. modhulle sau zârnă, în grafia dierna). Materialul onomastic cuprinde cca. 2000 de nume presupuse dacice, din care 1100 antroponime (nume de persoane, zeităŃi, triburi etc.) şi 900 toponime (localităŃi, ape, munŃi etc.); ele apar în scrierile autorilor antici, precum şi în inscripŃii latineşti sau greceşti. Epigrafia face referire la un număr de aprox. 30 de inscripŃii „dacice” cu litere greceşti, multe dintre ele scrise în sistem scriptio continua, numai din consoane (de ex., inscripŃia de pe inelul de aur descoperit la Ezerovo, în Bulgaria şi datată sec. V îH, conŃine 61 de semne în sistem scriptio continua). Interpretarea lor este şi astăzi săracă în concluzii. Una dintre cele mai cunoscute inscripŃii dacice este cea descoperită la Grădiştea Muncelului: Decebalus per Scorillo, a cărei interpretare a dat naştere la controverse. C-tin Daicoviciu a interpretat astfel: „Decebal, fiul lui Scorilo”, cuvântul per provenind dintr-o rădăcină comună cu lat. puer. Pe baza puŃinelor vestigii de limbă traco-dacă, specialiştii au stabilit că limba strămoşilor noştri face parte din familia limbilor indo-europene de tip satem (care modificau velara k în s; cf. sanscr. sat?m), alături de sanscrită, iraniană, limbile balto-slave etc. În ceea ce priveşte raporturile dintre tracă şi dacă, unii specialişti le consideră idiomuri distincte, dar înrudite, iar alŃii consideră că daca ar fi doar o variantă dialectală a limbii trace. Recent, materialele oferite până acum s-au îmbogăŃit cu o ultimă descoperire. O surprinzătoare arhivă de texte şi ilustraŃii executate în relief pe tăbliŃe de plumb, ce ar putea oferi informaŃii extrem de importante despre strămoşii noştri daci şi despre limba pe care aceştia o vorbeau, a fost prezentată în data de 4 iunie 2004 la Academia Româna de cercet. Aurora PeŃan. Textele, scrise cu ajutorul mai multor alfabete - atât alfabetul grecesc cât şi unele complet necunoscute - şi bogăŃia de imagini extrem de complexe par a reconstitui o întreagă civilizaŃie, cu cetăŃi, temple, divinităŃi, animale totemice, armate şi regi. Deşi limba în care sunt scrise nu a fost descifrată, realităŃile la care fac referire sunt cele dacice, după cum rezultă din toponimele şi antroponimele menŃionate în texte. Se pare că au existat aproape 500

29 I. GheŃie consideră chiar că până la stabilirea unor criterii cât de cât precise de departajare a ceea ce e român primitiv de ceea ce e dezvoltare ulterioară, reconstituirea românei primitive pe baza particularităŃilor în comun ale actualelor dialecte e o întreprindere ce trebuie părăsită, ca insuficient fundată din punct de vedere ştiinŃific.

19

de astfel de plăcuŃe însumând probabil peste 3 tone de plumb, dar din acestea s-au mai păstrat doar 35 de piese şi 40 de fotografii realizate în timpul celui de-al doilea război mondial. ProvenienŃa pieselor este de asemenea imprecisă, surse orale afirmând că plăcuŃele sunt, de fapt, cópii ale unor alte plăci din aur descoperite atunci când s-a săpat fundaŃia palatului Peleş. Piesele de aur ar fi intrat în posesia Regelui Carol I, iar cele de plumb au fost depozitate o lunga perioada in mănăstirea Sinaia. Există şi voci (dintre cele mai autorizate), care pun sub semnul întrebării însăşi autenticitatea acestor plăcuŃe (şi a înscrisurilor de pe acestea), considerând că avem, de fapt, a face cu nişte falsuri realizate pe la sfârşitul sec. al XIX- lea.

7.2. Criterii de stabilire a elementelor de substrat

1. Un prim criteriu, sugerat de D. Cantemir, ar fi că tot ce nu poate fi explicat în limba română ca

moştenit din latină sau împrumutat din limbile cu care româna a venit în contact poate fi presupus ca autohton.

2. ComparaŃia cu resturile de limbă perpetuate de la populaŃiile preromanice, precum şi comparaŃia cu

vechile limbi vorbite odinioară în Balcani: traca, ilira, macedoneana.

3. ComparaŃia cu limba albaneză, socotită, la rândul ei, o descendentă a unui idiom traco-ilir, înrudit

cu cel traco-dac; comparaŃia se stabileşte pentru etapele străvechi din evoluŃia limbii albaneze şi a limbii române.

4. ComparaŃia cu limbile balcanice actuale şi cu limba armeană.

5. ComparaŃia cu oricare dintre limbile indo-europene vechi sau moderne de la care româna nu ar fi

putut împrumuta. Dintre aceste criterii, cel mai des utilizat este cel referitor la compararea cu albaneza. ExistenŃa unor elemente lexicale comune celor două limbi, elemente absente din alte idiomuri, a dus la conturarea, în timp, a două puncte de vedere: a) după unii lingvişti şi istorici, aceste elemente ar reprezenta împrumuturi reciproce realizate într-o perioadă de simbioză albano-română (această teorie a fost susŃinută de adepŃii teoriei imigraŃioniste, care au încercat să acrediteze ideea că poporul român

s-ar fi format în sudul Dunării, de unde mai apoi au migrat, în sec. XII-XIII, în nord). b) majoritatea specialiştilor consideră că aceste elemente provin, în ambele limbi, din limbile de substrat: traco-dacă, pentru română, şi traco-iliră, pentru albaneză. Acest lucru poate fi probat de faptul că elementele lexicale în cauză au suferit modificări fonetice caracteristice pentru epoca dinaintea influenŃei slave. Astfel, dacă comparăm alb. modhullë cu rom. mazăre, vom observa că termenul românesc prezintă fenomenul rotacismului, ceea ce e o probă că acest cuvânt a fost asimilat de daco-romani cuvintelor latineşti. Ambele cuvinte, şi mazăre şi modhullë, trebuie puse în legătură cu o rădăcină indo-europenă (*magh-) care a evoluat în cele două limbi în mod diferit (putem, eventual, presupune că a existat cândva, în dacă, forma madzele). La aceeaşi concluzie ajungem şi dacă comparăm alte cuvinte (ex. rom. brâu < *brenum, cu dispariŃia lui n intervocalic, ca în cazul lat. frenum > frâu sau granum > grâu; cf. însă alb. bres, brezi – o formă mai nouă pt. bren, cu n>s). În legătură cu elementele de limbă moştenite din substrat e bine să reŃinem următoarele:

- InfluenŃa substratului nu se limitează numai la vocabular. Când o populaŃie îşi abandonează limba, ea păstrează întotdeauna o serie de deprinderi de pronunŃare, chiar şi unele modele gramaticale, pe care le transferă în noul idiom adoptat.

- Diversitatea de trăsături atribuite substratului poate fi studiată cu succes în primul rând prin compararea istorică cu albaneza; trăsăturile comune atât de frapante ale românei şi albanezei se explică numai printr-un substrat comun.

- Anumite tendinŃe ale latinei vulgare târzii devin legi în latina dunăreană pentru că sunt susŃinute de influenŃa substratului autohton, caracterizat, probabil, prin aceleaşi fenomene spre care evoluau aceste tendinŃe.

- Elementele prelatine din română au fost asimilate de latina dunăreană în tot parcursul perioadei de romanizare a Daciei, fiind moştenite odată cu fondul latin propriu-zis.

InfluenŃa substratului la nivel fonetic

În fonetică, influenŃa substratului se poate manifesta pe două căi: a) indirect, prin transmiterea unor deprinderi de rostire ce formează aşa-numita bază de articulare; b) direct, prin apariŃia unor foneme noi.

20

Dintre fenomenele fonetice care au fost explicate prin influenŃa substratului, le reŃinem pe următoarele:

apariŃia vocalei ă (cf. alb. ë [ă]), ca urmare a unei mişcări de închidere spontană a vocalelor neaccentuate (şi în special a) sau ca urmare a tratamentului specific al unor vocale în poziŃie nazală. ex.: în elemente latineşti: familia > v.rom. fămeie / alb. fëmijë; camisia > v.rom. cămeaşă / alb. këmishë; cepa > rom. ceapă / alb. qepë, lucta > rom. luptă / alb. luftë etc.; în elemente de substrat:

rom. baltă / alb. baltë, rom. mazăre / alb. modhullë, rom. moaşă / alb. moshë. În împrumuturile ulterioare, se va realiza o substituŃie mecanică a lui -a final prin ă, motivată de valoarea morfologică pe care a căpătat-o ă final primar 30 : barcă, lopată, adresă; de aici şi delabializarea lui o dintr-o serie de împrumuturi slave: sito – sită, stiklo – sticlă etc. ă < a acc. în poz. nazală: canis > câne (prin faza *căne) / alb. qën FaŃă de albaneză, româna a mers mai departe, dezvoltând o vocală mai închisă: î; astfel, închiderea lui a acc. în poziŃie nazală devine o lege fonetică (pâne, mână, câmp, lână, sâmbătă etc.), a cărei acŃiune se încheie înaintea influenŃei slave (cf. sl. hrană, rană, blană) Atât în română, cât şi în alb, ă (î) poate proveni şi din alte vocale, ca urmare a fenomenului de velarizare: veteranus > bătrân; septimana > săptămână, ventus > vânt, fontana > fântână, rivus > râu, sinus > sân, contra > cătră, foras > fără, *hirundinella > rândunea etc. consoana h: a existat în latina clasică, dar a dispărut de timpuriu, aşa că nu s-a transmis limbilor romanice: homo – om, horrire – urî, hostis – oaste, cohortem – curte etc. ApariŃia acestei consoane în limba română a fost considerată de unii specialişti ca provenind din substrat, poziŃia sa în sistem fiind întărită ulterior de unele împrumuturi din slavă. Astfel, există o serie de cuvinte considerate traco-dace care prezintă această consoană: hameş „lacom” (cf. alb. hamës, vezi şi verbul a hămesi, precum şi adj. hămesit), hututui „uituc, zăpăcit”, a lehăi, a hurduca, hoŃ. Notarea lui h apare extrem de rar în materialul păstrat din traco-dacă, deoarece adesea se folosea grafia latină. Histria – Istria, Heptaporis – Eptaporis, Haemus etc. Odată cu influenŃa slavă, numărul cuvintelor care au consoana h începe să crească: hrană, duh, har, dihor, hamei, stihie etc. El capătă astfel valoare fonologică, în perechi minimale de tipul: duh / duc, har / car / dar. consoana ş (cf. alb. sh) Se pare că traco-daca a avut în inventarul fonologic un sunet fricativ de tipul lui ş. Multe hidronime moştenite din traco-dacă prezintă această consoană în structura lor: Argeş, Criş, Mureş, Someş, Timiş. Pentru acestea, inscripŃiile cu alfabet latin prezintă grafii oscilante, de tipul: Argesos, Argesis, Krisos, Marisos, Marisia, Samus, Timisis, Tibisis etc. De asemenea, o serie de apelative din substrat conŃin un ş: guşă, moaşă, şopârlă, ştiră „stearpă” etc. Chiar şi sufixul -uş / -uşă se pare că provine din substrat: căpuşă (cf. alb. kepushë), brânduşă (vezi, ulterior, şi cuvinte latineşti derivate cu acest sufix: mătuşă < amita + -uşă, cătuşă < catta „pisică” + -uşă, căuş < cavus + -uş, auş „moş, moşneag” < avus „bătrân” + -uş etc) ExistenŃa unui sunet de felul lui ş în traco-dacă a favorizat fenomenul palatalizării lui s latin în romanica balcanică: serpens – şarpe, sessum – şes, septem – şapte, camisia – cămeaşă, sic – şi, sella – şa etc.

Transformarea lui s în ş apare chiar şi când se află la distanŃă de iot: castigare – câştiga, asternere – aşterne, piscem – peşte, scire – şti, pastionem – păşune, fascia – faşă, ustia – uşă etc. În anumite cuvinte ş a apărut ca sunet cu valoare expresivă: şoarece (soricem), şobolan (cf.

sobol)

Alteori, dezvoltarea lui ş din s s-a făcut sub influenŃa elementului palatal din consoana k’:

aşchie (ascla), şchiop (sclopus), şchiau „slav, bulgar” (sclavus) etc. rotacismul lui n intervocalic la cuvintele din fondul latin, fenomen atestat încă din sec. XV, iar astăzi dialectal, în łara MoŃilor; primele traduceri româneşti din sec. al XVI-lea, provenind din zona Maramureşului şi N. Bucovinei, prezintă acet fenomen (în faza de tranziŃie şi în faza finală), motiv pentru care au fost numite texte rotacizante: pănre, mâră, ura, fântâră, bunrătate etc. Rotacismul este întâlnit frecvent şi azi în dialectul istroromân (dialect desprins din aria de vest a

30 Din diverse cauze (evitarea omonimiei, analogie etc.) se înregistrează ulterior şi închiderea la ă a unui a accentuat nenazal: cântăm < cantamus, dă, stă < dat, stat, ă din rădăcina unor feminine cu pl. în -i: cărŃi, părŃi, cetăŃi etc.

21

dacoromânilor înainte de invazia maghiară în Transilvania), precum şi în dialectul tosc al limbii albaneze. Fenomenul nu apare la cuvintele împrumutate din slavă. Unii lingvişti leagă rotacismul lui n intervocalic de rotacismul lui l intervocalic, care a afectat toate cuvintele româneşti moştenite din latină ce prezentau acest context fonetic. De aceea, el poate fi considerat o lege fonetică: mola – moară, solem – soare, malum – măr, salem – sare etc. transformarea grupurilor ct şi cs în pt, ps, a avut, de asemenea, caracter de lege şi a afectat numai termenii latineşti moşteniŃi: lucta – luptă, lactem – lapte, noctem – noapte, octo – opt; coxa – coapsă. Fenomenul e comparabil cu cel existent în limba albaneză, unde întâlnim grupurile ft şi fs: luftë, kofsë.

Alte fenomene fonetice care au fost explicate prin influenŃa substratului:

transformarea lui br, bl în ur, ul: cibrum – ciur, stablum – staul diftongarea condiŃionată a lui o şi e accentuaŃi palatalizarea labialelor apariŃia africatelor č, ğ şi Ń, dz (vezi: cioară, ciută, Ńap, Ńarc, budză) etc.

InfluenŃa substratului la nivel morfologic sincretismul GD (= identitatea formală dintre genitiv si dativ, care se explică însă şi prin evoluŃia internă a latinei târzii); persistenŃa genului neutru; sistemul de numărare de la 11 la 19, cu ajutorul prepoziŃiei spre (unsprezece; cf. alb. njëmbëdhjetë „unsprezece"), şi de la 20 la 90, prin numărarea zecilor (treizeci, patruzeci etc.; cf. alb. tridhjetë, katrëdhjetë); particula -ne de la acuzativul pronumelor personale mine (< ME + -ne), tine (< TE + -ne), a pronumelui reflexiv sine (< SE + -ne) şi a interogativ-relativului cine (< QUE(M) + -ne); particula deictică -a de la finalul unor forme pronominale sau adverbiale: acesta, acela, acuma, aicea; formarea viitorului cu volere (lat. clas. velle). Româna este singura limbă romanică ce formează viitorul cu acest auxiliar; utilizarea auxiliarului a avea la timpurile compuse etc.; formele compuse cu vrea (-va) ale pronumelor nedefinite şi ale adverbelor nedefinite: cineva, ceva, careva, cândva, cumva, undeva.

encliza articolului hotărât (cu corespondent în limba albaneză);

reluarea obiectului direct prin forme pronominale; dualitatea / concurenŃa conjunctiv – infinitiv etc.

InfluenŃa substratului la nivel sintactic

InfluenŃa substratului la nivel lexical în toponimie: numele munŃilor CarpaŃi (< rădăcina *karp „stâncă“); numele unor localităŃi:

Abrud, Albac, Bârzava, Drencova, după unii şi Hârsova, Mehadia, Oituz, Turda; în hidronimie (numele apelor mari): Argeş, Ampoi, Bârzava, Buzău, Criş, Cerna, Gilort, Jiu, Lotru, Motru, Mureş, Olt, Prut, Siret, Someş, Timiş, Tisa, Vedea. În ce priveşte inventarul cuvintelor considerate ca provenind din substrat, numărul acestora diferă de la cercetător la cercetător şi de la epocă la epocă: 185 după Al. Philippide (1927), 85 comune cu albaneza după Al. Rosetti (1968), iar după I.I. Russu (1981), circa 160, dintre care 72 comune cu albaneza, restul existente numai în română. După Gr. Brâncuş 31 ar fi 132 cuvinte comune cu albaneza, dintre care 89 sigure şi 43 probabile (circa 90 existente numai în română). Tratatul de Istoria limbii române, vol. II, editat de Academia Română, în urma unui examen critic al tuturor ipotezelor, ajunge la concluzia că pot fi atribuite substratului peste o sută de apelative, dintre care 22 intră în fondul lexical principal (vocabularul de bază), circa 20 de hidronime, câteva nume de localităŃi şi câteva

31 Gr. Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 177-178.

22

sufixe. În afară de acestea, mai există un număr de aproximativ o sută de apelative despre care se crede că ar fi autohtone, dar nu există în prezent pentru ele argumente suficiente.

a) cuvinte comune cu albaneza: abur(e), argea, baci, baltă, balegă, brad, (a) bucur(a), buză,

căpusă, ceafă, copac(i), cătun, cruŃà, curmà, curpăn, fărâmă, gard, gata, gălbează, ghimpe, ghioagă, grapă, groapă, grumaz, guşă, mal, mazăre, măgură, mătură, mânz, mos, mugure, murg, năpârcă,

pârău, păstaie, pururea, rânză, sarbăd, scăpărà, scrum, sculă, sâmbure, sterp, strepezi, strungă, sale, sopârlă, Ńap, Ńarc, urdă, vatră, viezure, zgardă, zgâria.

b) cuvinte existente numai în română: ameŃi, amurg, barză, băgà, băiat, beregată, boare, bordei,

brândusă, brânză, buiestru, burtă, butuc, butură, caier, caŃă, cârlan, căciulă, copil, dereticà, desbărà,

descurcà, droaie, genune, gheară, gorun, greci, întâmpina, întâmpla, întrema, leagăn, lespede, mare, melc, mure, mistreŃ, misca, morman, musat „frumos“, musca, nai, necheza, niŃel, păstia, pânză, prunc, răbdà, reazem, scurmà, strugure, sir, soric, urcà, vătăma, zer, zburda, zestre, zgârma, zimbru. Se observă că aceste cuvinte se referă, în general, la o civilizaŃie de tip pastoral şi agricol. Repartizate pe sfere semantice, elementele considerate până acum autohtone din limba română cuprind:

- părŃi ale corpului: buză, ceafă, grumaz, guşă, cioc, beregată, burtă, rânză;

- relaŃii de familie: vârstă, copil, prunc, zestre, băiat, moş, ghiuj;

- aşezări omeneşti, obiecte casnice sau agricole, îmbrăcăminte: argea, bordei, cătun, vatră, leagăn,

mătură, undrea, grapă, gresie;

- agricultură, păstorit: baci, mânz, strungă, Ńarină, mazăre, tare, urdă, zară, buiestru, balegă, brânză,

mărar, grapă, gresie;

- forme de relief: măgură, mal, baltă, grui, pârău, bâlc, noian, ciucă;

- floră: brad, copac, măceş, curpen;

- faună: balaur, barză, mistreŃ, şopârlă, viezure, melc, năpârcă, pupăză, raŃă, măgar, mânz;

- diferite acŃiuni: acăŃa, arunca, băga (-g- intervocalie nu se putea păstra, e posibil ca lexemul să fi

pătruns mai târziu în limba populaŃiei romanizate), bucura, ciupi, descurca, lepăda, păstra, răbda;

- circumstanŃe şi calităŃi: gata, mare, muşat, sterp, aprig, droaie, hameş etc.

- interjecŃii: di, of, ah, vai şi verbul a (se) văita.

InfluenŃa substratului în domeniul formării cuvintelor sufixul adjectival -esc (ce arată originea), care a generat sufixul adverbial -eşte (cu care se formează şi adverbe egale semantic cu numele unei limbi): românesc, tineresc; româneşte, tinereşte; alte sufixe: -ac (formează substantive şi adjective): prostănac, scundac; -ăni (sufix verbal foarte productiv): a păcăni, a pocăni; -man: gogoman, ortoman, hoŃoman; -uş / -uşă: brânduşă, căpuşă; -, sufix colectiv şi diminutival: călbează, cinteză, coacăză, pupăză etc., cu corespondent identic în albaneză.

23

Regele dac Decebal ANEXE Împăratul roman Caesar Marcus Ulpius Nerva Traianus Imagine de pe „Columna

Regele dac Decebal

Regele dac Decebal ANEXE Împăratul roman Caesar Marcus Ulpius Nerva Traianus Imagine de pe „Columna lui

ANEXE

Regele dac Decebal ANEXE Împăratul roman Caesar Marcus Ulpius Nerva Traianus Imagine de pe „Columna lui

Împăratul roman Caesar Marcus Ulpius Nerva Traianus

Imagine de pe „Columna lui Traian”, reprezentndu-i pe daci închinându-se împăratului Traian

reprezentndu-i pe daci închinându-se împăratului Traian InscripŃie de pe Columna lui Traian SENATUS POPULUSQUE

InscripŃie de pe Columna lui Traian SENATUS POPULUSQUE ROMANUS IMPERATORI CAESARI DIVI NERVAE FILIO NERVAE TRAIANO AUGUSTO GERMANICO, DACICO, PONTIFICI MAXIMO, TRIBUNICIA POTESTATE XVII, IMPERATORI VI CONSULI VI, PATRI PATRIAE, AD DECLARANDUM QUANTAE ALTITUDINEIS MONS ET LOCUS TANTIS OPERIBUS SIT EGESTUS « Senatul şi poporul roman, împăratul Cezar, fiul divinului Nerva, Traian Augustul Germanicul, Dacicul, mare preot, tribun de 17 ori, împărat de 6 ori, consul de 6 ori, tatăl patriei, pentru a însemna cât de înalt a fost muntele din acest loc".

24

Harta Daciei romane Steaguri din armata romană SPQR , sau în Roma antică scris ș

Harta Daciei romane

Harta Daciei romane Steaguri din armata romană SPQR , sau în Roma antică scris ș i
Harta Daciei romane Steaguri din armata romană SPQR , sau în Roma antică scris ș i

Steaguri din armata romană

SPQR, sau în Roma antică scris și S •P •Q •R •, este un acronim şi o prescurtare pentru expresia din limba latină, Senatus Populusque Romanus („Senatul şi poporul roman"), referindu-se la guvernul Republicii romane şi fiind folosit ca semnătură oficială guvernamentală. Acronimul apărea pe monedele Republicii, la sfârşitul documentelor publice gravate în metal sau sculptate în piatră, pe monumente şi opere publice, fiind ulterior parte a stindardelor de luptă ale legiunilor romane.

25

Sarmizegetusa Regia („cea regească”) – capitala Daciei preromane. Este situată în MunŃii Orăştiei, actualmente

Sarmizegetusa Regia („cea regească”) – capitala Daciei preromane. Este situată în MunŃii Orăştiei, actualmente în satul Grădiştea Muncelului, județul Hunedoara.

în satul Grădiştea Muncelului, jude ț ul Hunedoara. Ulpia Traiana Sarmizegetusa (pe numele său complet Colonia

Ulpia Traiana Sarmizegetusa (pe numele său complet Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa) a fost capitala Daciei romane, situată la o distanŃă de 40 de km de Sarmizegetusa Regia.

) a fost capitala Daciei romane, situată la o distanŃă de 40 de km de Sarmizegetusa

Castrul roman Porolissum

26

Castrul roman Potaissa InscripŃie descoperită în castrul roman de la Apulum (Alba Iulia) DECEBALUS PER

Castrul roman Potaissa

Castrul roman Potaissa InscripŃie descoperită în castrul roman de la Apulum (Alba Iulia) DECEBALUS PER SCORILO

InscripŃie descoperită în castrul roman de la Apulum (Alba Iulia)

descoperită în castrul roman de la Apulum (Alba Iulia) DECEBALUS PER SCORILO – inscripŃie (prespusă în
descoperită în castrul roman de la Apulum (Alba Iulia) DECEBALUS PER SCORILO – inscripŃie (prespusă în

DECEBALUS PER SCORILO – inscripŃie (prespusă în limba dacă) „ştampilată” pe un vas de lut descoperit la Grădiştea Muncelului (vezi http://soltdm.com/langtdm/thes/d/DPS.html şi http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/10/decebalus-per-scorilo/)

27

InscripŃia de pe Inelul descoperit la Ezerovo (Bulgaria), scrisă cu alfabet grecesc, posibil în limba

InscripŃia de pe Inelul descoperit la Ezerovo (Bulgaria), scrisă cu alfabet grecesc, posibil în limba traco-dacă

(Bulgaria), scrisă cu alfabet grecesc, posibil în limba traco-dacă Împăratul Lucius Domitius Aurelianus (270-275) 28
(Bulgaria), scrisă cu alfabet grecesc, posibil în limba traco-dacă Împăratul Lucius Domitius Aurelianus (270-275) 28
(Bulgaria), scrisă cu alfabet grecesc, posibil în limba traco-dacă Împăratul Lucius Domitius Aurelianus (270-275) 28

Împăratul Lucius Domitius Aurelianus (270-275)

28

Harta Balcanilor de nord în secolul al VI-lea pe care apare Dioceza Dacia cu provinciile

Harta Balcanilor de nord în secolul al VI-lea pe care apare Dioceza Dacia cu provinciile sale

al VI-lea pe care apare Dioceza Dacia cu provinciile sale Donariul de la Biertan Biserica din

Donariul de la Biertan

Dioceza Dacia cu provinciile sale Donariul de la Biertan Biserica din Densuş, sec. XIII, construită pe

Biserica din Densuş, sec. XIII, construită pe ruinele unui templu roman creştinizat, sec. IV-VI

construită pe ruinele unui templu roman creştinizat, sec. IV-VI Biserică paleocreştină – Sucidava, Celei, 449 AD

Biserică paleocreştină – Sucidava, Celei, 449 AD

29

Pagină din Biblia tradusă de episcopul Wulfila în gotică Sf. Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi

Pagină din Biblia tradusă de episcopul Wulfila în gotică

Pagină din Biblia tradusă de episcopul Wulfila în gotică Sf. Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip
Pagină din Biblia tradusă de episcopul Wulfila în gotică Sf. Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip

Sf. Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la NiculiŃel. Peste locul în care au fost au fost înhumaŃi la începutul secolului al IV-lea, s-a ridicat o criptă şi o biserică, pe la finele secolului al IV-lea

30

SpaŃiul genezei limbii române şi etnogenezei românilor: Dacia, Moesia superioară şi inferioară, Panonia de sud

SpaŃiul genezei limbii române şi etnogenezei românilor: Dacia, Moesia superioară şi inferioară, Panonia de sud şi Dardania.

superioară şi inferioară, Panonia de sud şi Dardania. Cioban vlah

Cioban vlah

http://www.youtube.com/v/6dAUxFRk4Ks&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=ggmqI4qAaQM

http://www.youtube.com/watch?v=KeqUVnf2EKM

http://www.youtube.com/watch?v=o8ettFeJOnM

http://www.rri.ro/ro_ar/RadioRomaniaInternational/grai-355

http://www.youtube.com/watch?v=0BtXE2U3ZNw

31

Dimândarea părinteascî

Părinteasca dimândari

Ni spergiurî cu foc mari

FraŃi di mumî şi di-un tatî

Noi, Armâni di eta toatî!

Di sum plocili di morminŃî

Strig-a noştri buni părinŃî -Blăstem mari s-aibî-n casî, Cari di limba lui s-alasî!

Cari ş-alasî limba lui, S-luardî pira focului,

Şi s-dirinî vhiu pri loc,

Sî-i si frigî limba-n foc!

El, în vatra-i părinteascî

Fumealia sî nu-şi hăriseascî

Di fumeli curuni sî nu başi,

Nat în leagăn sî nu-nfaşi!

Cari fudzi di-a lui mumî Şi di părinteasca-i numî Fugî-i doara Domnului Şi dulŃeamea somnuluï!

Părinteasca blestemare (mustrare) Părinteasca blestemare

Ne porunceşte cu foc mare,

FraŃi de-o mumă şi de-un tată,

Noi, Aromâni din vremea toată,

De sub lespezi (plăci) de morminte

Strigă ai noştri buni părinŃi "Blestem mare să aibă în casă

Care de limba lui se lasă. Care îşi lasă limba lui Arză-l para focului

Chinui-s-ar de viu pe loc (pământ) Frige-i-s-ar limba în foc

El

în vatra părintească

De

copii (familie) să nu se fericească,

De

familie cununi să nu pupe

Prunc în leagan să nu culce (înfaşe)

Care fuge de a lui mumă Şi de părintescu-i nume, Fugi-i-ar dorul Domnului Şi dulceaŃa somnului!“

Dimândarea părintească („blestemarea părintească”) este un fel de imn al aromânilor, compus de Constantin Belemace, luptător pentru drepturile românilor (aromânilor) din Balcani. Este un echivalent al imnului Deşteaptă-te române!

32

Flavius Eutropius (sec. IV. d.Hr.) Idem de Dacia facere conatum amici deterruerunt, ne multi cives

Flavius Eutropius (sec. IV. d.Hr.) Idem de Dacia facere conatum amici deterruerunt, ne multi cives Romani barbaris traderentur, propterea quia Traianus victa Dacia ex toto orbe Romano infinitas eo copias hominum transtulerat ad agros et urbes colendas. Dacia enim diuturno bello Decibali viris fuerat exhausta. („Pentru că Traian, după ce a supus Dacia, a adus aici un număr foarte mare de bărbaŃi de pe intreag cuprinsul lumii romane, pentru a lucra pământul şi a popula orasele; deoarece Dacia fusese secătuită de bărbaŃi în lungul razboi purtat de Decebal“). (Breviarium ab Urbe condita, Liber VIII, capp. VI-X)

( Breviarium ab Urbe condita , Liber VIII, capp. VI-X) Monede dacice de tip kosoni Coif
( Breviarium ab Urbe condita , Liber VIII, capp. VI-X) Monede dacice de tip kosoni Coif

Monede dacice de tip kosoni

, Liber VIII, capp. VI-X) Monede dacice de tip kosoni Coif dacic BrăŃară dacică Tezaurul dacic

Coif dacic

BrăŃară dacică

Monede dacice de tip kosoni Coif dacic BrăŃară dacică Tezaurul dacic descoperit la Sânnicolau Mare

Tezaurul dacic descoperit la Sânnicolau Mare

http://www.youtube.com/watch?v=HQOijvucerA

http://www.youtube.com/watch?v=IalFhb9GHwc

33