VII.

Sincronie și diacronie

Ferdinand de Saussure a realizat distincția în studiul limbilor între știința sincronică,

descriptivă care se referă la o limbă într-un anumit moment al dezvoltării sale, punând accentul
pe structura ei ca „sistem static” și știința diacronică, comparativ-istorică, care se ocupă cu
studiul unei limbi „de-a lungul” istoriei sale. Lingvistica structurală este un anumit tip de
lingvistică descriptivă.
Aspectul sincronic al unei limbi, după Coșeriu, constituie mai curând o abstractizare științifică
necesară pentru a studia modul cum funcționează limba, precum și trăsăturile care , între două
momente ale dezvoltării sale, rămân constante. Gramatica, prin descrierea sistemului acestei
limbi, corespunde aspectului sincronic, pe când pentru aspectul diacronic trebuie să avem în
vedere gramatica „istorică” sau, mai bine zis, istoria limbii. Gramatica istorică nu este altceva
decât compararea unor sisteme statice din anumite momente ale istoriei.
Există numeroase teorii care încearcă să explice motivațiile schimbării lingvistice, cum ar fi
următoarele:
Teoriile naturaliste explică modificarea lingvistică prin intermediul climei, mediului geografic
sau chiar prin alimentație.
Teoria substratului etnic, biologistă aparține lingvistului italian G.I. Ascoli și afirmă faptul că
schimbarea lingvistică este dependentă de schimbarea rasei și de persistența rasei învinse ca
substrat al acelei învingătoare. Această teorie implică admiterea existenței în limbi a unor legi
asemănătoare cu legile atavismului afirmate de Mendel care spune că un anumit caracter somatic
al unei anumite generații poate reapărea în generațiile posterioare, opunându-se concepției legate
de limbaj ca fenoment socio-cultural. Această teorie poate fi admisă dacă este admisă și noțiunea
de amestec de limbi și a persistenței unei limbi învinse în cadrul noii limbi formate din limba
învingătoare, altfel spus, să nu fie interpretat drept exclusivă, ci doar în raport cu realitatea
efectivă a limbajului și în afara oricei abordări biologice sau rasiale. . Sunt luate în considerare
mai multe teze, cum ar fi conștiința fonologică, menționată de Trubetzkoy , bilingvismul inițial.
Schimbările sunt diverse și complexe, având loc atât în cadrul aceleași limbi, cât și între două
limbi diferite. Mai mult decât atât, au loc și între o limbă și un superstrat, limbă care se
suprapune primei, dar fără să o înlocuiască, dar și între o limbă și un adstrat, adică o limbă
învecinată. Schimbările care facilitează bilingvismul cel mai mult sunt cele între o limbă și
substratul, superstratul și adstratul între care există asemănări și înrudiri lingvistice.
Teoria tendințelor limbilor, susținută mai ales de Antoine Meillet, afirmă că limbile care
aparțin aceleași familii prezintă asemănări care sunt sau nu produse de un substrat și care pot
conduce către modificări lingvistice asemănătoare, chiar dacă aceste limbi nu mai sunt în relații
directe de contiguitate. Teoria undelor, confirmată de geografia lingvistică modernă, afirmă că
inovațiile lingvistice se răspândesc într-un teritoriu geografic prin imitație, adică prin acceptarea
lor de către un număr semnificativ de vorbitori, ducând la acoperirea unei zone mai mult sau mai
puțin extinse , în funcție de curentele contrarii pe care le întâlnesc.
 Teoria generațiilor susține că schimbarea lingvistică se datorează tocmai diferențierii
lingvistice care se stabilește între mai multe generații, nicio generație nu reproduce cu exactitate
actele lingvistice ale generațiilor anterioare după care își crează expresia. Exceptând latura pur
biologică pe care Meillet o propune și pe care Coșeriu a respins-o deja din lipsă de temei, teoria
rămâne în picioare doar parțial, autorul explicând cum tinerii prin excelență sunt cei care acceptă
mai ușor inovațiile lingvistice.
Teoria minimului efort susține că anumite sunete, grupuri de sunete care au/ au avut o
pronunție mai dificilă pentru o anumită limbă se transformă și se simplifică pentru a deveni mai
facil de pronunțat.
Teoria analogiei explică schimbările lingvistice prin tendința spre regularitate, adică prin
tendința de a asimila formele neregulate la forme regulate, spre modele deja comune în cadrul
sistemului lingvistic, fiind influențate de forme gramaticale mai comune sau care, într-o anumită
măsură, fac parte din aceiași categorie, în perechi sau separat. De exemplu, lat. gravis s-a
transformat în grevis, după modelul dat de contrariul său, levis. Schimbarea pe temei analogic nu
este un fapt absolut necesar care trebuie să se întâmple, ci este o schimbare care poate avea loc,
dat fiind faptul că vorbitorul este stăpânul și creatorul expresiei sale. Cu alte cuvinte, există o
tendință generală în cadrul fiecărei limbi de regularizare, dar nu este mereu respectată,
manifestându-se și tendințe spre a se constitui noi regularități și norme, întrucât în istorie
asistăm la o continuă facere, desfacere și refacere a sistemelor.
Teoria economiei expresiei susține că, în general, în cadrul limbilor există tendința de a fi
exprimat numai ceea ce este indispensabil și necesar pentru înțelegere. Spre exemplu, dacă într-o
expresie există un singur semn de plural, acesta este suficient pentru înțelegere, iar alte semne
eventuale ale pluralului nu mai sunt necesare. De asemenea, abrevierile care reies în perfectă
claritate grație situației sau printr-o convenție la nivel de comunitate lingvistică. Cu toate acestea,
în cele mai multe privințe, ceea ce se simplifică într-o parte, se complică în alta, reducându-se
sau eliminându-se anumite morfeme și se creează altele în schimb.
Aceste teorii nu explică motivațiile schimbărilor lingvistice, ci evidențiază mecanismul și/sau
condițiile acestor schimbări, prin urmare cum și când se produc sau se pot produce. Motivul real
al schimbării este, în schimb, neconcordanța dintre actul lingvistic și modelul său, inovația fiind
întodeauna un act creator unic și individual, în momentul său originar. Creația se datorează unor
deprinderi articulatorii eronate în selectarea modelului, motive stilistice, motive culturale, cauze
fizice. Acest act se poate realiza atât în planul material al limbajului prin schimbări fonetice sau
în planul conținutului semantic.
Schimbările lingvistice provin întodeauna de la un act lingvistic individual, de la o inovație
care se răspândește prin imitație.
O lege fonetică este o schimbare fonetică care se realizează la nivelul mai multor cuvinte în
care unul sau mai multe foneme se prezintă în același context fonic și care se reproduce aproape
la fel în toate cazurile analoge sau în marea majoritate a acestora, justificând principiul
corespondenței regulate între două faze succesive ale aceluiași sistem.
 VIII. Științele lingvistice

Limbajul este un fenomen complex care implică mai multe aspecte simultane, dar care se
prezintă în planuri diferite și pot fi abordate, prin urmare, din puncte de vedere diferite.
Faptele constitutive ale limbajului sunt actele lingvistice și limbile, limbi care la rândul lor sunt
formate din dialecte sau felurite diferențieri atât din punct de vedere social, cultural, cât și din
punct de vedere stilistic.
Științele lingvistice nu sunt bine definite, prin urmare acestea prezintă același aspect tratat prin
puncte de vedere diferite, acestea comunicând între ele constant.
Lingvistica generală se ocupă de toate investigațiile lingvistice, pornind de la fapte lingvistice
concrete pentru a studia caracteristicile lor generale. Această disciplină se ramifică în mai multe
științe sau discipline lingvistice particulare care corespund unui anumit aspect al limbajului.
Fonetica se preocupă de aspectul fizico-fiziologic sau fonic al limbajului, termenul provenind
din greacă unde phone înseamnă voce, iar fonetica se ocupă întocmai de acest aspect, de cel al
sunetelor. Conform distincției făcute de Saussure, lingvisștii disting două științe ale aspectului
fonic. Pe de o parte, parole (vorbire) corespunde disciplinei numite propriu-zis fonetică și care se
ocupă de sunetele reale, certe din actele lingvistice, analizând aspectul acustic al sunetelor.
Fonetica instrumentală, experimentală este o ramură a acestei discipline. Pe de altă parte, langue
(limbă) corespunde stiinței numite fonologie care studiază sunetele ca unități funcționale
(îndeplinesc o funcție lingvistică, de constituire și diferențiere a semnelor). Unitatea de bază a
acesteia este fonemul, element care poate fi considerat, din punct de vedere funcțional, la fel în
două sau mai multe sunete echivalente din mai multe acte lingvistice asemănătoare. Aceste
științe pot fi abordate atât din punct de vedere sincronic, cât și din punct de vedere diacronic.
Psihologia limbajului se ocupă de aspectul psihic al actului lingvistic, știință dezvoltată în
mare parte de psihologi.
Semantica, termen provenit din grecescul sema care înseamnă semn, se ocupă de relația dintre
semnul lingvistic material sau semnificantul și semnificat. Semnele denumesc ceea ce este gândit
printr-o modalitate simbolică, ele devin instrumente în comunicare pentru a exprima o noțiune
căreia îi servește ca manifestare exterioară, expresie fizică. Unii lingviști propun o diferențiere
sincronică, sub denumirea de semasiologie, respectiv diacronică, semantica propriu-zisă.
Logicienii Școlii de la Viena și ai Școlii Poloneze consideră semantică știință care se ocupă cu
întreg aspectul intelectual al limbajului, aspect de care se ocupă, de asemenea, gramatica,
conform majorității lingviștilor. De asemenea, cea mai mare parte a lingviștilor consideră
semantica o parte a lexicologiei. Etimologia este o altă ramură a lexicologiei care studiază istoria
cuvintelor și modificările pe care acestea le-au suferit și care au fost inregistrate în timp.
Etimologia se află în relații cu fonetica istorică și cu semantica istorică, aplicând datele pe care
cele două științe le oferă.
 Gramatica se ocupă cu studiul tradițiilor lingvistice considerate ca sisteme. Gramatica
generală este o ramură a lingvisticii teoretice sau a teoriei limbajului și se ocupă de studiul
fundamentelor conceptelor gramaticale și care găsește asemănări între diferite sisteme
lingvistice, respectiv manifestări analoage care ar demonstra că în fiecare limbă există anumite
reguli general valabile (o gramatică a limbii în general) comune întregii umanități. Gramatica
comparată este rezultatul extinderii studiului limbilor asupra unor sisteme sau familii de limbi
înrudite, limbi care provin dintr-o unică limbă originară și prezintă forme dinstincte în spațiu și
timp (exemplu: gramatica comparată a limbilor romanice). Această disciplină poate fi înțeleasă
atât sub aspect sincronic, cât si sub aspect istoric (retrospectiv și prospectiv).
Gramatica, în fiecare sens al său, se ocupă de toate aspectele unei limbi deoarece înglobează
deopotrivă fonetica, semantica și alte laturi ale fiecărei limbi particulare. Privit sub aspect
sincronic și din cadrul unei singure limbi, termenul este înțeles ca studiul formelor pe care
cuvintele le iau în propoziții sau fraze, cât și al funcțiilor și relațiilor care se stabilesc în acest
plan sau ca morfologie și sintaxă.
Stilistica este o ramură a lingvisticii care studiază stilul exprimării verbale, de aspectul emotiv,
afectiv al exprimării unor sentiemente și impulsuri de voință. Stilistica se ocupă de
studiereafenomenelor care țin de aspectul afectiv al limbii, precum: augmentativele,
diminutivele, procedeul de hiperbolizare, expresiile cu valoare ironică, formele imperativului.
Stilistica limbii este studiul convențiilor afective generalizate într-o limbă, disciplină elaborată de
Charles Bally. Stilistica vorbirii se preocupă de studiul creației unui scriitor sau a anumitor opere
prin valorificarea creației din punct de vedere estetic sau al relației dintre expresie și structura
lumii pe care opera sau scriitorul o roiectează.
Gramatica poate fi privită atât din punct de vedere sincronic, aceasta fiind gramatica
sincronică, cât și diacronic, prin gramatică istorică care este o disciplină cu mult mai complexă
decât cea menționată anterior deoarece vizează studiul istoric atât al morfologiei, sintaxei și al
vocabularului, cât și al foneticii. Gramatica descriptivă este gramatica științifică care
înregistrează și descrie sistemul lingvistic în toate aspectele sale fără a oferi modele exemplare.
Gramatica normativă semnalează modele de limbă, clasificând anumite aspecte legate de limbă
ca fiind corecte sau incorecte.
Gramatica structurală/ funcțională este o formă a gramaticii descriptive care studiază formele
și funcțiile unei limbi ca elemente structurale care sunt privite din punctul de vedere al
opozițiilor distinctive care se stabilesc într-un sistem și ordonându-le în conformitate cu valorile
lor funcționale.
Istoria limbii este știința care studiază dezvoltarea unei limbi în contextul extern și care este
considerată o totalitate unică și în relație cu celelate aspecte ale istoriei limbilor, în conexiune cu
istoria politică, socio-culturală a comunității lingvistice.
Dialectologia este disciplina care studiază diferențierile regionale a unei limbi, respectiv
sistemele minore care se observă în interiorul ei din punct de vedere geografic. Această știință se
ocupă, de asemenea, și cu latura comparativă a dialectelor diferitelor limbi ale aceleiași familii
lingvistice.
 Onomasiologia este o știință din cadrul lexicologiei și studiază mijloacele prin care mai multe
limbi le utilizează pentru a exprima o anumită noțiune. Onomastica studiază în plan istoric
originea numelor proprii. Aceasta se divizează în antroponomastică și toponimie.
Geografia lingvistică este o metodă specială care se aplică în cadrul lingvisticii și prin
dezvoltarea sa amplă poate fi numită disciplină particulară. Aceasta se ocupă cu cercetarea
geografică a limbilor prin identificarea limitelor dialectale, difuzarea faptelor lingvistice într-o
anumită regiune, găsirea și justificarea cauzelor diferitelor schimbări lingvistice, stabilirea
cronologiei relative a fenomenelor lingvistice.
Paleontologia lingvistică constituie aplicarea lingvisticii în studiul civilizației, la preistorie.
Disciplina a început să se afirme în jurul anului 1840, iar metoda constă în a percepe izoglosele
ca izoide, linii de civilizație aproape identică.

IX. Fonetica

Limbajul are în ansamblul său secvențe continue de sunete numite de autor continuuri fonice
care sunt separate prin intervale distincte. În aceste continuuri se relevă sunetele produse de
limbaj întrucât ființa umană prezintă o conștiință fonologică, adică omul are capacitatea de a
distinge fonemele.
Sunetele limbajului prezintă calitățile cunoscute ale sunetelor studiate în acustică: intensitate,
înălțime și durată. Aceste calități pot fi studiate și puuse în evidență prin intermediul
chimografului care obține reprezentarea grafică a undei sonore.
Unda inregistrată identifică vibrații principale și secundare. Vibrațiile secundare reprezintă
timbrul.
Intensitatea sunetelor nu este măsurată la nivel absolut, ci prin raportarea acesteia la alte
sunete, fiind cu putință de a fi măsurată doar o intensitate realtivă. Relative sunt și conceptele de
accent, ton și cantitate, mai mult decât atât, accentul este cel mai intens. Acesta împarte silabele
în silabe tonice și atonice. Fiecare sistem lingvistic are particulăritățile lui în ceea ce privește
gradul de intensitate al accentului. În spaniolă, engleză, italiană accentul este puternic, dar în
maghiară este cu mult mai puternic.
Aparatul fonator al omului este reprezentat de coardele vocale. Acesta funcționează prin
intermediul a trei cavități: cea bucală, nazală și laringală și o serie de organe fixe și moblie.
Vocalele sunt sunetele care sunt produse exclusiv de coardele vocale, iar pentru articularea lor
restul aparatului fonator este necesar doar ca o cutie de rezonanță, factor modulator. Celelalte
sunt consoane. Vocalele sunt de trei tipuri: medii (a), anterioare (e,i) și posterioare (o,u).
Sunetele, după durată, pot fi de două feluri: continue, ca sunete prelungite și momentane, ca
sunete articulate într-un singur moment și nu pot fi prelungite mult. Absolut toate vocalele sunt
continue. Această afirmație este relevantă pentru a putea realiza distincția lingvistică între
sonante și consoane, bazându-se pe funcția sunetelor de a alcătui nucleu silabic. Sonantele sunt
sunete care pot forma o silabă de unele singure, fără ajutorul altui sunet, pe când o consoană nu
poate alcătui o silabă de una singură. Silaba este cel mai mic grup fonic care se poate pronunța.
Vocalele sunt, în general, sonore sau surde, iar consoanele sunt nazale.
Vocalele sunt, în general, sunete care pot forma singure silabe, dar câteodată acționează în
calitate de consoane.
Semnificatul unui semn nu este dependent de sunetele care îl formează, ci exclusiv de tradiția
culturală care este actuală în comunitatea din care face parte. Limnajul uman se deosebește de
pseudolimnajul animal deoarece acesta reprezintă o schimbare a tonului și înălțimii unui sunet,
fără semnificație.
Universal, orice limbă scrisă care utilizează scriere alfabetică are sistemul său propriu pentru a-
și transcrie fonemele și aproape niciodată ortografiile cunoscute nu sunt totalmente fonologice.