AUTORUL

FILOLOGIE ȘI HERMENEUTICĂ

Hermeneutica- arta de a interpreta textele, disciplină auxiliară teologiei car în trecut era aplicată doar
textelor sacre- devenită în sec al XIX-lea știința interpretării tuturor textelor și însăși temelia filologiei și a
studiilor literare – Friederich Scleiermacher înființează hermeneutica filologică la sf. sec al XVIII-lea—
poziție filologică, antiteoretică hotărâtă

țel: stabilirea semnificației primordială a operei literare pt. că literatura s-a alienat de lumea sa
de origine, iar opera de artă: își obține o parte din inteligibilitate de la destinația sa primordială” de
unde, după explicațiile sale reiese că: „opera de artă smulsă din contextul ei primordial își pierde
semnificația, dacă acest context nu e păstrat de istorie”

doctrină romantică, istorică—semnificația unei opere este cea pe care o avea la origine: a o
înțelege înseamnă a restitui această origine----Gadamer spune că întreg eforul hermeneutic vizează
regăsirea „punctului de ancorare” în spiritul artistului, singurul care va face cu totul de înțeles
semnificația unei opere de artă

Viziunea lui Scheiermacher se rezumă la: identificarea riguroasă a semnificației operei cu condițiile
cărora aceasta le-a răspuns la origine, înțelegerea sa cu restituirea producerii sale originale---restituirea
intenției autorului este condiția necesară și suficientă pentru determinarea sensului operei

un text nu poate să vrea să spună ulterior ce nu putea să vrea să spună la origine—ce trebuie
determinat precis într-un text trebuie căutat în aria lingvistică comună a autprului și a publicului originar

A.Compagnon replică: dacă privilegiezi în mod absolut contextul, atunci ignori faptul că textul
semnifică ceea ce se citește în el, adică ce a semnificat de-a lungul istoriei. ---în numele istoriei, filologia
neagă istoria și evidența că un text poate semnifica ceea ce a semnificat.

Tocmai această premisă-o normă, o alegere etică, iar nu o propunere dedusă în mod necesar va fi
demolată de hermeneutică

Cum ajunge Sch. la reconstituirea intenției originale: metoda simpatiei, a divinizației sau CERC
HERMENEUTIC---cititorul emite întâi o ipoteză despre sensul său întreg, apoi analizează detaliile părților,
apoi revine la o înțelegere schimbată a întregului=relație interdependentă dintre părți și întreg, nu
putem cunoaște întregul fără să cunoaștem părțile și viceversa (A.Compagnon consideră problematică
această teză)

cercul hermeneutic poate umple golul istoric din prezent-interpret și trecut-textul, să corecteze
prin confruntarea cu părțile un act inițial de empatie cu întregul și să ajungă la reconstituirea trecutului
DAR este conceput ca o dialectică a întregului și a părților, dialog al prezentului cu trecutul ca și cum
acele două distanțe pot fi soluționate dintr-o mișcare, simultan și identic. Grație cercului, înțelegerea
leagă un subiect de un obiect, acest cerc dispărând odată ce se atinge înțelegerea completă a obiectului.
 Wilhelm Dilthey- se opune explicației deoarece explicația există doar în științele exacte și propune
înțelegerea ca scop mai modest al hermeneuticii; un text poate fi înțeles, dar nu explicat, de exemplu,
printr-o intenție.

Edmund Husserl- înlocuirea cogito-ului cartezian, în calitate de conștiință reflexivă—prezența sieși și

disponibilitate în fața celuilalt cu intenționalitatea, ca act de conștiință care este mereu conștiința a ceva
anume, compromite empatia interpretului la care se referea cercul hermeneutic (nu mai e un cerc
metodic, ci condiționează înțelegerea)----Orice înțelegerea presupune o anticipare a sensului, iar oricine
vrea să înțeleagă un text are întodeauna un proiect în fața acestuia, interpretare care se sprijină pe o
prejudecată.

Împreună cu Martin Heidegger- precomprehensiunea noastră, inseparabilă de existența noastră sau de

fiindul-acolo al nostru, ne interzice să scăpăm de propria noastră situare istorică pentru a o înțelege pe
cealaltă---se numește intenționalitate fenomenlogică

intemeiată pe principiul hermeneutic al circularității și al precomprehensiunii, dar reconstrucția

trecutului este imposibilă, astfel condiția noastră istorică devine prejudecata oricărei expereințe---cercul
nu se mai dizolvă, ci aparține structurii însăși de a înțelege

Filologia a devenit o himeră, dacă nu mai poți spera vreodată să ieși din propria lume unde ești închis
ca într-o bulă

Gadamer a reluat în lumina tezelor celor doi menționați anterior (Adevăr și metodă), întrebările
hermeneuticii de la Schliermacher și ajunge la următoarele idei:

 restabilirea condițiilor originale este o tentativă pe care istoricitatea ființei umane o sortește
eșecului---o înțelegerea care ar însemna restaurarea originalului nu ar fi decât transmiterea
unui sens defunct
 pt o hermeneutică post-heideggeriană- „ce vrea să spună autorul”, prima receptare nu restituie
nimic real pentru cititor
 semnificațiile unui text nu sunt niciodată epuizate prin intențiile autorului său—când textul
parcurge noi contexte istorice/ culturale, implicit apar noi semnificații pe care autorul și primii
cititori nu le prevăzuseră

Orice interpretare e contextuală, dependentă de criteriile relative contextului în care are loc---
nu e poți să cunoști un text așa cum ar fi în el însuși. După Heidegger s-a sfârșit cu hermeneutica
lui Schleimacher—orice interpretare e concepută ca un dialog între trecut și prezent, o
dialectică a întrebării și a răspunsului, iar distanța dintre interpret și text nu mai trebuie
umplută, nici pt. a explica, nici pt. a înțelege –fuziune de orizonturi, devine o trăsătură
productivă a interpretării

Limbajul conține semnificații în cadrul operei literare dincolo de ceea ce poate exprima inițial.

Derrida în Vocea și Fenomenul: sensul textului nu poate fi epuizat de intenție-nu poate fi redus la
sensul pe care îl are pentru autor și contemporanii săi, ci mai trebuie să includă și istoria criticării sale de
către toți cititorii din toate timpurile.
Intenție și conștiință

Raportul text-autor imposibil de redus la biografia autorului, rol exploatat în istoria literară
tradițională, A.Compagnon spune că autorul biografic poate fi eliminat din concepția noastră despre
literatură.

Școala de la Geneva-Georges Poulet- critica numită a conștiinței----abordare care cere empatie,

identificare din partea cititorului pt. a înțelege opera, întâlnirea cu autorul prin opera sa, în calitate de
conștiință profundă---reproduce mișcarea inspirației, a retrăi proiectul creator, a regăsi ceea ce Sartre
numește proiectul original ----Poulet vorbește despre gândirea nedeterminată care se exprimă într-o
întreagă operă, autorul rămânând în această gândirea nedeterminată.

Polemica Picard – Barthes

Is there a text in this class de Stanley Fish agreavează relativismul dogmatic, ateismul cognitiv susține
că nu există un sens inert si permanent al unui text, că un text are tot atâtea înțelesuri câți cititori are și
că nu există un mod pt. a proba validitatea unei interpretări----cititorul se substituie din acel moment
autorului în calitate de criteriu de interpretare.

Metoda pasajelor paralele

 preferă, când deslușește un pasaj obscur, dificil dintr-un text, să recurgă la un alt pasaj din
acelașași sau alt text—dovada pt cei sceptici a persistenței în credința autorului—în sensul de a
desluși pasajul---scoaterea la lumină a anumitor particularități, diferențe pe fondul unor repetiții
 a reciti înseamnă a compara
 Toma de Aquino-dacă un alt pasaj de același autor nu explică și nu confirmă metafora printr-o
comparație sau o desemnare atunci aceasta e posibil să nu existe cu adevărat---orice alegorie
trebuie să poată fi verificată printr-un pasaj paralel interpretabil în mod literal
 Georg Friederich Meier este unul din cei dintâi care au formalizat funcția heremenutică a
pasajelor paralele
 după acest autor, pasajele paralele sunt discursuri sau părți de discurs care au o asemănare cu
textul, ele asemănându-se cu textul fie în privința cuvintelor ( paralelism verbal), fie în cea a
sensului (paralelismul obiectului), fie în amândouă (paralelism mixt)
 Szondi spune că metoda urmărește „clasificarea unui pasaj obscur, nu doar din pasajele unde
este folosit acel cuvânt, ci și din cele unde același obiect e desemnat cu un alt cuvânt”
 paralelismul obiectului reintroduce alegoria în filologie
 Johann Martin Chladenius—paralelismul intenției (se distinge la fel cum se distinge ce vrea să
spună autorul cu ce spune textul, Sf. Augustin: intentio și actio, voluntas și scriptum—paralelism
în spirit, pe care litera-l ascunde) și paralelismul legăturii între cuvinte (identitate de construcție,
repetiția formală, pattern-ul)
Straight from the horse s mouth

critica prefera un alt pasaj din același text---în lipsa lui, un alt pasaj din alt text de același autor----un
pasaj din textul unui alt autor

un pasaj paralel al aceluiași autor e mai important decât un pasaj paralel de un alt autor
intenția autorului, dacă nu ca scop, intenție, cel puțin ca structură, intenție în act---dacă intenția
autorului nu e considerată pertinentă pt. a hotărî sensul textului, atunci de unde această înclinație spre
preferința generală în alegerea unui pasaj paralel de același autor?

Juhl- folosirea pasajelor paralele pentru a confirma sau infirma o interpretare este un apel implicit la
intenția autorului ---ex polemica despre Pisicile lui Baudelaire

Riffaterre-nu idiolect, ci sociolect, nu ca parole(vorbire), ci ca limbă face criticul apel la un pasaj paralel
al aceluiași autor---devine caz particular, caz limită pt a ajunge ceva mai contemporan cu care să fie
comparat decât poetul în persoană---autorul ca horse s mouth

Această metodă nu-l convocă pe autor ca intenție, ci ca pe un ventriloc—idilolectul devine un

sociolect redus: martorul cel mai fiabil al autorului nu este nimeni altcineva decât autorul însuși---- A.
COMPAGNON NU E DE ACORD CU ACEASTA TERORIE pe care o numește seducătoare pt. că preferă să
compare texte mai îndepărtate în timp ale autorului, decât un text de un alt autor care este mai apropiat
în timp

Ipoteza de corență minimală a textelor unui autor în cursul timpului

Intenție sau coerență

Metoda pasajelor=intenția autorului e pertinentă în interpretarea textelor=intenția e corenetă

Fără o coerență în text, fără intenție, paralelismul devine o coincidență aleatorie----

posibilitatea existenței unor contradicții între două pasaje paralele din același autor pe care le explică
Szondi pag 86

 paralelismul dintre două texte este pertinent doar dacă ele trimit la o intenție coerentă—dacă
autorul e inconsecvent, atunci paralelismele verbale devin nesigure
 contradicția-metodă de cercetare, poate fi depășită printr-o coerență superioară

Coerența și/sau contradicția caracterizează textul produs de către om---un astfel de text încercăm
să-l înțelegem, nu explicăm

Chladenius-două obstacole (pe lângă trecerea timpului) ce afectau validitatea metodei pasajelor
paralele: genurile și tropii
 Prin iluzie generică nu se așteaptă de la o operă literară să fie la fel de coerentă ca un tratat
filosofic---să nu fie acordate unui pasaj paralel memoriile, corespondența unui autor pt că ele rep.
alte genuri, n-ar trebui să explice opera autorului

Prin iluzie metaforică, ideea eronată care constă în faptul că dacă într-un loc un cuvânt va fi
apărut în sens figurat, trebuie înțeles în același sens figurat și în alte pasaje---duce la
suprainterpretare, absurdism

Pasajele paralele pot fi utilizate și pt. a invalida suprainterpretările

Metoda pasajelor paralele implică o incursiune în biografia, istoria literară, acceptarea prezumției
de intenționalitate, de coerență (intenție în act nu premeditare)---scoaterea la iveală a unor relații
latente, profunde, conștiente sau nu.

Nici un critic nu renunță la o ipoteză minimală asupra intenției autorului, în calitatea ei de coerență
textuală ori contradicție rezolvându-se la un alt nivel al coerenței---această coerență este aceea a
unei semnături a unui artist—rețea de subtile repetiții, trăsături distinctive, sistem de detalii
simptomatice---fac posibilă o interpretare/ o atribuire

Cele două argumente împotriva intenției

Două poziții polemice:

 Intenționalistă---e suficient să cauți în text ceea ce a vrut să spună autorul, „intenția sa clară și
lucidă”-Picard—singurul criteriu al validității interpretării
 Nu este găsit în text niciodată ceea ce spune autorul, independent de intențiile sale—nu există
criteriu de validitate a interpretării

intenția este singurul criteriu de conceput al validității interpretării, dar

nu e egală cu premeditarea

 este de căutat în text ceea ce spune raportat la propriul context de origine ( lingvistic, cultural,
istoric)
 -II- ceea ce este raportat la contextul contemporan al cititorului

Aceste două teze sunt complementare—readuc la cercul hermeneutic

Argumentele care sunt propuse împotriva intenției autorului:

 intenția autorului nu are pertinență—nu există ecuație ecuație logică între sensul unui text și
intenția autorului, intenție dificil de reconstruit---Wimsatt și Beardsley, în The intentional fallacy
 —intenția autorului și experiența sa sunt de interes pur istoric, indiferente pt. înțelegerea
textului----Singura intenție ce contează la un autor este aceea de a face literatură, iar poemul
însuși e suficient pt. a horărî dacă autorului i-a reușit această intenție----mărturiile asupra
intenției sunt indicii utile pt descifrarea textului, dar nu trebuie să le înlocuim cu sensul
textului..sensul nu e identic cu intenția autorului
-----anti-intenționalismul structuraliștilor a fost radical—ideea autosuficienței limbii conform lui
F. de Saussure---semnificația este determinată de sistemul limbii, nu de intenții—excluderea
autorului și a referentului devin punctul de plecare al interpretării---Textul devine LANGUE, nu
PAROLE, este considerat ca un ENUNȚ, nu o ENUNȚARE---în calitate de limbă, textul nu mai e
vorbirea cuiva, enunțările devin enunțuri tip, se face abstracție de utilizările lor particulare

Intenționaliștii și anti-intenționaliștii preferă să se bazeze pe trăsăturile textuale, nu pe cele

biografice pt. că primele sunt legate în mod direct de sens prin intermediul intenției autorului

 opera îi supraviețuiește intenției autorului – opera își trăiește propria viață—semnificația unei
opere nu poate fi definită doar de semnificațiile sale pt autor și contemporanii săi, ci trebuie să
fie privită ca un produs al unei acumulări, istoria acumulărilor sale de către toți cititorii

Ambele argumente pornesc de la aceiași premisă: diferența dintre scriitură și vorbire, după
modelul dialogului Fedru de Platon-textul e de două ori mai îndepărtat de gândire---Textul scris
supraviețuiește enunțării sale, interzice retușurile comunicării pe care le permite vorbirea vie

Gadamer-scriitura devine obiectul hermeneuticii din cauză autonomiei receptării sale față de
emiterea sa

intenția devine un criteriu prea normativ, irealist pt literatură, dar în cadrul vorbirii vii
ambiguitățile dispar, pe când în textul scris, nu.

SENS NU ESTE EGAL CU SEMNIFICAȚIE

Operele de artă transcend intenția primordială a autorilor lor și vor să spună ceva nouă fiecărei
epoci---filosofii limbajului fac următoarea distincție: sensul unei expresii (Sinn) ȘI DENOTAȚIA,
REFERINȚA sa (Bedeuntung)—luceafărul de zi, luceafărul de seară---desemnează aceiași planetă dar
în sensuri diferite

Montaigne- poemele sunt mai mult decât spun

Hirsch- sensul e ceea ce rămâne stabil in text-ce vrea să spună textul?--singular

-semnificația-ceea ce se schimbă în receptarea unui text- ce valoare are acest text?-----plural,

pune sensul în legătură cu o situație, variabil

-când citim un text legăm legăm sensul lui de exp. noastră actuală, îi dăm valoarea în afara
contextului de origine

Sensul-ob. interpretării textului

Semnificația-obiectul aplicării textului la contextul receptării sale—al evaluării sale

 Avem acces la sens prin intermediul semnificației—ne bazăm interpretările pe evaluari—
precomprehensiuni ale fenomenologiei

LUMEA
Mimesis-de la Poetica lui Aristotel-termenul cel mai general sub care s-au conceput relațiile
dintre literatură și realitate

repus în discuție de teoria literară—a insistat asupra autonomiei literaturii în raport cu

realitatea, cu referentul, cu lumea---teza primatului formei asupra fondului, a expresiei asupra
conținutului, a semiosis-ului asupra mimesis-ului

La fel ca intenția autorului, referința este de asemenea o iluzie pusă în calea înțelegerii literare---
culmea doctrinei: dogma autoreferențialității textului literar---„poemul vorbește despre poem”- Philippe
Sollers

-citim pt. referințele textului la el însuși, literatura la ea însăși----literatura vorbește și despre literatură

-problema apare atunci când folosim termenul mimesis tradus ca „imitație”, „reprezentare”, „verosimil”,
„ficțiune”, „iluzie”, „realism”…

2 dimensiuni ale „problemei”-subversiv la Platon în republica—pune în pericol legătura socială

-represiv la Barthes----consolidează legătura socială

Literatura vorbește despre lume sau invers?

Împotriva mimesis-ului

-teoreticienii întorc spatele „exteriorului referabil al lucrurilor”, adică lumii obiectuale

F. de Saussure—arbitrarul semnului lingvistic—autonomia relativă a limbii în rap. cu realitatea---

semnificația e diferențială, rezultă din relația cu semnele lingvistice, nu este referențială, adică să rezulte
din relația cuvintelor cu lucrurile +Peirce-legătura semnului cu ob. e ruptă, pierdută

Referentul nu există în afara limbajului, produs de semnificație, interpretat-Lumea este deja

interpretată—relația lingv. are loc între reprezentări, nu între cuvânt-lucru, text-lume

Jakobson- premise antireferențiale-fondează teoria lit. pe modelul lingvisticii---FUNCȚIILE LIMBAJULUI

CELE 6-----funcția referențială=contextul mesajului, funcția poetică=mesaj-----în literatură f. poetică este
dominantă, deși ar fi greu de identificat mesaje care să exercite o singură funcție
 Nicolas Ruwet subliniază absența unei definiții amesajului, precizarea unei naturi reale a
funcției poetice.

-Clișeele autoreferențialității se regăsesc în orizontul funcției poetice a lui Jakobson

-BARTHES—Introducere la analiza structurală a povestirilor—realismul, imitația ocupă pozițiile

cele din urmă, vechituri, referința este considerată accesorie și contingentă literaturii----funcția
povestirii nu e aceea de a reprezenta, ci de a fi un spectacol care rămâne misterios, dar nu de ordin
imitativ

-limbajul=actorul principal----limnajul se imită pe sine însuși---în povestire nu se

întâmplă nimic, se întâmplă doar limbaj și călătoria lui

-opera este elimnată, rămâne doar textul poetic..textul=jocul cuvintelor și al virtualităților limbajului

Mimesis-ul denaturalizat

mimesis, reprezentarea, referința=coșmaruri ale teoriei literare, marginalizate

Mimesis la Aristotel în Poetica=concept captital-----pana în sec 20 la T.L. era ideea de arta, literatura ca
imitație a naturii

DAR A APĂRUT O SCHIMBARE DE SENS pt. că la Aristotel- criteriul mimesis-ului era verosimilul în sens
natural(eikos, posibilul), dar la poeticienii moderni a devenit verosimil în sens cultural(doxa, opinia)---
reinterpretarea lui Aristotel a fost indispensabilă pt. că se promovează o literatura antireferențială care
să se poată recomanda de la a sa

Mimesis după Platon dă iluzia că povestirea e asumată de altcineva decât de autor, iar în cartea a Xa
amintește de mimesis pt a condamna arta ca „imitație a imitației, de două ori mai îndepărtată de ceea
ce este”, se îndepărtează de adevăr= de asta Platon voia să alunge poeții din Cetate

mimesis-ul lui Aristotel nu explică reaporturile lit. cu raelitarea, ci producerea ficțiunii poetice
verosimile----repreezentarea acțiunilor umane prin limbaj+Poetica nu pune niciodată accentul pe
obiectul imitat, ci pe imitant, pe tehnica reprezentării, pe structurarea mythos-ului, ceea ce îl preocupă
este aranjarea narativă a faptelor istorice-naratologie…Poetica este arta construirii iluziei referențiale

Aristotel în cartea a noua: „rolul poetului este să spună nu ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, ci
ceea ce s-ar putea întâmpla în ordine verosimilului sau anecesarului”

Verosimilul, spun teoreticienii, nu e ceea ce se poate întâmpla în ordinul posibilului, ci ceea ce este
acceptabil pt opinia comună, ceea ce e endoxal, ceea ce corespunde codului și normelor consensului
social= sistem de convenții și de așteptări antropologice, sociologice, hotărăște ce e normal și ce e
anormal= UN COD, O CENZURĂ—idei preluate în special de la Aristotel

în epoca clasică, verosimilul ținea de convenții, conștiință colectivă, ceea ce se cuvine

Realismul: reflectare sau convenție

Teoria literaturii-inseparabilă de o critică a ideologiei(de la sine înțeleasă, atât de împământată în

mentalul societății încât pare a fi naturală, dar este culturală)---mimesis-ul face să treacă drept natură

Mimesis---pretinsă imitație a realității ce tinde să oculteze ob. imitant în folosul ob. imitat---
asociată tradițional cu realismul---realismul cu romanul---romanul cu individualismul---critica mimesis-
ului=critica ordinii capitaliste

ideologia burgheză aduce și o iluzie lingv.-să crezi că limbajul e copia realității, că lit. poate să
reprezinte fidel, ca o oglindă, fereastră spre lume, după imaginile convenționale ale romanului –
Foucault critică metafora transparenței a realismului-utopia unui limbaj transparent in care lucrurile ele
însele ar fi numite fără distorsiuni

T. L. nu mai concepe realismul ca pe o reflectare a realității, ci ca pe un discurs care ăși

are regulile și convențiile sale, ca pe un cod care nu e mai natural decât celelalte-Jakobson observă
preponderența metonimiei și a sinecdocei în realism, metafora la romantici

Teoria structuralistă, poststructuralistă-se opune concepției referențiale a ficțiunii

literare-textele lit nu vorbesc de stări care să le fie exterioare

Realismul-teoria franceză-văzut ca un ansamblu de convenții textuale, aproape de aceiași natură ca

regulile tragediei clasice sau ale sonetului-excesiva excludere a realității

Iluzie referențială și intertextualitate

Limba este formă și nu substanță dupa Saussure, sistem și nu nomenclatură, dacă ea poate copia realul,
atunci ne întrebăm: Cum ne face literatura să credem că copiază realul? Barthes spune că ceea ce
numim noi realitate în teoria textului realist nu e nimic altceva decât un cod de reprezentare, de
semnificație: nu e cod de execuție

Iluzia referențială rezultă din manipularea semnelor care maschează convenția realistă, ocultază
arbitrarul codului-ne facem să credem în naturalizarea semnului-reinterpretată în termeni de cod--- ca
să ne raportăm la raporturile literaturii cu realitatea=a o formula ca „iluzie referențială”/ „efect de real”-
Barthes

Barthes- numește realismul o copie a unei alte copii a realului

Intertextualitatea-„codul e o perspectivă de citate”, un real deja scris, cod propsectiv- Barthes

Referința nu are realitate, ceea ce numim real este un cod. Scopul mimesis-ului nu mai e acela de a
produce o iluzie a lumii reale, ci o iluzie de doscurs adevărat despre lumea reală—Realismul e iluzia
produsă de intertextualitate: „Ceea ce se află dincolo de hârtie, nu e realul, referentul, ci Referința, acea
„subtilă imensitate a scrierilor”---intertextaulitatea se prezintă ca un mod de a deschide textul, dacă nu
spre lume, cel puțin către cărți.---s-a trecut de la textul închis la cel deschis

Julia Kristeva: „orice text se construiește ca un mozaic de citate, orice text este absorbire și
transfigurare a unui alt text”, „ansamblul social considerat ca un ansamblu de texte”

Bahtin și dialogism-reintroduce realitatea în text realitatea, societatea în text, văzut ca o

structură complexă de voci, un conflict dinamic de limbi și stiluri eterogene-a făcu textul din nou
prizionier în literalitatea sa esențială.

Genette-„relație de coprezență între două sau mai multe texte”-restrictiv pdv---citatul, plagiatul,
aluzia devin formele obișnuite ale textului

Intertextualitatea tinde să înlocuiască noțiuni de „sursă”, „influență”

Rifafaterre-„iluzie referențială” pe modelul „iluziei intenționale”-eraoarea de a pune realitatea

în locul reprezentării ei „a pune referențialitatea în text, când de fapt ea este în cititor”-textul nu se
referă la lume, deși cititoul crede asta , textele nu vorbesc de stări, lucruri care să le fie exterioare

CELE 2 TEZE : 1. tradiția de la Aristotel, umanistă, clasică, realistă, naturalistă, marxistă, literatura are ca
finalitate reprezentarea realității 2.tradiția modernă referința e o iluzie, literatura vorbește doar despre
literatură.

Critica tezei antimimetice

În S/Z, Barthes: atacă fundamentele mimsis-ului literar—romanul, până și cel mai realist, nu e
executabil—nu poate fi urmat practic și literar—argument considerat straniu de autor pt. că vede
litertura ca pe un „mod de utilizare”

-de ex: pt. a executa mișcările explicate într-un manual de gimnastică, e nevoie în definitiv să fi făcut
deja acel lucru—prin aprozimări succesive, ajunge ca dispozitivul, acțiunea să funcționeze---exercițiul se
dovedește executabil: se atinge realitatea cercului hermeneutic

Pt a nega realismul romanului, Barthes trebuie să identifice în prealabil realul cu „operabilul”,

care poate fi expus în mod nemijlocit pe scenă sau ecran- ridică ștacheta f. sus, cere mult prea mult, pt a
constatata în mod clar că exigențele sale nu pot fi îndeplinite, că literatura nu e la înălțime

-în romane, obiectul nesemnificativ denotă realul, banalul-exemplul paradigmatic al detaliului inutil,
elemente care sunt impermeabile la sens: „Eu sunt realul”-Barthes

Barthes are nevoie ca în roman să existe notații care nu trimit la nimic altceva decât la real, cu
ele realul năvălind în roman: „Semiotic vorbind, „detaliul concret” e constituit de coliziunea directă
dintre un referent și un semnificant; semnificatul e expulzat din semn, și odată cu el, desigur și
posibilitatea de a dezvolta o formă a semnificatului”—o numește „iluzie referențială”—Iluzia
referențială , mascând convenția și arbitrarul, este încă un caz de naturalizare a semnului. Fiindcă
referentul nu are realitate, este produs de limbaj și nu dat înaintea limbajului

Christopher Prendergast--despre Barthes care neagă faptul că limbajul are vreo relație
referențială cu lumea, însă dacă ceea ce spune e adevărat, dacă poate denunța iluzia referențială, atunci
înseamnă că există o modalitate să vorbești despre realitate și să faci referire la ceva ce există—limbajul
nu e întodeauna, nu în întregime inadecvat—referința nu poate fi total eliminată deoarece ea apare în
momentul în care este negată-cine spune iluzie spune realitate în numele căreia poți denunța această
iluzie-autorul întreabă: „Iar dacă realitatea este iluzie, care e realitatea iluziei?”

Montaigne-se confruntă cu aceiași problemă a scepticismului integral, dintre limbaj și ființă-se

mulțumea să întrebe: „ce știu eu”, adiă nu știu niciodată că nu știu cu adevărat, dar Barthes vrea mai
mult, vrea să nu știu nimic

Prendergast-subliniază că Barthes recurge la metafore(coliziune, expulzare), personificări(„noi

suntem realul”)-reușește să convingă cititorul să accepte o teorie a referinței dintre cele mai exagerate

Limbajul este personificat pt. a nega el însuși că e limbaj, la Barthes cuvintele dispar, îi
dau cititorului iluzia că nu se confruntă cu limbajul, ci cu realitatea însăși, semnul se șterge în
fața/spatele referentului pt. a crea efectul de real: iluzia prezenței obiectului. Cititorul crede că are de a
face cu lucrurile însele: victimă a iluziei, e ca și cum ar fi vrăjit.

Barthes pt a arăta că limbajul nu e referențial recurge la o teorie a referinței demult discreditată,

persupunând că prin coliziunea semnului cu referentul și expulzarea semnificației se crează un pasaj
nemijlocit de la semnificant la referent, fără mijlocirea semnificației, practic halucinăm obiectul, iar
efectul de real, iluzia referențială este o halucinație

Coleridge distinge iluzia poetică de halucinație și o clasiciă de „credința negativă, care permite
imaginilor prezentate să acționeze prin propria lor forță, fără negarea sau afirmarea existenței lor reașle
prin judecată”

În S/Z măsura realismul cu criteriul a ceea ce este operabil, ceea ce poate fi transpus în real fără
interferențe

Iluzia referențială, după Riffaterre, scapă de paradoxul cel mai pronunțat al efectului de real
după Barthes—pt Barthes întreg limbajul nu e referențial, dar Riffaterre are grijă să distingă folosirea
comună a limbii și utilizarea ei poetică

Limbajul obișnuit-semnificația ar fi verticală, dar orizontală în literatură; referința ar

funcționa convenabil în limbajul obișnuit, în timp ce refeința ar fi proprie limbajului literar---Riffaterre
trimite la o teorie a referinței veche, care face din limbaj un sistem de etichete, o filosofie a limbajului-
autorul nu e de acord cu această teorie-cum să distingi limbajul poetic, dotat cu semnificanță de cel
obișnuit, care e referențial?

-limbajul poetic este semnificant deoarece literatura nu e referențială-Rifaterre: „referențialitatea

efectivă nu e niciodată pertinentă pt semnificația poetică”---Riffaterre poate pretinde grație acestui arg.
că mimsesis-ul nu e nicidată mai mult decât o iluzie produsă de semnificanță
 Riffaterre spune că textul poetic își este autosuficient, dacă există referință externă, ea nu
trimite la real, nu există referință externă decât la alte texte. Ca și la Barthes, lumea cărților înlocuiește
integral cartea lumii, însă prin fiat.

Arbitrarul semnului lingvistic

Negarea facultății referențiale a literaturii( Barthes, teoria franceză în general)---Saussure,

Jakobson

Inistența pe funcția poetocă a limbajului în detrimentul funcției sale referențiale rezultă dintr-o
citire vrestrictivă a lui Jakobson, în timp ce afirmarea convenționalimului codurilor literare, pe modelul
codului limbii, e împrumutat de la teoria semnului lingvistic a lui Saussure----Cursul de lingv. generală nu
justifică premisa care ar vrea ca limbajul să nu vorbească despre lume

Saussure spune că nu limba era arbitrară, ci legătura dintre aspectul fonetic și aspectul semantic
al limbii, dintre semnificat și semnificant—arbitrarul semnului nu implică, conform logicii non-
referențialitatea iremediabilă a limbii---saussure face o apropiere între limbă ca sistem de semne
arbitrare și limba ca viziune a lumii aparținând unei comunități lingvistice

Saussure nu sugerează niciodată că vorbirea ar fi arbitrară, că limba nu ar fi reală

Faptul că literatura vorbește despre literatură nu o împiedică să vorbească și despre lume---dacă ființa
umană și-a dezvoltat facultățile limbajului, a făcut-o totuși pentru a discuta despre lucruri care nu sunt
de ordinul limbajului

Mimesis-ul ca recunoaștere

Partizanii mimesis-ului—se sprijină pe Poetica artistotelică—spun că literature imită lumea, dar

poeticenii moderni pun accentual pe Poetica în calitate de tehnică a reprezentării, aceasta nu trimite
către un exterior și că privea doar literature

O a treia citire a Poeticii: pt Aristotel, spre deosebire de Platon care vedea în mimesis o copie a
unei copii, o degradare a adevărului, mimesis-ul nu este pasiv, ci active—mimmesis-il constituie o
învățare

Mimesis=cunoastere, nu copie, nu replica identică—desemnează cunoașterea proprie omului,

felul în care construiește și locuiește lumea---subliniază legătura mimesis-ului cu cunoașterea, apoi cu
lumea și realitatea

Northrop Frye, Anatomie a criticii (1957)- 3 noțiuni pt a separa mimesis-ul de copie:

1. mythos-istorie, intrigă: „sistem de fapte”-Aristotel

2. dianoia-gândire, intenție: a demonstra că ceva este sau nu este

3. anagnorisis- recunoașterea: trecerea de la ignoranță la cunoaștere-dat fundamental al intrigii

Finalitatea mimesis-ului este aceea de a stabili raporturi de fapte care, fără această înlănțuire, ar
părea pur aleatorii, de a dezvălui o structură de inteligibilitate a evenimentelor, a da un sens acțiunilor
umane—mimesis-ul produce un effect în afara lecturii, în lume

Se recunoaște eroul în intrigă, dar există si o altfel de recunoaștere, cea a temei de către cititor
în receptarea intrigii, recunoașterea de către citator a temei totale și a coerenței tematice. Momentul
recunoașterii-mom. în care scopul inteligibil al operei este perceput reropsectiv, mythos devine dianoia,
formă unificatoare, adevăr general

Paul Ricoeur, Timp și povestire-legătura dintre mimesis și lume, pe înscrierea sa în timp-

mimesis=activitate mimetică=mythos(punerea în intrigă)-inseparabil de o exp. temporală

poetica devina „arta de a compune intrigi”-„Reprezentarea acțiunii este chiar intriga”,

imitația, reprezentarea acțiunilor, mimesis=înlănțuirea faptelor mythos

Mimesis, imitație sau reprezentare a acțiunilor, dar și înlănțuire a faptelor este contrariul wcelui
„declac al realului preexistent”-„imitație creatoare”, nu „dublare a prezenței”, ci „rupture care deschide
spațiul ficțiunii”, el „instaurează literalitatea operei literare”

Învățarea mimetică-legată de recunoaștere, care e construită în opera și resimțită de citator.

Povesitirea după R. este modul nostrum de a trăi în lume/lumea-rep cunoașterea noastră practică a
lumii, inițiază un effort comunitar de construire a unei lumi inteligibile

Mimesis-ul constituie o formă sepcială de cunoaștere a lumii umane, conform unei analize a
povestirii cu totul diferită de sintaxa pe care adeversarii mimesis-ului o propuneau—mimesis-ul a fost
legat de lume.

Lumile ficționale

Triumful teoriei literare asupra mimesis-ului presupunea o concepție simplistă a referinței lingvistice:
halucinație sau nimic

Teorii care permit regândirea raporturilor dintre literature-realitate, dezvinovățirea mimesis-ului

Propietățile limbajului obișnuit---condiția pragmatcă a posibilității referinței este existența a ceva în

legătura cu care se poate vorbi despre ceva adevărat/fals-----pt a exista referință=trebuie să existe acel
ceva la care se face referință---REFERINȚA PRESUPUNE EXISTENȚA=ceva trebuie să existe pt ca limbajul
să se refere la el

Într-un roman—cuvântul PARE să se refere, crează o iluzie de referință, mimează

referențialitatea limbajului

În ficțiune au loc aceleași acte de limbaj ca în lume: se pun întrebări, se dau ordine, se fac
promisiuni---SUNT ACTE FICTIVE, CONCEPUTE DE AUTOR PT. A COMPUNE UN SINGUR ACT DE LIMBAJ
REAL: POEMUL
 Literatura exploatează referențialitatea limbajului, actele de limbaj sunt fictive, însă odată ce
ești pătruns de literature, actele de limbaj din interiorul literaturii se comportă exact la fel ca actele de
limbaj reale, în afara literaturii

Pavel în Universuri ale ficțiunii- evenimentele unui roman au un fel de realitate care le e proprie,
realitate învecinată cu realitatea lumilor reale

Referința funcționează în lumile ficționale atâta timp cât ele rămân compostibile cu lumea reală-
Literatura amestecă neîncetat lumea reală și lumea posibilă: ea se interesează de personaje și
evenimente reale, iar personajul fictive este un individ care ar putea exista într-o altă stare de lucruri

!Textele de ficțiune utlizează mecansimele referențiale ca utilizările non ficționale ale limbajului
pt a se referi la lumi ficționale considerate drept lumi posibile---Cititorii plasați în interiorul lumii posibile
concep această lume ca pe una adevărată până când ceva rupe contractul de lectură, acea „suspendare
voluntară a neîncrederii”

Lumea cărților

„Cartea este o lume. În fața cărții, criticul cunoaște aceleași condiții de exprimare ca scriitorul în
fața lumii”-Barthes în Critică și adevăr

Asemănări între scriitor și critic/ o identitate a literaturii de gradul I și de gradul II—

criticul este și el un scriitor pt ca vorbeste despre carte cum vorbeste scriitorul despre lume

DAR problema e că Barthes spune că autorul nu vorbeste despre lume, ci despre carte,
deoarece limbajul e neputincios in fata lumii-scriitorul nu e niciodată în fața lumii deoarece între el și
lume exista cartea

Criticul este și el un scriitor deoarece scriitorul este deja un critic; cartea este o lume pt
că lumea este o carte

A. Compagnon adauga: Barthes scrie „cartea este o lume”, dar ar fi trebuit sa adauge „lumea
este o carte” sau chiar „nu e decat o carte”

În realitate, realul nu a fost evacuat niciodată integral de teoria literară—Paul de Man-realul nu

e niciodată absent în profitul unei logici strict alegorice-„poezia nu renunță la funcția sa mmetică atât de
ușor și de ieftin”, cu referire la Mallarme

Cititorul
M. H. Abrams-modelul elementar al unui triunghi: opera=centru de greutate-abordarea obiectivă și cele
trei vârfuri=lumea(„Despre ce?)-abordarea mimetică, autor(„Cine vorbește?)-abordarea expresivă,
cititorul („Cui?)-abordarea pragmatică
Lectura scoasă din joc

Multă vreme s-a vorbit despre obiectivitatea în tratarea operei însăși, critica științifică (Brunetiere), apoi
cea istorică( Lanson) inițiase o polemică împotriva criticii impresioniste (Anatole France), critică care
cultivă gustul prin simpatie, vorbește despre experiența sa, reacții, păreri, urmând tradiția umanistă-
Montaigne: elogiu sub forma lecturii ca o cultură a omului cinstit(honnete honume)-se opune necesității
distanței, a obiectivității

Pentru primii doi, Lanson și Brunetiere, este vorba despre a scăpa de cititor și de capriciile sale,
de a încadra impresiile cititorului prin disciplinp, a atinge obiectivitatea în tratarea operei însăși-Lanson
urmărește de la studenții lui exercițiul explicației-are ca scop crearea unui obicei de a citi atent și de a
interpreta fidel textele literare

istoricismul formalismul-au fost în consens în ceea ce privește alungarea cititorului din

operă, excludere explicată cel mai bine de New Critics din perioada interbelică-defineau opera ca o
unitate organică autosuficientă față de care se cuvine practicarea unei lecturi ideal de obiectivă,
descriptivă, atentă la paradoxuri, la ambiguitățile care fac din poem „un sistem închis și stabil, un
momunemnt verbal cu statut ontologic”-„un poem nu trebuie să semnifice, ci să fie”-disecarea
poemului ca într-un laborator pt a evidenția virtualitățile de sens-affective fallacy, intentional fallacy-la
care era necesar să se renunțe-Wimsatt: iluzia afectivă este o confuzie între poem și rezultatele sale,
adică ceea ce este și ceea ce face

Filosoful N.A. RICHARDS(new critics)-NU IGNORĂ PROBLEMA CITITORULUI, ARE O ABORDARE

INEDITĂ-vizează experiența literară, aprobă această experiență-le cere studenților să „comenteze
liber”---obstacolele întâmpinate pot fi îndepărtate prin educație, în scopul de a atinge acel grad de
înțelegere deplină și perfectă a unui poem, afirmând că „citirea eșuează în fața textului”—propune o
citire riguroasă care îndepărtează erorile obișnuite, astfel poezia poate fi dificilă, ambiguă, însă problema
ține de cititor, care trebuie învățat să citească cu multă grijă, să-și depășească limitările individuale și
culturale-„să respecte libertatea și autonomia poemului”---subliniază necesitatea teoretică a lecturii
apropiate, obiective de către cititor

Cititorul ca intrus pt structuraliști deoarece ei explică textul printr-o funcționare neutră a

acestuia---se mulțumesc cu un CITITOR ABSTRACT, PERFECT, IDEAL, CITITORUL CARE SE CONFORMEAZĂ
LA CEEA CE TEXTUL SE AȘTEAPTĂ DE LA EL—CITITORUL CA FUNCȚIE A TEXTULUI=ARHILECTOR, de la
Riffaterre

Lectura reală este neglijată în fața teoriei lecturii, a definirii cititorului competent, ideal, cititorul
care-l cere textul și care se supune în fața cerinșelor---se naște o neîncredere față de cititor la pozitiviști,
formaliști, New Critics, structuraliști, astfel cititorul care nu înțelegea cum trebuie, care dădea rateuri
perturba această ordine impusă

Rezistența cititorului

Lanson, un pozitivist convins, este influențat de Proust care spune că „nu ajungem la carte
niciodată, ci întodeauna la o minte reacționând la o carte și amestecându-se cu ea, a noastră, sau cea a
unui alt cititor”(Lanson)—nu există accesul pur la carte, ceea ce ne amintim nu este cartea propriu-zisă,
ci cadrul în care am citit-o, impresiile celorlalți cititori, lectura devine empatică, proiectivă,
identificatoare, forțează inevitabil cartea, o adaptează pt fiecare cititor. Cititorul aplică tot ceea ce
citește la propria sa situație, iar „scriitorul nu trebuie să se simtă ofensat” ne spune Proust. Scriitorul,
cartea sunt aproape incapabili să-și controleze cititorul

Cititorul este liber, independent, iar scopul său este mai degrabă să se înțeleagă pe sine. El nu
poate înțelege cartea dacă nu se înțelege pe sine grație acelei cărți-teza proustiană care-l nemulțumește
pe Lanson care conta pe statistică-deși era de acord cu varietatea răspunsurilor individualela literatură,
totuși voia să creadă că reacțiile cititorului erau totuși clasabile.

În Timpul regăsit-scriitura=traducerea unei cărți interioare, lectura=o nouă traducere într-o altă
carte interioară, iar sarcina unui scriitor este de a fi „traducător” unde polaritatea scriituri și a lecturii
dispare

În termeni saussurieni:Textul=vorbire în rap. cu codurile și convențiile literaturii DAR

textul=limbă la care acesta va asocia propria vorbire—simultan comunică două conștiințe

Critica creatoare stabilește gestul critic pe baza unei empatii care se modelează pe mișcarea
creației

Hermeneutica fenomenologică a favorizat întoarcerea la cititor pt ca asociază orice sens cu o

conștiință.

Sartre în „Ce este literatura” spuen că operația de a scrie a autorului implică pe cea de a citi a
cititorului, aceste două acte conexe necesită doi agenți distincți- coexistența și codependența

Reader-Response Theory(teoria efectului de lectură)-Stanley Fish, Umberto Eco

Barthes s-a apropiat timid de cititor, prin codul hermeneutic-enigmele ce îi revin cititorului,
efortul său asupra indicilor oferiți la fel ca unui VÂNĂTOR, DETECTIV, spre dezlegare, prin sfidări sau
șocuri de sens-fără acest efort, cartea rămâne inertă DAR el abordează lectura prin pisma textului,
conceput ca un program, deci cititorul rămâne acestuia încă supus

Recepatre și influență

Înainte cititorii nu erau luați în considerare decât dacă erau și ei la rândul lor scriitori, prin
intermediul noțiunii de „destin al unui scriitor”
 În prezent, prin intermediul istoricii școlii Analelor, lectura s-a instalat efectiv pe primul plan al
cercetărilor istorice, în calitate de instituție socială. Se urmărește analiza mai restraânsă a lecturii ca
reacție, individuală și colectivă, la textul literar

Cititorul implicit

Vechea distincție „poesis” și „aisthesis” sau „producător”, „consumator” a lui Valery---studiile

receptării s-au ocupat de modul în care o operă afectează cititorul, un cititor în același timp pasiv și
activ-pasiunea pt o carte e în același timp acțiune de a citi—se bazează pe efectul produs asupra
cititorului, individual/colectiv și răspunsul acestuia-la textul considerat stimul

Cercetările acestea se împart în două categorii

1. cele care țin de fenomenologia actului individual de lectură-

-Roman Ingarden-vedea în text o structură potențială, concretizată de cititor, vede în lectură un proces
legat de normele și factorii extra-literari prin intermediul căruia cititorul dă sens experienței textului pe
care o are---noțiunea de precomprehensiune-prealabil indispensabil experienței înțelegerii

-nu există lectură inocentă sau transparentă după Proust pt că cititorul vine în fața textului cu
setul său de valori și norme

-Wolfgang Iser în Cititorul implicit-Textul este un dispozitiv potențial pe baza căruia cititorul, prin
interacțiunea sa, construiește un obiect coerent, un întreg—textul este un efect potențial care e realizat
în procesul lecturii

-Opera literară are 2 poli-cel artistic care aparține scriitorului, textul autorului și polul estetic-
textul cititorului—opera literară se află între cei doi poli -nu se reduce la realitatea textului, dar nici la
subiectivitatea cititorului, din această virtualitate ăși derivă dinamismul

Sensul este un efect pe care îl formează, îl experimentează cititorul, iar nu este un obiect definit,
preexistent lecturii

Dacă opera dă impresia de stabil, sentimentul de structură obiectivă, concretizările sale nu sunt,
sunt chiar nenumărate

2. cele care se bazeză pe hermeneutica răspunsului public la text-Gadamer și Hans Robert Jauss

Ambele pornesc de la recunoașterea rolului conștiinței în lectură-Sartre: „Obiectul literar este un

straniu titirez, care nu există decât în mișcare.”-pt a-l face să apară ai nevoie de lectură, iar acesta
durează exact cât durează și lectura

Textul literar este caracterizat de nedesăvârșirea sa, ca la Ingarden, iar literatura se desăvârșește
prin lectură—Literatura are o dublă existență eterogenă: există independent de lectură, în texte,
potențial, dar ea se concretizează doar prin lectură. Ob. literar autentic este interacțiunea dintre text și
cititor.
 Textul instruiește, citoitorul construiește-obiectul literar nu este nici textul obiectiv, nici
experiența subiectivă, ci o schemă virtuală.

Iser-„Cititor implicit”, după modelul lui Wayne Booth în The rhetoric of Fiction „autor implicit”-
un autor nu se sustrage niciodată complet din operă, ci el lasă mereu în ea ca un substitut care o
contrloează în absența sa, anume autorul implicit-un mod de a refuza moartea autorului ---Both preciza
ca autorul implicit își construiește cititorul, la fel cum ăși construiește un al doilea eu, iar lectura reușita
este atunci când eurile construite, autorul și cititorul, se pot acorda de unde rezultă că în orice text
există un loc amenajat special pentru cititor, în care este liber să se așeze sau nu.

Cititorul implicit-constrcție textuală, o constrângere a cititorului real-el corespunde rolului

atribuit cititorului real de către instrucțiunile textului

-este o construcție și nu e indetificabil cu vreun cititor real-rădăcinile cititorului implicit

în calitate de concept sunt ferm implementate în structura textului, nu într-o brealitate empirică
exterioară

Iser descrie universul literar destul de constrângător, ca un joc de roluri unde textul îi cere
cititorului să se supună unor instrucțiuni programate.

Iser descrie cititorul prin metafora călătorului-lectura seamănă cu o călătorie de-a lungul
textului, modificare a așteptării prin întîlnirile neprevăzute de pe drum—Cititorul-are un punct de
vedere mobil, rătăcitor asupra textului

Textul nu e niciodată prezent integral în atenția cititorului deoarece cititorul percepe în fiecare
moment doar un singur aspect din întreg, iar mai apoi combină întreg setul de percepții grație memoriei
sale și stabilește o schemă de coerență finală a cărui natură depinde de gradul său de atenție de-a lungul
călătoriei---ca la Ingarden, lectura procedează în același timp înainte pt că se culeg noi indicii, dar și
înapoi pt că se reinterpretează toate indiciile arhhivate până la punctul unde se află.

Iser subliniază rolul repertoriului-ansamblul normelor sociale, istorice, culturale aduse de cititor
ca bagaj necesar lecturii, influențînd-o..Textul face de asemenea apel la repertoriu, oune și el în joc un
ansamblu de norme. Ca lectura să aibă loc trebuie să exxiste un minim de interesactare între repertoriul
textului, adică cel al cititorului implicit, cu cel al cititorului real. Textul reformează presupozițiile
cititorului despre realitate, care organizează, reorganizează, reformulează.

Cum se înfruntă cititorul implicit, conceptual cu cititorul empiric și istoric? Cei din urmă se supun
instrucțiunilor textului? Lectura reală poate să construiască un obiect teoretic?

Opera deschisă

Cititorul implicit nu are în fapt altă alegere decât să accepte și să se supună instrucționilor
autorului implicit PT CĂ el este alter-ego-ul sau avatrul acestuia.

Cititorul real se află la grabița dintre două alegeri: joacă rolul de cititor implicit, fie refuză
instrucțiounile și „deci deschide cartea”---cititorul a căpătat în ultimele decenii din ce în ce mai multă
libertate în fața teoriei literare. Opera se deschide treptat lecturii pt ca cititorul să asculte de ea.
 Cititorul are tot mai multă libertate la Iser, chiar dacă nu s-a eliberat definitiv de instrucțiunile
prescrise-cititorul dă tot mai multe de la el pt a completa textul—fenomen legat de literalitate,
defamiliarizare, definită ca o universalia de formaliștii ruși. Cititorul lui Iser=minte deschisă, liberală,
generoasă, gata să joace rolul textului, e vorba din nou de un cititor ideal pt că seamănă cu un critic
foarte bine pregătit, un cititor savant a cărui normă de lectură rămâne romanul realist al sec XIX.

-teorie contestată pt că face din cititor un rol în același timp și liber și constrâns-libertate
limitată la punctele de indeterminare din text, între locurile pline pe care autorul le-a determinat.-
autorul rămâne „stăpânul jocului”-el continuă să determine ce e de determinat și ceea ce nu e

Iser=estetica receptării

Franl Kermode spune că cititorii competenți citesc aceleași texte în mod diferit de alți cititori,
mai aprofundat, mai sistematic-dovedește că un text nu e cu totul determinat

Orizontul de așteptare

Jauss numește orizont de așteptare ceea ce Iser numește repertoriu: ansamblul convențiilor
care constituie competența unui cititor sau a unor cititori la un moment dat, sistemul de norme ce
definește o generație istorică

Lectura în deplină libertate

Fish după ce a înlocuit autoritatea autorului și cea a textului cu autoritatatea cititorului va pune
mai târziu accentul și pe „comunitățile interpretative”---Is There a Text in This Class?—îi dă putere
cititorului și se opune obiectivității textului, susține principiul stilisticii afective—respinge în final până și
dualitatea dintre text și cititor, posibilitatea interacțiunii lor---teza finală: textul și cititorul devin
prizonierii comunităților interpretative căreia îi aparțin, poate chiar și mai puțină identitate ca un
prizionier

Fish ajunge să elimine simultan autorul, cititorul și textul

Fisș consideră că acel cititor informat, competent al mai multor autori=intenția autorului, se înlocuiește
autorul cu cititorul