Elvira SOROHAN – Frumusețea poeziei nu stă

numai în formă
Cum în general se acceptă, nu există o definiție ultimă a poeziei, dar exigențe față de ea s-au pronunțat
fie critic, fie ca sugestie teoretică de ameliorare, spre a-i întreține și chiar spori prestigiul în lumea
artelor. Să recunoaștem că fiecare poet, născut ori format cu ambiție, are o idee despre ceea ce e poezia,
dacă nu formulată figurat în vers, măcar dedusă de cititor. Pentru că, totuși, poezia, în existența ei de
peste două milenii, este arta din care nu lipsește impostura, cînd muza e absentă. Ce sînt, în fond,
muzele cărora grecii, crezînd în ele ca har natural, le-au dat nume protectoare pentru nouă dintre arte.
Eutherpe și Erato protejau poezia. Simbolic, muza nu era decît un dat, era și ar trebui să fie încă,
tensiunea inspirat creatoare, vibrant creativă și natural trăită. E o stare ce nu poate fi mimată fără a fi
descoperită de cititorul educat de poezia autentică. Asupra a ce trebuie să fie poezia, cu rosturi
complexe în influențarea celor ce n-o scriu, dar o gustă, s-au pronunțat filosofii, poeții cu spirit estetic,
iar în timpuri mai recente, esteticienii înșiși. Nu pot desfășura aici o întreagă istorie a problemei. Dar,
se mai întoarce la ea vreun poet din ultimele generații, presat de conștiința că servește arta? Mai
interesează frumusețea formei ritmate, fie și original, înnobilate de idei figurate poetic? Fără detalii, sau
insistență pe subiect, răspunsul vine de la sine. Valoarea poeziei, frumusețea ei durabilă nu stă doar în
forma incantatorie, goală de sens. Trebuie să ai ceva a spune… Cînd ideea sau sentimentul se îmbracă
în armonia verbului, imaginea devine ecoul ideii, finalizată astfel ca expresie poetică de efect, simțită
de cititor ca poezie, fără ca el să știe o definiție a poeziei. Spun asta ca exersat degustător de poezie.
Scrisă cu har, în conștiința că se supune celor mai generale reguli ale artei cuvîntului, ferită de prozaism
și tonalități joase, poezia nu va muri. Poetul autentic simte că e participant la lumea poeților, că e din
speța celor care văd lumea cu fantezia talentului dăruit de Dumnezeul poeților.
Cel dintîi care s-a pronunțat, foarte insistent, asupra puterii modelatoare a artei poetului a fost filosoful,
plăsmuitorul, tot din cuvinte, al unui stat ideal, unde nu e primit orice mînuitor de vers. Dar, exigențele
lui Platon față de arta poeziei nu erau cu totul utopice. La trei secole după filosof va interveni, în
termeni estetici, Horatius, marele poet protejat de mecenatul împăratului Augustus. În Ars poetica nu-l
va contrazice polemic pe Platon, dar va formula un statut din perspectiva creatorului de poezie
durabilă, citită și citată peste secole. Avea această conștiință cînd își scria a 30-a Odă, introdusă cu
versul: Exegi monumentum aere perennius… Numărați poeți români aveau și au dreptul să-i recite
versul la finele carierei. Tinerii poeți de astăzi își pot revigora versul citindu-i și pe antici, cu speranța
în posibilitatea de a avea și actualitate și posteritate. Cultura ar pune pavăză în fața vulgarității ce
inundă, în varii cantități, literatura. Mai mult, cultura îi poate spune poetului ce loc ocupă în lumea
poeților, sau dacă se situează, amator, în afara ei. Ținînd cont că vîrstele poeziei depind și de vîrstele
vieții poetului. Platon și Horatius sînt la rădăcinile teoriei despre ce se cuvine să fie poezia între
celelalte arte. Și așa cum se spune, ca să ai aripi trebuie să ai rădăcini. Întoarcerea la rădăcini este
oricînd profitabilă.
La modul ideal, fiind sentiment, idee și cuvînt, poezia este expresia spirituală a ființei poetului capabil
să dea formă unor intuiții privilegiate de inspirație, ca moment creator. Inspirația nu se învață, e altceva
decît voința deliberată de a scrie versuri. E un moment fulgurant, o stare de suflet ce se consumă
simultan cu scrierea, e o trăire ce îl posedă pe cel ce are simțul poeziei ca act intim. Asta se poate
deduce din marea poezie de aiurea și de la noi, în ipoteza că, citind-o, înțelegi starea de grație a
poetului ( pe care tu, ca cititor, nu o ai, dar o simți ca fiind a altuia) și a ceea ce a rezultat din
concentrarea lui natural creatoare. Întrucît inspirația e o stare a talentului, e de spus că nici talentul nu
se învață. Fiind mai mult decît o aptitudine, talentul, dacă există ca dispoziție creatoare, se poate
cultiva. Citind frecvent poezia bună care ne armonizează ființa, făcîndu-ne mai gînditori, nu numai că o
vom iubi, dar vom avea cu noi filtrul exigent care va refuza nonpoezia.
Se scrie astăzi prea multă poezie ca să fie toată bună. Fenomenul nu e nou. Într-o Epistolă, sever
distanțat de poezia din timpul său, Horatius scria: „Instruiți sau inculți, scriem de-a valma poezie”. În
literatura română, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, Caragiale acuza că e prea multă poezie pe cap de
locuitor. Și astăzi, poezia e așternută rapid pe hîrtie, publicată la edituri fără redactori-cenzori ai
calității, ca și cum ar fi o obligație față de ceea ce a spus Alecsandri, într-o clipă de entuziasm, că
„românul e născut poet”. Apare multă poezie obscură care nu spune nimic nici la prima, nici la a doua,
nici la a treia lectură, chiar dacă, foarte rar, poate avea o înșelătoare muzicalitate exterioară. Pe cei ce
scriu poezie cu efort, fără să aibă vocația ei, îi ironizase Horatius (fără ca ironia să-i vindece ), cu versul
139 din Arta poetică: Parturiunt montes, nascetur ridiculus mus („Se forțează munții, dar se naște doar
un șoarece ridicol”). Ce-i drept, măcar de poezia ocazional-politică, scrisă cu efort adulator, ne-am
emancipat. Însă, ocazionalul nesiguranței de sine e un fenomen vechi ce ne domină încă. Purificarea în
superioritate, educată în fond, se va obține atunci cînd în spectacolele de cîntec popular nu se va mai
auzi strigată etnia: „noi sîntem…”. Să arătăm ce sîntem prin ceea ce facem. În revista „Convorbiri
literare”, la finele secolului al XIX-lea, prin A.D. Xenopol, autorul unui proiect de țară, Maiorescu și
Jacob Negruzzi luptau cu spiritul păgubos al acestei strigături indiscrete. Ierte-mi-se paranteza, deloc
poetică. Dacă există în poezie ceva ocazional acceptat, ocazională poate fi inspirația activată de un fapt
de viață, imediat impresionant. O astfel de poezie se poate scrie în tonalități adecvat variate, dar
niciodată prozaice. Poezia nu e obiect de comerț, ca să scuzi banalul prin cerere și ofertă. Publicul
format cu vulgarități cere vulgaritate. Dar dacă, în mod frecvent, îi oferi frumosul, atunci va solicita
frumosul în spirit selectiv. E o judecată logică, deci elementară. Dacă s-a pierdut simțul frumosului, el
trebuie reeducat prin valorile literaturii universale și naționale, chiar dacă nu sînt numai poezie, dar
conțin în sine ceva poetic formativ. Cultura poetului român, de azi și dintotdeauna, nu e completă dacă
nu-și va fi asumat, tacit, prin adecvare, lecția de importanță majoră a marilor poeți ai antichității latine,
în special. Orice adecvare va ține seama că nu numai cuvintele, dar și principiile îmbătrînesc, dar să le
știm, ca să avem temeiul inovației.
Teoretic pare să fie un truism faptul că, pentru efectul poeziei asupra cititorului, funcția esențială, în
formă, o are cuvîntul ce conferă eleganță exprimării ideii. Este un adevăr prea vechi ca să nu fie uitat
astăzi. „Cuvîntul – cum îl apăra plastic Gorgias în dialogul platonician – e marele stăpîn care, deși mic
la trup și invizibil, știe să înfăptuiască lucruri dumnezeiești, asemănător fascinației magiei”. De aici,
continuă el, „puterea de modelare a sufletului”. Grație inspirației elective, în poezia autentică, mai ales,
cuvîntul trebuie să delecteze, să emoționeze, spre a apăra destinul artei în care au crezut și marii
creatori și filosofii. De altfel, credința poetului clasic modern, mărturisită sau nu, în valoarea
imaginativă a cuvîntului ritmat cît de cît muzical, încărcat de conținut afectiv, cu idei din sfera gîndirii ,
a salvat poezia. Arta de a scrie bine, folosind cuvîntul în stil personal, inconfundabil, o numim astăzi
scriitură. Este marca după care se poate recunoaște un poet, încît să putem spune: acesta este Eminescu
sau Blaga, Bacovia sau Barbu. Voi încerca să disting, subiectiv, după scriitură, cel puțin un poet
contemporan, cu motivația de rigoare. În general, numim poezie bună poezia în care forma frumoasă,
adică folosirea potrivită a cuvîntului, traduce și conferă forță conținutului, reflexiv și tranzitiv totodată.
Este important să căutăm și să găsim ceva subsidiar în creația poetică, încît gustînd-o s-o și acceptăm
ca formă de comunicare metaforică, înțeleasă ca sens, fără să fii cititor de elită. Altfel, „neînțeles
rămîne gîndul”, … dacă există.
Poezia universală a evoluat, uneori cu schimbări radicale, ca formă, înainte sau în trena evoluției
limbilor în care e scrisă. Dar că ea, în idee, trebuie să interpreteze metaforic, esențial, lumea trăită de
poet, și nu să reproducă simplu, descriptiv realitatea, rămîne o constantă. Deși exagerat în ce privește
eficacitatea morală a artei, despre ce ar fi creativitatea în poezie, au povestit, dialogat, Socrate și ceilalți
în Republica lui Platon. Nu este exclusă cu totul arta din statul ideal, dar e repudiată „arta” imitativă, ca
fiind inferioară, atitudine dezvoltată și de estetica modernă. Imitația contrazice principiul creator, pe
scurt spus. În „cetatea sănătoasă”, spune Socrate, un loc aparte îl pot ocupa poeții creatori de universuri
estetice, chemați să participe la educația cetățenilor, prin frumos să le cultive gîndirea. Este acceptat
artistul „cu vederea ascuțită” spre esențe care, în stare de extaz al inspirației, să poată spune ceva cu
miez. Nimic de respins din această exigență universal valabilă. Platon nu are rezerve față de poezie în
general, nici pe Homer în întregime nu-l respinge, dar vrea artă cu miez educativ, folositoare statului
utopic de el construit. Putere modelatoare, după el, n-o poate avea poezia ce imită aparențe și nu ajunge
la esențe. Homer și Hesiod, prin violențele războinice epopeice, prin umanizarea și desacralizarea
zeilor – critică filosoful – nu contribuie la modelarea omului ideal, nu sînt alcătuitori de iluzii. După el,
poezia imitativă deloc creatore, nimicește partea rațională, fără să educe simțul frumosului. Filosoful se
situează astfel pe poziția unui raționalism ce intră, în mare parte, în contradicție cu inefabilul poeziei,
pentru care nu avea nerv, ca pentru tot ce era indicibil, irațional. Platon insistă cu scopul de a fi
înțeleasă selecția benefică pentru cetatea ideală, fără să se aprindă „vechea vrajbă între filosofi și
poezie”. El declarîndu-se a fi, totuși, sub vraja unui anumit gen de poezie, cea care cultivă gîndirea. Iată
de ce, dialogul, întreținut de Socrate în Republica, poate fi citit cu profitul alegerii a ceea ce mai rămîne
valabil după cenzura poeziei educative în scopuri mai mult morale decît estetice.
Aminteam mai sus că, după secole, filosoful grec primește replica latină a poetului Horatius, autorul
unei cărți de mare circulație, Ars poetica, fărîme din care se mai citează încă, în cultura poeziei de
astăzi. Poetul va fi păstrat puțin, ori va fi respins subînțeles teoria filosofului, înlocuind-o cu părerile
celui ce scrie și trăiește poezia. Și el atinge problema nereușitelor lui Homer, atunci cînd, în Arta
poetică îl acuză blînd : „Cîteodată dormitează și bunul Homer”. Ca și Platon, Horatius asociază poeziei
pictura, dar fără respingeri. Tratează pozitiv asocierea, spre diferențiere, cu mereu amintita formulă: Ut
pictura poesis (versul 361), în sensul că, poezia, ca și pictura, trebuie judecată după normele ei
particulare. Nu-și pierduse actualitatea, cel puțin pînă în pragul mileniului nostru, nici versul 343,
Omne tulit punctum qui miscuit utile dulci („Toate adeziunile pentru cel ce îmbină utilul cu
frumosul” ). Sună a încurajare a artei de a da conținutului o formă armonioasă, reflexivă și tranzitivă în
același timp.
Pentru forma mereu în schimbare, încă din secolul trecut avangarda a abandonat regulile prozodice,
pretins a fi norme ce încorsetau suflul inspirației. Cum s-a spus, a fost întoarsă pe dos umbrela poeziei
și, în general, a literaturii. Rima era resimțită ca venind în contradicție cu libertatea și fluența
exprimării gîndului și e înlocuită cu alte mijloace dictate de psihologia mult mai puțin echilibrată a
poetului modern. Noua muzicalitate vine din interiorul trăirii spontane, nu mai este studiată. Ritmul
urmează și el modulațiile particulare ale unui nou gen de inspirație mult cerebralizată, dominînd
sentimentul. Că în poezia de ultimă oră s-a renunțat comod și la normele de punctuație, la majuscule și
la alte reguli elementare, e un semn că se face abuz de libertate, că se trece dincolo de ceea ce era
îngăduita licență poetică. Și totuși, această numită „artă a cuvîntului”, poezia, s-ar cuveni să fie
redefinită. Dacă nu mai e de recunoscut îndemnul horațian utile dulci, din teoria poetului latin rămîne
valabilă formula : ut pictura poesis, pentru că și pictura a intrat în faza avangardei ce ascunde, sub
abstracțiuni, lipsa de sens și de vocație. Măcar de s-ar fi cultivat simbolismul `a la Magritte din
faimoasele lui opere: „Golconda ” și „Aceasta nu e o pipă”.
*
Există, totuși, în poezia noastră contemporană autori de talent, dispuși să-și ordoneze creația după
reguli adaptate, ce apar ca resturi personalizate ale normelor clasice, încît poezia să fie percepută ca
poezie, ferită de forme sclerozate. Voi alege creația lui Mihai Ursachi, al cărui talent și conștiință
poetică intens contaminată de filosofie e de necontestat. El a dat poeziei contemporane – și sieși – un
blazon de noblețe, stilizînd, cu un rafinament absolut personal, motive și sonuri din poezia noastră
clasicizată, ca și din poezia universală. Afinități elective îl apropiaseră de poezia și teoria despre poezie
a lui E. A. Poe, din care păstrează fărîme. Scriind cu plăcerea imaginației, cu sensibilitatea muzicală
aparte a jocului poetic, cu gîndul la marii poeți, Ursachi se declară a fi solipsist, îngemănat cu
„singurătatea Sfinxului”. S-a simțit natural adoptat de lumea poeziei, pusă de el sub emblema crinului
regal. Stilul său nu poate fi imitat, regulile poeziei sale, cu accente strict individuale, nu sînt luate de
nicăieri, sînt de uz intern. S-ar putea crede că a visat să fie primit într-o republică ideală, plecat nu
numai sentimental din cea în care trăia, ci și cu ființa , cum se știe din biografie. Prin tot ce crede și
simte despre poezia-mister, drapată în purpura desăvîrșirii, sau despre cuvînt, poetul nostru nu reține
nici o urmă din dezbaterea filosofului grec despre arta prioritar morală. Nici în Odă (la Diotima)
„prevestitoarea de bucurie” nu vor răzbate decît vagi ecouri din Banchetul. Are însă, cum dorea
filosoful, „privirea ascuțită spre esențe”. Poetul simte poezia ca vocație căreia îi dă formă muzicală și
sens, în spiritul poeziei moderne, ceea ce combină original utilul, adîncurile gîndului, cu plăcutul
formei, adesea scandabile în ritm horațian, chiar și atunci cînd nu uzează de latinisme, cum o face în
repetate rînduri. Este în poezia lui Mihai Ursachi o foarte substanțială și originală, nouă „Artă poetică”
ce ar merita un studiu special. Nu se va putea trece peste iubirea lui euforică pentru poezie, depășind o
anume măsură stilistică de superlative, care, la sfîrșitul lecturii întregii opere, se adună într-o avalanșă
de metafore ce definesc poezia. E o problemă de psihologie a stării artistului situat într-un prea înalt
turn de fildeș, sfidînd disperat o realitate ce nu putea fi contrazisă altfel decît cu o asupra de măsură a
înnobilatului prin poezie.
Poetul ieșean a fost un estet, și-a creat un univers imaginar, pentru supraviețuire, prin care și-a delimitat
individualitatea cu dominantele ei. Îl citim ca pe un creator intens solicitat de spiritul rafinat, saturat de
cultură filosofică, literară și muzicală. Ca personalitate artistică, Mihai Ursachi reprezintă tipul de
sensibilitate cerebrală, contemplativ prin excelență, temperament flegmatic, înșelător, în răspăr cu
realitatea, dominată ironic, în condițiile în care pe urmele lui erau zeci de informatori zeloși. În prima
tinerețe a absolvit, cu studii complete, o facultate de filosofie, fără să se dedice specialității. Consecutiv
a făcut studii de germanistică, dar la absolvire a refuzat cariera didactică, de care s-a eliberat repede
inventînd motivații de-a dreptul comice. Din necesități lăuntrice se abandonează magiei poeziei, ca
înzestrare naturală, preferînd viața de boem cu privațiuni materiale rar depășite, înecate în alcoolul
poeților. Se iubea pe sine așa cum era, pozînd în excentric și fantast. Un joc de apărare și izolare față de
tot ce era comun, a fost maniera în care și-a alcătuit un blazon nobiliar, cînd de cavaler medieval, subtil
donquijotesc, cînd de „Padișah”, ori „Prinț Senior” singuratic, cu aureolă de menestrel melancolic, har
enigmatic ce-l ridică din umilință la „noblețea extremă”. Ființa însăși a poetului, prin poezie, suportă o
transmutare alchimică din inferior în superior. Își cîștigă, psihic, starea de sacerdot care oficiază în
templul poeziei o Missa solemnis regală. Noblețea putea locui și în celestul Țicău unde, în zori, cîntau
„un milion de cucoși visători”. Cel mai inspirat portret interpretativ, după lectura înțelegătoare a
poeziei, i l-a făcut pictorul Traian Mocanu. El este reprodus pe ediția antologică, Instauratio noctis,
prefațată de Bogdan Crețu, „Junimea”, 2o16 și îl reprezintă pe Mihai Ursachi cu figura donquijotească,
privind peste timp, îmbrăcat în armură de cavaler, cu o roză în dreptul inimii. Excepțional !
Cu, sau fără reguli rigide, poezia lui Maihai Ursachi se citește cu plăcere și cu sentimentul elevației,
chemîndu-te să gîndești, să-i pătrunzi sensul, ca să poți rămîne în interiorul ei. Poetul elitar pare să
aștepte și să accepte numai cititori aleși, capabili să-l priceapă, să pătrundă sub „cerneala
imperceptibilă”, acolo unde se ascunde noima. Ad lectorem, poezia scurtă ce deschide volumul de debut
, Inel cu enigmă (1970 ), este un unicat. Tot așa este și acel Post scriptum, în loc de închidere
autoironică a volumului, vizînd umoristic gratuitatea. Pe cea dintîi o voi reproduce cu prioritate, întrucît
e gîndită, în numele tuturor poeților, pe ideea artei de a citi poezia spre a-i fi receptat sensul adînc.
Prima lectură e superficială, spune poetul, a doua prinde armonia formei și presimte valoarea, însă a
treia lectură va însemna retrăirea și însușirea ideii: „Întîia oară vei vedea/ și vei pleca și vei uita;/ ci înc-
o dată dacă vii/ vei auzi și vei trăi;/ a treia oar-ai să rămîi”. Așa îi citise el pe Eminescu, Barbu sau
Bacovia, din care păstrează doar particule, recognoscibile pentru cunoscătorul de poezie. Catrenul care
dă titlul întregului volum este absolut esențial pentru felul în care e înțeleasă arta de a scrie versuri cu
sens încifrat. E un fel de a-și autodefini personalitatea distinctă, în interiorul sau paralel generației,
oarecum elitar, cu un statut original. Dincolo de determinantele psihologice și temperamentale, opera
lui are o condiție spirituală metaforizată cu fantezie. Ce mult a putut să spună, într-un singur catren,
cum simte el poezia. Fiecare cuvînt exprimă figurat o nouă nuanță definitorie pentru poezie și pentru
starea creatorului în căutarea esenței. Catrenul Inel cu enigmă amintește vag de stilul încifrării din
poezia lui Ion Barbu, însă nu e la fel de ermetic, la fel de greu traductibil. Pentru Ursachi talentul e un
dar enigmatic, „ Juvaer” cu preț ales, din el se naște poezia, chin plăcut și plin de mister. Sînt filtrate,
pînă la esențializare, multe dintre meditațiile despre regalitatea poeziei, rămase în biblioteca teoretică,
păstrate în memoria selectivă a poetului. Versurile sînt scandabile într-un ritm insolit, cu pauze ce au rol
de cezură între sensuri: „Un întreit mister tronează: juvaer/ cu sensuri trei și totuși unul singur,/ povară
fabuloasă de chinuri și plăceri,/ pe care-o țin la deget ducîndu-mă-n adîncuri”. Accentul cade greu pe
fiece cuvînt, anunțînd un poet ce vrea și poate să trăiască „sub tirania ideii”, „zăcînd izolat în adîncu-
mi”. Pe sensibilitatea naturală bine mascată e altoită fecund cultura poetului.
Izolarea în universul creat, al propriei poezii, e marcată de confesiuni autodefinitorii ce obligă la
interpretări atente la nivelul fiecărui cuvînt încărcat de înțelesuri. Cele zece părți ce compun Poemul de
purpură conțin un crez care nu s-a repetat, la noi, în poezia celei de a doua jumătăți a secolului trecut.
Vocabularul figurativ e de înaltă clasă. Confesiunea autorului are înțelesuri cardinale pentru poziția
poetului și a nobleței poeziei, opuse lumii agresive, care îl rănește. Comparația e de un teribilism
spontan, un joc stilistic ce vrea să spună că asta e singura armă a poetului, pe cît de subtilă și nobilă, tot
pe atît de neputincioasă: „Acesta e autorul; el duce pe umăr un crin ca pe o pușcă./ Astfel înarmat, tot
ce există îl mușcă.” Nu poate renunța la această artă, ca mod de existență spirituală, vitală chiar. Poate
fi luată ca formă de mimare poetică a modestiei, cînd scrie: „Glasul meu nu se aude/ în Megalopolis.”
Izbînda e a pasiunii înrobitoare pentru poezie, împotriva oricărei alte înclinații. „Învinsu-m-am
însumi”, e cea mai concisă recunoaștere a vocației dominatoare, ca formulă a puterii de sine. De înțeles
unele accente de exaltare emoțională, foarte intensă, provocată de bucuria creației. Ursachi nu era prea
comunicativ, însă exuberanța risipită în acest ciclu de poezii consumă, trecător, starea afectivă de iubire
intensă pentru poezie, modul lui de a exista. Inspirația e „detunătura de aur”, sufletul vibrant „Primește
ceva ce nu știe ce este”. Aici e enigma talentului, entitate abstractă: „Totul e scris/ cu litere grele de aur,
pe purpură groasă./ Semne anume au fost născocite , spre-a nu fi nicicînd înțelese”. Închis „în cercul cu
semn voievodal”, tutelat de „Marele Crin”, poetul își acceptă destinul de a fi el „Un Crin cugetînd” în
puritatea jocului „sfintelor poeme”, religia lui de însuși creator al lor. N-a crezut puțin despre sine, cînd
nu împarte cu nimeni simbolistica crinului, nici a rozei, cînd se vede venit în lume „în sania-mi albă
Annunciation”. Poetul e din speța demiurgică, figură de calendar poetic, se înțelege.
Tot ce e perceput ca euforică definire figurată a artei poeziei poate fi explicat, foarte în spiritul lui
Mihai Ursachi, drept un mod de a da cu tifla în cei care scriu poezie, fără să fie posedați de harul ei
prea nobil, dat numai lui. O originală și plină de sine lecție de estetică rostită de un „magistru”
recunoscut ca multiplă valoare ce sfidează, subînțeles, nonvaloarea. Nu pentru mediocri e „încifrata
mea carte”, „scrisă în limba melancolică”. E adresată „ numai/ celor ce pricep de la sine această limbă”,
avertizează autorul încă din primele sale „scrisori de acreditare”. Poetul e un visător „alchimist
Abstractor”, în retorta lui e „marea Distilerie” în care „alcoolul secret din cuvinte” e sublimat în chiar
„Spiritum verbi”, „essentia nobilis”, cea de a cincea. Din acest complicat laborator iese „noblețea
extremă” a poeziei, „cristal sublim” în „grădina de forme”. În retorica încărcată a poeziei Din reveriile
alchimistului Abstractor se conține nucleul unei concepții despre truda de a scoate aurul poeziei din
„tăcerea țiuitoare a cuvintelor”, căci, poetic spus, „năluci sînt cuvintele”. La fel de exaltat, frizînd
grandilocvența declarativă, e asumată oda închinată cuvîntului: „În miezul Cuvîntului/ să fie Patria
mea”, cu ecouri venite din cosmos. Și, credința ultimă, ce ar încheia, apoteotic, Arta poetică personală
și a tuturor marilor poeți ai lumii: „Poezie, hohotul marelui Logos”, un fapt demiurgic, ce poate purta
un nume.
Discursul sensibilității sale cerebrale, încărcat de poezie, pare să se fi istovit în mai puțin de un deceniu
de la volumul de debut, între 1970 – 1979. O culme a fost volumul Poemul de purpură și alte poeme
(1974), apogeul verbalizării originale a inspirației. Că poetul Mihai Ursachi era pe culme, ca
abstractizare reflexivă asupra a ceea ce e creația poetică autentică, o spune textul final al volumului,
Poezia pierdută. Ea este, în sine, imaginea inefabilului poeziei, marcă intimă imposibil de definit altfel
decît mijlocit de versul însuși: „Iar poezia aceasta am scris-o/ la o pădure, pe frunze gălbui de arțar./
Fără figură de stil,/ cu cerneală imperceptibilă./ Doar căprioarele, cînd rumegă frunzele scrise,/
lăcrimează și tac”. În esență, se poate citi aici replica hipersensibilă a poetului modern la poetica
anticului Horatius. Și despre Mihai Ursachi se poate scrie, parafrazînd un titlu din opera lui Călinescu
(„Horațiu fiul libertului”), „Ursachi fiul unui om modest din Țicău”. Arta le-a asigurat, ambilor poeți,
noblețea.