Rolul literaturii:

 Horaţiu scrie că poezia trebuie deopotrivă să încânte şi să instruiască (docere et delectare). O altă

formulă care explică această poziţie paradoxală e prezentă în versurile: “Scopul şi-ajunge acel ce-mbină
folos cu plăcere, / Deopotrivă- ncântând şi la fel instruind cititorul”.
 Romancierii realişti şi naturalişti sunt şi ei de acord cu faptul că arta, romanul în speţă, reprezintă cea
mai complexă formă de cunoaştere a lumii. Emile Zola, de pildă, vede în romancierul naturalist un
adevărat savant, promotor al unor metode ştiinţifice de investigare a naturii umane: “noi, romancierii,
suntem la ora actuală analişti ai omului, în acţiunile lui individuale şi sociale. Noi continuăm, prin
observaţiile şi experienţele noastre, strădania fiziologului(…). Într-un cuvânt, noi trebuie să operăm
asupra caracterelor, asupra pasiunilor, asupra faptelor umane şi sociale(…)”42. Zola se consideră un
romancier experimentator, un savant al observaţiei şi analizei, preocupat exclusiv de aflarea adevărului.
Poziţia autorului francez este evident una platoniciană (arta ca mijloc de cunoaştere şi îndreptare
morală). O vom reîntâlni şi la unii reprezentanţi ai modernismului din secolul nostru, însă într-o formulare
mult mai ambiţioasă care acordă literaturii o funcţie ce-i aparţine în exclusivitate. În volumul Teze şi
antiteze, (1936) Camil Petrescu defineşte arta ca “un formidabil mijloc de pătrundere şi obiectivare al
sufletelor omeneşti, acolo unde ştiinţa nu poate ajunge, şi cu rezultate exprimate aşa cum ştiinţa nu le-ar
putea exprima”.
 Un poet ca T.S. Eliot considera că poezia ne ajută să conştientizăm propria experienţă a vieţii: “Toată
lumea e de acord, presupunem, asupra faptului că nici un poet bun, fie el mare sau nu, nu se mărgineşte
să ne ofere doar plăcere: dacă nu ne-ar oferi decât plăcere, plăcerea aceasta nu ar fi de cea mai bună
calitate. Dincolo de scopurile specifice ale feluritelor genuri de poezie, poezia comunică întotdeauna o
experienţă nouă sau un nou fel de a înţelege existenţa curentă, ori dă expresie unei trăiri a noastre, care
altfel ar rămâne mută, lărgindu-ne astfel conştiinţa şi rafinându-ne sensibilitatea”.
 Unii cercetători susţin opinia că marii romancieri şi dramaturgi ne pot învăţa despre natura
umană mai mult decât psihologii. Cine i-a citit pe Shakespeare, Dostoievski, Balzac şi Proust, înţelege
că afirmaţia e adevărată. Pentru că, spre deosebire de psihologie, literatura e o formă de cunoaştere
în mişcare, prin reprezentare,îmbinând individualul cu tipicul.
 Esteticianul rus Viktor Şklovski consideră că viaţa cotidiană transformă percepţia umană într-o suită
de acte stereotipe şi astfel noi nu mai vedem lucrurile, ci doar le recunoaştem. Literatura este
aceea care ne ajută să vedem, să privim, să ne împrospătăm percepţia. Procedeul prin care
literatura reuşeşte să ajungă la această receptare nemediată este insolitarea (detaşarea de obiect şi
prezentarea lui ca şi cum ar fi vorba de altceva într-un limbaj el însuşi nou). Şklovski demonstrează
importanţa acestui procedeu de-a lungul întregii istorii a romanului european.
  În sprijinul teoreticianului rus vine poetul american Robert Frost: “În literatură este sarcina noastră să-i
dăm omului lucrul care-l face să spună: «O, da, ştiu ce vrei să spui». Niciodată nu trebuie să le oferi
cititorilor ceva ce ei ştiu, ci ceva ce ei ştiu şi nu au cuvinte să spună . Trebuie să fie ceva pe care ei să-l
recunoască”. Importantă e, încă o dată, şi părerea lui T. S. Eliot: “Treaba poetului nu e de a căuta emoţii
noi, ci de a le folosi pe cele obişnuite şi, făcând din ele poezie, de a exprima sentimente inexistente în
sfera emoţiilor reale”.
 LITERATURA ŞI ADEVĂRUL. Problema funcţiei de cunoaştere a literaturii atinge implacabil,
indiferent de contextul în care ea e formulată, problema adevărului în artă. Datele prezentate mai
sus ne permit acum să facem observaţia că literatura nu este o formă de cunoaştere a adevărului
conceptual, teoretic, verificabil, experimental. Adevărul artei e de natură intuitivă şi reprezentativă,
el este comunicat nu prin judecăţi, ci prin imagini. Adevărul artei nu are o valoare practică imediată, ci
una teoretică, morală, existenţială, antropologică. O definiţie în legătură cu această valoare ne oferă
astăzi poetul american Archibald Mac Leish. El spune despre poezie că “este egală cu adevărul, nu
adevărată”. Poezia e, prin urmare, veridică, echivalentă cu cunoaşterea ştiinţifică. Pe de altă parte, aşa
cum observau Wellek şi Warren în “Teoria literaturii”, literatura nu este doar o formă de cunoaştere, ci şi
o formă de propagare a anumitor atitudini sau concepţii despre viaţă. Faptul este firesc dacă
acceptăm că nu există scriitor care să nu aibă şi o viziune, mai mult sau mai puţin personală, asupra
omului, societăţii, existenţei. Această viziune trece în operă şi de aici în conştiinţa cititorului. Să ne
gândim numai la “Suferinţele tânărului Werther” de Goethe şi la sinuciderile pe care le-a provocat în
epocă lectura cărţii în rândul naturilor mai sensibile.

Din cele spuse până acum rezultă că literatura are mai multe funcţii, variabile de la o epocă la alta. Dacă funcţia
educativă şi instructivă a literaturii erau deosebit de preţuite în lumea antică şi cea medievală, în iluminism şi
romantism, odată cu a doua jumătate a secolului XIX, literatura cunoaşte un proces de emancipare faţă de
funcţiile prescrise din afară şi încearcă să se autonomizeze ca spaţiu. Funcţia de cunoaştere va deveni tot mai
importantă pentru creator (e cazul marilor poeţi Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé sau al romancierilor moderni
Proust, Virginia Woolf), dar asta în paralel cu o intensificare a interesului pentru efectele estetice ale textului.
Ceea ce înseamnă o accentuare a elementelor din sfera plăcerii. În felul acesta, o bună parte din literatura
modernă devine o literatură deloc uşor de înţeles şi acceptat, care-şi solicită foarte mult cititorul, dându-i
acestuia, nu o dată, sentimentul unei dificultăţi insurmontabile. De aici rolul sporit pe care îl au critica literară şi
interpretarea de text. Tot mai puţin sensibilă faţă de rolul ei educativ imediat, literatura se îndepărtează de cititor
şi devine opacă, ermetică. Acesta este cazul modernismului. Postmodernismul, dimpotrivă, îl provoacă pe cititor
să devină un coautor al textului, încearcă să-l smulgă din torpoarea lui contemplativă, transformându-l într-un
partener activ de dialog. E şi aceasta o modalitate de a recâştiga ceva din vechea funcţie socială a Poeziei.

 Metaliteratura e o formă de reflecţie asupra literaturii, dar şi o modalitate de transformare a acesteia

în însăşi substanţa scrisului. Metaliteratura e, aşadar, o literatură de gradul II.

MODALITĂŢI METALITERARE CURENTE: CITATUL ŞI MOTTO-UL.  Montaigne afirmă: “Nu       facem decât

să ne glosăm reciproc, să ciugulim ici şi colo din alţii.”