MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII

UNIVERSITATEA PEDAGOGICĂ DE STAT ,,ION CREANGĂ”

FACULTATEA FILOLOGIE ȘI ISTORIE

CATEDRA LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

Domeniul general de studii de studii:

Științe ale educației

Specialitatea:

Limba și literatura română și limba engleză

Poziția scriitorului și mesajul literaturii

Elaborat:

Studenta ciclului I,

Tripăduș Ana

Verificat:

Străjescu Natalia,

conf. univ.,dr.

Chișinău 2023
Introducere

Capitolul I : Viața ca operă;

1.1............ Opera de artă;

1.2...........Ce este literatura;

 Introducere

Goethe spunea cândva că operele sale sunt doar fragmente ale unei mari
confesiuni. Calitatea unei confesiuni prin intermediul literaturii este determinată de
nivelul de sinceritate sau autenticitate al expresiei artistice. „Lupta pentru
sinceritate” este inevitabilă tocmai pentru că omul conține deopotrivă iluziile și
deziluziile vieții. Regula de aur a creatorului devine astfel împlinirea organică a
potențialului său creativ. În pofida „detașării” anumitor autori, principala misiune a
scriitorului rămâne aceea de a exprima emoții, gânduri, idiosincrasii și, în mod
direct sau indirect, starea și contextul epocii în care trăiește. Niciun concept de
tipul „turnului de fildeș” nu va funcționa vreodată cu o infailibilitate dogmatică.
Prin urmare, toate operele literare semnificative sunt confesiuni, discurs
autorevelat al unei anterior neștiute sfere spirituale, deci imaginea autorului însuși.

Goethe a fost suficient de înțelept și umil atunci când a vorbit despre

aceste fragmente ale unei mari confesiuni. Ne-a deschis ochii asupra unei
subiectivități inevitabile și a admis că nici măcar omul-scriitor nu are capacitatea
de a se desăvârși. Tot ce poate face este să se elibereze dintr-o existență fără
perspective prin imaginație și expresie. În goana lui după înțelegere, omul-scriitor
își descoperă propria poziție și propriul rost pe tărâmul eternității și al momentului.
Nu mai miră atunci de ce Goethe a vorbit despre libertate ca despre o experiență
întru reținere sau cumpătare.
 Capitolul I : Viața ca operă

Bunăoară, literatura secolului XX oferă o serie întreagă de astfel de

confesiuni unice prin feluritele școli literare și inovațiile lor ideologice și stilistice.
Mare parte este doar un joc paranoic, mare parte este nonsens. Lucru adevărat nu
doar pentru literatură, ci și pentru artă (generic), pictură, muzică, sculptură,
arhitectură, dans, etc. Pe de altă parte, ideile excentrice nu sunt prerogativele
vreunei epoci istorice anume, deși se pare că anumite epoci abundă. Literatura
modernă europeană vorbește foarte mult despre atașamentul omului față de
expresia creativă și imită vechea nevoie a acestuia de a se divulga pe sine (sau
măcar o parte din ființa sa) prin poezie, povești, felurite piese. Zeitgeist-ul (spiritul
epocii) manifestat prin dezlocuiri, nemulțumiri sociale, tensiuni politice, racile
economice, două războaie mondiale, lagăre de concentrare, eliminarea libertății
personale, a asediat pur și simplu conștiința scriitorilor și poeților veacului trecut.

Formele universale ale expresiei creative au căpătat fie un nou ritm, fie au
fost respinse în întregime. Un peisaj spiritual, social și politic fundamental
schimbat invită la o nouă abordare față de prezentarea și interpretarea sa.
Elementele subiective ale acestei noi abordări au prezentat caracteristici
confesionale instinctuale sau deliberate care se cereau eliberate din chingile
estetice și etice ale trecutului. Cadența Europei în direcția repudierii status quo-ului
și forța extremă a distrugerii au activat o anxietate generală care își avea, totuși,
originile în literatura secolului XIX (să ne gândim fie doar la Rimbaud). Numai că
ceea ce în secolul XIX fusese excepțional devenise tipic în secolul următor. Niciun
oracol n-ar fi putut anticipa poziția precară a scriitorului în veacul XX. La
cumpăna dintre secole, piesele lui Ibsen sau romanele lui Zola au clamat reforme
sociale, iar operele lui Tolstoi au vorbit despre nevoia revigorării morale a omului.

Începând cu 1914, moment de cotitură al istoriei europene, scriitorii vechii

lumi au pornit de la premisa că Marele Război declanșase o serie de evenimente
care au făcut nesigur, instabil și finalmente primejdios comportamentul uman
uzual. Insecuritatea spirituală și materială din perioada interbelică, fascismul,
nazismul, bolșevismul, ambiguitatea liberalismului—toate acestea au slăbit (dacă
nu chiar au distrus) încrederea în demnitatea umană. Din punct de vedere rațional,
situația din Europa devenise într-atât de neverosimilă încât a favorizat, paradoxal,
nașterea unor școli literare experimentale ale căror exemple controversate au fost
dadaismul, futurismul, expresionismul, suprarealismul, existențialismul, chiar
realismul socialist. Multe altele au fost, până la urmă, doar efemeride.

Pe de altă parte, postulatul unei arte iraționale a ignorat cu desăvârșire

caracterul failibil al oricărei evaluări subiective. Pascal fusese cel care, nu-i așa,
declarase că inima are propria ei logică pe care mintea nu o poate cuprinde. Astfel
stăteau lucrurile și cu arta. Prin urmare, a expedia literatura și arta secolului XX
într-o zonă a iraționalului, imoralității și a unei confuzii multiple nu demonstrează
defel o atitudine critică obiectivă, ci tocmai incapacitatea noastră de a percepe
contextul social, circumstanțele politice și factorii economici care au pătruns, la un
moment dat, pe scena lumii în care trăim...

1.1
Să spunem dintru început că, prin însăşi prezenţa ei, arta e un semn al
infinitului şi al dorului omului spre transcendenţă. Ea „acaparează“ tot ceea ce nu
se poate spune discursiv, în mod clar şi definitiv. Opera este, într-un fel, o altă cale
de „îndumnezeire“ a omului şi de pogorâre a harului pe pământ. Pare a reprezenta
o altă „faţă“ a lui Dumnezeu printre noi şi o „inspirată“ înălţare a noastră către El.
De bună seamă, nu toţi putem deveni creatori de acest fel, dar cu toţii putem
adulmeca câte ceva din ceea ce opera ne propune.
Să revenim cu câteva consideraţii. Spre artă nu trebuie să ne îndreptăm cu
gândul că vom găsi în ea „ultimul“ şi „marele“ adevăr. Ea nu este depozitarul
sensului „total“. „Adevărul“ operei stă în noi; se naşte în interacţiunea noastră cu
ea. Opera de artă ne deschide o cale, avansează nişte căi de înţelegere, sugerează
posibile traiecte pe care ne putem aşeza. Arta nu transmite un mesaj definitiv şi
încheiat. În mare măsură, acesta trebuie să fie o cucerire a noastră. Desigur, din
punct de vedere material, ea se prezintă ca o structură încheiată (e un obiect
identificabil - un text scris, o pictură, un tablou, o melodie etc. - finit în spaţiu şi
timp). Dar din punctul de vedere al semnificaţiilor, opera este sursa unei descifrări
multiple şi infinite. Fiecare receptor, funcţie de cadrajul său cultural, experienţa de
viaţă, sensibilitatea proprie va „proiecta“ în operă sensuri ce îi aparţin.
Inepuizabilitatea operei de artă constă în infinitatea înţelegerilor posibile. Mesajul
artistic nu se dă; el „se face“ împreună cu lectorul, spectatorul, contemplatorul.
Este riscant să „lipim“ sensuri - definitiv şi ultimativ - la nivelul unor structuri
artistice. Experienţa istorică arată că acestea pot varia în timp, sunt diferite de la o
cultură la alta şi chiar de la o persoană la alta. A veni în faţa operei cu „pretenţia“
receptării mesajului încheiat e un semn de mare neînţelegere a esenţei operei de
artă. În actul receptiv, nu atât datul dinafară contează, cât bogăţia interiorităţii
noastre. Când percepem ceva, activăm, conştient sau nu, „umbra“ tuturor
experienţelor anterioare. Contează, desigur, şi calitatea datului obiectiv, dar şi
calitatea profunzimii noastre spirituale.
Opera de artă e un simplu „semn“ ce aşteaptă să fie „umplut“. Semnificaţia
ţine atât de ce este „înafară“, dar, mai ales, de ceea ce este „înăuntru“. Artistul nu-i
mai puţin responsabil de structura pe care o creionează după cum şi lectorul de
ceea ce „împlineşte“ prin propria contribuţie. Ambii concurează la întemeierea şi
„ţinerea în viaţă“ a operei de artă. La o adică, opera este „mare“ pe cât de
consistentă este această interacţiune. Nu în zadar putem considera că, fără măcar
un receptor, o lucrare de artă nu există, nu are valoare. Existenţa axiologică
presupune o minimă luare la cunoştinţă a ceva. Dacă, prin absurd, ar mai exista
(ontic) o lucrare necunoscută a lui Leonardo, uitată pe undeva printr-un depozit al
unui muzeu, dar nimeni nu ştie despre aceasta, opera respectivă chiar nu există.
Existenţa ontică a unei opere este condiţionată de existenţa ei axiologică.

Opera se împlineşte în dinamica unei interiorităţi mereu noi şi proaspete. Ea

obligă la conlucrare, la re-creare, la reluare de la capăt. Lectorul trebuie să aibă o
sensibilitate pe măsura operei. „Nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit“, sugera
Pascal cu câteva secole în urmă. „Dacă în sufletul tău nu sălăşluieşte un templu, nu
spera la apariţia unei divinităţi“, spunea esteticianul român Pius Servien. Iar
Nichita Stănescu scria şi el: „Nu ai cum să vezi zâne, dacă nu eşti zănatic“. Opera
aşteaptă să fie „înviată“ ori de câte ori este receptată. Ea este pe atât de mare pe cât
de bogat şi generos este sufletul nostru.

1.2

Literatura este un produs care ne oferă privilegiul să fim contemporani cu

oamenii care au creat-o. Da, cu Dante, cu Tolstoi, cu Eminescu, pentru că atunci
când iei în mâini o carte și penetrezi aceste texte cu mintea, cu bagajul pe care îl ai
la dispoziție sau nu-l ai, devii contemporan cu creatorul. El te ajută să vii alături de
viața lui, de evenimentele, de preocupările lui și acesta este marele farmec al
literaturii, al muzicii, al picturii, pentru că, în momentul în care te uiți la o pictură
de-a lui Dali, el te cheamă să trăiești aceleași sentimente și, eventual, să bobinezi
toată viața lui, tot ce îl înconjura și de acolo, agățat fiind, intri într-o sumedenie de
cotloane, într-o sumedenie de posibilități de a-ți trăi viața altfel decât în segment
mic, biologic, trofic, pe care, în aparență, ți-l oferă soarta.

Teoria literaturii se delimitează de specialităţile adiacente nu atât prin obiectul

de cercetare (obiectul poate fi acelaşi: opera literară, biografia sau psihologia
scriitorului, conţinutul ideologic al curentului literar), cât prin unghiul estetico-
artistic sub care e tratat. Conceptele şi metodele din disciplinele adiacente uzitate
în cercetările teoretice trebuie deci adaptate acestui obiectiv principal – definirea
specificităţii estetico-artistice a fenomenelor literare. Spre deosebire de istoria
literaturii, care defineşte concreteţea istorică a fenomenelor literare, şi de critica
literară care evidenţiază valorile individuale, originalitatea irepetabilă a creaţiilor
literare, teoria literară degajează trăsăturile tipologice generale şi esenţiale ale
fenomenului literar, are ca obiect nemijlocit nu atât realităţile literare propriu-zise
cât conceptele lor.
Eu cred că o carte nu înseamnă niște poeme aparte, oricât de perfecte ar fi ele
fiecare, înseamnă și acel lanț ADN, care se formează în totalitate. Și textele, în
felul în care se leagă între ele, felul în care se așază, felul în care se pun în pagină,
cred că ați și văzut, bineînțeles, există o punere în pagină foarte specială în cazul
unor texte – fie de-a latul, fie răsturnate –, pentru că spațiul literar oferă la fel de
diferite posibilități ca cel teatral sau pânza, sau sculptura, în care poți explora și
spațiul.

Un aspect important al literaturii constă în modul în care poate contribui la

extinderea orizonturilor cititorilor săi. Oferă o privire interioară asupra modului în
care culturile din alte părți ale lumii diferă de cele ale lor și cum obiceiurile din alte
țări contribuie la modelarea modului în care cetățenii lor văd lumea. Prin
deschiderea minții lor la ceea ce diferite culturi au de oferit, cititorii de literatură
devin mai mult de acceptare a diferențelor unice de oameni din întreaga lume. De
asemenea, le poate oferi o perspectivă unică asupra culturilor lor trecute sau
prezente și le poate ajuta să facă o legătură mai puternică cu ceilalți în propriile
culturi.

Literatura oferă o fereastră în trecut, permițând cititorilor să vadă cum

strămoșii lor și alții au trăit cu viața de zi cu zi. Cititorii pot vedea de unde provin
propriii lor oameni și cum țara în care trăiesc a devenit ceea ce este astăzi.
Literatura poate lăsa cititorii să se uite înapoi la greșelile făcute de predecesorii lor
și, sperăm, să evite aceleași greșeli.

Literatura modernă oferă cititorilor o viziune asupra politicii actuale și, uneori,
ne oferă o viziune importantă asupra vieții oamenilor din jurul nostru. Literatura
ficțională poate oferi, de asemenea, cititorilor o perspectivă specială asupra minții
scriitorilor, pentru a vedea cum își pot imagina viitorul, cum ar fi atât binele, cât și
răul.
 Concluzii

Se spune că, atunci când citești unele cărți, nu poți sau nu știi cum

să vezi și să treci dincolo de coperți, dincolo de aparențe, dincolo de

cuvinte. Unele cărți sunt așa, iar altele sunt altfel. Sunt cărți care te fac

să pătrunzi cu pași timizi și mici, în lumea și în sufletul celui care le-a

scris. Iar literature ofera o invitație în universul unui suflet.

Iar la final, dupa orice lectura literară , într-un exercițiu suprem de

sinceritate și acceptare, ne redescoperim exact așa cum suntem în

miezul nostru – oameni care avem «și calităti, și defecte». Literatura

deschide noi universuri pentru sufletele dornice de a călători printre file,

și de a pătrunde cu pași mici în inima și sufletul celui care a scris…

 Bibliografie:

1. https://moldova.europalibera.org/a/blog-marius-stan/
30174829.html

2. https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/viata-ca-o-opera-de-
arta-59279.html

3. https://moldova.europalibera.org/a/literatura-nu-este-comunicare-
este-transmitere-de-sentimente/31233354.html

4. http://www.cnaa.md/nomenclature/philology/100108/