Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Filosofie
Specializarea: Studii Europene
Învățământ cu Frecvență (IF)

Moartea artei.

Studentă:
Anul I, Sem. II, Grupa
Profesor coordonator:

BUCUREȘTI

- 2019 –
 Alături de moartea lui Dumnezeu frecvent adusă la cunoştinţă, alături de mult prea
anunţatul sfarşit al metafizicii sau al istoriei, o altă temă controversată a apărut, în acest sfârşit de
mileniu, Trezând interesul atât filosofilor cât şi artiştilor, este vorba de: „Moartea artei”.

Dacă aceasta este o simplă lamentaţie cu particularitate milenaristă, lipsită de orice bază
sau este o temă reală determinată de bulversările din artă, filosofie şi polica ultimului secol.
Acest lucru va fi corfimat sau nu ulterior.

Putem spune că orice cugetare cu privire la relaţia dintre artist şi moarte este cel puţin
neliniştitoare, dacă nu şi mai mult, angoasantă. Acest lucru rezultă din faptul că tradiţia literară
şi filosofică vede în cei doi termeni două noţiuni esenţiale, de neconceput, aflate la graniţa
raţiunii, lucrului ce poate fi desluşit prin raţiune. Este menţionat că arta este puntea dincolo de
care se zăreşte absolutul încă de la Platon, şi în funcţie de acest lucru, apropierea celor doi
termeni se deschide spre două direcţii.

În acelaşi timp trebuie să menţionăm că moartea constituie un obiect privilegiat al

oricărei reprezentări artistice; aceasta a obţinut un loc incomparabil şi indispensabil în universul
reprezentărilor. Aşa cum nu trebuie să trecem cu vederea nici faptul că orice artist se simte
interesat de ideea de a cerceta această situaţie şi de a găsi noi răspunsuri.

Moartea, este considerat al doilea eveniment major din viaţa omului, după naştere.
Acest termen este cunoscut de toată lumea, este un fenomen comun tuturor, o etapă
obligatorie, ce nu poate fi împiedicată, unde dezvoltarea noastră individuală se suprapune cu
cea a grupului conform unui ritual de trecere radical.

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX se înfiinţează o perioadă

recunoscută şi împărtăşită de toţi ca fiind un punct de răscruce nu numai în ceea ce priveşte
statutul Artei, cât mai ales mulţumită transformărilor produse în cursul timpului, pe care le
cunoaşte imaginea artistului. Rolul pe care acesta din urmă o îndeplineşte se schimbă la rândul
lui, prinsă în fluxul mutaţiilor ce trebuie luate în seamă, ce sunt chiar prezente. Opera de artă îşi
configurează propriul destin şi, totodată, conturează destinul celui care i-a dat viaţă,
creatorului. Acest lucru poate arăta sau dovedi relaţia apropiată, dar şi strânsa legatură dintre
artist şi opera sa. Opera fiind o formă de oglindire a sufletului artistului, acesta folosindu-se de
puterea creatoare penru a-şi exprima „fiinţa”şi cea mai misterioasă latură a sa.

Putem observa că în acest sistem, moartea se produce epidemic chiar în esenţa

frumuseţii, se manifestă cronic, pătrunzător faţă de capacitatea creatoare şi, oarecum,
complementar în raport cu aceasta. Aici ni se arată o situaţie pe cât de excepţională pe atât de
comună, despre experienţa profund incertă şi ambiguă a inspiraţiei artistice.

Prin urmare, moartea devine acum mai degrabă o problemă de opţiune estetică. Uneori
scut, alteori mască, scriitura s-a făcut oglindă în care moartea, privindu-se să fie anulată de
revelaţia propriei urâţenii. Dar, triumful artei se datorează nu numai efortului estetic de a
oglindi, ci şi ambiţiei de a schimba raportul de forţe între a fi şi a privi. Acesta fiind rezultatul
formei de scepticism al modernilor, ei refuzând să accepte această iluzie, cât şi groaza în faţa
unei realităţi care nu mai păstrează simplitatea, naturaleţea neaparată.

Anumite evenimente tragice, dar şi nişte rezultate directe ale acţiunilor realizate de
oameni. Cum ar fi: singurătatea, neîncrederea, lipsa de loialitate, războaiele, infernul interior,
indiferenţa s-au dovedit a fi în cel mai scurt timp feţe cu mult mai îngrozitoare decât chipul
morţii în sine. Artistul încearcă cât mai repede cu putinţă să răspundă nu printr-o oglindă, ci mai
degrabă printr-o altă lume, creată de el, de substitut, acestor teribile viziuni pe care reflecţia le
poate produce în sufletul lui. Pe de altă parte, refugiul său este unul cât se poate de fragil, fiind
protejat de imaginaţie, dar şi controlat uneori nefast de către ea.

Creaţia unui artist este influenţată de forţa imaginarului său, de-asemenea adevărul
fiind ascuns în micile detalii ale operei sau sunt scoase în evidenţă într-un mod vizibil, ironic, ele
pot fi reinterpretate de fiecare privitor. Putem spune cu certitudine că arta oricărui artist are
propria simbolică, propriul scop.

Putem privi moartea ca o ultimă opţiune estetică a celui care îşi pune viaţa în slujba artei,
moartea artistului impune acum şi o altă semnificaţie, o anumită judecată estetică, o întrebare
formulată asupra condiţiei statulului său şi asupra activităţii sale.
 Având în vedere lucrurile menţionate ajungem la concluzia că „moartea artei” reprezintă un
sfârşit de capitol al unei perioade semnificative pentru artă şi pentru istorie. Această controversă
devenită mare interes filosofic, fiind reprezentată prin intermediul artiştilor ce s-au evidenţiat prin arta
lor şi care au prezentat şi delimitat arta cu cele 3 perioade ale ei (perioada: simbolică, clasică şi
romantică). Iar conceptele exprimate prin operele de artă, arta lor nu va pieri odată cu moartea
creatorilor, ci moare în timp după ce vremurile se schimbă şi stilul tradiţional, autentic este înlocuit.
Bibliografie
I. Cărți:
Dan Eugen Raţiu, Moartea artei? O cercetare asupra retoricii eschatologice, Ed. Casa
Cărţii de Ştiinţă, 2000;
Text seminar, Danto, A.C. Hegel, End of art thesis;
Dan Eugen Raţiu, O introducere în teoriile contemporane asupra artei, Ed. Dacia,
2001;

II. Webografie:
https://www.academia.edu/2231030/Moartea_artei_O_cercetare_asupra_
retoricii_eschatologice
https://dexonline.ro/